Mihai Andrei Aldea “Romanii in Fața Invaziei – Istorie Veche și Noua - Creștinism sau Păgânism”

Pr. Mihai Andrei Aldea - România după #Colectiv

An Nou fericit vă doresc, dragii mei!

Anul acesta sper să scriu mai des pe blog, să postez mai des.
Pentru început, o conferință cu părintele Mihai Andrei Aldea.
Merită ascultată și reascultată!

„Neobișnuita călătorie a Serafimei” (cu subtitrare în română)

Un nou lungmetraj de animație pentru întreaga familie. Filmul povestește aventurile unei fetițe care și-a pierdut părinții la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial și, ajungând într-o biserică părăsită, este ajutată de Sfântul Serafim de Sarov să descopere tainele lumii. Un film care merită privit, căci de o asemenea mărturisire de credință, de care dă dovadă protagonista filmului, avem nevoie fiecare dintre noi.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles

Sursa: http://ortodox.md/articole/neobisnuita-calatorie-a-serafimei-cu-subtitrare-in-romana/

Un alt mod de a mărturisi credința

Jim Caviezel, actorul din filmul ”Patimile lui Hristos”. 
(Nu am găsit o variantă cu subtitrare în limba română.)

Edit 12.10.2015
 Aici aveți varianta cu subtitrare în limba română.
https://www.youtube.com/watch?v=I1VuQ_oeVEY

Un mod de a mărturisi credința în ziua de azi

” Trebuie să fim super-conservatori în păstrarea credinței ortodoxe și super-moderni în răspândirea ei.” Sf. Nicolae Velimirovici

 

Modern missioner: father Gabriel Vuckovic

Se poate așa ceva? Se poate. :)
 Starețului mănăstirii Lepavina, arhimandritul Gabriel Vuckovic, (Biserica ortodoxă sârbă),  împlinește cu prisosință sfatul Sf. Nicolae Velimirovici (pe care l-am găsit pe siteul mănăstirii despre care am amintit).
În 1961, pe când avea 16 ani, a întrat în mănăstire, la 20 de ani a depus voturile monahale, a trăit în câteva mănăstiri din Serbia, și timp de 13 ani a stat în Muntele Athos.
Astăzi are o mulțime de fii duhovnicești răspândiți pe întreg pământul. Prin metodele moderne de comunicare, poartă discuții cu tineri din întreaga lume, și aceste conversații au fost publicate în prima și a doua sa carte cu titlul ”Conversații duhovnicești”.  Le oferă sfaturi, dar nu le impune nimic, căci fiecare om e liber să-ți urmeze conștiința. Tinerii apelează la ajutorul său pentru aceleași probleme specifice vârstei (sau care se află în situații asemănătoare.)

” I found the guide in words of spiritual fathers of our church, who advised monks to leave their hermitages and caves, to come out, to help and to guide people - those who are weak in faith not to give up, and those who are strong to be even stronger,” explains Archimandrite Gabriel his transformation from Athonite monk, who used to practice the silence, into well known cyber clergy.  – Some have accepted me with approval and good wishes, some with astonishment, but some with ridicule.  Serious people mostly showed surprise, and those who ridiculed, I think, were little envious.

Abbot of the monastery Lepavina has 12,500 friends on the “Facebook”

Vă las să citiți în voie mai multe, aici: The most famous monk on the Facebook

Pe mine m-a dus cu gândul la Sf. Simoen cel nebun pentru Hristos (desigur, păstrând proporțiile) care după  ce s-a nevoit în pustie 40 de ani s-a dus în cetatea Emesei unde pe mulți i-a adus la credință...
Cred că o să recitesc Nebunul. :)

Cea mai bună viaţă de pe pământ

Marius Iordăchioaia

Un copil dintr-un trib african, convertit la creştinism a fost adus în America, la un seminar teologic. La recepţia căminului studenţesc, când a fost întrebat ce cameră vrea, el a răspuns: Cea pe care nu o vrea nimeni.

Una din cele mai mari pietre de poticnire pentru tinerii de azi, în calea unei asumări transformatoare a creştinismului, este smerenia creştină. Confundată cu o atitudine pioasă, introvertită, un fel de „modă”, de „stil” ortodox, este cel mai adesea, ca orice lucru nefiresc, ocolită cu dezgust ori practicată cu fanatism. Şi ce spectacol trist, descurajator e un tânăr care îşi pune nădejdea mântuirii în smerenia lui! Imaginea tânărului crispat, cu capul plecat şi mers alunecos, furiş, ambalat în smerenie ca produsele alimentare „în vid”, cu feţe schimonosite de o atitudine forţat interiorizată, terorizat de păstrarea acestei ţinute în mod permanent precum un fariseu de altădată de rigorismul tagmei sale, nu are nimic de a face cu Ortodoxia… Un ortodox poate fi trist sau vesel, obosit sau proaspăt odihnit, înlăcrimat sau meditativ, psihismul lui este unul normal, firesc… CEEA CE DIFERĂ ESTE MOTIVUL ACESTOR STĂRI! IAR ACESTA ESTE TOTDEAUNA: HRISTOS!

Smerenia este felul Său de a fi, nu al nostru. Smerenia este o tăcere, o discreţie a persoanei, ivită din prea-plinul vieţii, nu din puţinătatea sau îngrădirea ei. De aceea e rodul contopirii noastre cu Hristos. Dorinţa de a fi smerit pur şi simplu, de a afişa o smerenie cât mai impresionantă, are aceeaşi consistenţă ca şi dorinţa de a purta adidaşi originali, nu imitaţii chinezeşti. A dori să fii smerit presupune ideea, cu totul falsă, că ai priceput la ce se referă Hristos atunci când vorbeşte despre smerenie şi încerci să „fabrici” ceea ce ai înţeles; iar asta e fraudă duhovnicească, e creştinism fără Hristos. Eşti mândru pentru că eşti autonom, nu pentru că nu eşti prea iscusit în afişarea smereniei sau în practicarea evlaviei celei mai rafinate. Dacă te vei împărtăşi cu Hristos, smerenia va apărea firesc, ca semn al prezenţei Lui în tine, al revărsării harului în fiinţa ta… Ortodoxia nu Îl interpretează pe Hristos, ci Îl oferă! Pe Hristos nu-L poţi înţelege, ci numai primi prin credinţă! El este de Sus, noi suntem de jos, infinit de jos faţă de El…

A fi creştin înseamnă a avea inima în altă lume, în Împărăţia veşnică. A avea inima în pieptul Altcuiva. A primi de acolo, prin Biserică, prin Sfintele Taine, viaţa Lui ca pe a ta. Şi de a o revărsa pe pământ prin faptele şi cuvintele tale. Iar viaţa care vine de acolo este smerită, caută să se aşeze sub toate şi să le susţină ca o nouă temelie, una de neclătinat. Oriunde şi orice ar fi, cu orice pregătire, talent sau înzestrare, un creştin adevărat va fi un slujitor al oamenilor în Numele lui Hristos: un „angajat” plătit în dragoste, un ambasador al Împărăţiei. Pentru creștinul adevărat, a fi mare, important, înseamnă a fi mare în ochii lui Hristos, a fi privit cu aprobare de El, de Cel cu ochii căruia ne priveşte, din adâncul propriei inimi şi din ochii celor din jur, Tatăl. Căci orice copil îşi ia nota, calificativul acţiunilor sale, din ochii părinţilor; numai nota afişată acolo este dată de dragoste. În ochii celorlaţi oameni e dată de interesele lor particulare, egoiste.

Dacă vrei să fii liber, dacă vrei să scapi de făţărnicie şi laşitate, de vulgaritate şi relativism, de teamă şi sărăcie sufletească, de falsificarea involuntară a Ortodoxiei, atunci „scapă de tine”, căci tu eşti cel care strică totul. Tu eşti saltimbancul, nebunul regelui care s-a cocoţat pe tronul lui: eşti un impostor la cârma fiinţei tale. Tronul din inima ta nu este al tău! De acolo a fost alungat Hristos. Degeaba încerci să-I imiţi manierele regale, smerenia şi blândeţea, credinţa şi vorbirea, eşti tot un clovn, unul tragic. Aşază-te la locul tău prin Spovedanie şi cheamă-L pe Rege pe tronul Lui prin Împărtăşanie.  Căci oricine altcineva afară de Iisus, aşezat pe acest tron lăuntric, va deveni un tiran distructiv. Iisus este infinit de plin de viaţă şi identitate, şi, astfel, singurul în care nu există setea de putere, de afirmare de sine care există în toate celelate fiinţe umane rănite de păcat… Iisus este singurul Împărat care îşi exercită domnia slujind desăvârşit supuşilor Săi: căci domnia Lui este cea a iubirii.  Stăpânirea Lui este revărsare de daruri, El este Împăratul care nu cere de la supuşii Săi decât o deschidere tot mai largă a fiinţei lor pentru belşugul de viaţă din El. A-L avea pe Iisus Hristos drept stăpân înseamnă a fi mereu umplut cu viaţa Lui nesfârşită, cu cea mai înaltă şi mai sublimă dintre vieţi.

Sunt convins că în acea cameră pe care nu o voia nici unul din seminariştii americani locuia Iisus Hristos. Era camera în care te puteai bucura deplin în inima ta de confortul tuturor celorlalţi la un loc. Adică, pentru sufletul creştin, cea mai bună, mai dotată şi cu cea mai spectaculoasă privelişte, din campusul studențesc.

Şi aşa este şi viaţa celui ce trăieşte pentru a sluji celorlalţi în Numele lui Iisus şi al Împărăţiei Sale.

Pr. Nicolae Tanase - Datoria mea față de tânăra generație

”Ce se va întâmpla cu copiii noștri dacă noi suntem curvari? Trebuie să se întâmple ceva, pentru că copilul trage din tine. E vinovat copilul? Răspunsul e nu, dar asta trage din tine. Asta trage floarea din tulpină, din rădăcină - tu ești (rădăcina). Și-atunci...
Propuneam odată: când copiii fac prostioare, trebuie să existe o cameră de dat palme. Casa noastră trebuie să aibă o cameră cu un mic paraclis, bucătărie, sufragerie, dormitor, cămară, baie și o cameră specială unde să se și pună afiș ”Cameră de dat palme”. Cine trebuie să intre acolo? Când mama, când tata, când amândoi. Să-și deie palme. Pentru că copii lor fac prostii din cauza lor. Eventual chemați acolo și bunicii și spus: intrați puțin și dați-vă palme. De ce? Pentru că am transmis copiilor...iată ce am transmis.
Este foarte important acest lucru. Un aspect care nu se studiază”

Un Sfânt neobosit

de Căpităneanu Ioana 

Odile Bertrand Hardy este soţia părintelui Grégoire Bertrand Hardy, cel dintâi protoiereu al Bisericii Ortodoxe Române în Franţa. Mamă a cinci copii (Emmanuel, Luc, Cécile, Nicolas şi Jean – dintre care Cécile a trecut la Domnul), Odile are şi 9 nepoţi (trei fete şi şase băieţi).

A trecut la ortodoxie în anul 1955, alegere determinată de primirea unor răspunsuri dogmatice care le-au adus pace şi bucurie dânsei şi părintelui Grégoire. A făcut mai apoi studii de teologie ortodoxă la Institutul Saint Denis din Paris. Face parte din parohia francofonă de la Louveciennes, al cărei paroh este părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard. La biserică toţi copiii parohiei o numesc „bunica”, exprimându-şi prin aceasta dragostea pe care Odile o naşte spontan în inimile celor ce o întâlnesc.
În anul 2009, Patriarhia Română i-a oferit, prin Preafericirea Sa Patriarhul Daniel, Diploma de onoare – Sfântul Apostol Andrei, pentru „activitatea sa rodnică, folositoare Bisericii şi societăţii”.
(Ioana Căpităneanu)

„Pătruns fiind de universalitatea Bisericii, el [episcopul] nu trebuie să se îngrijească doar de aceia ce i-au fost încredinţaţi direct, ci trebuie să vegheze cu ochi duhovniceşti asupra întregii Biserici universale a lui Hristos, dorind luminarea tuturor popoarelor şi creşterea lor în adevărata credinţă.”
(Extras din omilia despre misiunea arhiereului, rostită de Sfântul Ioan pe data de 9 iunie 1934, la Belgrad, la hirotonia sa întru episcop)

Apostolia: Cum l-aţi cunoscut pe Sfântul Ioan Maximovici?

