Într-o galaxie îndepărtată

Într-o galaxie îndepărtată, un grup de doisprezece tineri au plecat de la Untold, chiar atunci când petrecerea își atingea climaxul, și au pornit spre biserică, fiind vrăjiți de cântecul pe care toaca și clopotele, în sărutarea lor zglobie, îl produceau, chemând omul la liturghie. Au pășit cu sfială în interiorul locașului, uimiți de trupurile subțiri și privirile blânde ale sfinților pictați pe pereți.
Tinerii nu erau îmbrăcați adecvat. Unii aveau cercel în nas, alții părul vopsit strident. Șireturile descheiate, parfumul intens, blugii rupți în genunchi, eșarfele spânzurate de grumaji, sprâncene retezate, tricouri cu însemne subtile - toate acestea formau o policromie năucitoare. Cum i-au zărit intrând, Evdochia și Agapia, femei credincioase, membre în consiliul parohial, au deschis larg brațele și, zâmbind, i-au cuprins pe fiecare în parte, urându-le bun venit. S-au oferit să le cumpere câte o lumânare, dar tinerii, rușinându-se, au refuzat, și și-au luat fiecare câte una de la pangar, unde bătrânul Clement, surâzând, i-a servit cu drag, dându-le și câte o prescură, from the house. Apoi au mers să se închine. deși niciunul nu prea știa cum să facă cruce corect. Doi dintre ei au trecut prin spatele evangheliei, scoasă la închinare, dar nimeni nu a sărit pentru a-i trage violent de mânecă. Altul, mai înalt, a dat cu capul de candelă când s-a închinat la iconostas, vârsând câteva picături de ulei pe icoană.
Paraclisierul Eufrosin a observat și, cu multă delicatețe, a echilibrat căndeluța, ștergând cu un prosopel icoana. L-a asigurat pe tânărul „vinovat” că nu e nicio problemă, și a plecat înapoi în altar. Atunci când au dat fiecare liturghie, părintele i-a privit numai în ochi, binecuvântându-i și miruindu-i. S-au așezat toți în partea dreaptă a bisericii, și așa au rămas până la sfârșit, ascultând cu mare interes cuvintele liturghiei, simțind o stare de încântare și libertate pe care niciun concert în aer liber n-o poate egala. La urmă, când să primească anafora, unul dintre ei, rămas cu ochii blocați pe icoana lui Hristos Pantokrator, s-a împedicat de șireturi, lovind pe cei din fața lui. Nimeni nu s-a scandalizat. Dimpotrivă, au dat respectuos mâna cu tânărul aiurit, și au continuat drumul. Înainte de plecare, părintele le-a dat câte o iconiță cu învierea lui Lazăr, precum și numărul de telefon, oferindu-se să îi ajute oricând cu orice îi stă în putință.
Pe drumul de întoarcere, nimeni nu a scos niciun cuvânt. Dar în inima lor, un foc a început să ardă. Au găsit în Biserică o casă. O mamă adevărată. O magie de mult uitată.
Treptat, blugii s-au cusut la loc, biletul la Untold s-a transformat în pomelnic, iar duminicile, în zi de plimbare cu Hristos pe tărâmurile nebănuite ale inimii.

Pr. Ioan Bădiliță

Cum să trăim viața cu sens

Viața, Copil drag, nu are sens atunci când facem din evenimentele vieții sens: să reușesc, să mă însor, să am copii, să am casă, carieră. Când omul face din așa ceva sensul vieții, ea devine total lipsită de sens și greu de trăit. Atunci care este sensul adevărat al vieții? Este chiar viața. Dacă îmi îndrept atenția către viața mea și îmi asum s-o trăiesc cu sens - cu prezență, cu rugăciune, cu bunătate, cu responsabilitate - totul se schimbă. Dar e greu pentru că mulți suntem robi ai unor dorințe și nevoi artificiale, suntem zăpăciți de programe năucitoare, dar nu este imposibil pentru că Dumnezeu e prezent în inima fiecărui om și bate la ușă și așteaptă să-I răspundem ca să ne învețe pas cu pas, clipă de clipă, cum să trăim viața cu sens.

Domnul să te binecuvinteze!

Maica Siluana

Pr. Ciprian Negreanu - Conferința la ASCOR Baia Mare

La invitația ASCOR Baia Mare, Pr. Ciprian Negreanu a ținut o conferință la Catedrala din Baia Mare, duminică după-masa, 26.11.2017

Dragostea nu se laudă, deci nu se depărtează de persoanele iubite, nici prin invidie şi nici prin laudă

Dragostea nu se laudă, deci nu se depărtează de persoanele iubite, nici prin invidie şi nici prin laudă. Nu se distanţează nici prin trufie, care, la fel, este o evidenţiere a depărtării, a izolării de ceilalţi oameni. Cel ce se laudă se distanţează de ceilalţi oameni, aşa cum se depărta de oameni fariseul din pilda evanghelică, zicând: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni!”.

Se credea într-o situaţie privilegiată, specială, căci continua arătând cum sunt ceilalţi oameni: „hrăpitori, nedrepţi, necredincioşi în căsătorie”, şi-I mulţumea Domnului pentru faptul că nu era ca vameşul de faţă, cel care, căindu-se, nu lua seama la cei din jurul său, ci se bătea cu pumnul în piept şi-şi cerea iertare pentru păcatele lui. Fariseul îl dispreţuia pe acest vameş, iar aceasta se întâmpla pentru că fariseul se lăuda şi se trufea. Or, dragostea „nu se laudă, nu se trufeşte”.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 13-14)

Imnul dragostei – variantă de Nașterea Domnului

”De aș decora casa mea perfect cu ghirlande și globuri multicolore, instalații sclipitoare, coronițe fermecătoare și lumânări frumos mirositoare, dar dragoste nu dăruiesc, nu sunt decât un alt decorator.

Și de aș munci precum un sclav în bucătărie și aș face zeci de feluri de mâncare, de aș aranja masa perfect – precum un expert, dar dragoste nu dăruiesc, nu sunt decât un alt bucătar.

Și de aș colinda pe cei orfani, aș hrăni un întreg azil de bătrâni și le-aș dărui toată averea mea, dar dragoste nu dăruiesc, nimic nu-mi folosește.

Dragostea nu se dă numai la cei ce sunt în măsură să o ofere la schimb, ci se dă celor ce nu o pot returna.

Dragostea își așteaptă soțul cu un surâs pe față. Dragostea se oprește din gătit pentru a-și asculta copilul. Dragostea se oprește din decorat pentru a-și suna părinții. Dragostea nu pizmuiește casa vecinului, nu se laudă cu porcul din coteț și nu se fălește cu bradul frumos împodobit.

Dragostea ascultă fiecare colindător, nu se mânie când cei mici sparg globurile, nu vorbește urât și nu gândește răul.

Dragostea nu se bucură atât când masa e încărcată cu bucate alese, cât se bucură când casa e plină de oameni dragi.

Dragostea știe că trecerea dintre ani nu înseamnă festival de artificii și gălăgie, ci rugăciune de mulțumire pentru bucuriile ce au trecut și pentru binecuvântările care vor veni.

Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Tableta se va strica, bijuteriile se vor pierde, hainele se vor demoda, dar dăruind dragoste vom dăinui.”

Mihai-Alex Olteanu

Sursa: Doxologia.ro

Zece sfaturi despre cum să rămâi femeie între bărbaţi

I. O femeie care nu iubeşte este cel mai vulnerabil loc din Univers. O femeie care iubeşte poate schimba Universul.

Nu te grăbi sa acţionezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe şi îţi vor atrage răni greu de vindecat.

Bărbaţii văd femeia rănită de o despărţire, aşa cum vulturii văd animalul bolnav şi îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că eşti lăsată să desparţi pe fiu de tată şi pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblînzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face.

Femeia are şansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea.

Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.

II. Dacă eşti o pasăre - păzeşte-ţi aripile, dacă eşti o căprioară - păzeşte-ţi picioarele.

Ceea ce crezi că ai mai bun în tine este slăbiciunea ta şi locul în care vei fi lovită. Păzeşte comoara ta înăuntru, păstrînd taina ei pentru cel care va şti să-ţi răsplătească cu însăşi viaţa lui.