Odile Bertrand-Hardy: În acea vreme noi, cei din ECOF, adresaserăm mai multor biserici mesaje care au rămas fără răspuns. Un singur episcop a luat legătura cu noi, arhiereul Ioan, care venea în Franţa pentru a se ocupa la Versailles de studenţii ruşi care erau singuri acolo. Aflându-se deci în Franţa, Sfântul Ioan ne-a întâlnit şi a simţit că eram cu adevărat în căutarea unei teologii sigure, iar nu a unei acoperiri canonice ilustre sau de altă natură.

Apostolia: Ce amintiri aveţi despre întâlnirile cu Sfântul Ioan?

Odile Bertrand-Hardy: În prezenţa Sfântului Ioan simţeam prezenţa dumnezeiască, de parcă Dumnezeu Însuşi m-ar fi luat în braţe. Prima dată când m-a binecuvântat am simţit din plin puterea binecuvântării lui.
Un alt lucru de seamă e faptul că era cu totul înafara timpului. Nu dormea niciodată, nici măcar nu avea pat. Avea în chilie doar un fotoliu confortabil în care se aşeza când era obosit.
Şi cum nu dormea niciodată, noaptea nu era pentru el vreme de odihnă, ci un timp în care continua să se ocupe de îndeletnicirile sale. Astfel obişnuia să cheme persoane în audienţă la orice oră. Când a hotărât să-l hirotonească pe Grégoire întru preot l-a chemat la ora trei dimineaţa.
În acea vreme eram însărcinată şi în general copiii noştri se lăsau aşteptaţi, se năşteau după termen. De data aceasta însă, Nicolas s-a născut cu 8 zile mai devreme, în ziua hirotonirii întru preot a tatălui său!
Când a putut să ne ia sub păstorirea sa, locuia în Paris, într-o căsuţă din arondismentul 16 şi mergeam adesea cu soţul meu să-l luăm cu maşina, căci locuiam în acelaşi cartier. Sfântul Ioan cobora singur cu toate cele trebuincioase pentru sfânta biserică. Era îmbrăcat foarte simplu. Nu sărăcea deloc biserica...
Sfânta Liturghie era destul de lungă căci în timpul proscomidiei pomenea pe toţi aceia care îi ceruseră sfintele sale rugăciuni. Proscomidia dura astfel circa 2-3 ore. Ajungeam la biserică dimineaţa, la ora 9 şi ieşeam de la Sfânta Liturghie pe la orele 15-16. Dar nici nu simţeam timpul trecând... Avea o prezenţă atât de puternică încât slujba nu ni se părea lungă.
Era o mare bucurie să fim pe pomelnicele lui, sper că suntem pe ele pentru vecie!

Apostolia: Ne puteţi schiţa un mic portret al Sfântului Ioan?

Odile Bertrand-Hardy: Era tot numai bunătate. Nu ştia ce-i răutatea. Avea multă răbdare, nu refuza pe nimeni dintre cei care doreau să-i vorbească. Avea o prezenţă deosebită, o blândeţe fără seamăn, astfel că nici nu simţeam nevoia să-i punem întrebări duhovniceşti. Prezenţa lui ne era îndeajuns. Avea şi umor, ştia să aducă bună dispoziţie. Dacă mă împiedicam de cârja episcopală râdea.
Se îmbrăca foarte simplu, se încălţa mereu cu sandale pe care uita să şi le închidă. Grija lui se îndrepta spre cele dumnezeieşti.
S-a vorbit mult despre dificultatea sa de a vorbi, spunându-se că ar fi fost din naştere. Eu nu cred acest lucru, ci cred mai degrabă că a fost torturat, căci limba lui nu era întreagă. Am luat masa de mai multe ori cu el şi fiind aşezată în faţa lui am văzut că nu avea decât o bucată de limbă. Cum sfântul a dat dintotdeauna dovadă de mult curaj în a-şi apăra credincioşii, nu m-ar mira ca unii să-l fi torturat pentru aceasta.

Apostolia: Cât a fost în Franţa se ştia de darul său de tămăduitor?

Odile Bertrand-Hardy: Ştiu că avea obiceiul să cerceteze mereu pe cei bolnavi, iar uneori perdelele care fuseseră trase la trecerea vreunui bolnav la cele veşnice erau iarăşi deschise după vizita lui. L-am însoţit şi eu de două ori la spital... Şi am văzut cu ochii mei ce s-a întâmplat: Am văzut cum oamenii trăiau din nou...

Interviu realizat de Ioana Căpităneanu, 20 iunie 2009, Versailles 

Revista Apostolia

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA

Cristiana Maria Marcus 

Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universități europene. Sunt mândră că am reușit să ajung aici și le voi fi recunoscătoare părintilor mei pentru educație și efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu. Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor - Te mai întorci? Și uimirea clară la auzul unui ferm da. Acest da nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un, mi-as dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce. Dar mai bine în Occident imi bag ceva in Romania. 

Suntem o generație crescută într-o scârba pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura țara mereu, am crescut fiind educați să admiram valorile occidentale 'superioare' si ideale. Credem ca politica, cultura si educatia cat mai internationala este foarte benefica, credem în globalizare, suntem de acord cateodata ca Romania e frumoasa dar pacat ca e locuita si parca tot mai bine e in Londra... 

Români scumpi, cât putem să ne înșelam... 

Ce este Occidentul....? Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet, încet toate traditiile, cenzura comunismului bolsevic s-a transformat în a fi politic corect, traiesti cu riscul ca un islamist extremist poate sa bombardeze pentru Alahul lui locuitorii unei tari in care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusa pt ca poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucisi in pantece de catre propria lor mama -avortul fiind vazut ca o metoda contraceptiva in loc sa i se spuna crima, Craciunul si Pastele precum si alte traditii stravechi sunt doar un prilej de marketing , aici nu exista nici un pic de profunzime; relatiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentru CV si cand vrem sa ne casatorim gasim noi pe perfectmatch.com ceva nu? Lumea discuta oameni, nimanui nu ii pasa ce gandesti, ce simti ce iti doresti. Putini mai stiu sa iubeasca, feminismul distruge relatiile barbat femeie tot mai mult, gender role este considerat invatat asa ca nu mai invatam copiii de mici sa se comporte ca baietei sau fetite ci ii lasam pe ei sa isi aleaga ce sex vor sa aiba, ajungandu-se la un nr imens de homosexuali creati de societate. 
Dumnezeu a fost ucis de Occident. 

De ce oare admiram atat de mult haosul Europei vestice? 

Noi avem oameni, noi stim sa traim, noi radem ca fugim cu nasu de acasa o saptamana in munti cu corturile. Noi ne salutam cu Doamne ajuta! Noi avem un pamant binecuvantat de oasele si sangele atator martiri... De ce s-au sacrificat atatia romani pentru viitorul nostru si noi fugim ca vitele in Occident? De ce acceptam ca Securistii comunisti sa ne conduca in continuare prin politica si educatie? De ce acceptam ideile occidentale cu bratele deschise? De ce acceptam ca barbatii nostri sa fie carne de tun pentru NATO dar nu suntem in stare sa ne recuperam Moldova de peste Prut dupa atatia ani de la caderea comunismului? De ce acceptam ca in continuare memoria luptatorilor anticomunisti sa fie calcata in picioare si la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului inca nu le sunt recunoscute meritele?
 De ce esti drogata scumpa Romanie cu iluzii occidentale?

 In Occident unde pleaca bietii romani sa faca o paine, germanii, francezii, englezii îi trateaza ca pe niste sclavi, fiind roman esti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi si privilegii doar datorita faptului ca a trait sub dominatia imperiului pt decenii... 
Și noi romanii care avem o tara superba, un pamant fertil, plin de zacaminte, Rosia montana, delta, Carpatii, Dunarea, Marea Neagra stam sa cersim si sa ne umilim pt o paine prin Anglia, Italia si Spania....

Îmi plange inima cand vad cum sunt tratati pe pamant strain când acasa la ei puteau manca din belsug, daca nu ar fi fost lacomia hotilor de la putere... Care au vandut tara pe nimic. 

VREAU SĂ MA ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate ca nu voi avea niciodata banii pe care i-as avea lucrand aici. Dar cum spunea tatal lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar noptile iti vor fi ingrozitoare. Omul nu are numai trup de hranit, mai e si sufletul. Si mai distrugatoare este setea si foamea sufletului îndepartat de pamant si de neam decat foamea trupeasca... 

Ața că romani, plecati, plecati la studii, plecati ca sa vedeti în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecati și învățati să vă iubiți țara și să realizati ce frumusețe ați lăsat în urmă. Și apoi ne vom întoarce cu totii, valuri valuri, cu si mai multa forta si dorinta de schimbare, si dupa 68 de ani de asuprire, Romania va fi a romanilor din nou; așa să ne ajute Dumnezeu!

Asta-i viaţa?

Marius Iordăchioaia

Ruinele comunismului nu sunt cimitirele industriale sau cartierele muncitoreşti vopsite, acum, în culori New Age. Ruinele comunismului sunt oamenii...
Azi am fost martorul următorului dialog:
- Nu trebuie să acceptăm totul automat, fără analiză şi dialog: suntem oameni, nu roboţi...
- Ba trebuie să facem cum ni se spune, fără cometarii...
- Dar pentru confortul lor, şefii vor pune poveri din ce în ce mai mari pe noi, iar dacă te frângi, îţi spun cu cinism: Altul l-a rând, ăsta s-a stricat.... Frica noastră îi deformează, îi depersonalizează....
- Ce vrei să-mi pierd slujba? Am rate de plătit...
- Dar îţi convine să te duci acasă epuizat, doar să mănânci şi să te culci, ca un animal de povară, doar pentru că un birocrat trebuie să producă hârtii? Eu nu vreau să trăiesc ca un dobitoc.... Aici îţi ignori colegii, acasă familia...
- Asta e!
- Dar avem datoria să rămânem măcar oameni şi să punem oamenii mai presus de hârtii: altfel devenim oameni de hârtie, simple nume, numere, abstracţii...
- Eu n-am venit la muncă să filozofez... Lasă visele... Dacă nu-ţi convine...
- Avem o datorie faţă de Hristos să fim oameni în orice situaţie...
- DAR CE, ÎMI PLĂTEŞTE HRISTOS RATELE?
-NU HULI!!! Fără mila Lui nici nu te ridici din pat ca să pleci la serviciu...
- Bine, bine, gata...
Aceasta e stenograma unei discuţii între colegi, nu între un slujbaş şi şeful lui tiranic.
De obicei astfel de dialoguri sfârşesc cu refrenul moralei fără morală: "asta-i viaţa n-ai ce să-i faci"...
Asta-i viaţa?
Nu. Pentru un creştin o asemenea acceptare ar fi lepădare, apostazie: viaţa este Hristos. Şi nu e aici, e în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici e doar călătoria spre locul în care vom afla viaţa....
Dar şarpele ce a ispitit-o pe Eva a fost blestemat de Dumnezeu să se târâie pe pământ: aşa e şi profilul celor ce-l urmează: de târâtoare.Cum îşi desprinde unul burta de pământ şi propune elemente de comportament biped, uman, imediat este placat ca la rugby! Şi nu de poliţie, ci de colegi! Asta e moştenire comunistă, frica de consecinţele demnităţii, ale curajului.... Frica de omenie, frica de a fi om....
Când a plecat la puşcărie Nicu Steinhardt, tatăl său i-a spus: Să nu mă faci de ruşine! Să nu fii jidan căcăcios!....
Îmi va plăti Hristos ratele? întreba retoric cel ce se târăşte prin câmpul muncii.
Le-a plătit pe Cruce, toate datoriile noastre sufleteşti. Şi dacă Îl rogi te va ajuta să le plăteşti şi pe cele trupeşti. Hristos e Atotbun. Hristos e milostiv.
De ce să-I facem de ruşine Numele ca nişte creştini căcăcioşi?
Comunismul a frânt coloanele vertebrale. Capitalismul ne-a adus traficul de organe: pentru că tot e frântă şi n-o mai simţim, ne vindem şira spinării vertebră cu vertebră. Asta pentru că, înainte de toate, ne-am vândut inimile acestei lumi...
Mă uit la Hristos pe Cruce şi tresar: Doamne, cât de dureros e să stai drept!....

Dacă tinereţea ar şti...

Arhimandrit Arsenie Papacioc
15 august 1914 - 19 iulie 2011

Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse, sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negre, în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim, şi mulţi au murit.
Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în camere frigorifice ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi nu am cedat. Hristos nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui, ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El.
Aici a fost Biserica – în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete, prin alfabetul morse.
Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.
Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.
Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea.
Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă!” Iar ea a răspuns: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu!” Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă.
Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii.

Mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! Rugăciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi chiar cei mai simpli creştini. Rugăciunea a pătruns inima cerurilor – care erau poate mâhnite pe pământeni –, şi pe aceleaşi urme au venit răspunsurile salvatoare. Şi aşa s-a contribuit la menţinerea în viaţă a credinţei pe pământ, din neam în neam.

Rugăciunea este un contact permanent al inimii tale cu inima lui Dumnezeu. Este vorba de a-L face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt cu inima ta, cât mai continuu.

Ce credeţi că ne şopteşte neîntrerupt Domnul Iisus Hristos la urechea inimii noastre, cu glas îndurerat şi dulce, cu inima picurând sânge: „Iubiţi, iubiţi frumos, iubiţi pe toată lumea, iubiţi cu mai multă aprindere inima rănită. Cât am plâns şi am suferit Eu pentru rănile semenilor voştri! Fiindcă şi Eu ştiu să plâng. Şi plânsul Meu este mut şi nemângâiat de nimeni din lume. Şi cât de mult vă iubesc Eu! Şi iubirea Mea este divină. Numai atât vă cer şi-Mi este de ajuns şi Mă voi odihni în voi.”

Să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe.

Eu până la 20 de ani am făcut şi sport. La data aceea am fost primul la întreceri interşcolare de viteză şi al doilea la sărituri, care s-au desfăşurat în Bucureşti. Învăţam şi făceam mişcare. Foarte mult mi-a ajutat!

– Eşti trandafir?
– Nu, nicidecum, sunt o frunză.
– Nu. Eşti trandafir.
– Nu. Nu sunt.
– Eşti, pentru că miroşi a trandafir.
– Nu. Sunt o frunză, dar am stat cândva lângă un trandafir.

Ca fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să spun la cât mai mulţi şi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana şi poate slăbiciunea ta te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o şi numele lui Dumnezeu din tine nu L-ai şters. Aşa, păcătos cum eşti, Dumnezeu este cu adevărat mult iubitor şi pentru că-L recunoşti mult milostiv şi iertător, te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit.
Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească şi marile tale căderi rămân simple accidente.

Mă întreabă multă lume, şi mai ales studenţimea, care începe să spicuiască niţel dincolo de normalul lucrurilor: Ce facem, părinte, cu Occidentul acesta, că uite, s-au împrăştiat concepţii amestecate? Eu dau răspunsul acesta, dragii mei: Pune-te tu la punct! Pune-ţi viaţa la punct, cercetează-te pe tine! Te cunoşti prea puţin, te minimalizezi! Asta nu este o smerenie, asta este o slăbiciune. Ai atâtea relaţii, ai relaţii cu Cerul. Avem îngeri păzitori, dragii mei. Îngerul păzitor nu doarme ca un paznic. Păzeşte cu adevărat, căci este alături de Dumnezeu cu puteri mari şi în relaţie cu alte miliarde de îngeri. Există în Canonul îngerului păzitor un verset care spune: „Sfinte îngere, fă rugăciune de obşte cu îngerii toţi pentru mine!” El face, şi îngerii din ceruri fac toţi.

Să ştiţi să iertaţi şi pe faţă şi în ascuns. Trebuie să daţi valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se aşteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă.
Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteţi iubi pe toţi în lume şi să jertfiţi, de asemenea.
Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.

Fără de Mine nu veţi putea face nimic! Şi din moment ce nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. Îţi dă să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru adevăr! Şi chiar pentru fratele tău.
Atunci, da, harurile vin din abundenţă.

Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.

Vino la Şcoala de Vară „Fenomenul Piteşti”!

Avem plăcerea să vă invităm la evenimentul care marchează lansarea oficială a Şcolii de Vară „Fenomenul Piteşti” joi, 28 iunie, de la ora 18, la Orange Concept Store (Calea Victoriei nr. 41). 

La conferinţă vor participa Radu Ciuceanu (fost deţinut politic, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului), Alin Mureşan (directorul Şcolii de Vară, preşedinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană), Ionuţ Trandafirescu (directorul Editurii Filos). 

Prima ediţie a Şcolii de Vară „Fenomenul Piteşti” se va desfăşura la Piteşti între 23-27 iulie şi îşi propune să retrezească interesul public pentru cea mai inumană acţiune represivă din istoria recentă, dar şi pentru modelele de demnitate şi rezistenţă din perioada comunistă.

 La cursurile şcolii vor participa 15 studenţi, iar costurile vor fi acoperite integral de organizatori. (Înscrierile sunt în curs).

 Organizatori principali: Centrul de Studii în Istorie Contemporană, Editura Filos şi www.fenomenulpitesti.ro.

 http://soundcloud.com/ionut-trandafirescu/coala-de-var-fenomenul-pite-ti

In lumea spoita

Alice Nastase Buciuta

In lumea spoita in care ma invart, am invatat ca sunt cateva apucaturi de pret ale inimii mele pe care trebuie sa le tainuiesc cu grija. Cartea de rugaciuni o port in poseta mea de lac scump, camuflata intr-o coperta pe care sunt imprimate cateva duduite subtiri, care-si fac manichiura. Si ma abtin sa ma inchin cand trec prin fata bisericii daca mai sunt cu cineva in masina, pentru ca, paradoxal, de cand s-a introdus religia in scoli si s-a dat liber la inchinaciune, mentalitatea unanima a celor din lumea buna e ca nu exista prostie mai mare decat sa fii ortodox practicant. Asa ca ma inchin pe furis.
La fel, ca sa ma feresc de privirile chiondorase, in zilele cand refuz croasantele cu ciocolata si sandviciurile cu sunca, la cafeneaua din Dorobanti, nu spun ca tin post, ci declar ca sunt o impatimita a regimului raw-vegan. Iar asta imi aduce, intotdeauna, o sumedenie de priviri admirative.
Vreau sa fac fapte bune, dar mi-e rusine sa imi las ghicita intentia, asa ca o camuflez in gesturi cu aparenta obraznica. Vreau sa iubesc fidel, banal, fara ocolisuri, tertipuri sau ascunzisuri, vreau sa am viata de femeie de rand, cu frica Domnului. Dar pentru ca stiu ca, daca m-as lasa ghicita in toata normalitatea mea, as avea parte de dispretul poporului mincinos in epicentrul caruia ma invart, ma ascund sub o increngatura de fite care ma aduc, paradoxal, in randul lumii. Si imi repet, in gand, ca sa ma imbarbatez, ca trebuie sa supravietuiesc. In acesta lume prefacuta, in care sunt cea dintai…

Fost top model luptă împotriva pornografiei media

Nicole Weider a fost în topul celor mai faimoase modele din lume, având contracte cu Victoria’s Secret şi având apariţii pe coperţile revistelor Maxim şi Esquire, când a descoperit că industria modei îi folosea trupul pentru profit. 

 Woodland Hills, California, 2 martie 2012

 „Oamenii nu ştiu de ce sunt în stare aceste fete pentru a fi faimoase” a spus Weider pentru portalul LifeSiteNews. „Am văzut celebrităţi de primă mână care şi-au ruinat viaţa şi şi-au compromis valorile pentru a sta în atenţa media. Aceasta înseamnă fă orice, poartă haine provocatoare, vinde-ţi trupul în sexualitate, pozează pentru reviste compromiţătoare sau în filme erotice”.

 Weider şi-a amintit durerea şi degradarea prin care trecea în şedinţele de fotografie, într-un interviu la CBN. În mijlocul întunericului, o prietenă creştină a încurajat-o să se întoarcă la Hristos pentru a găsi răspuns. După ce a primit credinţa în Hristos, Weider a început să deconspire întunericul şi imoralitatea de pe platourile de modă, exploatarea de orice fel a fetelor, şantajul şi degradarea la care ajungeau acestea, din raţiuni de faimă şi profit. Prima ei ţintă a fost revista Cosmopolitan, care transformă fetele în obiecte ale plăcerii.

 „Inima acestui magazin este de a împinge la sexualitate de la vârste ameţitor de mici şi într-o manieră foarte grafică”. Acest ziar, printre altele, este responsabil de milioanele de avorturi la fete minore din lumea occidentală. Weider a cercetat cu deamănuntul multe numere din această revistă şi a arătat clar nivelul de degradare la care îndeamnă aceasta, inclusiv perversiuni şi anomalii. Este înfiorător cât de mult rău poate provoca, mai ales că multe fete de 13 sau 14 ani cumpără în mod frecvent revista. Aceste copile urmează toate „sfaturile” din acest magazin.

 „Deoarece Cosmo este magazinul de femei nr.1 în lume, este accesibil pentru băieţi şi fete de orice vârstă” a spus Weider pe web-situl ei, unde are şi o petiţie care poate fi semnată de cei ce înţeleg pericolele acestei reviste. De la începutul acestei cruciade, a primit sute de întâmplări de la fete de 11-14 ani, care au urmat întocmai sfaturile revistei şi acum sunt însărcinate, au avortat, au o boală cu transmitere sexuală sau chiar SIDA.
 În America, majoritatea părinţilor nu ştiu ce poartă în ghiozdan fetele lor. Revista a devenit deja pornografică şi este foarte periculoasă pentru adolescenţi. „Vreau să le spun fetelor că sunt frumoase şi perfecte aşa cum le-a creat Dumnezeu şi că sunt nişte capodopere. Nu au nevoie de presiunile media pentru a deveni degradate” a spus Weider pe site-ul său. Petiţia sa a fost deja semnată de 26,700 de oameni. Comisia Federală de Comerţ a început o anchetă pentru a vedea dacă acuzaţiile de pornografie şi degradare sunt adevărate şi dacă într-adevăr revista este periculoasă pentru minori.

 Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati 
 Sursa: http://www.lifesite.net


***

http://www.projectinspired.com/

Claudiu Răducu: O convertire tulburătoare

Interviu de Danion Vasile, din volumul Drumul spre Acasa, Ed. Egumeniţa, 2009

În interviul pe care i-l voi lua lui Claudiu Răducu, voi încerca să pun în valoare chipul unui tânăr teolog care este cunoscut mai ales în zona Timişoarei, datorită emisiunilor de radio şi televiziune pe care le-a făcut, datorită conferinţelor pe care le-a organizat. Claudiu este un om care a avut un traseu spre Dumnezeu oarecum sinuos, şi din poticnirile şi căutările lui se pot folosi şi cei care ne urmăresc. Este greu să vorbeşti despre propriul tău drum către Hristos, însă, în momentul în care o faci nu spre lauda ta, nu spre a te mândri, ci pentru a pune în evidenţă faptul că Dumnezeu vrea mântuirea fiecărui om, că Dumnezeu cheamă pe fiecare tânăr, atunci o astfel de mărturie poate să dea roade.


Claudiu, când L-ai cunoscut pe Hristos şi cum vedeai lucrurile înainte de a-L cunoaşte pe Hristos?

Realmente, cred că pe Hristos L-am cunoscut în botez. Acuma pot să spun: conştient, m-am întors la El un pic mai târziu. Nu pot să spun că a fost o apostazie între timp, însă a fost o perioadă care, ca şi pentru orişicare tânăr, este o perioadă de încercări, o perioadă în care fiecare-şi caută albia, în care-şi caută mărimea proprie, îşi netezeşte asperităţile. A fost o perioadă în care am visat şi eu, ca toţi băieţii din cartier, să fiu un al doilea Bruce Lee. Au fost lucruri care practic nu m-au îndepărtat direct de Hristos, nu pot să spun că m-am dezis de Hristos, ci pur şi simplu eram într-o ignoranţă foarte mare, dat fiind şi faptul că eram într-o perioadă în care nu se propovăduia religia public, nu se preda nimic religios la şcoală, era în perioada comunistă. Mi-am dorit foarte mult să aflu cât mai multe despre partea orientală, pentru că acolo vedeam lucruri practice, adică ceea ce mi se părea mie practic la vremea respectivă. Îmi plăceau mult artele marţiale, şi eram şi un tip mai sfrijit, nu puteam să concurez cu ceilalţi bine dotaţi din cartier – motiv pentru care am încercat să aflu cât mai multe din tainele „secrete” ale acestor arte şi, din aproape în aproape, am ajuns să cunosc Codul Bushido; cunoscând Codul Bushido, m-a interesat puţin Tao, din Tao am ajuns încet, încet, să aflu câte ceva despre vecinii indieni – şi aşa m-am apucat de yoga, şi aşa, din aproape în aproape, până când universul paranormal, universul nevăzut mi-a devenit deja familiar.