Cu cît e mai puţin aur undeva, cu atît creşte valoarea lui.

III. Frumuseţea este un dar nepreţuit, dar nu este cel mai mare între daruri.

Ai observat că frumuseţea florilor e diferită de cea a păsărilor şi frumuseţea cerului e altfel decît frumuseţea munţilor. Fluturii şi peştii se întrec în turnirurile culorilor. Ochiul nu se satură de tot ce este frumos şi inima cîntă slava Creatorului.

Fii recunoscătoare pentru tot ce ai şi nu te pune cu nimic mai presus de alţii. Oamenii sînt frumoşi, inteligenţi sau îndemînatici pentru un scop anume. Află care este rostul darurilor tale. Altminteri, oamenii frumoşi şi deştepţi fac aceleaşi păcate ca şi oamenii proşti şi urîţi. Dacă excelezi în ceva, fă ca aceasta să schimbe în bine viaţa celor din jur.

Învaţă să construieşti, ca să nu trăieşti toată viaţa cu chirie.

IV. Singurătatea nu e o boală, precum nici însoţirea fără socoteală nu e o izbăvire. Aşa cum o floare vie se deosebeşte de o floare ruptă, tot aşa o femeie singură va părea mai frumoasă decît o femeie însoţită prost.

Nu face caz din însoţirile pripite şi nu povesti soţului legiuit despre ce a fost odată, nici de bine, nici de rău. De vei povesti de bine, ai putea trezi gelozia lui, iar de vei povesti de rău, te vei defăima şi pe tine, şi pe el, făcîndu-l părtaş la lucrurile nedemne din viaţa ta.

V. Greşelile mari se iartă cu vorbe puţine, la fel şi greşelile mici pot deveni de neiertat din pricina multelor îndreptăţiri.

Trăieşte ca şi cum toată lumea ar cunoaşte totul despre tine - asta va face purtarea ta plăcută tuturor şi vorbele tale lipsite de semeţie.

Nu descoperi o greşeală veche fără a fi întrebată, căci în loc de răsplată pentru sinceritate vei primi bătăi peste răni pe care viaţa ţi le-a adus şi fără asta.

Nu mulţimea vorbelor dulci şi nici iscusinţa răsucirilor izbăvesc de greşelile trecutului, ci faptele bune care ajung să le întreacă pe cele rele.

VI. Pentru a fi bărbat, e nevoie să faci mai multe lucruri; pentru a fi femeie, e nevoie să nu faci anumite lucruri.

O mare rătăcire a timpului nostru este aceea că tot mai multe femei se silesc să placă femeilor chiar mai mult decît bărbaţilor, neştiind că atunci cînd o femeie ajunge să fie lăudată de femei, înseamnă că ea a devenit suficient de neinteresantă pentru a nu mai fi o concurentă.

Femeile din ziua de azi îşi fac poze nenumărate şi îşi laudă una alteia rochiile şi buclele. Cheltuie bani pe haine şi încălţări pe care bărbaţii nici nu le observă. Niciodată nu am auzit un bărbat spunînd despre o femeie: ce rochie şi ce pantofi avea!

Atunci cînd prorocul a zis: „Cei ce vă linguşesc vă vor răul", s-a referit desigur şi la laudele deşarte pe care le adună femeile unele de la altele.

Dacă a te lăuda cu frumuseţea naturală e un lucru deşert care descoperă goliciunea dinăuntru, cu cît mai ruşinos este să te lauzi cu frumuseţea hainelor!

Există o plăcere demonică de a savura invidia celor din jur, dar numai un suflet invidios se bucură atunci cînd este invidiat pentru ceva.

Oricine laudă uşor, defăimează uşor.

VII. Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, oricum ar fi ei. Părinţii nu ni-i putem schimba, dar atitudinea faţă de ei - da.

Ştiu că ai viaţa ta şi fiecare sîntem unici şi irepetabili, totuşi adu-ţi aminte de cîte ori ai urmat sfaturi străine şi încearcă să înţelegi ce te-a făcut să le urmezi. începuturile rele îşi găsesc uşor un sfătuitor.

A spune cuiva: „Fii tu însuţi!" e ca şi cum ai spune: „Zboară!" fără să dai aripi. Dacă un elefant îţi spune: „Hai să zburăm!", cel mai probabil el va cădea peste tine şi te va strivi.

Nu uita: lumea nu a început cu tine şi nu sfîrşeşte cu tine. Dacă te-ai născut, e pentru că te-ai înscris într-o lege a firii lăsată de Dumnezeu, iar asta trebuie să-ţi curme orice orgoliu. Eşti tu în măsura în care ajungi să legi trecutul de viitor. Nu fi un capăt de drum, fii o răscruce. Caută şi află ce a fost bun la înaintaşii tăi pentru a transmite mai departe, căci tot ce este a mai fost şi tot ce a fost va mai fi.

VIII. Dacă vrei să zbori, nu căuta o groapă, caută un munte.

Nu e destul să urci pe scenă pentru a fi văzută, trebuie să mai fie şi luminile aprinse. Nu locul înalt te face admirabilă, ci lumina în care eşti înconjurată.

O lumină uşoară care îţi cade pe faţă te arată mai frumoasă decît un proiector care-ţi bate din spate. Nu întoarce spatele luminii, pentru că atunci faţa ta va deveni o umbră neagră.

Dacă lumina ta este cu tine, vei fi văzută chiar dacă lumea întreagă va fi cuprinsă de întuneric. Vedem pe celălălat doar în măsura în care lumina feţei noastre cade pe faţa lui şi îl face văzut.

IX Să nu învinuieşti pe nimeni de înfrîngerile tale: nici om, nici timp, nici loc, nici carte. A fi liber înseamnă a fi singurul vinovat de tot ce ţi se întîmplă.

Aşa cum o oglindă lovită de o piatră crapă în toate părţile, tot aşa o faptă necugetată poate atrage cele mai neaşteptate urmări. Binele şi răul din viaţa noastră se succed fără nici o logică, singurul fapt previzibil este moartea.

Pentru a fi mai bun, nu e nevoie ca cineva să fie mai rău decît tine. Dacă vei căuta să fii mai bun decît cineva, întotdeauna vei găsi pe cineva mai rău, care să te facă să nu-ţi doreşti schimbarea. Fii lumină, fii zbor - iar dacă nu eşti încă, atunci nimic din ce este pe pămînt nu-ţi scuză înfrîngerea.

Răsplata iubirii este bucuria, nu căuta alte semne şi încredinţări.

X. Dacă bucuria din inima ta se stinge, nu căuta motivul în celălalt, căci problema e în răcirea dragostei tale.

Omul pe care nu-l mai iubeşti nu este nici mai bun şi nici mai rău decît atunci cînd l-ai cunoscut - bucuria ta pe care o simţeai în preajma lui îl făcea deosebit.

În dragoste nimeni nu o ia de la început -dragostea sau este, sau nu este.

Din Ieromonah Savatie Bastovoi, Cartea despre femei, Ed. Cathisma, 2015

Preluat de aici

Țara noastră-i țara noastră - Nicu Alifantis

La mulți ani, România, la mulți ani, dragi români, oriunde vă veți afla!

Te iubești pe tine însuți?

Traducere și adaptare: Anca-Elena Văraru
Sursa: nosuicid.ru

La întrebarea „Te iubești pe tine însuți?” mulți oameni răspund greu sau chiar nu au un răspuns. Legătura noastră cu noi înșine ne este de obicei neclară încât ni se pare atât de imperceptibilă ca și aerul. Însă acest aer se întâmplă uneori să fie greu de respirat. Atitudinea inconștientă față de sine afectează viața unei persoane, determină emoțiile și comportamentul ei. O persoană poate să-și fie recunoscătoare sieși sau să fie nemulțumită de sine, poate să se facă pe sine plăcută sau neplăcută.

Se spune că unii oameni se iubesc pe ei înșiși, de aceea nu au complexe sau probleme psihologice, pe când alții dimpotrivă se urăsc pe sine, se învinovățesc și se mint în loc să se încurajeze pentru a reuși. Atât în psihologia ca profesie cât și în cea de zi cu zi se consideră că omul poate să se raporteze greșit la sine din cauza problemelor de natură psihologică și a complexelor. Sintagma „a se iubi pe sine” pare să sune clar, dar cum se face că puțini sunt cei care înțeleg? Pentru început e important să conștientizezi că nu te iubești pe tine însuți, având astfel posibilitatea să schimbi acest lucru și să te privești într-o lumină pozitivă. Aceasta îți poate da nădejde și siguranță chiar dacă în alte cazuri te poate copleși, căci este greu să începi să te iubești după un etalon.

Cum să te oprești din negarea sinelui și să începi să te iubești?

Însăși ideea că omul nu se iubește pe sine este o extinsă generalizare care se referă la o totală lipsă de iubire de sine, excluzând astfel cazurile când omul se dedică sieși. Dacă el își concentrează atenția pe aceste momente, va putea înțelege mai bine cum să ajungă să se iubească pe sine. Nu este însă ușor să-ți aduci aminte clipele trecute pentru că însăși noțiunea de iubire este prea comună, nedefinită și variată. Dacă ar fi să începi de undeva începe de la tine însuți; nu poți avea grijă de o altă persoană dacă tu nu ai grijă de tine însuți, nu poți iubi și aprecia o altă persoană dacă tu nu reușești să accepți propria ta persoană, căci nu poți oferi ceea ce nu ai.

Desprinzându-te de lucrurile pe care le forțezi să fie așa cum vrei tu, va fi mai ușor să crezi în posibilitatea raportării pozitive către sine și chiar a iubirii de sine. Cu toate acestea, poți face abstracție un timp de cuvântul „iubire”, ca să nu te incomodeze, adresându-ți astfel câteva întrebări: „Ce atitudine față de mine mă influențează pozitiv și îmi face plăcere? Cu ce fel de atitudine aș vrea să trăiesc, care mă face să comunic cu alți oameni și care mă bucură? Cum ar putea fi numită o astfel de manifestare?” Putem folosi și cuvântul „iubire”, dar poate fi și un cuvânt sau o sintagmă diferită din experiența personală, de exemplu „a te accepta pe tine”, „a fi de partea ta” sau „a avea grijă de tine însuți”.

Ce se consideră în zilele noastre a fi iubirea de sine?

În diferite culturi iubirea poate să aibă conotații diverse care se abat de la sensul de bază al cuvântului. A iubi de cele mai multe ori înseamnă să ai grijă de un om, să-i fii alături când îi este greu, să-i fii aproape mereu. A iubi mai înseamnă să dorești unui om să își atingă idealul dorit, cu alte cuvinte să îi dorești binele. Pentru aceasta trebuie să contribui la evoluția acestuia în direcția scopului său, să îl ajuți spre îmbunătățire și schimbare ori să-l corectezi când este cazul. Iar pentru ca omul iubit să evolueze este necesar să-l critici, să-l limitezi și să nu-l obișnuiești cu binele, căci este un proverb care spune că: „ce este bun și nu dă rod este ușor de prădat”. Dacă omul a deprins această înțelegere a dragostei încă din copilărie poate să o raporteze și la sine. Prin urmare cine se poate iubi raportându-se la sine aspru, critic, evaluându-se și controlându-se până și în cel mai neînsemnat lucru? De multe ori o asemenea iubire față de sine îi face pe oameni să nu se simtă bine în pielea lor. Desigur că cei care sunt de partea iubirii de sine se împotrivesc unei astfel de iubiri critice, însă aceasta nu este o iubire adevărată, ci una falsă.

A te iubi pe tine însuți înseamnă să te vezi ca fiind o persoană valoroasă, să te privești cu sensibilitate, cu interes, cu înțelegere și căldură. De asemenea înseamnă să te prețuiești, să te accepți și să ai grijă de tine. Acest lucru presupune să faci pentru tine ceea ce este important, fără constrângere și să-ți dai voie să crești fără presiune și tortură. Însă, pentru un om care s-a hotărât să le urmeze, astfel de concepții pot provoca o mulțime de controverse: „Cum mă pot raporta cu iubire la mine dacă eu însumi nu mă plac? Cum să găsesc un motiv pentru atitudinea pozitivă față de mine însămi?” Răspunsul în această situație este că în copilărie mulți oameni se obișnuiesc să identifice activitățile și comportamentul lor cu personalitatea și valorile pe care și le formează. Suntem învățați iubirea condiționată, atunci când înainte de a ne mărturisi dragostea stabilim condițiile.Dacă o să fii bun, atunci vei fi pe deplin iubit; dacă vei reuși în toate fără vreo greșeală, vei merita să fii iubit; dacă vei întâlni persoana care să-ți placă, atunci vei fi demn să fii iubit. Iar dacă omul nu îndeplinește toate aceste criterii, nu poate crede că poate să se iubească. Și se pare că se obișnuiește astfel să se formeze, nu în funcție de personalitatea sa, ci după etaloanele, normele și standardele impuse.

Cum poți să fii în același timp tu însăți și în comuniune cu ceilalți?

Să te desprinzi de tine, de consecințele faptelor tale. Rezultatele acțiunilor, succesul sau insuccesul vorbesc despre ceea ce omul a învățat în acel moment și nu despre calitățile sale. Aptitudinile pot fi dezvoltate, iar rezultatele îmbunătățite. Mai mult de atât, dacă nu își testează personalitatea, nu și-o va dezvolta deoarece rezultatele pot determina doar evoluția unei etape.

Să-ți desprinzi sinele de comportamentul tău. Fiecare om poate să se controleze pe sine bine sau mai puțin bine. Nu numai comportamentul ne spune despre profunzimile caracterului unui om ci și alegerile sale în anumite situații pot determina personalitatea lui.

Să te desprinzi de părerea celorlalți oameni. Cei care ne înconjoară de multe ori ne judecă după aspectul exterior. Nouă ni se pare că oamenii ne văd calitățile și defectele noastre, însă ei văd adesea doar propriile prejudecăți și stereotipuri.

Psiholog Daniel Guliaev

Preluat de aici

De ce iubirea aproapelui e poruncă?

de Chira Daniel

Motto: Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea. - Paul Evdokimov

E cu neputinţă să-ţi iubeşti aproapele prin forţe proprii; celălalt e uneori plicticos, arţăgos, capricios, insensibil la prezenţa şi unicitatea ta, câteodată ignorant, alteori sufocant... Aşa că unii dintre noi alegem să ni-l înstrăinăm cu încruntături neîmblânzite, alţii preferăm să-l ţinem la distanţă prin ritualuri complezente; şi apoi ne vedem în continuare de vieţile noastre, fiecare retras în spaţii unde semenul nu mai poate deveni o prezenţă iritantă. Ceea ce ne scapă adesea este că prin strategiile amintite ratăm taina aproapelui şi pe cea a sfinţirii noastre.

Hristos nu ne-a lăsat o reţetă a mântuirii individuale ci o poruncă limpede: “să ne iubim unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Da, oricât ar părea de straniu – iubirea e o poruncă. Însă ca toate poruncile Domnului şi aceasta e eliberatoare, deschizându-ne o nouă perspectivă asupra vieţii. Iubirea care ni se cere nu e legată de o umanitate anonimă ci îl are în vedere pe cel de lângă mine, omul pe care Dumnezeu prilejuieşte să-l întâlnesc în clipa de faţă. Însă cum să-mi iubesc aproapele când e pisălog, vicios, lipsit de scrupule, mai mult decât atât – dovedeşte o răutate gratuită, îmi tulbură liniştea, mă necăjeşte sistematic, îmi devine insuportabil? Cum l-aş putea iubi pe unul ca acesta? Mi-e imposibil!

Chiar aşa – porunca iubirii îmi cere imposibilul. Însă ceea ce îmi este aparent cu neputinţă devine posibil prin Hristos. Îl pot iubi pe aproapele meu numai dacă îl descopăr aşa cum îl priveşte Hristos: preţuindu-l nu pentru păcatele lui ci pentru ceea ce poate deveni dincolo de ele. Dacă semenul meu mă răneşte e pentru că el însuşi e rănit de (ne)bănuite boli sufleteşti, aşa cum noi toţi suntem… Şi dacă, în ciuda risipirilor noastre, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi căutând la chipul Lui din noi, tot astfel trebuie să descopăr la rându-mi în aproapele meu, dincolo de slăbiciunile lui evidente, frumseţea de care pesemne nici nu mai ştie că e capabil.