Erau o grămadă de informaţii care năvăleau peste mine şi mai ales s-a întâmplat ca toate acestea să culmineze cu o pauză binefăcătoare, în care am putut să mă aşez în albia mea: a fost pauza armatei. Am prins în armată revoluţia. S-a întâmplat ca tocmai în perioada revoluţiei să se apropie de sfârşit perioada de armată, o perioadă în care, fiind mult tumult, în vremea respectivă, ştim toţi că toate erau posibile şi era multă zarvă. Multe schimbări au apărut şi în armată, soldaţii s-au revoltat, au dorit şi ei alte condiţii; într-adevăr, erau şi unele motive bine întemeiate pentru care s-au revoltat. Şi ţin minte că, fiind, la vremea respectivă, undeva în unitatea militară, la postul de comandă unde eram, am aflat că au fugit o parte din soldaţi către tren, să plece la Bucureşti; am fugit şi eu după ei. Am început să-i organizez pe drum, nu ştiu cum s‑a întâmplat, m-am trezit organizându-i. M-am trezit urcându-mă cu ei în tren! Am realizat că sunt cu ei în tren după ce pornise trenul, n-am mai dat înapoi. Fără să vreau, am fost numit liderul lor. Încă o dată spun: am fost ultimul care am ajuns grupul, şi am ajuns să fiu primul dintre ei. Ulterior, ajungând la Bucureşti, am reuşit să-i organizez, să-i ordonez, să mă ghidez cât am putut după cunoştinţele mele referitoare la regulamentul militar. S-au încheiat lucrurile onorabil, apoi ne-am întors la unitatea militară. În unitatea militară aveau nevoie de un ţap ispăşitor şi eu eram privit ca şi capul răutăţilor, deşi am făcut tot posibilul să iasă totul cât mai ordonat şi după regulamentul militar.

Atunci, probabil că Dumnezeu a hotărât că e un moment propice în care poate să-mi arate prezenţa Lui, o prezenţă lucrătoare. Nu înţeleg întâmplarea asta decât ca pe o pedagogie a lui Dumnezeu, o pedagogie în care mi-a apărut direct, aşa, ca pentru oamenii cu cap tare, oamenii mai tari de cerbice – cum se spune în Biblie – şi anume, mi-a apărut revelaţia, noaptea, spunându-mi-se ce trebuie să spun la interogatoriul la care eram chemat de către comisia numită în unitatea militară, să-mi ia interogatoriul, şi mi s-a şi spus: „Zece zile vor dura suferinţele tale!” – şi într-adevăr, zece nopţi au fost interogatorii după interogatorii. Mă rog, când s-a demonstrat că nu sunt vinovat de învinuirile de care eram acuzat, am fost lăsat liber şi m-am apucat să mă plimb prin unitate şi m-am trezit urcându-mă pe un promotor şi începând să le propovăduiesc oamenilor despre Hristos. A fost interesant faptul că n-am realizat că sunt în unitatea militară, atunci când vorbeam, şi n-am realizat faptul că ceilalţi militari, în loc să meargă la activităţile lor, veneau lângă mine să mă asculte, motiv pentru care, la o şedinţă de organizare din cadrul unităţii, comandantul regimentului a şi propus la un moment dat ca, în cadrul orarului, să fie şi o oră dedicată special spiritualităţii, în care să pot să propovăduiesc.

Atunci nimeni nu se opunea deschiderii către spiritualitate, chiar era o modă, imediat, în ’90, se şi temeau să nu fie neconformi cu valul şi prea puţin populari dacă s-ar fi opus unui astfel de curent, motiv pentru care am şi fost lăsat să vorbesc. Ulterior, când am ajuns acasă, după armată, am căutat în fel şi chip să aflu cât mai multe despre cele spirituale. Bine, nu era atât de uşor să distingi ce era spiritual şi ce era fals. Era o invazie de cărţi spiritiste, spiritualiste, şi mai puţin spirituale. Erau şi cele spirituale, dar asta pentru cine avea ochiul format, să ştie ce să aleagă.

Evident, ca orice tânăr, voiam lucrurile imediate, lucrurile evidente, lucrurile spectaculoase, adică lucrurile concrete. Căutam o utilitate mai mult, decât o practică în sensul spiritual al cuvântului. Şi aşa cum eram, de dinainte de armată, oarecum familiarizat cu ceea ce însemna orientalismul, cu ceea ce însemna yoga, taoismul, artele marţiale, am considerat că este o bază foarte bună să urmez codul moral Yama şi Niyama din orientalism, adică ce nu e voie să faci, ce e voie să faci, cam cum ar fi la noi cele zece porunci şi fericirile, cele zece porunci care îţi spun ce n-ai voie să faci, şi fericirile, care îţi indică cam ce ar fi bine să facă un creştin – nu că ar fi obligatoriu, dar bine ar fi.

M-am călăuzit cât am putut după ceea ce ştiam de dinainte de armată, dar am ajuns în tot felul de cercuri de căutători. La un moment dat, gruparea noastră, a căutătorilor din Timişoara, se restrângea cam la vreo sută de oameni, care ne reîntâlneam cam pe la toate conferinţele. Ne regăseam la societatea de parapsihologie, eram membri cofondatori acolo, ne regăseam la întâlnirile bhakti yoghine, ne regăseam în sălile unde se făcea hatha yoga, ne regăseam la conferinţe creştine… Era aşa, un fel de ciorbă cu de toate. Cred că eram un creuzet ideal pentru un new-age-ist. Oricum, din toate acestea, am aflat ceva care m-a ispitit oarecum să mă duc către Orient. Şi m‑am gândit, în cutezanţa mea nemăsurată de tânăr, de la vremea respectivă, că dacă Mircea Eliade a mers în India, nu se poate să nu mă duc şi eu, că doar n-oi fi eu mai prejos – motiv pentru care m-am hotărât să mă duc în India. Dar era o hotărâre interioară, n-am mărturisit-o nimănui, mă frământa.

Între timp, aveam câte o rază de lumină din partea creştinismului: câte ceva mă atrăgea din cărţile creştine pe care le citeam. E adevărat, nu erau la fel de spectaculoase, nu erau la fel de elocvente, în ceea ce eu căutam în momentul respectiv. Adică, eu căutam pe orizontală. Aşa cum bine spunea un gânditor român despre societatea actuală, că s-a turtit, că a scăzut pe verticală, dar s-a lăţit pe orizontală – şi eu căutam orizontala, nu atât verticala. Deşi undeva intuiam că e bine să mă îndrept către creştinism, şi mi-am spus: „uite, primul lucru, mă duc în India şi după aia mă duc în Ierusalim”.

Şi stând acasă şi meditând, având prieteni de la So­cie­tatea de parapsihologie, care făceau şi dedublări astrale, oameni care aveau practici prin care puteau să vadă aura, să manipuleze bioenergiile, mi-am dorit să aflu şi eu cât mai multe, am aplicat câte ceva din practicile respective, dar de unul singur, acasă. Am avut, la un moment dat, o experienţă puţin neplăcută, când, stând în patul din camera mea, am încercat o experienţă extracorporală – fără ca de fapt să urmez toată învăţătura legată de practica respectivă, dar stăteam şi eu acolo şi mă gândeam: „ce mi se poate întâmpla?” În clipa în care am simţit că plutesc prin cameră, şi mă duc către balcon, şi în faţa balconului am văzut un duh necurat, m-a apucat o groază, că nu mi‑am găsit cuvintele, o groază în care am reuşit să spun în mintea mea, în adâncul meu – nici măcar cu sufletul nu puteam şopti, nici măcar în starea aia extracorporală nu puteam spune ceva, ci decât am îngăimat în minte Tatăl Nostru. După care, m-am retrezit în trup, cu o durere fan­tastică, şi m-am gândit şi eu, ca orice om de bun simţ: „cum eu ies şi intru în trup, n-ar putea să mai intre şi altcineva cu mine? N-ar putea să locuiască doi în mine, două su­flete?” Adică, cum trupul meu a rămas şi m-am întors în el, aşa se poate întoarce altcineva împreună cu mine. Şi atunci m-am speriat.

Explică exact ce sunt experienţele extracorporale, pentru cei care n-au citit literatura de genul acesta.

Experienţa extracorporală este o practică prin care, în mod voluntar şi forţat, nefiresc, provoci sufletul să iasă din trup.

Făceai asta de multe ori?

Nu, o singură dată mi s-a întâmplat, şi nici nu ştiam că pot face aşa ceva, deşi îmi doream. Mă gândeam, undeva, că sunt grozav şi pot să fac aşa ceva. Dar nici eu nu mă credeam pe mine însumi că pot, până când chiar s-a întâmplat o data, şi m-am temut atât de tare… Ulterior, am aflat de la cei care făceau aşa ceva că 90% din cazurile celor care ies din trup atrag şi duhuri necurate cu ei. Mie mi-a fost atât de teamă, şi am văzut oameni care, după astfel de experienţe, au rămas demonizaţi – adică oameni care nu mai erau stăpâni pe organismul lor; oameni care, ziua în amiaza mare, fiind printre ceilalţi oameni, pe trotuar, aveau tot felul de viziuni legate de alte dimensiuni, se lipeau de câte un perete, îşi luau copilul în braţe, oameni care au luat-o razna. Şi mi-am dat seama că mă joc cu ceva ce nu cunosc.

Erai conştient de marele pericol la care te expuneai, văzându-i pe cei care se comportă straniu?

Cred că am devenit conştient abia când am avut eu experienţa respectivă şi m-am întâlnit cu duhul necurat.

Cum arăta?

Arăta suficient de înfricoşător cât, pentru un ageamiu ca mine, ca să mă sperii, ca să-mi provoace teamă. Era o fiinţă hidoasă, un cap uriaş, cât o casă, şi stătea în faţa balconului meu şi rânjea la mine. Şi am simţit aşa, o plăcere diabolică în el, de a mă speria şi de a mă domina.

Nu te-ai gândit că ai halucinaţii?

Nu m-am gândit că am halucinaţii, pentru că în clipa în care mi-am revenit în trup, m-am dus în balcon, acolo, şi erau toate lucrurile acolo, exact cum le văzusem cu câteva secunde înainte, obiecte, tot. Am avut o imagine foarte clară, inclusiv a mamei mele, care era în altă cameră şi cosea la maşină. Practic, lucrurile erau exact cum le-am văzut şi din afara trupului, şi din trup.

Desigur, sunt şi oameni care au viziuni înşelătoare în ceea ce priveşte astfel de experienţe. Cert este că în clipa respectivă, mi-am pus foarte serios problema că trebuie să mă îndrept către Dumnezeu, nu oriunde. Şi mi-am spus: „yoghinii ăştia ar putea să mă scoată din trup, dar n-ar putea să mă apere. Ar putea să-mi provoace ceva, dar n-ar putea să oprească. Ar putea să-mi deschidă uşa, dar n-ar mai putea să mi-o închidă.”

Asta a fost doar o intuiţie, sau citisei ceva cărţi de genul acesta?

Cred că ceea ce am citit, putea să fie bine citit: îmi intra pe o ureche, îmi ieşea pe alta. Rezonanţa n-a fost decât în clipa în care eu spun că m-am întors în trup. Cert este că atunci m-am pus pe pat, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte pentru inconştienţa mea, să mă ajute şi să-mi arate încotro să o iau. Deci, realmente, mi-am pus atunci prima oară problema că s-ar putea să nu trebuiască să fac yoga. Că s-ar putea să fie doar o păcăleală. Că s-ar putea să fie ceva foarte apropiat de sublim, dar care este totuşi ridicol, şi în care eu nu am ce să abordez, care să-mi fie de folos. Putea să fie spectacular, dar nu neapărat de folos.