Iubirea aproapelui e un dar pe care Hristos ni-l face pe nesimţite atunci când ne străduim să ne măsurăm aproapele cu o altă măsură, atunci când începem să ne desfundăm căile de comuniune, atunci când îl privim pe celălalt din perspectiva iubirii cu care Dumnezeu ne iubeşte.

Porunca lui Hristos ne solicită imposibilul pentru că ţinteşte dincolo de lumea în care trăim; împlinirea iubirii aproapelui e începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu. Hristos ne cere să ne străduim să umplem cu iubire lumea aceasta învechită în rele. Cunoașteți o provocare mai mare?

Daniel Chira, Londra

Sursa; Apostolia.eu

Cea mai bună tămăduire a patimilor este numai iubirea lui Hristos

Sursa

Fără Hristos este cu neputinţă să ne îndreptăm pe noi înşine; nu ne vom putea dezlega de patimi. Singuri nu putem să ne facem buni. Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Oricât ne-am strădui, nimic nu vom izbândi. Un singur lucru trebuie să facem: să ne întoarcem la El şi să-L iubim din tot sufletul (Marcu 12, 30). Cea mai bună tămăduire a patimilor este numai iubirea lui Hristos. Dumnezeu a pus în sufletul omului o putere; de om atârnă felul cum o întrebuinţează, pentru bine sau pentru rău. Dacă asemănăm acea putere cu apa, binele cu o grădină plină de flori, copaci şi iarbă, iar răul cu o grădină plină de spini, atunci se poate întâmpla aceasta: când îndreptăm apa spre grădina cu flori, atunci toate înverzesc, cresc, înfloresc, învie; în acelaşi timp, spinii, pentru că nu sunt udaţi, se usucă şi pier. Şi invers.

Nu-i nevoie, deci, să vă îngrijiţi de spini. Nu vă lăsaţi prinşi de urmărirea răului. Aşa ne vrea Hristos, să nu ne îngrijim de patimi şi de vrăjmaşul. Îndreptaţi apa, adică toată puterea sufletului vostru, către flori, şi atunci vă veţi bucura de frumuseţea, mireasma şi răcoarea lor. Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să staţi în afara uşii şi să alungaţi răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă. Năvăleşte asupra voastră răul? Voi dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos. Rugaţi-vă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Ştie El cum să vă miluiască, în ce chip. Şi, când vă umpleţi de bine, nu vă mai întoarceţi spre rău. Deveniţi, prin harul lui Dumnezeu, buni. Unde să mai afle răul loc atunci? Se risipeşte!

Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, pg. 227

Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ

”Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.

Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.

Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.

Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!”

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 69-70)

Fragment preluat de aici.

Atunci când a-i corecta pe alții devine o formă de abuz

Sursa

Știu că printre cititorii blogului se află mulți cunoscători ai limbii engleze. :) Vă ofer un text al părintelui Tryphon, de la Mănăstirea ortodoxă All-Merciful Saviour situată lângă Seattle, Washington. Mi s-a părut prea bun ca să-l țin până îl traduc, așadar îl postez așa, deocamdată. 

When correcting others becomes a form of abuse

When focusing on the sins of others, we set for ourselves the mission of correcting them. We see ourselves as called to help this poor, unfortunate one by pointing out their sins, and telling them how they can be a better person. We are not being critical, but helpful, we tell ourselves. "Don't take offense", we say, for "I am only trying to help you see your flaws, so you can become a better person. I am only pointing out your error because I love you, and as a caring person want what is best for you".

In truth, the spirit of judgment is likely to be counterproductive, as our corrections can be like hitting the person, and our critical analysis of their behavior, or personality, or even their sins, can cause more damage than good. If we truly wish to help them, we will offer good and kind thoughts, speak with words of love and encouragement, and pray for them. We are not doing them a favor by serving as their self appointed therapist, passing judgement on their behavior, and correcting them as though we were an official, appointed by the court. Words of encouragement are far more likely to help the person, than negative and critical feedback.

Imaging the love of Christ is far more profitable for those we'd like to help, for when we live Christ, grace abounds. Others see the love we have for them, and are in turn drawn to that which we have. Only Christ can change the heart, lead the sinner to repentance, and bring about healing. We can be the agent of this transformation by allowing Christ's love to shine through us, and by demonstrating His transformational grace by how we live, and how we love, and how we do not judge.

That said, there are certainly times when people need to be corrected for their own good. When these occasions arise, we must make sure the correction is given in the spirit of love, so the delivery does not get in the way of the message. Priests, parents, bosses, and sometimes, even friends, may be called upon to offer such counsel, but the spirit of love must always remain central to the message.

It is the Holy Spirit Who gives us the power to live in Christ, and to love others. Only the grace of God can change hearts, and we must not allow our own critical spirit to hinder the work of the Holy Spirit, in others.

With love in Christ,

Abbot Tryphon - aici il puteți urmări pe Facebook.

Mâncatul compulsiv

Despre relația dintre mâncare și vulnerabilitatea emoțională

Mihaela Bilic

Crizele de bulimie nu sunt un capriciu, o dovada de lacomie sau o lipsa de vointa. Nu mananci de dragul mancarii sau de plictiseala ci pentru ca suferi. Acest mancat compulsiv, aceasta pierdere de control tradeaza o vulnerabilitate emotionala majora, o mare anxietate, o nesiguranta afectiva, uneori chiar o depresie. Bulimia este mai mult decat o tulburare de comportament alimentar, este simptomul unei suferinte extreme.
Indiferent care ar fi cauza declansatoare drama in cazul mancatului bulimic consta in distrugerea stimei si increderii de sine. Pe langa suferinta initiala, mancatul necontrolat aduce dupa sine rusinea, sentimentul de vina si pierderea respectului fata de propria persoana. Criza de bulimie reuseste sa stearga, pentru un moment extrem de scurt, sentimentul de gol, tristetea, durerea. Dar ea te afunda si mai adanc in suferinta.
Solutia? Iesirea din clandestinitate, recunoasterea fata de tine si de cei din jur ca nu ai parte de afectiunea de care ai nevoie, ca exista rani care dor. A vorbi despre suferinta ta, a cere ajutorul celor din jur este singura cale spre liniste, spre alinare. Pana nu puneti in loc de mancare afectiune, iubire si grija rana nu se va cicatriza. Si pana cand nu va recunoasteti fricile, anxietatile si suferintele cei din jur nu vor sti ce va trebuie, de ce aveti nevoie.
Incetati sa va mai prefaceti ca totul e ok, numai voi stiti de cate eforturi e nevoie sa pastrati o greutate aparent normala. Bulimia nu se vede la exterior, din cauza ei nimeni nu va banui cat de flamanda e inima voastra dupa afectiune. Cereti iubire, nu de mancare are nevoie sufletul vostru!

Învaţă-mă, Doamne, să iubesc!

„Învaţă-mă, Doamne, să iubesc! Această stare de ură îmi face rău. Învaţă-mă să iubesc!”. Şi atunci Dumnezeu o să te înveţe în fiecare dimineaţă şi tu să zici: „Ce aş face eu, dacă i-aş iubi pe oameni?”. Şi vezi ce gând îţi vine.

- De fiecare dată când mi se întâmplă ceva rău, o nereuşită, cad într-o depresie şi am impresia că urăsc pe toată lumea. Ce să fac să nu mai am sentimentul acesta?

- Cineva spune: „Mă urăsc pe mine”, altcineva zice: „Urăsc pe toată lumea”... Ura este un sentiment nevino­vat în sine, dar este simptomul unei boli grave a sufletu­lui. Nu sunt fericit, nu pot să fiu fericit, când urăsc. Atunci strig la Dumnezeu: „Doamne, învaţă-mă să iubesc!”. Nu putem iubi „din instinct”, avem nevoie să învăţăm asta. Iubirea se învaţă.