Şi m-am rugat – ţin minte că era undeva în jurul orei 4 după amiaza – şi am spus: „Doamne, eu nu mă mişc de pe pat, de aici, până nu îmi dai un răspuns”. Eram atât de copil, încât I-am dat ultimatum lui Dumnezeu, dar cu asemenea sinceritate, cu asemenea claritate a gândului, încât efectiv nu m-am îndoit că-mi răspunde Dumnezeu. Şi am zis: „Doamne, stau aicea, nici nu clipesc, nici nu mă mişc, până nu-mi răspunzi”. Nu ştiu cât să fi trecut, poate vreun ceas, şi am simţit cum mă pătrunde un somn atât de adânc, încât parcă patul devenise o clepsidră şi parcă mă scurgeam în vis, aşa, o clepsidră de puf. Şi am ajuns în stare de vis, în care am simţit că adorm. Şi iar adorm, şi iar adorm, – de vreo nouă ori. În al nouălea vis m-am trezit într-o lumină foarte mare. Lumină! Pretutindeni unde eram, eram în lumină. În lumina respectivă, am simţit o bucurie atât de mare, care covârşea orice gând sau orice intenţie de gând. Simţeam acolo minunea răspunsului la orice am întrebat în timp sau voi întreba vreodată, acolo era răspuns la tot, deci era certitudinea, era deja finish-ul. Era mai mult decât îmi puteam închipui că pot să fiu, mă bucuram mai mult decât puteam să mă bucur, decât îmi închipuiam că pot să mă bucur vreodată pe pământ, dacă aş fi adunat toate bucuriile din lumea aceasta, toate stările – starea de linişte, când laşi un obiect greu din spate, după ce l-ai cărat; starea de frig de afară, când vii înăuntru şi te încălzeşti; sau starea de prea cald, şi te duci şi te răcoreşti – toate stările astea, adunate; inclusiv satisfacţiile sexuale, tot, dacă ar fi fost adunat într-o singură satisfacţie, era mai mic decât cea mai mică bucurie pe care o simţeam acolo. Era o bucurie atât de mare, că plângeam de bucurie. Şi în bucuria aia, simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, să spun cuiva: „Uite, măi, ce mare bucurie!” Şi în clipa în care am vrut să spun cuiva, am realizat că e o prezenţă în faţa mea. Şi eram foarte convins de acea prezenţă, dar o prezenţă binefă­că­toare, plăcută, iubitoare. Şi, când să-i spun: „Uite cum simt eu!”, am constatat, am simţit, am avut conştiinţa instantanee, că ea simte ce simt eu. Şi eu simţeam că ea simte ce simt eu, şi ea simţea că eu simt că ea simte ce simt eu – deci, eram unul în doi. Şi, cum spunea părintele Stăniloae, şi ulterior am citit, că iubirea perfectă e în trei, – noi, când simţeam această iubire în doi, simţeam nevoia să o împărtăşim cu un al treilea. Şi am constatat o altă prezenţă lângă noi, şi, vrând să-i spun şi aceleia: „Uite ce mult ne iubim noi, cum simţim”, am fost conştient că şi cea de-a treia simte cum simţim noi. Adică ea simţea că eu simt ce simte a doua, a doua simţea că a treia simte ce simt eu. Deci, cu alte cuvinte, mie îmi venea să mă scarpin, a doua se scărpina şi la a treia îi trecea. Eram o conştiinţă în trei. Şi atunci am avut conştiinţa Treimii. Instantaneu m-am trezit în pat, hohotind de plâns, de bucuria a ceea ce am văzut. Şi dacă de pe patul respectiv am intrat în somn la ora cinci după amiaza – am spus că am stat între patru şi cinci, cam o oră, m-am rugat – de la 5 după amiaza m-am trezit undeva pe la ora 3 dimineaţa, deşi în starea respectivă trecuseră câteva secunde. Ulterior am aflat de călugărul de pe Muntele Athos, care, stând şi ascultând o pasăre măiastră, când s-a întors în mănăstire a constatat că trecuseră vreo patru sute de ani. După această experienţă, mi-a căzut în mână cartea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în care el povestea o întâmplare similară. În chilia în care intrase în prima lui zi de mănăstire, avusese o experienţă similară, o dezvăluire personală a Treimii. Din clipa respectivă, mi s-a părut foarte firesc să fiu creştin. Însă nu am luat decizia imediat.

La o săptămână după asta, fiind undeva, la Socie­tatea de parapsihologie, unde era o conferinţă, la care era invitat un yoghin, un yoghin veritabil, venit din India, dintr-o şcoală venerabilă, de sute de ani, poate de mii de ani – am văzut că se uită invitatul la mine. Asta poate fi şi o iluzie. Îmi închipuiam că se uită la mine cum se uită şi la ceilalţi. În clipa când s‑a terminat conferinţa, m-a luat de mână şi m-a întrebat: „Vii acum în India?” Eu, mirat, am întrebat: „Dar de ce mă întrebi pe mine dacă vin în India? De ce nu întrebi pe altcineva?” El a continuat cu între­bă­rile bombardante: „Păi, dar nu vrei să mergi în India? Nu te-ai hotărât tu să mergi în India?” Zic: „Ba da, dar de unde ştii că eu m-am hotărât?” Şi atunci mi-a spus cine sunt, de unde sunt, şi zic: „Dar cum ştii atâtea despre mine?” Şi mi-a spus: „Păi, ai uitat dictonul, că atunci când este pregătit ucenicul, soseşte şi maestrul?” Zic: „Da, îmi aduc aminte. Dar acuma, sunt chiar aşa pregătit?” Zice: „Da, maestrul meu din India m-a trimis după tine. Dar mi‑a spus un lucru interesant: să nu te oblig la ceva, ci doar două săptămâni să-ţi dau un timp de probă.” Şi am zis: „Bine, şi de ce vii acum la mine?” Ei el m-a întrebat: „N-ai avut cumva o revelaţie zilele trecute?” Eu, temân­du-mă, părându-mi-se că este prea intimă revelaţia avută cu câteva zile înainte, i-am zis: „Nu, n-am avut!” Nu am recunoscut că am avut revelaţia. Dar am acceptat să mă duc cu el în India. Şi în clipa în care am împlinit 21 de ani, vârsta care era a majoratului, mai demult, la români, mi-am luat la revedere de la ai mei. Şi, sub influenţa învăţăturilor orientale, le-am spus: „Mamă, tată, poate ne mai întâlnim în viaţa asta, sau într-o altă reîncarnare.” Mi‑am făcut bagajele şi am plecat cu respectivul către India. Acuma, el mi-a dat perioada de graţie două săptămâni, în care mai avea de ţinut conferinţe prin ţară, prin Bucureşti, prin Moldova. Am mers cu el. Bineînţeles că a încercat să mă iniţieze. Sunt o grămadă de lucruri de spus aici, nu intru în amănunt.

Ar fi interesante, totuşi, câteva detalii.

Mi-a dezvăluit ce înseamnă energiile trupului, ce înseamnă ceea ce noi numim bioenergii Mi-a dezvăluit că există canale prin care acestea circulă, că există anumite reguli după care circulă, că există anumiţi centri de forţă, pe care ar fi bine să mi-i dezvolt, să mi-i deschid; că există o anumită practică prin care pot să-mi folosesc energiile respective. Cert e că, aşa cum el mi-a spus, am adoptat nişte posturi pe care oricum le ştiam şi dinainte, din yoga, posturi care presupuneau o poziţie, o respiraţie, un gând centrat asupra unui anumit aspect, un anumit mod de meditaţie, cu alte cuvinte. Şi trebuia să meditez asupra unui anumit centru energetic, pe care el mi l-a indicat. Şi el mi-a spus: „Eu te văd pe tine, din punctul meu de vedere, al doctrinei mele, ca fiind pe centrul respectiv.” Şi a mai spus: „Simt la tine ceva misterios. Simt că tu ai în tine mai mult decât Shiva: ai esenţa lui Shiva. Dar nu îmi dau seama cum. Şi de aia am să te şi numesc Kailash” – asta este muntele sacru din care s-a născut Shiva. Mă gândeam eu: „cum aş putea să fiu esenţă, mai mult decât un zeu. Ce e în mine, mai înalt decât zeul Shiva?” Şi meditând, aşa cum îmi spunea el, asupra zeului Shiva, printr-un anumit centru al meu, am primit revelaţie, în timpul meditaţiei, în care mi se spunea: „Nu mai medita în centrul respectiv, orientează-ţi gândul un pic mai la stânga (centrul era undeva în mijlocul pieptului), orientează un pic mai la stânga conştiinţa, coboară în inimă, în ventriculul stâng, şi nu-l mai chema pe Shiva, ci cheamă-L pe Hristos! Că tu eşti al lui Hristos!”

Ai auzit o voce, sau cum a fost?

Da, am auzit o voce foarte clară, care vorbea cu mi­ne cum vorbim noi acum, dar calmă, blândă, hotărâtoare, liniştitoare, securizantă, îmi dădea un sentiment de acasă. Şi, când am ieşit din starea de meditaţie, i-am spus yoghinului: „Uite ce mesaj am primit”. A meditat, nu mi-a spus nimic.

Am continuat serile de meditaţii, eu conti­nuând să mă gândesc la Domnul Iisus Hristos, nu la Shiva, bineîn­ţeles, după care iar mi-a venit o altă indicaţie, tot o revelaţie: „Nu mai folosi beţişoare parfumate, pentru că acestea sunt consacrate prin sânge, cu jertfă de sânge!” Mă gândeam eu: „cum să fie cu jertfă de sânge, când le poţi lua din orice magazin?” Şi l-am întrebat pe yoghin, şi mi-a spus: „Da, dar astea sunt puţin diferite, nu sunt ca acelea din orice magazin. Adică, toate pe care noi le aducem, le aducem prin consacrare cu sânge, cu jertfă de sânge, într-adevăr, dar valoarea de jertfă o are doar atunci când îi dai valoare acelui beţişor, din punct de vedere spiritual. Atunci, da, intri pe acea frecvenţă a jertfei noastre de sânge. Dar tu de unde ştii că noi facem cu jertfă de sânge?” Şi îi spun: „Uite, am primit revelaţia.” „Şi ce ţi s-a spus în revelaţie?” Şi i-am spus: „Uite, mie mi s-a spus să folosesc tămâia, pentru că este pentru jertfa nesângeroasă, pentru jertfa Domnului Iisus Hristos.” Deja l-am pus în încurcătură pe yoghin.

Din ce şcoală yoghină era?

Era tantra yoga, dar nu tantra sexuală, varianta lui Bivolaru, era Avidya Tantra, tantra ascetică. Ăsta era curentul, şcoala are un nume foarte complicat.

Era discipolul vreunui maestru cunoscut?

Nu. Deşi maestrul lui era un foarte bun prieten al lui Swami Shivananda, cel care a fost o vreme maestrul lui Mircea Eliade, vreo şase luni de zile, din câte am înţeles. Şi, din câte îmi spunea acest yoghin, maestrul era atât de avansat încât fusese pe 53 de planete locuibile, prin dedublare astrală ş.a.m.d. În orice caz, am fost impresionat de faptul că ei ştiau multe despre mine, ştiau de faptul că eu am avut o revelaţie.

Şi după câteva zile, yoghinul a recunoscut, şi a zis: „Uite, eu am venit la tine, pentru că am fost trimis de maestrul meu la tine şi te-am identificat atunci când ai avut revelaţia.” Şi atunci am spus: „Da, într-adevăr, am avut revelaţia. Şi îmi aduc aminte că atunci când am ieşit din revelaţie, din starea aceea de lumină şi de bucurie, am văzut pe cineva care era în apropierea mea, stând într-o poziţie de lotus, cum stai tu, şi cu plete.” Şi zice: „Da, eu eram, te-am văzut, te-am identificat şi am venit la tine.”

Şi atunci dintr-o dată mi s-a părut ca şi cum cineva m-ar fi urmărit, ca un hoţ, ar fi stat la colţul străzii, vrând să-mi ia bagajul. Şi l-am întrebat sincer ce vrea de la mine, de ce m-a chemat. Şi a spus: „Pentru că eu am simţit din conştiinţa mea că e nevoie să te ajut în clipa asta. Adică eşti un om care te-ai trezit spiritual şi ai nevoie de o îndrumare. Dar nu m-am grăbit. Te-am lăsat în astea două săptămâni ca tu singur să-ţi dai seama cine eşti.” Şi mi-a spus foarte sincer: „Tu trebuie să te întorci acasă. Acolo este locul tău. Calea ta este cu Iisus. Eu nu vreau să greşesc faţă de Iisus.” Deci, omul se vede că era şi el într-o dilemă foarte mare. Adică ceea ce eu i-am spus, şi faptul că i-am spus de Ananda Kanda, era un centru spiritual care iese din uzualul iniţiatic yoghin, era ceva care ţine de un alt nivel iniţiatic în yoga, mai mult de măiestrie, de care el aflase de abia după zece ani de practică, şi eu i-am spus de acel centru, care mi-a fost spus în varianta creştină ca fiind rugăciunea inimii. Şi el mi-a spus: „Da, într-adevăr, în acel centru, în vârful inimii, te întâlneşti cu zeitatea ta tutelară. Or, tu fiind botezat în numele Domnului Iisus Hristos, du-te acasă, asta e calea ta! Mergi pe calea asta şi roagă-te şi pentru mine! Du-te către Dumnezeu şi, prin mila lui Dumnezeu, ne vom întâlni amândoi în Rai!” Şi am zis: „Dumnezeu să dea aşa să fie! Dar dacă tot suntem împreună, şi tu ai învăţat să-ţi foloseşte energiile – cu alte cuvinte, tu ţi-ai pornit maşina ta pe calea ta, învaţă-mă să mi-o pornesc şi eu pe a mea, pe calea mea!” Şi a spus: „Nu! Eu nu mă amestec pe calea ta! Nu am voie să fac acest lucru, şi nici tu să te pui pe calea mea. Tu ai o anumită rânduială, şi doar dacă n-ai găsit răspunsul, căutând sincer, din toată inima, atunci poţi să vii la mine. Dar, până una alta, du-te şi urmează-ţi calea”.

Bine, curentul acesta potrivit căruia yoghinii ar avea adevărul lor, creştinii – adevărul lor, din perspectivă creştină e, clar, o înşelare, însă Dumnezeu a rânduit ca yoghinul respectiv să-ţi dea îngăduinţa de a porni pe calea creştină. A fost aşa cum Dumnezeu a vorbit printr-un măgar, prin măgarul lui Balaam aşa a putut să vorbească şi printr-un yoghin.

Ulterior am şi văzut o asemenea experienţă, în care diavolul era obligat de preot să spună adevărul, era legat să spună adevărul. Şi eu sunt ferm convins că în clipa în care eu am vorbit cu acest yoghin, îngerul meu de la botez îl lega pe el să spună adevărul, adică îl obliga să spună adevărul. El a fost nevoit. Ăsta a fost şi motivul pentru care s-a speriat foarte tare. Efectiv, era îngrozit. Arăta foarte neliniştit şi, în cel mai scurt timp, mi-am făcut bagajul şi am plecat de acolo.

Pentru că se lovea de o realitate care îi era străină, puterea Dumnezeului Celui Viu, pe Care yoghinii nu-L cunoscuseră.

Da, şi era evident dezarmat şi dărâmat din construcţia pe care o avea până atunci.

Tu cum vezi acum practica yoghină? Creştin fiind, cum o apreciezi?

O apreciez ca pe un fel de … nu ştiu dacă pot să spun iniţiere, dar e o iniţiere demonică, de fapt. Daimonii, fiind fiinţe fără de trup, dar nu neapărat cereşti, care se află în ceea ce noi numim atmosferă. Se află în ceea ce popular se numeşte văzduh, care e altceva decât cerul, şi ei nu aparţin decât acestei lumi, chiar dacă unei – să spun – frecvenţe nevăzute a acestei lumi. Şi au şi ei o iniţiere a lor, o iniţiere în care te pot ajuta foarte mult să devii paranormal, cum se spune, dar care nicidecum nu te scoate din chingile lumii acesteia, ba mai mult te înlănţuieşte. E o păcăleală, ai impresia că eşti mai grozav decât alţii din lumea asta, că eşti deosebit. Şi de fapt nu eşti deosebit, ci dimpotrivă, eşti ca omul care are de toate în casa lui pentru că s-a vândut pe veci băncilor. Păi, n-ai făcut nimic cu chestia asta. Degeaba le ai. Ai o închisoare foarte frumoasă!

Tu lucrurile acestea le-ai înţeles repede, sau a mai trecut mult timp până te-ai lămurit?

Ba le-am înţeles chiar atunci, când era dialogul acesta. Am avut conştiinţa că aşa este. Nu-mi găseam cuvintele să-mi exprim, însă am simţit că asta este. Şi într-un fel eram şi puţin supărat pe el, că, văzându-mă în starea respectivă de revelaţie, m-a chemat cu el – dar mi-am dat seama că până la urmă a fost îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să realizez, să-mi dau seama de diferenţă, să-mi dau seama cu cine am de-a face.

Ce să spun? Întorcându-mă acasă, mă aşteptam ca mama mea să sară în sus de bucurie că mă vede, că s-a întors flăcăul acasă, în schimb mama mea a fost foarte seacă: „A, da, ai venit.” N-am ştiut ce s-a întâmplat şi ulterior am aflat că între timp, mama mea, disperată fiind că i-a plecat puiul către Orient şi poate nu se mai întoarce în viaţa asta înapoi, s-a dus, din aproape în aproape, a găsit un preot, despre care a auzit că este cu har – toţi preoţii sunt cu har, dar ea, fiind într-un ABC al credinţei, s-a dus la unul pe care-l ştiau oamenii mai harismatic, care avea roade ale lucrării harului, care a murit între timp – Dumnezeu să-l odihnească! – şi stând la coadă, la spovedanie, unde era o grămadă considerabilă de oameni, plângea. Când s-a deschis uşa la duhovnic, duhovnicul s-a înălţat peste oameni, s-a urcat pe un scăunel, şi a strigat către mama mea: „Doamnă, nu mai plânge, că vine copilul înapoi peste două săptămâni!” Mama mea, neîncrezătoare că i se vorbeşte ei, s-a uitat în stânga, în dreapta. Şi preotul a susţinut: „Da, doamnă, cu dumneata vorbesc! N-a plecat cu acela, în portocaliu, şi cu plete lungi, încolo, către Orient?” „Ba da!” „Vine înapoi, stai liniştită!” Când am sosit, mama mi-a spus de acel preot: „Uite, el a spus că te vei întoarce”, eu am fost neîncrezător, făceam şi eu primii paşi în creştinism, pe care, de altfel, i-am făcut destul de repede, într-un timp foarte scurt, maxim o săptămână. Dumnezeu mi-a scos în cale peste şapte preoţi; cu fiecare am stat cât am putut, cred că mai mult nu am dormit în săptămâna în care m-am întors acasă. Şi aşa cum respiră peştele apa, aşa citeam eu cărţile de teologie ortodoxă. A fost nu doar o întoarcere, cred că a fost ceea ce Mircea Eliade numea coborârea în adâncuri. Adică, câteodată, când eşti la o suprafaţă de apă, şi e inundaţie mare şi te duce curentul, şi vrei să te prinzi de o creangă şi creanga e prea sus, nu poţi de la suprafaţa apei. Şi atunci trebuie să cobori în adânc, ca de acolo să izbucneşti, să prinzi creanga, şi într-un fel asta a fost coborârea în adânc, când m-am dus încolo, către Orient, ca să revin cu putere către ceea ce … Ce pot să zic… după nouă ani de zile m-am dus la preotul respectiv.

De ce a durat atât de mult să ajungi la el?

Pentru că între timp cunoscusem alţi preoţi, şi n-am considerat că trebuie să mă duc la un preot deosebit, aveam încredere în toţi preoţii…

Asta e foarte bine.

Eram convins că Dumnezeu îmi vorbeşte prin ei, şi chiar mi se întâmpla ca atunci când aveam o stare de ispită şi mă rugam foarte tare lui Dumnezeu şi încercam s-o birui, să trec pe stradă, şi unde se certau doi oameni, să zică unul, când treceam pe lângă ei: „Lasă, că te prind eu cu altă ocazie!” – îmi dădeam seama că prin unii îmi vorbeau îngerii necuraţi, prin alţii îmi vorbeau îngerii buni. Dumnezeu poate lucra prin tot şi prin toate, atunci când e cazul. Eu nu m-am îndoit de lucrul ăsta, dar pentru ca nu cumva să primesc înşelări, de la oameni, întotdeauna am cercetat preotul. Şi am căutat întotdeauna să-mi acordez presupunerile sau bănuielile mele cu scrierile Părinţilor. Am fost foarte surprins să văd că multe dintre cele pe care le simţeam, o dată cu întoarcerea mea la Ortodoxie, după experienţa învăţăturilor orientale, se potriveau foarte bine cu multe dintre părerile Sfinţilor Părinţi. Şi mă bucura foarte mult să regăsesc în scrierile Sfinţilor Părinţi multe dintre stările mele.

Uneori chiar mă ruşinam, mă întrebam: „Cum, Doamne? Mi-ai dat o asemenea simţire, şi eu, ca nesimţitorul, m-am dus în partea ailaltă?” Adică, am văzut nişte lucruri pe care alţii le scriu în carte după ce au stat atâţia ani în pustie! Şi eu nu le băgam în seamă! Mi se păreau atât de banale, credeam că toată lumea le vede. Şi am început să fiu mai băgător de seamă şi mai temător de Dumnezeu – deşi, concomitent, şi bucuros. Eram convins că Dumnezeu nu-mi va face nici un rău, că, dimpotrivă, mi-a făcut bine. Dacă, atunci când eram ticălos, m-a întors la El, cu atât mai mult când vreau să-I urmez pe cale.

S-a întâmplat, foarte interesant, un anumit eveniment, ca o dată cu întoarcerea mea către biserică – bine, care a fost o întoarcere avraamică, deci eram în stare să las tot pentru Dumnezeu – să-mi sară în cap neamurile, cunoscuţii, prietenii, inclusiv părinţii, acasă. Au fost crize de-a dreptul foarte mari ale mediului care mă înconjura, pentru faptul că dintr-o dată eu devenisem creştin. Parcă pe toţi îi irita, dintr-o dată, creştinismul meu. Era foarte interesant. Foarte greu acceptau acest fapt. Am vrut, la un moment dat, să mă duc în pustie. Şi chiar m-am dus, fără binecuvântare. Fără binecuvântare fiind, am ajuns undeva, într-un vârf de munte, nu spun unde, undeva, în România, acolo mi-am propus eu să mă duc să meditez. Nu mi-am pus problema cu ce o să mă îmbrac, ce o să mănânc, mi‑am zis: „mă duc în pustie, şi are Dumnezeu grijă de mine”. Şi a avut grijă în felul următor: a venit o turmă de mistreţi, cu viteză foarte mare, galop, către mine. Atât de îngrozit am fost, că ce am urcat în jumătate de oră, am coborât în trei minute. Ştiu că am luat primul tren şi m-am întors către casă. Când am ajuns acasă, am deschis Sfânta Scriptură într-un loc în care spune că duhul îi duce pe cei neîncercaţi în pustie ca să-i piardă. Şi atunci mi-am dat seama că nu pot să fac lucrurile de capul meu. Şi am început să caut sfaturile unui duhovnic competent.

Acum, nu vreau să discut nici pro, nici contra, vizavi de competenţa oamenilor, pentru că oamenii sunt oameni pretutindeni unde sunt, şi specialişti, şi oameni „aflaţi în treabă pe acolo”, vorba lui Petre Ţuţea. Am dat şi de preoţi care mă întrebau: „Ai minţit? Ai înjurat?”, dar care efectiv, nu erau îndrumători, erau „spovedaci”, cum li se spune. S-a întâmplat însă să întâlnesc şi oameni foarte aşezaţi duhovniceşte. Şi cred că oricine caută găseşte. Neîndoielnic. Şi dacă nu găseşte, îi scoate Dumnezeu în cale. Şi dacă îi scoate în cale şi nu vede, îl duce de nas. Şi dacă nu-l duce de nas, îl duce oricum, dar tot îl duce, sau îl aduce. Dumnezeu rânduieşte în aşa fel încât omul îşi găseşte locul. Nu mă îndoiesc de lucrul ăsta.

Mi-am dat seama că problema cea mai mare a omului nu este faptul că Dumnezeu n-ar fi prezent. Nicidecum. Dumnezeu e foarte prezent. Dovadă că mie, păcătosului, mi-a vorbit. Cum mi-a vorbit, prin cine mi-a vorbit, n-am mai stat să contabilizez, dar mi-a vorbit. Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, cea mai mare problemă a omului este surzenia omului, e faptul că face dopuri de ceară în urechi – la figurat vorbind! Şi atunci are nevoie de câte o spălătură. Şi spălătura asta vine atunci când omul se leapădă el, de fapt, de păcatul interior. Că m‑am dus de nu ştiu câte ori la spovedanie. Ani de zile mă duceam la spovedanie, şi mă întrebau prietenii apropiaţi: „Dar tu chiar nu simţi, după spovedanie, nimic?” Zic: „Măi, simt că-i bine.” „Dar nu te simţi diferit?” „Nu, mă simt tot la fel.” Zice: „Ai o problemă!” „Ce problemă să am? Păi, nu ştiu: trebuie să simt ceva în mod deosebit?”

A durat ani de zile până când, stând în lascivitatea asta, mi-a fost greaţă de starea propriu-zisă. M-am săturat de cât m-am săturat. Eram sătul de mine. Şi am spus: Nu fac nimic, nu sunt nici măcar cum eram la început, când eram foarte căutător, şi eram din tot sufletul, sincer, şi eram nebun după Dumnezeu, şi chiar prostii făcând, dar m-am dus să le fac cu sinceritate, şi Dumnezeu mi-a arătat, că m-a văzut că sunt sincer, m-a văzut că nu vreau să fac răul, ci Îl caut cu nebunie. Şi atunci m-a întors. M-a lăsat în avântul meu, dar mi-a dat o direcţie bună. Şi zic: „acuma, de o vreme, am devenit un prea cuvios, cu nasul în pământ, îmbrăcat călugăreşte, cu plete, cu barbă” ş.a.m.d., ajunsesem în facultatea de teologie, toată lumea mă stima, şi mi-am dat seama că era de fapt un joc al imaginilor. Nu era nicidecum o cunoaştere interioară. Ceilalţi habar nu aveau despre mine, şi atunci, de unde mă stimau? Mă stimau din ceea ce vedeau.

Şi mi-am dat seama că de fapt am pierdut legătura cu ceea ce mă stârnea. Eu, când am plecat către Dumnezeu, am plecat stârnit fiind de ceea ce vedeam în jurul meu, de anormalităţile lumii din jur. Căutam normalitatea. Şi m-am izolat într-un mediu în care toată lumea vorbea de Dumnezeu, toată lumea era cuvioasă – era bine, dar era un bine de aparenţă. Era ca şi când ai pune un plasture pe bubă, dar nu rezolvi buba. Din clipa respectivă, mi-am despletit părul, pe care-l aveam prins, m-am îmbrăcat în roşu, şi-am zis: „acuma pot să-i smintesc pe toţi care m-au cinstit pentru înfăţişare. Şi de acum înainte, mă duc acolo unde sunt problemele mai mari între cunoscuţii mei, prieteni, studenţi”; m-am dus în căminele studenţeşti. M-am lăsat stârnit de problemele lor, să le discut cu ei. După ce le-am discutat cu ei şi ei m-au răvăşit, m-am întors la prietenii mei teologi, şi am început discuţii cu ei, până dimineaţa, la ora 5. Ţin minte că făceam asta cu un văr de-al meu, teolog, şi soţia îl tot întreba: „De ce vă mai întâlniţi, când de fiecare dată când vă întâlniţi, vă certaţi?” Până dimineaţa, atât de mult stăruiam asupra unui subiect, şi ne rugam împreună să primim răspuns, până când ajungeam la răspuns, şi căutam în cărţile Sfinţilor Părinţi şi spuneam: „Da, aşa e!” Şi eram bucuroşi dimineaţa!

Mi-am dat seama că de fapt pe om nu îl mulţumeşte nici să stea în zarvă, fără de Dumnezeu, dar nici să stea într-o singurătate stearpă, de asemenea fără Dumnezeu. Are nevoie de Dumnezeu, dar are nevoie şi de aproapele. Adică dacă stau eu doar cu Dumnezeu, aş putea să stau în cer, dar stau pe pământ, am şi trup. Adică, Domnul Iisus Hristos n-a spus: „Tată, ia-i de pe pământ!”, a spus: „Lasă‑i, nu mă rog să-i iei!” Dar m-a lăsat pe mine Hristos ca şi pe ceilalţi, aicea, ca prin mine să sfinţească lumea. Şi am zis: „cum poate să sfinţească lumea, dacă eu pe mine nu mă sfinţesc?” Şi atunci am înţeles că marea provocare nu este doar în raport cu Dumnezeu, ci şi în raport cu aproapele. Şi apoi am aflat de la părintele Stăniloae de această triadă: eu, Dumnezeu şi aproapele. Nu mă pot defini doar în raport cu aproapele sau doar în raport cu Dumnezeu. De aceea este Biserica. Şi abia atunci am avut îngăduinţa să mă apropii de … abia atunci am avut îngăduinţa interioară, eu m-am îngăduit pe mine însumi; până atunci eram atât de încrâncenat, încât nu acceptam apropierea de comunitate.

Eram cum probabil sunt majoritatea celor care se întorc către Dumnezeu: pustnici în camera lor. Şi nişte pustnici din ăştia moderni, mai trendy, mai … eu ştiu cum să spun… îmbrăcat grunge şi… cu câte un poster pe perete, dar el e pustnic în camera lui şi el ştie de ce. Am trecut de acest stadiu şi mi-am dat seama că sunt un om care pot să cresc împreună cu comunitatea din biserică, că sunt trup al ei. Şi mi-am dat seama de marea ispită de a sta de unul singur să te rogi, atâta vreme cât nu eşti la o înălţime a Sfinţilor Părinţi. Neîndoielnic că poţi să te rogi şi poţi să fii în comuniune cu Dumnezeu chiar şi în camera ta. Poţi! Dar, câţi o fac? În schimb, mi-am dat seama că în biserică, mă ridică Biserica. Sunt binecuvântări pe care nu le pot primi decât în biserică. Şi, din clipa în care mi-am dat seama de lucrul ăsta, am început să-i chem şi pe ceilalţi. Dar nu într-un mod makarentist, adică să-i ameninţ: „Fiţi atenţi, că vă mănâncă iadul dacă nu veniţi la biserică!” Nu în sensul ăsta, ci arătându-le ce câştigă venind la biserică. Şi vorbind, aşa, cu unul, cu altul, m-am trezit la un moment dat predicându-le, vorbindu-le. Adică nevoia mea interioară şi răspunsurile pe care le-am primit am început să le transpun în emisiuni, în conferinţe, în discuţii tet-a-tet sau în grup. Şi aşa s-a întâmplat – printr-o minune, zic eu, că n-a fost rânduiala mea – să ajung şi la Mitropolie, să lucrez pentru un studio de radio al Bisericii.

Înainte de a vorbi despre lucrarea pe care ai făcut-o acolo, aş vrea să povesteşti cum a fost întâlnirea cu duhovnicul acela care îi spuse mamei tale despre întoarcerea ta, cum a fost întâlnirea cu el?

De când m-a văzut intrând în biserică, mi-a spus: „De nouă ani te aştept.” Şi mi-a spus, cu blândeţe părin­teas­că, lipsurile mele, dar m-a şi încurajat – asta a fost foarte bine! – m-a şi încurajat în lucrurile care îmi sunt dragi şi sunt bune, în partea bună a lucrurilor – că nu orice ţi-e drag e şi bun! – şi m-a sfătuit (dar e un sfat personal, pentru mine) m-a sfătuit că, dacă eu doresc să fac misiune în lume, să mă căsătoresc neapărat, să nu rămân monah în lume, pentru că lumea este foarte grea acuma, şi lucrul ăsta va putea aduce prejudicii nu atâta mie, care încerc să mă păstrez curat, ci chiar misiunii pe care o fac, pentru că misiunea va fi strâmbă, conformă cu lupta interioară pe care o am eu. Şi mi-a spus că e neapărat necesar pentru cei care sunt monahi să fie în mănăstire, şi de acolo să iasă doar sub ascultare, când au de făcut ceva, sau, dacă sunt în lume, să mă căsătoresc şi, echilibrat fiind, să-i sfătuiesc pe alţii. Şi, mai ales, m-a îndrumat să nu mă emoţionez în faţa ierarhiilor de orice fel, şi nu s-a referit neapărat la ierarhii bisericeşti, dar ierarhii de orice fel, din absolut orice fel de ierarhii, atunci când e vorba de a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu. Să nu fac scăderi din jenă, din ruşine sau dintr‑o falsă smerenie. Mi-a spus: „Dacă ai ceva de spus, şi ştii că Hristos a spus aşa, spune acel cuvânt, pentru că ştii că Hristos l-a spus. Nu trebuie să-l spui doar când te simţi tu vrednic să-l spui. Dacă l-ai auzit, spune-l, şi dăruind vei dobândi”.

Ţi-a fost duhovnic sau nu?

Da, pot să spun că mi-a fost duhovnic, sfătuitor foarte bun. Acum, oamenii înţeleg prin duhovnic omul la care te duci să-i spui problemele tale personale, şi să te spovedeşti la el. Era mai mult decât atât. Mi-a fost formator. Dar nu o perioadă atât de lungă, pentru că eu, din clipa în care l-am redescoperit – adică după cei nouă ani de când el mă aştepta – am mai apucat să stau de vorbă cu el cam un an şi ceva, după care a murit. Dar Dumnezeu a avut grijă întotdeauna să-mi scoată pe altcineva în cale, oameni care au întrecut cu mult aşteptările mele. Evident că Dumnezeu poate să ne dea şi lucruri spectaculoase, aşa cum noi, de fapt, căutăm, dar când nu ni le dă, ştie de ce nu ni le dă. Probabil că noi, căutând spectaculosul, pierdem esenţialul, de multe ori. Suntem tentaţi către o psihologie extrinsecă, vrem să vedem lucrurile din exterior care ne amuză sau care ne încântă, mai puţin pe cele bidimensionale , care ne invită prin simbol spre interior. Şi cred că totuşi Dumnezeu le poate îmbina pe amândouă, adică să ne dea şi lucruri care să fie spre bucuria sufletului nostru – pentru că de multe ori spun că Dumnezeu e şi El un om bun, pentru că S-a înomenit. El ştie stările noastre şi în nici un caz nu e absurd şi nu ne dă situaţii doar de încrâncenare, de întristare. Personal eu văd lucrurile puţin diferit decât acea teologie a întristării, a înnegurării, a griului – eu văd o teologie a bucuriei, a frumuseţii, a armoniei, a binelui. Când apare şi ce nu e bine, aia las în grija lui Dumnezeu, nu caut eu cu lumânarea să iau răul. Şi ne spune şi Domnul Iisus Hristos: „Nu staţi în faţa celui rău, că e tare.” Deci, eu nu-l caut în coarne. Când apare, am nădejde în Domnul Iisus Hristos, că o să putem, cu ajutorul Lui, să-L biruim pe cel rău. Şi chiar ne spune: „Iubiţilor, chiar l-aţi biruit pe cel rău!” De aceea, eu caut ceea ce cred că este benefic pentru oameni, în conformitate cu învăţătura lui Hristos, nu în conformitate cu stările mele interioare. Caut să-L mărturisesc pe Hristos aşa cum El ni S-a revelat prin Scriptură şi prin Sfânta Tradiţie, însă marşând pe echilibru. Cred că oamenii sunt făcuţi să se bucure întru Hristos, nu doar să se tânguiască întru Hristos. Sunt foarte mulţi care au venit în ultima vreme la biserică datorită problemelor pe care le au, şi bine fac că vin, că acolo trebuie să şi vină, însă e un păcat că vin doar cei care au probleme. Cei care nu au probleme s-ar cuveni să fie în biserică, şi atunci biserica ar avea o tentă mult mai veselă.

Mai senină, în orice caz!

Exact! Faptul că biserica nu-i atât de senină este şi datorită celor care stau în afară şi chibiţează, şi spun: „Uite, nu ne ducem acolo, că ăia sunt toţi baticoşi şi întristaţi!” Păi, veniţi voi, ceilalţi, şi înveseliţi-o! Că nu e nici o problemă! Eu chiar aşa m-am apucat de teologie. Eram într-o conferinţă organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Timişoara, în care m-am legat de preotul care predica şi i-am spus: „Uite, în biserică e cutare care nu e bine, cutare nu se face corect, ăia-s prea trişti, prea nu ştiu ce!”, şi atunci, preotul mi-a spus: „Da, ai foarte mare dreptate! Şi chiar ai dreptul să spui ceea ce spui. Nu-mi pare rău că ai spus, şi-ţi mai spun ceva: «biserica asta este şi a ta, cel puţin tot atât cât este şi a mea, şi chiar ai datoria să spui ce ai de spus, de aia te rog: fă facultatea de teologie, şi schimbă tu ceva!»”

Frumos!

De asta, cred că fiecare om care încearcă în măsura lui să fie teolog, chiar fără a face facultatea de teologie, asumându-şi cuvântul lui Hristos, o să înceapă să vadă lucrarea lui Dumnezeu: totul în toate, şi atunci va fi ceea ce grecii numesc theo orao, Theos – adică Dumnezeu, orao – a vedea, adică a vedea pe Dumnezeu, totul în toate. Devenim oameni teoretici. Şi-n clipa în care ne şi comportăm ca atare, când punem în practică toate lucrurile din viaţa noastră, în conformitate cu ceea ce Dumnezeu ne descoperă, ca să fim de acord cu El, atunci se numeşte că suntem şi oameni practici. Şi abia atunci suntem creştini cu adevărat. Or, oamenii încearcă într-adevăr să facă lucruri bune, după sufletul lor. Sunt atâţia oameni buni în lumea asta, mai mulţi decât se crede. Deşi sunt atâtea ştiri şi zvonuri de rele, şi la televizor, şi la radio, totuşi, lumea, majoritar, e formată din oameni care majoritar sunt buni. Însă ei, scârbiţi fiind de concertul acesta mediatic al răului, nu mai au încredere în ei, nu mai au încredere în bine, şi încearcă să facă binele din burtă, burtisme, cum ştiu ei mai bine. Dar e mult mai folositor să asculte puţin îndrumările Domnului Iisus Hristos, să-I vadă pilda Lui din Evanghelie, că nu-i atât de mare o Evanghelie. Cât are? 20 de foi? Cât are? N-are mult o Evanghelie. Dacă-I citim viaţa şi vedem experienţele Lui, să vedeţi ce mult ne identificăm fiecare cu Hristos, şi o să spunem Tatălui Ceresc: „Doamne, uite, eu Îl înţeleg pe Hristos în starea aia. Uite, are foarte mare dreptate. Ei, şi atunci, văzând ce a făcut El, ştiu ce o să fac şi eu.” Ce soluţie a avut El? Fac şi eu acelaşi lucru în viaţă, asta înseamnă să fii creştin.

Cât de greu ţi-a fost, după ce te-ai apropiat de biserică, să te lupţi cu patimile de dinainte şi cu rănile sufleteşti de dinainte.

Rănile sufleteşti de dinainte nu au trecut prin simplul fapt că am venit în creştinism, că m-am întors, conştient, în biserică. Adică, ele se rezolvă, orice boală se rezolvă când iei medicamente, nu-i suficient să vii de la o vrăciuitoare şi intri în spital. Simpla prezenţă în spital nu înseamnă că te-ai şi vindecat deodată. Şi nu vreau să spun că eram atât de beteag, încât mă pot da exemplu – că eu sunt beteagul betegilor, care am fost vindecat de Dumnezeu. Sunt oameni cu probleme mult mai grave decât ale mele, nu mă simt în măsură să mă dau exemplu pe mine, de vindecare. Eu sunt un micuţ.

Însă, problemele pe care le-am avut eu, am început întâi să le înţeleg, care sunt, după aceea de ce sunt, şi cum s-a ajuns acolo, să am aceste probleme. Şi am observat că majoritatea problemelor vin din boala arborelui genealogic – cum se spune, că părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Li s-au strepezit dinţii, într-adevăr, pe dreaptă măsură. Adică, eu dacă nu voi avea grijă de casa mea şi va face umezeală şi copilul se va îmbolnăvi de plămâni, din cauză că a stat în umezeală, nu-i vina copilului. Acuma, nu pot nici să judec părinţii – ei fiind într-o situaţie similară cu a mea, înainte să mă întorc la biserică, nefiind conştienţi ce se întâmplă. Şi atunci am încercat să-mi asum, pentru mine în primul rând, ca eu să mă vindec, să-mi asum anumite reguli creştine.

Mi-a fost foarte greu – aici a fost marea luptă, nu întoarcerea la Ortodoxie, că aceea a fost lupta lui Hristos, prin jertfa Lui m‑am întors. El m-a întors, a pus mâna pe mine şi-a zis: „Hai acasă!” A fost simplu. Ei, problema de rezol­vare a problemelor mele, adică a bolilor mele sufleteşti, ale neamului meu, a fost grea. De ce? Pentru că părinţii, mer­gând pe aceeaşi linie pe care mergeau înainte, eu practic încercam să umplu un sac fără fund; încercam să scot apa dintr-o casă unde încă curgea apa din robinet. Eu tot strângeam şi tot se aduna. Şi mi-a fost foarte greu, până când, prin cadenţa mea, am creat o albie pe unde să se scurgă apa aia. Până când ei s-au decis, până s-au apropiat şi ei de Hristos, până când eu mi-am făcut obişnuinţă de a sta în Hristos, am şi căzut. Pentru că nu e uşor să stai tot cu sabia în mână. Şi oboseşti. Nu o spun ca pe o justificare, o spun ca pe un fapt care se întâmplă. Şi de multe ori cazi mai abitir decât ai urcat.

Se spune, în general – e o învăţătură antică asta – că evoluţia spirituală (nu evoluţia în sens darwinist), creşterea spirituală, devenirea o putem simboliza ca pe o spirală, care nu este verticală – că ar fi prea simplă creşterea. Nimeni nu creşte aşa. Se creşte oblic. Şi acea spirală are şi căderi şi urcuşuri. E ca atunci când arunci mortar pe un perete: îl arunci în straturi, nu îl pui tot deodată, că va cădea. Îl pui, ai răbdare să se mai întărească, mai finisezi, iară mai pui. La fel este şi cu creşterea duhovnicească. Creşti cât creşti, şi câteodată creşti nemăsurat, pentru că nu faci cum îţi spune duhovnicul – eu recunosc lucrul ăsta, că am făcut adeseori, dintr-o nebunie tinerească: „Hai, mai mult să fac!” Duhovnicul mi-a spus: „Atâta trebuie să te rogi!” Nu, eu mă rog, fac nu ştiu câte acatiste, am stat până am făcut gaură în covor şi mă făcusem la genunchi ca struţii, de la stat acolo. Şi care a fost efectul? Fantastic, m-am simţit foarte bine! Dar… atenţie: la scurt timp după asta a apărut un mecanism de refuz al minţii mele, al organismului meu, n-am mai vrut rugăciune, n-am mai vrut cărţi religioase, n-am mai vrut să am de-a face cu ritualul. Şi iar am stat într-o perioadă de retragere, de negare. După aia iar m-am întors. De ce am făcut acest mers sincopic? Pentru că n-am mers treptat, treptat, treptat. Adică, copilului îi dai întâi lăptic şi miere, nu-i dai friptură şi whisky, că nu-i faci bine. Oricât ai vrea să crească de repede, unei plăntuţe nu poţi să-i pui gârlă apa acolo, şi să tragi de ea ca să crească, şi-i pui soare până o ofileşti. Toate vin cu o anumită măsură. Şi cred că acesta este cel mai greu lucru la un om: măsura. E o măsură şi în căutare, e o măsură şi în creştere, e o măsură şi-n aşezare. Şi cel mai greu este ca măsura asta să o poţi dăltui în tine după cum îţi spune duhovnicul. Pentru că, în general, începi să cleveteşti: „dar oare ştie duhovnicul ce probleme am eu? Ştie el ce-i în inima mea? Că până la urmă tot eu ştiu ce am de făcut.” Şi e foarte greu să te acordezi după un duhovnic, şi duhovnicul adevărat de fapt nu-ţi spune ce să faci, îţi spune cum să faci.

Pot spune, pentru cei care oarecumva se tem ca un astfel de discurs să invite doar către un fel de retragere din lume, către un fel de enclavă, exclusiv ortodoxă, ca un fel de sectă, …

Un fel de ghetto!

… exact, ghetto, că întoarcerea la Hristos nu înseamnă părăsirea vieţii, ci dimpotrivă, nuanţarea ei. Umplerea ei cu valenţă. De fapt, eu când m-am apucat să fac teologie, nu înseamnă că am renunţat la alte moduri de înţelegere asupra realităţii. Mi-am dorit foarte mult să înţeleg modul în care oamenii pot să capteze informaţia, pot s-o sintetizeze, modul în care comunică între ei, modul în care li se transmite informaţia şi pot fi şi manipulaţi, motiv pentru care am studiat şi puţină sociologie (zic puţină sociologie, adică studii postuniversitare), dându-mi seama că oamenii au nevoie şi de o reprezentare, adică de cineva care să le reprezinte drepturile. Mi-am dat seama că de fapt Biserica ar fi cea care ar fi cazul să lupte pentru drepturile lor, din punct de vedere interior. Că pentru trup este medicina, asistenţa socială, avem atâtea drepturi sociale; societatea modernă este foarte blindată cu legi care ne oferă tot felul de drepturi, mai mult decât celorlalţi din vechime. Însă pentru cele spirituale se cuvine să lupte Biserica. De asta m-am gândit la o posibilitate prin care Biserica, nefăcând politică, cum se ştie, totuşi ar putea să-şi spună cuvântul în societate. Şi m-am gândit că poate studiind modul în care se face lobby – advocacy, cum se spune modern, adică modul prin care poţi să generezi, printr-o anumită insistenţă de tip avocăţească, la forurile care emit hotărâri legislative sau chiar legi, o să poţi să reprezinţi Biserica, o să poţi să lupţi pentru oameni, pentru interesul lor spiritual. Cine are impresia că poporul generează aceşti oameni de la conducere şi tot ei, ca reprezentanţi ai poporului, iau hotărâri bune, e naiv. În general, la conducere ajung grupuri de interese. Şi ca să îţi reprezinţi şi tu interesul, ai nevoie de cineva care să te reprezinte, adică să facă advocacy. Şi de asta am încercat şi un studiu universitar în advocacy, am încercat să merg în Parlamentul European, adică s-a întâmplat să merg, Dumnezeu a rânduit aşa, prin anumiţi oameni de marcă, să pot să ajung în Parlament, să văd cum se hotărăsc acolo legile şi cum se poate lupta pentru ele. Şi eu sunt ferm convins că, indiferent care vor fi condiţiile în lumea asta, – că au fost şi mai grele decât atâta – Dumnezeu ne ajută să putem să facem şi noi ceva şi nimeni nu ne opreşte să ne spunem şi noi punctul de ve­dere, să milităm şi noi pentru el. Evident că fiecare cuvânt, fiecare faptă trebuie şi asumată. Sunt şi repercusiuni – plăcute şi neplăcute. Dar cert este că merită mers mai departe pe calea asta. Şi spun din proprie iniţiativă că nu numai că nu am pierdut ceva din viaţa de dinainte, şi nici nu mă simt văduvit de faptul că – vezi, Doamne! – nu mai sunt în cluburile alea de noapte sau că nu am viaţa aia de consum, ci, mai mult de atâta, mă bucur mult mai mult, ştiu să mă distrez mult mai bine, şi în sensul bun al cuvântului. Nu înseamnă că eu toată ziua ascult acasă doar muzică bizantină. Nu, ascult şi alt fel de muzică care să-mi placă. Nu înseamnă că toată ziua eu mă uit doar la filme cu învăţătură creştină. Nu. Mă uit, îmi place să văd lucruri frumoase, îmi place să-i văd pe oameni bucurându-se. Adică, tot ceea ce nu e împotriva lui Hristos e cu mine, poate fi cu mine. Şi-mi dau seama că omul creştin poate restaura toată creaţia. Chiar şi lucrurile care până acuma nu au făcut parte din, să zic, bagajul unui creştin, pot face – prin faptul că noi le luăm, le recuperăm, le reaşezăm în albia lor, le restaurăm, de fapt. Şi restaurându-le întru Hristos, de fapt lumea se creştinează mai tare. Hristos ne-a lăsat în lumea asta, nu să fugim de ea, ci dimpotrivă, să ne implicăm, să-L facem prezent în lume. Şi acolo unde nu e Hristos, acolo să mergem. Hristos n-a spus: „Mergeţi ca oile între oi, în ţarc”, ci „Mergeţi ca oile între lupi!”, şi mă gândesc că am cam stat între oi, până acum.

Da, aşa este. Trebuie să avem curajul de a merge ca nişte oi în mijlocul lupilor, dacă ştim că Hristos este cu noi, dacă ştim că Hristos vrea să dăm mărturia cea bună. Îţi mulţumesc, Claudiu, pentru aceste cuvinte. Cred că în lunile şi în anii care vor veni, conferinţele tale se vor înmulţi, vom avea parte şi de cărţile tale, care vor fi, de asemenea, de mare folos. Îţi mulţumesc. Doamne ajută!

Sursa net aici
Interviul poate fi vizionat la http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/494/convertire-Claudiu-Raducu