Spunea Părintele Sofronie de la Essex o povestioară: „Un om s-a dus la Muntele Athos să în­trebe ce să facă să se mântuiască. Şi acolo i-au zis: «Să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi din tot cu­getul tău şi din toată inima ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi». Şi bietul om şi-a zis: «Asta nu pot! Pe Dumnezeu nu-L iubesc, mi-e frică de El, dar nu-L iubesc... iar pe aproapele nu-l pot suferi de cele mai multe ori. Trebuie să mai fie şi altemetode de mântuire, post, mătănii, ceva ce pot să fac...» Se duce la alt Părinte şi la altul şi stră­bate tot Muntele Sfânt fără să aibă vreo altă metodă... Atunci s-a aşezat pe o piatră şi şi-a zis cu toată deznă­dejdea celui ce caută o soluţie: «Ce voi face? Am nevoie de mântuire. Nu vreau să mă chinui aşa o veşnicie!» şi, i-a venit gândul: «Am să fac ce pot. Pot să fac ce aş face dacă aş iubi!». Şi mereu se întreba: «Ce aş face eu acum dacă L-aş iubi pe Dumnezeu?». Şi făcea. «Ce-aş face dacă l-aş iubi pe aproapele?». Şi făcea”.

Fă şi tu la fel! Strigă: „Învaţă-mă, Doamne, să iubesc! Această stare de ură îmi face rău. Învaţă-mă să iubesc!”. Şi atunci Dumnezeu o să te înveţe în fiecare dimineaţă şi tu să zici: „Ce aş face eu, dacă i-aş iubi pe oameni?”. Şi vezi ce gând îţi vine. Te-ai ruga pentru ei. Ce aş face dacă aş iubi-o pe mama? Aş ierta-o că mă trimite cu gunoiul exact când este filmul meu preferat. Şi tot aşa. Şi o să vedeţi minuni mari! Nu e greu, dacă cereţi, veți şi primi de la Dumnezeu puterea de care aveţi nevoie. Doar să nu uitaţi că Puterea lui Dumne­zeu vine în noi prin Sfintele Taine. Să nu uitaţi de Spove­danie şi Împărtăşanie. Spovedania curată şi Împărtăşania frecventă şi responsabilă ajută un suflet bolnav să înveţe iubirea şi bucuria. Singuri nu putem.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 195-196)

Preluat de aici 

http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/de-fiecare-data-cand-mi-se-intampla-o-nereusita-cad-intr-o-depresie

La început de an

”Dar oamenii fără bun simț gândesc că: păcătoșii o duc bine și prosperă, prin urmare nu există Dumnezeu. Dumnezeu îi compătimește pe unii ca aceștia. El încearcă să-i aducă la adevăr prin bunătate și necazuri și boli, așteptând întoarcerea și îndreptarea lor. Iar dacă aceștia nu se pocăiesc, îi lasă în nevoia lor pe acest pământ pentru a le da ceea ce li se cuvine după moarte. ”

Ne vorbește starețul Nikon, scrisoarea 25
(Editura Egumenița)

Nu prea mai ai mult timp de trăit. Pocăiește-te și înfrânează-te de la băutură

Hristos a înviat!

Dragă (N),

Am auzit că ai căzut cu totul în capcanele demonilor. Nu-ți dai seama de acest lucru? Nu vezi că vrăjmașii vor să te distrugă? Nu prea mai ai mult timp de trăit. Dacă nu-ți vii în fire, după moarte vei cădea drept în mâinile demonilor. Știi cât de cruzi sunt aceștia. Pentru ei nu există decât o singură plăcere – să-i distrugă și să-i tulbure pe oameni. Nimeni nu-și poate nici măcar imagina ce groază, ce torturi sunt îndurate de cei ce cad în mâinile demonilor. Uneori oamenii necugetați și întunecați la minte spun: ceea ce li se întâmplă altora ni se va întâmpla și nouă. Este aceasta cumva vreun anume fel de consolare? Sunt destui demoni pentru fiecare. Să se mângâie unii ca aceștia cu așa ceva.

(N), Domnul ți-a arătat foarte multe lucruri. Tu însuți ai făgăduit că te vei îndrepta. Ai cerut să ți se dea vreme de pocăință. Domnul ți-a dat vreme, ți-a prelungit viața, te-a eliberat de muncă, ți-a asigurat tot ceea ce aveai nevoie. El ți-a oferit ajutor în pocăință prin persoana părintelui Pavel și a propriei tale soții. Și ce faci tu acum? Tu te mărturisești și te împărtășești cu Sfintele Taine fiind pe jumătate beat. Ce este aceasta? Ce crezi tu? Să știi că Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Gal. 6,7). Domnul așteaptă pocăință de la cei păcătoși și din această pricină este îndelung răbdător. Dar oamenii fără bun simț gândesc că: păcătoșii o duc bine și prosperă, prin urmare nu există Dumnezeu. Dumnezeu îi compătimește pe unii ca aceștia. El încearcă să-i aducă la adevăr prin bunătate și necazuri și boli, așteptând întoarcerea și îndreptarea lor. Iar dacă aceștia nu se pocăiesc, îi lasă în nevoia lor pe acest pământ pentru a le da ceea ce li se cuvine după moarte. Moartea este adesea grea pentru cei drepți, dar se spune că moartea păcătoșilor este cumplită (PS. 33,21), iar viața lor de după moarte este și mai rea.

(N), tu nu ești prost și nici un om fără de inimă. Gândește-te încotro vei merge. Pocăiește-te sincer, din toată inima ta, nu doar formal sau doar din obișnuință, fără frângerea inimii, așa cum procedează atâția care se împărtășesc cu nevrednicie, aducându-și osândă asupra lor. Acasă, vino singur înaintea Domnului și plângi, cerând din toată inima iertare pentru rușinoasa ta viață de odinioară. Cere ajutor pentru schimbarea ta în bine. Dar mai presus de toate, cere-i iertare lui (N), împacă-te cu ea, astfel încât ea să te poată ierta din toată inima. Când o persoană se află în vrăjmășie cu alta, Dumnezeu nu-i ascultă rugăciunile acesteia. Știi acest lucru. Așadar împacă-te cu (N), și cu toți cei pe care i-ai jignit, iar mai apoi să cazi cu îndrăzneală în genunchi înaintea Domnului, să te pocăiești și să-L rogi pe Domnul să nu-ți îngăduie să-ți pierzi sufletul. Te afli pe marginea prăpastiei. Demonii te pot ușor împinge în abis. Dacă nu poți renunța la băutură, atunci bea acasă; să nu o vatămi pe (N). Înainte de a începe să bei, roagă-te cel puțin un minut sau două. Să spui așa: Doamne, mie nu-mi stă în putere să rezist a bea votcă; am de gând să beau acum; pot să mă îmbăt, pot blestema și pot să țip la soția mea. Doamne, dacă este cu putință, oprește-mă sau iartă-mă dacă mă îmbăt iarăși. Când te rogi în felul acesta, încearcă să bei mai puțin și când te trezești, întreabă de îndată dacă ai vătămat-o pe (N), dacă ai jignit-o prin cuvinte urâte etc. Împacă-te cu ea și roagă-te, cerând iertare de la Domnul.

Dragă (N), să știi că se face bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15,7). Dacă nu te poți înfrâna, atunci plângi înaintea Domnului, rugându-L să te ierte și să-ți dea tărie să te poți abține de la băutură. Numai că trebuie sincer să vrei să nu-L jignești pe Dumnezeu sau pe aproapele tău. Nu te îndreptăți cu nici un chip, nu da vina pe nimeni altcineva, decât pe tine. Îndreptățirea de sine aduce cu sine pierzarea... aceasta este vocea demonilor. Smerește-te înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Să nu te complaci în slava deșartă, nu judeca pe nimeni ca să nu fii judecat de Dumnezeu (Matei 7,1). Scoate bârna din propriul tău ochi și atunci vei vedea cum să scoți paiul din ochiul altcuiva. Fie-ți milă de tine; nu te distruge pentru totdeauna. Fie ca Domnul să te înțelepțească și să te ajute; fie ca El să te păzească de veșnica pierzare.

Sursa

Întâlnire

Într-o floare Dumnezeu îţi dă întâlnire şi zice: "Ştii, pentru tine am făcut-o aşa de frumoasă." (Maica Siluana)

Hristos vrea să-L primești în toate ale tale

„Noi suntem precum o casă cu foarte multe încăperi. Nu putem locui în toate. Le-am tot schimbat de-a lungul anilor. Când Îl primești pe Hristos, Îl primești în camera în care ești atunci, în care ești foarte prezent. Dar asta nu înseamnă că L-ai primit în toată casa ta. Mai sunt camere nevizitate, în care n-ai intrat, cămăruțe din sufletul tău, lucruri ascunse. Or, în momentul în care i-ai deschis ușa, EL te iubește prea mult ca să te lase pe tine să te restrângi la acea cămăruță. Vrea să mergi în toată ființa ta, toată ființa ta s-o viziteze, toată s-o impregneze de îndumnezeire, pe toată s-o curețe. Că-s camere cu păianjeni, șobolani, balauri..., El vrea să intre și acolo. Sigur că apar ispite când deschizi o astfel de ușă. E nevoie să intrăm în toate acele locuri. Or noi ne speriem și spunem că nu e în regulă. Hristos, însă, vrea să-L primești în toate ale tale”. 

Pr. Constantin Sturzu

Doxologia.ro

Inimioară, ce mai vrei?!

ierom. Hrisostom Filipescu

Trăiesc prezent, aici, acum. Când oamenii te cred fericit şi tu crezi că nu eşti, ia-te după ei! Ploaia mea caldă de vară îmi mângâie simţurile. Sunt un tăciune ce luminează sau însemnează un perete al inimii. Sunt acolo când nici nu ştii că ai nevoie. Rănile mă dor. Scot tot gunoiul de sub covor şi fac curăţenie generală. Scutur, şterg praful, văruiesc, aşez lucrurile din nou, aerisesc în casa sufletului şi minţii mele.

Rugăciune. Ochii sunt fereastra sufletului. De curând, cineva mi-a spus să fiu atent dacă o să plâng vreodată în public, pentru că se plânge cu artă! M-a buşit râsul instantaneu. Adică şi când plâng trebuie să fiu atent?! Prostii. Plâng cum vreau, râd cum vreau, zic. Măcar atâta lucru să pot face şi eu. Nu am nevoie de reclamă, imagine sau cursuri de antreprenoriat nici la râs, nici la plâns. Afaceri cu noi înşine pe hârtie în contract sau cu o strângere fermă de mână şi o privire profesională. Nu se găseşte totul în cărţi.

Un om informat este un om puternic. Totul este vremelnic. De ce să nu faci ceea ce simţi atunci când simţi?! Suflete frumoase. Trăieşte din inimă! Nimic nu va mai fi ca înainte. Eşti ceea ce alegi să fii. Dilemă. Se întâmplă lucruri. Cerem iertare, dăruim iertare. Eşecul ne învaţă că nu putem avea întotdeauna tot ceea ce vrem. Eşecul ne confruntă cu propriile noastre limite şi ne arată că nu suntem de neclintit. Şcoala smereniei. Locul de unde te ridici ca să mergi mai departe. Dacă nu am fi trecut atunci prin acea experienţă, nu am fi astăzi unde suntem. Viaţa e aşa cum e şi trebuie să ne lovim ca să ne trezim. Nimic nu este întâmplător! Lucruri inspiraţionale. Ne motivăm cu poveştile altora. Iubirea îmbracă o multitudine de forme. Contur între dojană şi încurajare. Să ne depăşim limitele e lucru mare. Căruţă de coincidenţe. Teama de singurătate, teama de ridicol, teama de moarte.

Sclipire în ochi. Molipseşte cu optimism. Împărtăşeşte şi celorlalţi curaj, bucurie, bine, frumos. Dă mai departe. Uneori nu ai această resursă întotdeauna pentru tine. Eşti aşa cum eşti. Uneori cu inspiraţie, alteori nu. Cum te percep oamenii e problema lor. Nu te mai raporta la măştile celorlalţi. Viaţa este cu suişuri şi coborâşuri şi vine un moment când trebuie să alegi serios. Şi îţi asumi alegerile. Sugestie. Se trage linie şi se plăteşte un preţ: pentru muncă, pentru agitaţie, pentru stres, pentru absenţa din viaţa unora, pentru vrute şi nevrute. Într-o fracţiune de secundă se pot întâmpla foarte multe. Circuit. Moment de pauză interioară. Experienţă. Introspecţie. Doamne-Doamne. Dumnezeu S-a născut simplu şi ne vrea simpli. Doar Dumnezeu ne poate judeca, nu oamenii! Când judeci, să te aştepţi să fii judecat cu aceeaşi măsură. Cronofagi. Energofagi. Priviri, cuvinte, tăceri. Muscă de o zi în faţa a tot ce înseamnă divinitate. Zece minute este un viitor îndepărtat. Suflare de viaţă, iubire, zâmbet, fericire absolută.

Raport cauză efect. Între smerenie şi umilinţă este o diferenţă uriaşă. La fel ca şi între milă şi compasiune. Fericirea ta nu înseamnă nefericirea celuilalt. Moment de declic. Transformare. Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind. Fă cunoştinţă cu adevăratul tu şi nu fugi de tine. Una cu tot. Psihanaliză a stărilor, psihologia vârstelor, psihologia socială, metodologia cercetării, etică şi deontologie, etc. Libertate, nu încorsetare.

Nu sunt cititor, ci trăitor. Nu ţin minte formule, definiţii, teorii, tabele. Sunt prea complicate pentru mine. Eu am nevoie de cuvinte şi atât. Cuvinte izvorâte din Cuvânt, Logos. Sau tăcere izvorâtă din Sacru. Trăiesc prezent, aici, acum. Eroi cu nume sonore sau nu. Când oamenii te cred fericit şi tu crezi că nu eşti, ia-te după ei! Ploaia mea caldă de vară îmi mângâie simţurile. Sunt un tăciune ce luminează sau însemnează un perete al inimii. Sunt acolo când nici nu ştii că ai nevoie. Rănile mă dor. Scot tot gunoiul de sub covor şi fac curăţenie generală. Scutur, şterg praful, văruiesc, aşez lucrurile din nou, aerisesc în casa sufletului şi minţii mele. Fiecare zi e o bucăţică de drum… Merg pe jos şi mă simt bine în natură.

Hristos ne-a iubit pe toţi la fel. Nu putem fi Iisus, dar Îl putem avea ca model. Inimioară, ce mai vrei?! Eu vreau să am linişte, nu dreptate. Te iubesc până la fluturi şi înapoi!...

doxologia.ro

Iubirea ca tăiere a voii proprii

Maica Siluana

Pentru a înțelege taina iubirii ca lepădare de sine, luare a crucii și urmare a Domnului Iisus Hristos, vă propun acest mic text și vă rog să veniți cu sugestii, mărturii sau întrebări.

Mai întâi, aș dori să cugetăm la:

· Deosebirea dintre activitatea centrată pe eficiență și cea centrată pe Împărăția lui Dumnezeu Care este Iubire, ne oferă și ne cere iubire.

· Deosebirea dintre iubirea pentru și iubirea către.

Iubirea lui Dumnezeu către mine

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este lucrarea Lui permanentă (numită și pronie). Această iubire „ plouă” peste toți la fel deși este personală și adaptată fiecăruia în parte după receptivitate.

Iubirea către mine, este o energie dată „acum”, în clipa de față, prin ceea ce fac, simt sau gândesc eu împlinind o poruncă a Lui.

Când fac poruncile, adică ce-mi cere El, nu mai lucrează puterile mele care se activează automat prin energia nevoilor, dorințelor și impulsurilor firii, ci puterea Lui, harul necreat, care-mi inundă energiile create și curge prin ceea ce fac lepădându-mă de voia mea și alegând voia Lui in mod conștient și liber.

Lepădarea voii proprii nu e negare, nu e refulare, nu e constrângere, ci tăiere. Tai legătura dintre energia dorinței și ținta ei care este obținerea unor rezultate precise: satisfacție, mulțumire, plăcere, confort, apreciere, răsplată, dreptate, imagine bună de sine, etc.

Prin tăiere, energia dorințelor și impulsurilor mele devine disponibilă pentru dorința-voia Lui care este fericirea mea așa cum a gândit-o și o gândește El. Această dorință-voie a lui Dumnezeu m-a adus la existență și mă ține în viață și mă conduce pe calea devenirii mele de la existență la existența fericită (Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dar actul tăierii voii proprii ne conectează la har numai dacă e simultan cu cel al lipirii de voia lui Dumnezeu. Lipirea se face prin chemarea Numelui Domnului în gând și invocarea lui peste ceea ce simțim.

Chemarea Numelui sau Pomenirea ne lipește mintea de El, ne face sa-L ținem minte, să ne amintim de El, uitând răul, lepădând ținerea de minte a răului.

De exemplu: daca știu din experiență (adică învățare și memorare) că nu pot să fac ceva bine daca nu am anumite condiții, înseamnă că țin minte răul care mă împiedică să fac acel bine și mă port conform instrucțiunilor minții „formatată” astfel. De fapt, lucrez pe „pilot automat” fără să privesc cu atenție realitatea prezentă pentru că „știu eu bine ce-o să se întâmple”...

Chemarea lui Dumnezeu și tinerea Lui în minte, mă conectează la harul Duhului Sfânt Care le face noi pe toate. Și așa voi descoperi și simți iubirea Lui în act, aici și acum, de fapt, mereu - pentru că mereu este acum pentru mine - și pretutindeni - pentru că oriunde este aici pentru mine.

Doar să avem grijă sa nu-L chemăm pe Domnul ca să schimbe lucrurile după mintea noastră, după „binele” gândit = imaginat de noi. E uimitor cum, acest bine al nostru, deși a fost atât de demascat și de compromis de propria experiență, reușește să ne fascineze și să ne confiște voia și energiile! Aici înclin să cred că avem „motive serioase” să ne lăsam păcăliți de el, dintre care cel mai probabil este acea dependență de rău, de „mustul cărnii”, adică îndrăgitele noastre peptide și celelalte umori ale patimilor.

Acest „must al cărnii” este „materia” prin care vrăjmașul ne face și ne ține robi ai nefericirii trimițându-ne sugestii de revoltă, de milă de sine și plângere de milă, de judecarea sau acuzarea aproapelui, etc.

Iubirea mea către Dumnezeu

Iubirea mea către Dumnezeu este un act de credință-încredere viu, cu totul nou din punctul de vedere al experienței, concretizat în orice act pe care îl fac cu gândul la El, pentru El, pentru că așa îmi cere El.

Când activitatea mea se desfășoară în acest registru, Îi ofer lui orice aș face și tot ce-mi cere momentul acela, ca pe un vas simțitor gol de fericire. Când avem emoții (cauze) și sentimente (efecte) „pozitive”, vasul nostru simțitor e plin de produsele bio-chimice specifice lor (peptide si hormoni) și-L uităm pe Dumnezeu pentru că nu avem cu ce să-I percepem lipsa sau prezența.

Când renunț la voia mea prin tăierea cum am spus mai sus, vasul simțirii va fi o scrută vreme gol și însetat (pentru ce e viu) de fericire. Cu gândul la El, conectat la harul Lui, tot ce voi face cu trupul sau cu mintea, va fi pentru El, pentru că așa vrea El, pentru că numai așa ajung la fericirea Lui care mă cheamă și mă caută în tot locul și în fiecare clipă.

Nu contează ce fac și nici măcar cum fac, ci către Cine sau către ce îmi este orientată ființa când fac ce fac. Aleg să fie către El? Aleg viața, fericirea, sensul și împlinirea mea așa cum mintea nu-și poate imagina. Aleg să fie către plăcerea cu care mă identific? Aleg viața de rob, existența individuală, autonomă, centrată pe „lupta și fuga” pentru supraviețuire, plină de speranțe iluzorii, valori utopice, frică, furie, oboseală, deznădejde, moarte.

Să ne fixăm atenția pe „Faca-se voia Ta” și pe Prezența Lui. Sprinteneala cu care vom sări să facem în Numele Lui tot ceea ce ni se cere în fiecare moment, fie ea și „răutatea zilei”, vom înțelege pe viu, vom gusta efectiv fericirea după care tânjește inima noastră.

Dar să luăm aminte că vrăjmașul nu doarme și va încerca noi și noi metode de seducție, bazându-se pe suferința produsă de lipsa „mustului” de care suntem deja dependenți (sevrajul). Aici avem nevoie sa chemam, sa invocăm Numele Domnului ca să transforme El „apa chioară” a simțirii noastre în „vinul cel bun” .
De exemplu, când nu mai urmărim cu dorința „să facem bine un anumit lucru”, ci ne îndreptăm dorința către El și voia Lui care se va exprima printr-o cerere contrară binelui acela, în locul satisfacției scontate nu va mai izbucni împotrivirea cu tot cortegiul ei de „musturi”, dar nici bucuria făgăduită de Domnul. De ce? Pentru că bucuria vine prin cruce. Crucea, în această situație, este golul, lipsa „mustului”, lipsa furnicăturilor de plăcere sau neplăcere... Este un fel de gol al simțirii. Asta numesc „apa chioara” a simțirii. Aici avem nevoie să fim credincioși, să invocăm Numele Domnului pentru a transforma această apă, pentru a umple acestui gol. Așa va veni bucuria. Uneori imediat, alteori mai târziu, după gradul de receptivitate sau împotrivire.

Această stare de durere-lipsă este de o mare vulnerabilitate la sugestiile demonice: „ce fel de viață e asta?” ; „nu e nimic interesant!”; „Câtă vreme poți trăi așa?”, „Păi, ce, Dumnezeu ne vrea morți, roboți?” etc. Aici și acum ne dovedim credința si ne cultivam virtutea răbdării fără de care fericirea nu durează și poate fi luată de la noi de cea mai mică îndoială sau oboseală.

Când începem să trăim așa, toată simțirea noastră, inclusiv toate durerile și toată oboseala devin iubire către Dumnezeu și vase vii pentru cuprinderea necuprinsei Sale iubiri.

Doamne, lucrează Tu mai departe înțelesurile necesare în fiecare!

Cu rugăciune și binecuvântare.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce văd și mai ales ce simt

Sărut mâna, Măicuță!

Am ajuns la finalul seminarului și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce văd și mai ales ce simt. Este prima oară în viața mea când sunt și eu mulțumită de mine și mă pot vedea prin ochii lui Dumnezeu și nu prin ochii mei. Vă mulțumesc și Sfinției Voastre deasemenea pentru îndrumare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat cum ar trebui să-i văd de fapt pe oameni și să-i înțeleg. Așa cum îi vedeam eu era greșit. Când i-am cerut să mă ajute să-i văd prin ochii Lui și nu prin ai mei, lucrurile erau foarte limpezi și clare. Așa am început să-i privesc și să-i înțeleg altfel pe fostul meu soț, pe părinții mei, pe prietenii mei, oamenii din jurul meu. Am început să înțeleg și cum stă treaba cu confuzia dintre a fi smerit și a te lăsa călcat în picioare. Eu le cam amestecam. Acum se vede o oarecare limpezire și-aici. De aceea n-am renunțat nicidecum la a-mi folosi ochii proprii pentru a privi în jur. Am nevoie de ei și mă rog la Dumnezeu să-i folosesc eficient.

Acum că au început să se așeze puțin lucrurile și să întrevăd un firicel de structură îmi dau seama că drumul este abia la început, doar ce-am pășit pe el și am ceva de mers! Nu mă aștept să fie ușor. Vor fi ani de lucru, ani de asumări, ani de urcușuri și coborâșuri dar dincolo de toate știu către ce vreau să mă îndrept, către mântuire. Cu siguranță că faptele mele nu vor fi întotdeauna congruente cu finalitatea dar mai știu că deznădejdea nu duce la mântuire. Și nici neasumarea mea ca om, care greșește și nu e perfect. Bineînțeles nu la modul de a mă folosi de această stare pentru a-mi acoperi și justifica păcatul și al repeta de fiecare dată. Nu așa! Am înțeles doar că prin integrarea acestei umbre care de fapt e păcatul, am o relație bună cu mine și de-aici pleacă totul.
Dacă nu mă iubesc pe mine cum aș putea să-l iubesc pe celălalt! Dacă pe mine nu mă înțeleg cum i-aș putea înțelege pe alții! Ori eu aveam doar impresia că fac toate acestea iar de cele mai multe ori eram sigură de acest lucru. Când am înțeles pe unde sunt de fapt și la ce nivel, primul impuls a fost să neg. Nu m-am recunoscut a fi eu. Am fost chiar revoltată. Cum să fac eu așa ceva? Îndreptățirea de sine îmi „oblojea” ego-ul ale cărui răni începuseră să se infecteze. Doar că acest medicament dintr-o dată nu-și mai făcea efectul. Înțelegerea mea începuse să respingă această îndreptățire de sine iar ruptura mi-a cauzat o durere de nesuportat. Era ca și cum aș fi fost ruptă în milioane de părți așezate unele lângă altele dar care nu se puteau uni între ele. Senzația este cumplită. Este cumplit când nu poți să te-aduni! Până și pentru asta simt acum înțelegere și compasiune pentru mine. Trebuie să-mi fi fost tare greu! Ori eu îmi aduc aminte că nu puteam să mă ajut cu nimic pentru că nu conștientizam ce se întâmplă cu mine. Eram atât de furioasă pe mine însămi și mă uram pentru prostia și neputința mea. Mă uram pe mine pentru că nu mă puteam ajuta.
Ceream de la mine imposibilul! De la oameni, la fel! Până și de la Hristos aveam pretenții! Iar eu dacă se putea să nu fac nimic. Ori nu merge așa! La mine n-a mers și nimeni n-ar trebui să să se aștepte să mearga astfel. Este o mare înșelare în care dacă intri ai toate șansele să pierzi mult timp pe-acolo. Dar toate ne sunt îngăduite dacă asta ne dorim! Nu și de folos!!! Noi le cerem, Dumnezeu ni le dă! De prea multe ori uităm asta înainte să cerem. Eu asta am făcut. N-am ascultat de nimeni și am cerut de-a valma fără să mă gândesc dacă-mi este de folos! Nu m-a interesat asta. Eu doar am vrut. Orice, oricând, oricum și mai ales imediat. Orice întârziere îmi provoca durere și lacrimi. Toate pe fondul îndreptățirii de sine. Când primeam ce-am cerut, tot nefericită și nemulțumită eram! Ca și cum nimic nu-mi era de ajuns. De fiecare dată mai rămânea câte ceva de primit. Era ceva dar nu era totul iar acest tot niciodată nu avea nume. Era de nedenumit, de necântărit, de neatins. Dar eu îl vroiam. Totul era de fapt atât de complicat și totuși atât de simplu! Fiecare dintre noi ne fabricăm acest „tot” care ne poate fi prieten sau ne poate omorî sufletește și chiar trupește. „Totul” meu îmi putea fi fatal. Am fost aproape. Sufletul meu a ajuns până la a fi în „moarte clinică” până la momentul conștientizării. Sfinția Voastră îl mai „resuscitați” din când în când, psihologia cu explicarea mecanismelor umane și procesul integrării umbrei, părintele duhovnic cu spovedania și rugăciunea iar eu respingându-le pe toate ca și cum în niciun caz nu era vorba despre mine. Cum să fac eu așa ceva! Era insuportabil să mă întâlnesc cu mine așa cum eram de fapt. Cum să accept ceva care mă face să mă rușinez! Îmi era mai ușor să arunc toate faptele și gândurile mele inacceptabile și de care îmi era atâta rușine într-un sac pe care-l simțeam ca pe o povară din ce în ce mai grea, unde să nu mai știu nimic despre ele și care s-au întors împotriva mea atunci când mă așteptam mai puțin! Sacul acesta este ușor de dus la început, uneori avem impresia că nici nu-l simțim. Aruncatul rezidurilor sufletești în el devine la un moment dat parte din viața noastră, chiar ajungem să credem că aceasta-i soluția și s-o încadrăm în normalitate. Nici nu simțim când se umple. Începem doar să obosim din când în când iar dacă încercăm să ne punem întrebări nu ne lasă. Sacul acesta este foarte inteligent! Din când în când devine mai ușor. E doar o iluzie din multitudinea pe care-o deține. Ne oferă posibilitatea să ne odihnim puțin. Este un fel al lui de a ne anunța că mai are destul loc de aruncat frustrări, gânduri rușinoase, vinovății etc. și altele asemenea lor cu care ne este rușine și nu ne identificăm cu ele dar sunt parte din viața noastră. Iar noi facem ce ne cere. Aruncăm și tot aruncăm și vine vremea când coloana vertebrală a sufletului nostru nu mai poate duce atâta greutate dar nici n-o mai poate respinge. Sacul ajunge să se lipească de noi, să fie parte din viața noastră și orice încercare de desprindere este atât de dureroasă încât n-o putem suporta. Chiar dacă mai ascultăm o conferință, mai înțelegem de fapt cum stau lucrurile, ne mai umilește câte un prieten spunându-ne cât suntem de nemernici și cât de rău facem iar noi facem niște ochi mari și credem că nu e vorba despre noi și de fapt uite cât de nemernici sunt cei care gândesc asta despre noi și tot așa. Și rămânem așa mult și bine! Doar niște slugi credincioase îndreptățirii noastre de sine! Cam asta am făcut și eu. Când am conștientizat de fapt ce e cu mine și-am încercat să smulg sacul, durerea a fost cruntă. Am văzut cine sunt. Am dat nas în nas cu mine și a fost prima dată când nu mi-a plăcut ce văd. S-a lăsat cu „sânge” care nici acum nu s-a oprit. Văd mizeria și-i simt mirosul urât dar care lasă în urmă curățenie. Curățenia te face să vezi totul mai clar. Mă văd pe mine mai clar. Mă văd cu alți ochi parcă. Simt că sunt mai îngăduitoare cu mine. I-am cerut lui Hristos să mă uit puțin la mine dar prin ochii lui. Nu cred că vreau să fac asta mereu. Nici nu consider că-mi folosește de fiecare dată. Acum simt că mi-a fost de un real folos asta. Sunt la început de drum și știu că-i lung și greu dar știu către ce mă îndrept. Știu că drumul meu va avea și gropi pentru că nu se poate altfel chiar dacă voi fi tentată vreodată să vreau cu orice preț să cred asta. Știu că va veni timpul să mă și împiedic, poate-am să și cad dar n-am de gând să rămân acolo pentru că știu clar unde mi-am propus să ajung. Știu că mai am multe umbre de integrat dar acum că am conștientizat asta îmi va fi mai ușor să-mi spovedesc păcatele fără să mă îndreptățesc și să scot pe rând din sac fiecare gând, fiecare frustrare, fiecare patimă și să le recunosc ca fiind ale mele și nu ale altcuiva. Nădăjduiesc la Dumnezeu că atunci când voi trece dincolo sacul să rămână gol.

Maică, vă spun cu toată sinceritatea că n-am crezut niciodată că voi putea să simt și să scriu toate acestea dar Hristos pe care l-am avut tot timpul în inima mea m-a ajutat și nu m-a părăsit nici măcar atunci când eu am crezut că ar fi uitat de mine. Am înțeles, în sfârșit, cât este de important să am încredere în mine însămi dar totdeauna cu gândul la Hristos! Am înțeles în sfârșit că iadul sufletesc prin care am trecut este parte din bucata mea de Rai.

Vă mulțumesc din suflet pentru tot și dacă credeți că ceea ce am scris eu aici poate fi de folos cuiva puteți publica pe site.

Cu dragoste și infinită recunoștință,
Monica

***
Draga mea Monica,

Mulțumesc mult pentru calea pe care ai străbătut-o și pentru felul în care ai depășit momentele de îndoială.
Acum, cum și spui, totul începe altfel. Da, e un început și nu un sfârșit.
Te aștept încă să-mi scrii cum lucrezi sesiunea opt și cum te ridici când descoperi noi lucruri care te sperie sau te dor
Acum însă te știu pe Mâna Domnului și sunt împăcată ca o mamă care-și vede copilul la „casa lui”!


Te îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana