Claudiu Răducu: O convertire tulburătoare

Interviu de Danion Vasile, din volumul Drumul spre Acasa, Ed. Egumeniţa, 2009

În interviul pe care i-l voi lua lui Claudiu Răducu, voi încerca să pun în valoare chipul unui tânăr teolog care este cunoscut mai ales în zona Timişoarei, datorită emisiunilor de radio şi televiziune pe care le-a făcut, datorită conferinţelor pe care le-a organizat. Claudiu este un om care a avut un traseu spre Dumnezeu oarecum sinuos, şi din poticnirile şi căutările lui se pot folosi şi cei care ne urmăresc. Este greu să vorbeşti despre propriul tău drum către Hristos, însă, în momentul în care o faci nu spre lauda ta, nu spre a te mândri, ci pentru a pune în evidenţă faptul că Dumnezeu vrea mântuirea fiecărui om, că Dumnezeu cheamă pe fiecare tânăr, atunci o astfel de mărturie poate să dea roade.


Claudiu, când L-ai cunoscut pe Hristos şi cum vedeai lucrurile înainte de a-L cunoaşte pe Hristos?

Realmente, cred că pe Hristos L-am cunoscut în botez. Acuma pot să spun: conştient, m-am întors la El un pic mai târziu. Nu pot să spun că a fost o apostazie între timp, însă a fost o perioadă care, ca şi pentru orişicare tânăr, este o perioadă de încercări, o perioadă în care fiecare-şi caută albia, în care-şi caută mărimea proprie, îşi netezeşte asperităţile. A fost o perioadă în care am visat şi eu, ca toţi băieţii din cartier, să fiu un al doilea Bruce Lee. Au fost lucruri care practic nu m-au îndepărtat direct de Hristos, nu pot să spun că m-am dezis de Hristos, ci pur şi simplu eram într-o ignoranţă foarte mare, dat fiind şi faptul că eram într-o perioadă în care nu se propovăduia religia public, nu se preda nimic religios la şcoală, era în perioada comunistă. Mi-am dorit foarte mult să aflu cât mai multe despre partea orientală, pentru că acolo vedeam lucruri practice, adică ceea ce mi se părea mie practic la vremea respectivă. Îmi plăceau mult artele marţiale, şi eram şi un tip mai sfrijit, nu puteam să concurez cu ceilalţi bine dotaţi din cartier – motiv pentru care am încercat să aflu cât mai multe din tainele „secrete” ale acestor arte şi, din aproape în aproape, am ajuns să cunosc Codul Bushido; cunoscând Codul Bushido, m-a interesat puţin Tao, din Tao am ajuns încet, încet, să aflu câte ceva despre vecinii indieni – şi aşa m-am apucat de yoga, şi aşa, din aproape în aproape, până când universul paranormal, universul nevăzut mi-a devenit deja familiar.

Erau o grămadă de informaţii care năvăleau peste mine şi mai ales s-a întâmplat ca toate acestea să culmineze cu o pauză binefăcătoare, în care am putut să mă aşez în albia mea: a fost pauza armatei. Am prins în armată revoluţia. S-a întâmplat ca tocmai în perioada revoluţiei să se apropie de sfârşit perioada de armată, o perioadă în care, fiind mult tumult, în vremea respectivă, ştim toţi că toate erau posibile şi era multă zarvă. Multe schimbări au apărut şi în armată, soldaţii s-au revoltat, au dorit şi ei alte condiţii; într-adevăr, erau şi unele motive bine întemeiate pentru care s-au revoltat. Şi ţin minte că, fiind, la vremea respectivă, undeva în unitatea militară, la postul de comandă unde eram, am aflat că au fugit o parte din soldaţi către tren, să plece la Bucureşti; am fugit şi eu după ei. Am început să-i organizez pe drum, nu ştiu cum s‑a întâmplat, m-am trezit organizându-i. M-am trezit urcându-mă cu ei în tren! Am realizat că sunt cu ei în tren după ce pornise trenul, n-am mai dat înapoi. Fără să vreau, am fost numit liderul lor. Încă o dată spun: am fost ultimul care am ajuns grupul, şi am ajuns să fiu primul dintre ei. Ulterior, ajungând la Bucureşti, am reuşit să-i organizez, să-i ordonez, să mă ghidez cât am putut după cunoştinţele mele referitoare la regulamentul militar. S-au încheiat lucrurile onorabil, apoi ne-am întors la unitatea militară. În unitatea militară aveau nevoie de un ţap ispăşitor şi eu eram privit ca şi capul răutăţilor, deşi am făcut tot posibilul să iasă totul cât mai ordonat şi după regulamentul militar.

Atunci, probabil că Dumnezeu a hotărât că e un moment propice în care poate să-mi arate prezenţa Lui, o prezenţă lucrătoare. Nu înţeleg întâmplarea asta decât ca pe o pedagogie a lui Dumnezeu, o pedagogie în care mi-a apărut direct, aşa, ca pentru oamenii cu cap tare, oamenii mai tari de cerbice – cum se spune în Biblie – şi anume, mi-a apărut revelaţia, noaptea, spunându-mi-se ce trebuie să spun la interogatoriul la care eram chemat de către comisia numită în unitatea militară, să-mi ia interogatoriul, şi mi s-a şi spus: „Zece zile vor dura suferinţele tale!” – şi într-adevăr, zece nopţi au fost interogatorii după interogatorii. Mă rog, când s-a demonstrat că nu sunt vinovat de învinuirile de care eram acuzat, am fost lăsat liber şi m-am apucat să mă plimb prin unitate şi m-am trezit urcându-mă pe un promotor şi începând să le propovăduiesc oamenilor despre Hristos. A fost interesant faptul că n-am realizat că sunt în unitatea militară, atunci când vorbeam, şi n-am realizat faptul că ceilalţi militari, în loc să meargă la activităţile lor, veneau lângă mine să mă asculte, motiv pentru care, la o şedinţă de organizare din cadrul unităţii, comandantul regimentului a şi propus la un moment dat ca, în cadrul orarului, să fie şi o oră dedicată special spiritualităţii, în care să pot să propovăduiesc.

Atunci nimeni nu se opunea deschiderii către spiritualitate, chiar era o modă, imediat, în ’90, se şi temeau să nu fie neconformi cu valul şi prea puţin populari dacă s-ar fi opus unui astfel de curent, motiv pentru care am şi fost lăsat să vorbesc. Ulterior, când am ajuns acasă, după armată, am căutat în fel şi chip să aflu cât mai multe despre cele spirituale. Bine, nu era atât de uşor să distingi ce era spiritual şi ce era fals. Era o invazie de cărţi spiritiste, spiritualiste, şi mai puţin spirituale. Erau şi cele spirituale, dar asta pentru cine avea ochiul format, să ştie ce să aleagă.

Evident, ca orice tânăr, voiam lucrurile imediate, lucrurile evidente, lucrurile spectaculoase, adică lucrurile concrete. Căutam o utilitate mai mult, decât o practică în sensul spiritual al cuvântului. Şi aşa cum eram, de dinainte de armată, oarecum familiarizat cu ceea ce însemna orientalismul, cu ceea ce însemna yoga, taoismul, artele marţiale, am considerat că este o bază foarte bună să urmez codul moral Yama şi Niyama din orientalism, adică ce nu e voie să faci, ce e voie să faci, cam cum ar fi la noi cele zece porunci şi fericirile, cele zece porunci care îţi spun ce n-ai voie să faci, şi fericirile, care îţi indică cam ce ar fi bine să facă un creştin – nu că ar fi obligatoriu, dar bine ar fi.

M-am călăuzit cât am putut după ceea ce ştiam de dinainte de armată, dar am ajuns în tot felul de cercuri de căutători. La un moment dat, gruparea noastră, a căutătorilor din Timişoara, se restrângea cam la vreo sută de oameni, care ne reîntâlneam cam pe la toate conferinţele. Ne regăseam la societatea de parapsihologie, eram membri cofondatori acolo, ne regăseam la întâlnirile bhakti yoghine, ne regăseam în sălile unde se făcea hatha yoga, ne regăseam la conferinţe creştine… Era aşa, un fel de ciorbă cu de toate. Cred că eram un creuzet ideal pentru un new-age-ist. Oricum, din toate acestea, am aflat ceva care m-a ispitit oarecum să mă duc către Orient. Şi m‑am gândit, în cutezanţa mea nemăsurată de tânăr, de la vremea respectivă, că dacă Mircea Eliade a mers în India, nu se poate să nu mă duc şi eu, că doar n-oi fi eu mai prejos – motiv pentru care m-am hotărât să mă duc în India. Dar era o hotărâre interioară, n-am mărturisit-o nimănui, mă frământa.

Între timp, aveam câte o rază de lumină din partea creştinismului: câte ceva mă atrăgea din cărţile creştine pe care le citeam. E adevărat, nu erau la fel de spectaculoase, nu erau la fel de elocvente, în ceea ce eu căutam în momentul respectiv. Adică, eu căutam pe orizontală. Aşa cum bine spunea un gânditor român despre societatea actuală, că s-a turtit, că a scăzut pe verticală, dar s-a lăţit pe orizontală – şi eu căutam orizontala, nu atât verticala. Deşi undeva intuiam că e bine să mă îndrept către creştinism, şi mi-am spus: „uite, primul lucru, mă duc în India şi după aia mă duc în Ierusalim”.

Şi stând acasă şi meditând, având prieteni de la So­cie­tatea de parapsihologie, care făceau şi dedublări astrale, oameni care aveau practici prin care puteau să vadă aura, să manipuleze bioenergiile, mi-am dorit să aflu şi eu cât mai multe, am aplicat câte ceva din practicile respective, dar de unul singur, acasă. Am avut, la un moment dat, o experienţă puţin neplăcută, când, stând în patul din camera mea, am încercat o experienţă extracorporală – fără ca de fapt să urmez toată învăţătura legată de practica respectivă, dar stăteam şi eu acolo şi mă gândeam: „ce mi se poate întâmpla?” În clipa în care am simţit că plutesc prin cameră, şi mă duc către balcon, şi în faţa balconului am văzut un duh necurat, m-a apucat o groază, că nu mi‑am găsit cuvintele, o groază în care am reuşit să spun în mintea mea, în adâncul meu – nici măcar cu sufletul nu puteam şopti, nici măcar în starea aia extracorporală nu puteam spune ceva, ci decât am îngăimat în minte Tatăl Nostru. După care, m-am retrezit în trup, cu o durere fan­tastică, şi m-am gândit şi eu, ca orice om de bun simţ: „cum eu ies şi intru în trup, n-ar putea să mai intre şi altcineva cu mine? N-ar putea să locuiască doi în mine, două su­flete?” Adică, cum trupul meu a rămas şi m-am întors în el, aşa se poate întoarce altcineva împreună cu mine. Şi atunci m-am speriat.

Explică exact ce sunt experienţele extracorporale, pentru cei care n-au citit literatura de genul acesta.

Experienţa extracorporală este o practică prin care, în mod voluntar şi forţat, nefiresc, provoci sufletul să iasă din trup.

Făceai asta de multe ori?

Nu, o singură dată mi s-a întâmplat, şi nici nu ştiam că pot face aşa ceva, deşi îmi doream. Mă gândeam, undeva, că sunt grozav şi pot să fac aşa ceva. Dar nici eu nu mă credeam pe mine însumi că pot, până când chiar s-a întâmplat o data, şi m-am temut atât de tare… Ulterior, am aflat de la cei care făceau aşa ceva că 90% din cazurile celor care ies din trup atrag şi duhuri necurate cu ei. Mie mi-a fost atât de teamă, şi am văzut oameni care, după astfel de experienţe, au rămas demonizaţi – adică oameni care nu mai erau stăpâni pe organismul lor; oameni care, ziua în amiaza mare, fiind printre ceilalţi oameni, pe trotuar, aveau tot felul de viziuni legate de alte dimensiuni, se lipeau de câte un perete, îşi luau copilul în braţe, oameni care au luat-o razna. Şi mi-am dat seama că mă joc cu ceva ce nu cunosc.

Erai conştient de marele pericol la care te expuneai, văzându-i pe cei care se comportă straniu?

Cred că am devenit conştient abia când am avut eu experienţa respectivă şi m-am întâlnit cu duhul necurat.

Cum arăta?

Arăta suficient de înfricoşător cât, pentru un ageamiu ca mine, ca să mă sperii, ca să-mi provoace teamă. Era o fiinţă hidoasă, un cap uriaş, cât o casă, şi stătea în faţa balconului meu şi rânjea la mine. Şi am simţit aşa, o plăcere diabolică în el, de a mă speria şi de a mă domina.

Nu te-ai gândit că ai halucinaţii?

Nu m-am gândit că am halucinaţii, pentru că în clipa în care mi-am revenit în trup, m-am dus în balcon, acolo, şi erau toate lucrurile acolo, exact cum le văzusem cu câteva secunde înainte, obiecte, tot. Am avut o imagine foarte clară, inclusiv a mamei mele, care era în altă cameră şi cosea la maşină. Practic, lucrurile erau exact cum le-am văzut şi din afara trupului, şi din trup.

Desigur, sunt şi oameni care au viziuni înşelătoare în ceea ce priveşte astfel de experienţe. Cert este că în clipa respectivă, mi-am pus foarte serios problema că trebuie să mă îndrept către Dumnezeu, nu oriunde. Şi mi-am spus: „yoghinii ăştia ar putea să mă scoată din trup, dar n-ar putea să mă apere. Ar putea să-mi provoace ceva, dar n-ar putea să oprească. Ar putea să-mi deschidă uşa, dar n-ar mai putea să mi-o închidă.”

Asta a fost doar o intuiţie, sau citisei ceva cărţi de genul acesta?

Cred că ceea ce am citit, putea să fie bine citit: îmi intra pe o ureche, îmi ieşea pe alta. Rezonanţa n-a fost decât în clipa în care eu spun că m-am întors în trup. Cert este că atunci m-am pus pe pat, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte pentru inconştienţa mea, să mă ajute şi să-mi arate încotro să o iau. Deci, realmente, mi-am pus atunci prima oară problema că s-ar putea să nu trebuiască să fac yoga. Că s-ar putea să fie doar o păcăleală. Că s-ar putea să fie ceva foarte apropiat de sublim, dar care este totuşi ridicol, şi în care eu nu am ce să abordez, care să-mi fie de folos. Putea să fie spectacular, dar nu neapărat de folos.

Şi m-am rugat – ţin minte că era undeva în jurul orei 4 după amiaza – şi am spus: „Doamne, eu nu mă mişc de pe pat, de aici, până nu îmi dai un răspuns”. Eram atât de copil, încât I-am dat ultimatum lui Dumnezeu, dar cu asemenea sinceritate, cu asemenea claritate a gândului, încât efectiv nu m-am îndoit că-mi răspunde Dumnezeu. Şi am zis: „Doamne, stau aicea, nici nu clipesc, nici nu mă mişc, până nu-mi răspunzi”. Nu ştiu cât să fi trecut, poate vreun ceas, şi am simţit cum mă pătrunde un somn atât de adânc, încât parcă patul devenise o clepsidră şi parcă mă scurgeam în vis, aşa, o clepsidră de puf. Şi am ajuns în stare de vis, în care am simţit că adorm. Şi iar adorm, şi iar adorm, – de vreo nouă ori. În al nouălea vis m-am trezit într-o lumină foarte mare. Lumină! Pretutindeni unde eram, eram în lumină. În lumina respectivă, am simţit o bucurie atât de mare, care covârşea orice gând sau orice intenţie de gând. Simţeam acolo minunea răspunsului la orice am întrebat în timp sau voi întreba vreodată, acolo era răspuns la tot, deci era certitudinea, era deja finish-ul. Era mai mult decât îmi puteam închipui că pot să fiu, mă bucuram mai mult decât puteam să mă bucur, decât îmi închipuiam că pot să mă bucur vreodată pe pământ, dacă aş fi adunat toate bucuriile din lumea aceasta, toate stările – starea de linişte, când laşi un obiect greu din spate, după ce l-ai cărat; starea de frig de afară, când vii înăuntru şi te încălzeşti; sau starea de prea cald, şi te duci şi te răcoreşti – toate stările astea, adunate; inclusiv satisfacţiile sexuale, tot, dacă ar fi fost adunat într-o singură satisfacţie, era mai mic decât cea mai mică bucurie pe care o simţeam acolo. Era o bucurie atât de mare, că plângeam de bucurie. Şi în bucuria aia, simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, să spun cuiva: „Uite, măi, ce mare bucurie!” Şi în clipa în care am vrut să spun cuiva, am realizat că e o prezenţă în faţa mea. Şi eram foarte convins de acea prezenţă, dar o prezenţă binefă­că­toare, plăcută, iubitoare. Şi, când să-i spun: „Uite cum simt eu!”, am constatat, am simţit, am avut conştiinţa instantanee, că ea simte ce simt eu. Şi eu simţeam că ea simte ce simt eu, şi ea simţea că eu simt că ea simte ce simt eu – deci, eram unul în doi. Şi, cum spunea părintele Stăniloae, şi ulterior am citit, că iubirea perfectă e în trei, – noi, când simţeam această iubire în doi, simţeam nevoia să o împărtăşim cu un al treilea. Şi am constatat o altă prezenţă lângă noi, şi, vrând să-i spun şi aceleia: „Uite ce mult ne iubim noi, cum simţim”, am fost conştient că şi cea de-a treia simte cum simţim noi. Adică ea simţea că eu simt ce simte a doua, a doua simţea că a treia simte ce simt eu. Deci, cu alte cuvinte, mie îmi venea să mă scarpin, a doua se scărpina şi la a treia îi trecea. Eram o conştiinţă în trei. Şi atunci am avut conştiinţa Treimii. Instantaneu m-am trezit în pat, hohotind de plâns, de bucuria a ceea ce am văzut. Şi dacă de pe patul respectiv am intrat în somn la ora cinci după amiaza – am spus că am stat între patru şi cinci, cam o oră, m-am rugat – de la 5 după amiaza m-am trezit undeva pe la ora 3 dimineaţa, deşi în starea respectivă trecuseră câteva secunde. Ulterior am aflat de călugărul de pe Muntele Athos, care, stând şi ascultând o pasăre măiastră, când s-a întors în mănăstire a constatat că trecuseră vreo patru sute de ani. După această experienţă, mi-a căzut în mână cartea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în care el povestea o întâmplare similară. În chilia în care intrase în prima lui zi de mănăstire, avusese o experienţă similară, o dezvăluire personală a Treimii. Din clipa respectivă, mi s-a părut foarte firesc să fiu creştin. Însă nu am luat decizia imediat.

La o săptămână după asta, fiind undeva, la Socie­tatea de parapsihologie, unde era o conferinţă, la care era invitat un yoghin, un yoghin veritabil, venit din India, dintr-o şcoală venerabilă, de sute de ani, poate de mii de ani – am văzut că se uită invitatul la mine. Asta poate fi şi o iluzie. Îmi închipuiam că se uită la mine cum se uită şi la ceilalţi. În clipa când s‑a terminat conferinţa, m-a luat de mână şi m-a întrebat: „Vii acum în India?” Eu, mirat, am întrebat: „Dar de ce mă întrebi pe mine dacă vin în India? De ce nu întrebi pe altcineva?” El a continuat cu între­bă­rile bombardante: „Păi, dar nu vrei să mergi în India? Nu te-ai hotărât tu să mergi în India?” Zic: „Ba da, dar de unde ştii că eu m-am hotărât?” Şi atunci mi-a spus cine sunt, de unde sunt, şi zic: „Dar cum ştii atâtea despre mine?” Şi mi-a spus: „Păi, ai uitat dictonul, că atunci când este pregătit ucenicul, soseşte şi maestrul?” Zic: „Da, îmi aduc aminte. Dar acuma, sunt chiar aşa pregătit?” Zice: „Da, maestrul meu din India m-a trimis după tine. Dar mi‑a spus un lucru interesant: să nu te oblig la ceva, ci doar două săptămâni să-ţi dau un timp de probă.” Şi am zis: „Bine, şi de ce vii acum la mine?” Ei el m-a întrebat: „N-ai avut cumva o revelaţie zilele trecute?” Eu, temân­du-mă, părându-mi-se că este prea intimă revelaţia avută cu câteva zile înainte, i-am zis: „Nu, n-am avut!” Nu am recunoscut că am avut revelaţia. Dar am acceptat să mă duc cu el în India. Şi în clipa în care am împlinit 21 de ani, vârsta care era a majoratului, mai demult, la români, mi-am luat la revedere de la ai mei. Şi, sub influenţa învăţăturilor orientale, le-am spus: „Mamă, tată, poate ne mai întâlnim în viaţa asta, sau într-o altă reîncarnare.” Mi‑am făcut bagajele şi am plecat cu respectivul către India. Acuma, el mi-a dat perioada de graţie două săptămâni, în care mai avea de ţinut conferinţe prin ţară, prin Bucureşti, prin Moldova. Am mers cu el. Bineînţeles că a încercat să mă iniţieze. Sunt o grămadă de lucruri de spus aici, nu intru în amănunt.

Ar fi interesante, totuşi, câteva detalii.

Mi-a dezvăluit ce înseamnă energiile trupului, ce înseamnă ceea ce noi numim bioenergii Mi-a dezvăluit că există canale prin care acestea circulă, că există anumite reguli după care circulă, că există anumiţi centri de forţă, pe care ar fi bine să mi-i dezvolt, să mi-i deschid; că există o anumită practică prin care pot să-mi folosesc energiile respective. Cert e că, aşa cum el mi-a spus, am adoptat nişte posturi pe care oricum le ştiam şi dinainte, din yoga, posturi care presupuneau o poziţie, o respiraţie, un gând centrat asupra unui anumit aspect, un anumit mod de meditaţie, cu alte cuvinte. Şi trebuia să meditez asupra unui anumit centru energetic, pe care el mi l-a indicat. Şi el mi-a spus: „Eu te văd pe tine, din punctul meu de vedere, al doctrinei mele, ca fiind pe centrul respectiv.” Şi a mai spus: „Simt la tine ceva misterios. Simt că tu ai în tine mai mult decât Shiva: ai esenţa lui Shiva. Dar nu îmi dau seama cum. Şi de aia am să te şi numesc Kailash” – asta este muntele sacru din care s-a născut Shiva. Mă gândeam eu: „cum aş putea să fiu esenţă, mai mult decât un zeu. Ce e în mine, mai înalt decât zeul Shiva?” Şi meditând, aşa cum îmi spunea el, asupra zeului Shiva, printr-un anumit centru al meu, am primit revelaţie, în timpul meditaţiei, în care mi se spunea: „Nu mai medita în centrul respectiv, orientează-ţi gândul un pic mai la stânga (centrul era undeva în mijlocul pieptului), orientează un pic mai la stânga conştiinţa, coboară în inimă, în ventriculul stâng, şi nu-l mai chema pe Shiva, ci cheamă-L pe Hristos! Că tu eşti al lui Hristos!”

Ai auzit o voce, sau cum a fost?

Da, am auzit o voce foarte clară, care vorbea cu mi­ne cum vorbim noi acum, dar calmă, blândă, hotărâtoare, liniştitoare, securizantă, îmi dădea un sentiment de acasă. Şi, când am ieşit din starea de meditaţie, i-am spus yoghinului: „Uite ce mesaj am primit”. A meditat, nu mi-a spus nimic.

Am continuat serile de meditaţii, eu conti­nuând să mă gândesc la Domnul Iisus Hristos, nu la Shiva, bineîn­ţeles, după care iar mi-a venit o altă indicaţie, tot o revelaţie: „Nu mai folosi beţişoare parfumate, pentru că acestea sunt consacrate prin sânge, cu jertfă de sânge!” Mă gândeam eu: „cum să fie cu jertfă de sânge, când le poţi lua din orice magazin?” Şi l-am întrebat pe yoghin, şi mi-a spus: „Da, dar astea sunt puţin diferite, nu sunt ca acelea din orice magazin. Adică, toate pe care noi le aducem, le aducem prin consacrare cu sânge, cu jertfă de sânge, într-adevăr, dar valoarea de jertfă o are doar atunci când îi dai valoare acelui beţişor, din punct de vedere spiritual. Atunci, da, intri pe acea frecvenţă a jertfei noastre de sânge. Dar tu de unde ştii că noi facem cu jertfă de sânge?” Şi îi spun: „Uite, am primit revelaţia.” „Şi ce ţi s-a spus în revelaţie?” Şi i-am spus: „Uite, mie mi s-a spus să folosesc tămâia, pentru că este pentru jertfa nesângeroasă, pentru jertfa Domnului Iisus Hristos.” Deja l-am pus în încurcătură pe yoghin.

Din ce şcoală yoghină era?

Era tantra yoga, dar nu tantra sexuală, varianta lui Bivolaru, era Avidya Tantra, tantra ascetică. Ăsta era curentul, şcoala are un nume foarte complicat.

Era discipolul vreunui maestru cunoscut?

Nu. Deşi maestrul lui era un foarte bun prieten al lui Swami Shivananda, cel care a fost o vreme maestrul lui Mircea Eliade, vreo şase luni de zile, din câte am înţeles. Şi, din câte îmi spunea acest yoghin, maestrul era atât de avansat încât fusese pe 53 de planete locuibile, prin dedublare astrală ş.a.m.d. În orice caz, am fost impresionat de faptul că ei ştiau multe despre mine, ştiau de faptul că eu am avut o revelaţie.

Şi după câteva zile, yoghinul a recunoscut, şi a zis: „Uite, eu am venit la tine, pentru că am fost trimis de maestrul meu la tine şi te-am identificat atunci când ai avut revelaţia.” Şi atunci am spus: „Da, într-adevăr, am avut revelaţia. Şi îmi aduc aminte că atunci când am ieşit din revelaţie, din starea aceea de lumină şi de bucurie, am văzut pe cineva care era în apropierea mea, stând într-o poziţie de lotus, cum stai tu, şi cu plete.” Şi zice: „Da, eu eram, te-am văzut, te-am identificat şi am venit la tine.”

Şi atunci dintr-o dată mi s-a părut ca şi cum cineva m-ar fi urmărit, ca un hoţ, ar fi stat la colţul străzii, vrând să-mi ia bagajul. Şi l-am întrebat sincer ce vrea de la mine, de ce m-a chemat. Şi a spus: „Pentru că eu am simţit din conştiinţa mea că e nevoie să te ajut în clipa asta. Adică eşti un om care te-ai trezit spiritual şi ai nevoie de o îndrumare. Dar nu m-am grăbit. Te-am lăsat în astea două săptămâni ca tu singur să-ţi dai seama cine eşti.” Şi mi-a spus foarte sincer: „Tu trebuie să te întorci acasă. Acolo este locul tău. Calea ta este cu Iisus. Eu nu vreau să greşesc faţă de Iisus.” Deci, omul se vede că era şi el într-o dilemă foarte mare. Adică ceea ce eu i-am spus, şi faptul că i-am spus de Ananda Kanda, era un centru spiritual care iese din uzualul iniţiatic yoghin, era ceva care ţine de un alt nivel iniţiatic în yoga, mai mult de măiestrie, de care el aflase de abia după zece ani de practică, şi eu i-am spus de acel centru, care mi-a fost spus în varianta creştină ca fiind rugăciunea inimii. Şi el mi-a spus: „Da, într-adevăr, în acel centru, în vârful inimii, te întâlneşti cu zeitatea ta tutelară. Or, tu fiind botezat în numele Domnului Iisus Hristos, du-te acasă, asta e calea ta! Mergi pe calea asta şi roagă-te şi pentru mine! Du-te către Dumnezeu şi, prin mila lui Dumnezeu, ne vom întâlni amândoi în Rai!” Şi am zis: „Dumnezeu să dea aşa să fie! Dar dacă tot suntem împreună, şi tu ai învăţat să-ţi foloseşte energiile – cu alte cuvinte, tu ţi-ai pornit maşina ta pe calea ta, învaţă-mă să mi-o pornesc şi eu pe a mea, pe calea mea!” Şi a spus: „Nu! Eu nu mă amestec pe calea ta! Nu am voie să fac acest lucru, şi nici tu să te pui pe calea mea. Tu ai o anumită rânduială, şi doar dacă n-ai găsit răspunsul, căutând sincer, din toată inima, atunci poţi să vii la mine. Dar, până una alta, du-te şi urmează-ţi calea”.

Bine, curentul acesta potrivit căruia yoghinii ar avea adevărul lor, creştinii – adevărul lor, din perspectivă creştină e, clar, o înşelare, însă Dumnezeu a rânduit ca yoghinul respectiv să-ţi dea îngăduinţa de a porni pe calea creştină. A fost aşa cum Dumnezeu a vorbit printr-un măgar, prin măgarul lui Balaam aşa a putut să vorbească şi printr-un yoghin.

Ulterior am şi văzut o asemenea experienţă, în care diavolul era obligat de preot să spună adevărul, era legat să spună adevărul. Şi eu sunt ferm convins că în clipa în care eu am vorbit cu acest yoghin, îngerul meu de la botez îl lega pe el să spună adevărul, adică îl obliga să spună adevărul. El a fost nevoit. Ăsta a fost şi motivul pentru care s-a speriat foarte tare. Efectiv, era îngrozit. Arăta foarte neliniştit şi, în cel mai scurt timp, mi-am făcut bagajul şi am plecat de acolo.

Pentru că se lovea de o realitate care îi era străină, puterea Dumnezeului Celui Viu, pe Care yoghinii nu-L cunoscuseră.

Da, şi era evident dezarmat şi dărâmat din construcţia pe care o avea până atunci.

Tu cum vezi acum practica yoghină? Creştin fiind, cum o apreciezi?

O apreciez ca pe un fel de … nu ştiu dacă pot să spun iniţiere, dar e o iniţiere demonică, de fapt. Daimonii, fiind fiinţe fără de trup, dar nu neapărat cereşti, care se află în ceea ce noi numim atmosferă. Se află în ceea ce popular se numeşte văzduh, care e altceva decât cerul, şi ei nu aparţin decât acestei lumi, chiar dacă unei – să spun – frecvenţe nevăzute a acestei lumi. Şi au şi ei o iniţiere a lor, o iniţiere în care te pot ajuta foarte mult să devii paranormal, cum se spune, dar care nicidecum nu te scoate din chingile lumii acesteia, ba mai mult te înlănţuieşte. E o păcăleală, ai impresia că eşti mai grozav decât alţii din lumea asta, că eşti deosebit. Şi de fapt nu eşti deosebit, ci dimpotrivă, eşti ca omul care are de toate în casa lui pentru că s-a vândut pe veci băncilor. Păi, n-ai făcut nimic cu chestia asta. Degeaba le ai. Ai o închisoare foarte frumoasă!

Tu lucrurile acestea le-ai înţeles repede, sau a mai trecut mult timp până te-ai lămurit?

Ba le-am înţeles chiar atunci, când era dialogul acesta. Am avut conştiinţa că aşa este. Nu-mi găseam cuvintele să-mi exprim, însă am simţit că asta este. Şi într-un fel eram şi puţin supărat pe el, că, văzându-mă în starea respectivă de revelaţie, m-a chemat cu el – dar mi-am dat seama că până la urmă a fost îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să realizez, să-mi dau seama de diferenţă, să-mi dau seama cu cine am de-a face.

Ce să spun? Întorcându-mă acasă, mă aşteptam ca mama mea să sară în sus de bucurie că mă vede, că s-a întors flăcăul acasă, în schimb mama mea a fost foarte seacă: „A, da, ai venit.” N-am ştiut ce s-a întâmplat şi ulterior am aflat că între timp, mama mea, disperată fiind că i-a plecat puiul către Orient şi poate nu se mai întoarce în viaţa asta înapoi, s-a dus, din aproape în aproape, a găsit un preot, despre care a auzit că este cu har – toţi preoţii sunt cu har, dar ea, fiind într-un ABC al credinţei, s-a dus la unul pe care-l ştiau oamenii mai harismatic, care avea roade ale lucrării harului, care a murit între timp – Dumnezeu să-l odihnească! – şi stând la coadă, la spovedanie, unde era o grămadă considerabilă de oameni, plângea. Când s-a deschis uşa la duhovnic, duhovnicul s-a înălţat peste oameni, s-a urcat pe un scăunel, şi a strigat către mama mea: „Doamnă, nu mai plânge, că vine copilul înapoi peste două săptămâni!” Mama mea, neîncrezătoare că i se vorbeşte ei, s-a uitat în stânga, în dreapta. Şi preotul a susţinut: „Da, doamnă, cu dumneata vorbesc! N-a plecat cu acela, în portocaliu, şi cu plete lungi, încolo, către Orient?” „Ba da!” „Vine înapoi, stai liniştită!” Când am sosit, mama mi-a spus de acel preot: „Uite, el a spus că te vei întoarce”, eu am fost neîncrezător, făceam şi eu primii paşi în creştinism, pe care, de altfel, i-am făcut destul de repede, într-un timp foarte scurt, maxim o săptămână. Dumnezeu mi-a scos în cale peste şapte preoţi; cu fiecare am stat cât am putut, cred că mai mult nu am dormit în săptămâna în care m-am întors acasă. Şi aşa cum respiră peştele apa, aşa citeam eu cărţile de teologie ortodoxă. A fost nu doar o întoarcere, cred că a fost ceea ce Mircea Eliade numea coborârea în adâncuri. Adică, câteodată, când eşti la o suprafaţă de apă, şi e inundaţie mare şi te duce curentul, şi vrei să te prinzi de o creangă şi creanga e prea sus, nu poţi de la suprafaţa apei. Şi atunci trebuie să cobori în adânc, ca de acolo să izbucneşti, să prinzi creanga, şi într-un fel asta a fost coborârea în adânc, când m-am dus încolo, către Orient, ca să revin cu putere către ceea ce … Ce pot să zic… după nouă ani de zile m-am dus la preotul respectiv.

De ce a durat atât de mult să ajungi la el?

Pentru că între timp cunoscusem alţi preoţi, şi n-am considerat că trebuie să mă duc la un preot deosebit, aveam încredere în toţi preoţii…

Asta e foarte bine.

Eram convins că Dumnezeu îmi vorbeşte prin ei, şi chiar mi se întâmpla ca atunci când aveam o stare de ispită şi mă rugam foarte tare lui Dumnezeu şi încercam s-o birui, să trec pe stradă, şi unde se certau doi oameni, să zică unul, când treceam pe lângă ei: „Lasă, că te prind eu cu altă ocazie!” – îmi dădeam seama că prin unii îmi vorbeau îngerii necuraţi, prin alţii îmi vorbeau îngerii buni. Dumnezeu poate lucra prin tot şi prin toate, atunci când e cazul. Eu nu m-am îndoit de lucrul ăsta, dar pentru ca nu cumva să primesc înşelări, de la oameni, întotdeauna am cercetat preotul. Şi am căutat întotdeauna să-mi acordez presupunerile sau bănuielile mele cu scrierile Părinţilor. Am fost foarte surprins să văd că multe dintre cele pe care le simţeam, o dată cu întoarcerea mea la Ortodoxie, după experienţa învăţăturilor orientale, se potriveau foarte bine cu multe dintre părerile Sfinţilor Părinţi. Şi mă bucura foarte mult să regăsesc în scrierile Sfinţilor Părinţi multe dintre stările mele.

Uneori chiar mă ruşinam, mă întrebam: „Cum, Doamne? Mi-ai dat o asemenea simţire, şi eu, ca nesimţitorul, m-am dus în partea ailaltă?” Adică, am văzut nişte lucruri pe care alţii le scriu în carte după ce au stat atâţia ani în pustie! Şi eu nu le băgam în seamă! Mi se păreau atât de banale, credeam că toată lumea le vede. Şi am început să fiu mai băgător de seamă şi mai temător de Dumnezeu – deşi, concomitent, şi bucuros. Eram convins că Dumnezeu nu-mi va face nici un rău, că, dimpotrivă, mi-a făcut bine. Dacă, atunci când eram ticălos, m-a întors la El, cu atât mai mult când vreau să-I urmez pe cale.

S-a întâmplat, foarte interesant, un anumit eveniment, ca o dată cu întoarcerea mea către biserică – bine, care a fost o întoarcere avraamică, deci eram în stare să las tot pentru Dumnezeu – să-mi sară în cap neamurile, cunoscuţii, prietenii, inclusiv părinţii, acasă. Au fost crize de-a dreptul foarte mari ale mediului care mă înconjura, pentru faptul că dintr-o dată eu devenisem creştin. Parcă pe toţi îi irita, dintr-o dată, creştinismul meu. Era foarte interesant. Foarte greu acceptau acest fapt. Am vrut, la un moment dat, să mă duc în pustie. Şi chiar m-am dus, fără binecuvântare. Fără binecuvântare fiind, am ajuns undeva, într-un vârf de munte, nu spun unde, undeva, în România, acolo mi-am propus eu să mă duc să meditez. Nu mi-am pus problema cu ce o să mă îmbrac, ce o să mănânc, mi‑am zis: „mă duc în pustie, şi are Dumnezeu grijă de mine”. Şi a avut grijă în felul următor: a venit o turmă de mistreţi, cu viteză foarte mare, galop, către mine. Atât de îngrozit am fost, că ce am urcat în jumătate de oră, am coborât în trei minute. Ştiu că am luat primul tren şi m-am întors către casă. Când am ajuns acasă, am deschis Sfânta Scriptură într-un loc în care spune că duhul îi duce pe cei neîncercaţi în pustie ca să-i piardă. Şi atunci mi-am dat seama că nu pot să fac lucrurile de capul meu. Şi am început să caut sfaturile unui duhovnic competent.

Acum, nu vreau să discut nici pro, nici contra, vizavi de competenţa oamenilor, pentru că oamenii sunt oameni pretutindeni unde sunt, şi specialişti, şi oameni „aflaţi în treabă pe acolo”, vorba lui Petre Ţuţea. Am dat şi de preoţi care mă întrebau: „Ai minţit? Ai înjurat?”, dar care efectiv, nu erau îndrumători, erau „spovedaci”, cum li se spune. S-a întâmplat însă să întâlnesc şi oameni foarte aşezaţi duhovniceşte. Şi cred că oricine caută găseşte. Neîndoielnic. Şi dacă nu găseşte, îi scoate Dumnezeu în cale. Şi dacă îi scoate în cale şi nu vede, îl duce de nas. Şi dacă nu-l duce de nas, îl duce oricum, dar tot îl duce, sau îl aduce. Dumnezeu rânduieşte în aşa fel încât omul îşi găseşte locul. Nu mă îndoiesc de lucrul ăsta.

Mi-am dat seama că problema cea mai mare a omului nu este faptul că Dumnezeu n-ar fi prezent. Nicidecum. Dumnezeu e foarte prezent. Dovadă că mie, păcătosului, mi-a vorbit. Cum mi-a vorbit, prin cine mi-a vorbit, n-am mai stat să contabilizez, dar mi-a vorbit. Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, cea mai mare problemă a omului este surzenia omului, e faptul că face dopuri de ceară în urechi – la figurat vorbind! Şi atunci are nevoie de câte o spălătură. Şi spălătura asta vine atunci când omul se leapădă el, de fapt, de păcatul interior. Că m‑am dus de nu ştiu câte ori la spovedanie. Ani de zile mă duceam la spovedanie, şi mă întrebau prietenii apropiaţi: „Dar tu chiar nu simţi, după spovedanie, nimic?” Zic: „Măi, simt că-i bine.” „Dar nu te simţi diferit?” „Nu, mă simt tot la fel.” Zice: „Ai o problemă!” „Ce problemă să am? Păi, nu ştiu: trebuie să simt ceva în mod deosebit?”

A durat ani de zile până când, stând în lascivitatea asta, mi-a fost greaţă de starea propriu-zisă. M-am săturat de cât m-am săturat. Eram sătul de mine. Şi am spus: Nu fac nimic, nu sunt nici măcar cum eram la început, când eram foarte căutător, şi eram din tot sufletul, sincer, şi eram nebun după Dumnezeu, şi chiar prostii făcând, dar m-am dus să le fac cu sinceritate, şi Dumnezeu mi-a arătat, că m-a văzut că sunt sincer, m-a văzut că nu vreau să fac răul, ci Îl caut cu nebunie. Şi atunci m-a întors. M-a lăsat în avântul meu, dar mi-a dat o direcţie bună. Şi zic: „acuma, de o vreme, am devenit un prea cuvios, cu nasul în pământ, îmbrăcat călugăreşte, cu plete, cu barbă” ş.a.m.d., ajunsesem în facultatea de teologie, toată lumea mă stima, şi mi-am dat seama că era de fapt un joc al imaginilor. Nu era nicidecum o cunoaştere interioară. Ceilalţi habar nu aveau despre mine, şi atunci, de unde mă stimau? Mă stimau din ceea ce vedeau.

Şi mi-am dat seama că de fapt am pierdut legătura cu ceea ce mă stârnea. Eu, când am plecat către Dumnezeu, am plecat stârnit fiind de ceea ce vedeam în jurul meu, de anormalităţile lumii din jur. Căutam normalitatea. Şi m-am izolat într-un mediu în care toată lumea vorbea de Dumnezeu, toată lumea era cuvioasă – era bine, dar era un bine de aparenţă. Era ca şi când ai pune un plasture pe bubă, dar nu rezolvi buba. Din clipa respectivă, mi-am despletit părul, pe care-l aveam prins, m-am îmbrăcat în roşu, şi-am zis: „acuma pot să-i smintesc pe toţi care m-au cinstit pentru înfăţişare. Şi de acum înainte, mă duc acolo unde sunt problemele mai mari între cunoscuţii mei, prieteni, studenţi”; m-am dus în căminele studenţeşti. M-am lăsat stârnit de problemele lor, să le discut cu ei. După ce le-am discutat cu ei şi ei m-au răvăşit, m-am întors la prietenii mei teologi, şi am început discuţii cu ei, până dimineaţa, la ora 5. Ţin minte că făceam asta cu un văr de-al meu, teolog, şi soţia îl tot întreba: „De ce vă mai întâlniţi, când de fiecare dată când vă întâlniţi, vă certaţi?” Până dimineaţa, atât de mult stăruiam asupra unui subiect, şi ne rugam împreună să primim răspuns, până când ajungeam la răspuns, şi căutam în cărţile Sfinţilor Părinţi şi spuneam: „Da, aşa e!” Şi eram bucuroşi dimineaţa!

Mi-am dat seama că de fapt pe om nu îl mulţumeşte nici să stea în zarvă, fără de Dumnezeu, dar nici să stea într-o singurătate stearpă, de asemenea fără Dumnezeu. Are nevoie de Dumnezeu, dar are nevoie şi de aproapele. Adică dacă stau eu doar cu Dumnezeu, aş putea să stau în cer, dar stau pe pământ, am şi trup. Adică, Domnul Iisus Hristos n-a spus: „Tată, ia-i de pe pământ!”, a spus: „Lasă‑i, nu mă rog să-i iei!” Dar m-a lăsat pe mine Hristos ca şi pe ceilalţi, aicea, ca prin mine să sfinţească lumea. Şi am zis: „cum poate să sfinţească lumea, dacă eu pe mine nu mă sfinţesc?” Şi atunci am înţeles că marea provocare nu este doar în raport cu Dumnezeu, ci şi în raport cu aproapele. Şi apoi am aflat de la părintele Stăniloae de această triadă: eu, Dumnezeu şi aproapele. Nu mă pot defini doar în raport cu aproapele sau doar în raport cu Dumnezeu. De aceea este Biserica. Şi abia atunci am avut îngăduinţa să mă apropii de … abia atunci am avut îngăduinţa interioară, eu m-am îngăduit pe mine însumi; până atunci eram atât de încrâncenat, încât nu acceptam apropierea de comunitate.

Eram cum probabil sunt majoritatea celor care se întorc către Dumnezeu: pustnici în camera lor. Şi nişte pustnici din ăştia moderni, mai trendy, mai … eu ştiu cum să spun… îmbrăcat grunge şi… cu câte un poster pe perete, dar el e pustnic în camera lui şi el ştie de ce. Am trecut de acest stadiu şi mi-am dat seama că sunt un om care pot să cresc împreună cu comunitatea din biserică, că sunt trup al ei. Şi mi-am dat seama de marea ispită de a sta de unul singur să te rogi, atâta vreme cât nu eşti la o înălţime a Sfinţilor Părinţi. Neîndoielnic că poţi să te rogi şi poţi să fii în comuniune cu Dumnezeu chiar şi în camera ta. Poţi! Dar, câţi o fac? În schimb, mi-am dat seama că în biserică, mă ridică Biserica. Sunt binecuvântări pe care nu le pot primi decât în biserică. Şi, din clipa în care mi-am dat seama de lucrul ăsta, am început să-i chem şi pe ceilalţi. Dar nu într-un mod makarentist, adică să-i ameninţ: „Fiţi atenţi, că vă mănâncă iadul dacă nu veniţi la biserică!” Nu în sensul ăsta, ci arătându-le ce câştigă venind la biserică. Şi vorbind, aşa, cu unul, cu altul, m-am trezit la un moment dat predicându-le, vorbindu-le. Adică nevoia mea interioară şi răspunsurile pe care le-am primit am început să le transpun în emisiuni, în conferinţe, în discuţii tet-a-tet sau în grup. Şi aşa s-a întâmplat – printr-o minune, zic eu, că n-a fost rânduiala mea – să ajung şi la Mitropolie, să lucrez pentru un studio de radio al Bisericii.

Înainte de a vorbi despre lucrarea pe care ai făcut-o acolo, aş vrea să povesteşti cum a fost întâlnirea cu duhovnicul acela care îi spuse mamei tale despre întoarcerea ta, cum a fost întâlnirea cu el?

De când m-a văzut intrând în biserică, mi-a spus: „De nouă ani te aştept.” Şi mi-a spus, cu blândeţe părin­teas­că, lipsurile mele, dar m-a şi încurajat – asta a fost foarte bine! – m-a şi încurajat în lucrurile care îmi sunt dragi şi sunt bune, în partea bună a lucrurilor – că nu orice ţi-e drag e şi bun! – şi m-a sfătuit (dar e un sfat personal, pentru mine) m-a sfătuit că, dacă eu doresc să fac misiune în lume, să mă căsătoresc neapărat, să nu rămân monah în lume, pentru că lumea este foarte grea acuma, şi lucrul ăsta va putea aduce prejudicii nu atâta mie, care încerc să mă păstrez curat, ci chiar misiunii pe care o fac, pentru că misiunea va fi strâmbă, conformă cu lupta interioară pe care o am eu. Şi mi-a spus că e neapărat necesar pentru cei care sunt monahi să fie în mănăstire, şi de acolo să iasă doar sub ascultare, când au de făcut ceva, sau, dacă sunt în lume, să mă căsătoresc şi, echilibrat fiind, să-i sfătuiesc pe alţii. Şi, mai ales, m-a îndrumat să nu mă emoţionez în faţa ierarhiilor de orice fel, şi nu s-a referit neapărat la ierarhii bisericeşti, dar ierarhii de orice fel, din absolut orice fel de ierarhii, atunci când e vorba de a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu. Să nu fac scăderi din jenă, din ruşine sau dintr‑o falsă smerenie. Mi-a spus: „Dacă ai ceva de spus, şi ştii că Hristos a spus aşa, spune acel cuvânt, pentru că ştii că Hristos l-a spus. Nu trebuie să-l spui doar când te simţi tu vrednic să-l spui. Dacă l-ai auzit, spune-l, şi dăruind vei dobândi”.

Ţi-a fost duhovnic sau nu?

Da, pot să spun că mi-a fost duhovnic, sfătuitor foarte bun. Acum, oamenii înţeleg prin duhovnic omul la care te duci să-i spui problemele tale personale, şi să te spovedeşti la el. Era mai mult decât atât. Mi-a fost formator. Dar nu o perioadă atât de lungă, pentru că eu, din clipa în care l-am redescoperit – adică după cei nouă ani de când el mă aştepta – am mai apucat să stau de vorbă cu el cam un an şi ceva, după care a murit. Dar Dumnezeu a avut grijă întotdeauna să-mi scoată pe altcineva în cale, oameni care au întrecut cu mult aşteptările mele. Evident că Dumnezeu poate să ne dea şi lucruri spectaculoase, aşa cum noi, de fapt, căutăm, dar când nu ni le dă, ştie de ce nu ni le dă. Probabil că noi, căutând spectaculosul, pierdem esenţialul, de multe ori. Suntem tentaţi către o psihologie extrinsecă, vrem să vedem lucrurile din exterior care ne amuză sau care ne încântă, mai puţin pe cele bidimensionale , care ne invită prin simbol spre interior. Şi cred că totuşi Dumnezeu le poate îmbina pe amândouă, adică să ne dea şi lucruri care să fie spre bucuria sufletului nostru – pentru că de multe ori spun că Dumnezeu e şi El un om bun, pentru că S-a înomenit. El ştie stările noastre şi în nici un caz nu e absurd şi nu ne dă situaţii doar de încrâncenare, de întristare. Personal eu văd lucrurile puţin diferit decât acea teologie a întristării, a înnegurării, a griului – eu văd o teologie a bucuriei, a frumuseţii, a armoniei, a binelui. Când apare şi ce nu e bine, aia las în grija lui Dumnezeu, nu caut eu cu lumânarea să iau răul. Şi ne spune şi Domnul Iisus Hristos: „Nu staţi în faţa celui rău, că e tare.” Deci, eu nu-l caut în coarne. Când apare, am nădejde în Domnul Iisus Hristos, că o să putem, cu ajutorul Lui, să-L biruim pe cel rău. Şi chiar ne spune: „Iubiţilor, chiar l-aţi biruit pe cel rău!” De aceea, eu caut ceea ce cred că este benefic pentru oameni, în conformitate cu învăţătura lui Hristos, nu în conformitate cu stările mele interioare. Caut să-L mărturisesc pe Hristos aşa cum El ni S-a revelat prin Scriptură şi prin Sfânta Tradiţie, însă marşând pe echilibru. Cred că oamenii sunt făcuţi să se bucure întru Hristos, nu doar să se tânguiască întru Hristos. Sunt foarte mulţi care au venit în ultima vreme la biserică datorită problemelor pe care le au, şi bine fac că vin, că acolo trebuie să şi vină, însă e un păcat că vin doar cei care au probleme. Cei care nu au probleme s-ar cuveni să fie în biserică, şi atunci biserica ar avea o tentă mult mai veselă.

Mai senină, în orice caz!

Exact! Faptul că biserica nu-i atât de senină este şi datorită celor care stau în afară şi chibiţează, şi spun: „Uite, nu ne ducem acolo, că ăia sunt toţi baticoşi şi întristaţi!” Păi, veniţi voi, ceilalţi, şi înveseliţi-o! Că nu e nici o problemă! Eu chiar aşa m-am apucat de teologie. Eram într-o conferinţă organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Timişoara, în care m-am legat de preotul care predica şi i-am spus: „Uite, în biserică e cutare care nu e bine, cutare nu se face corect, ăia-s prea trişti, prea nu ştiu ce!”, şi atunci, preotul mi-a spus: „Da, ai foarte mare dreptate! Şi chiar ai dreptul să spui ceea ce spui. Nu-mi pare rău că ai spus, şi-ţi mai spun ceva: «biserica asta este şi a ta, cel puţin tot atât cât este şi a mea, şi chiar ai datoria să spui ce ai de spus, de aia te rog: fă facultatea de teologie, şi schimbă tu ceva!»”

Frumos!

De asta, cred că fiecare om care încearcă în măsura lui să fie teolog, chiar fără a face facultatea de teologie, asumându-şi cuvântul lui Hristos, o să înceapă să vadă lucrarea lui Dumnezeu: totul în toate, şi atunci va fi ceea ce grecii numesc theo orao, Theos – adică Dumnezeu, orao – a vedea, adică a vedea pe Dumnezeu, totul în toate. Devenim oameni teoretici. Şi-n clipa în care ne şi comportăm ca atare, când punem în practică toate lucrurile din viaţa noastră, în conformitate cu ceea ce Dumnezeu ne descoperă, ca să fim de acord cu El, atunci se numeşte că suntem şi oameni practici. Şi abia atunci suntem creştini cu adevărat. Or, oamenii încearcă într-adevăr să facă lucruri bune, după sufletul lor. Sunt atâţia oameni buni în lumea asta, mai mulţi decât se crede. Deşi sunt atâtea ştiri şi zvonuri de rele, şi la televizor, şi la radio, totuşi, lumea, majoritar, e formată din oameni care majoritar sunt buni. Însă ei, scârbiţi fiind de concertul acesta mediatic al răului, nu mai au încredere în ei, nu mai au încredere în bine, şi încearcă să facă binele din burtă, burtisme, cum ştiu ei mai bine. Dar e mult mai folositor să asculte puţin îndrumările Domnului Iisus Hristos, să-I vadă pilda Lui din Evanghelie, că nu-i atât de mare o Evanghelie. Cât are? 20 de foi? Cât are? N-are mult o Evanghelie. Dacă-I citim viaţa şi vedem experienţele Lui, să vedeţi ce mult ne identificăm fiecare cu Hristos, şi o să spunem Tatălui Ceresc: „Doamne, uite, eu Îl înţeleg pe Hristos în starea aia. Uite, are foarte mare dreptate. Ei, şi atunci, văzând ce a făcut El, ştiu ce o să fac şi eu.” Ce soluţie a avut El? Fac şi eu acelaşi lucru în viaţă, asta înseamnă să fii creştin.

Cât de greu ţi-a fost, după ce te-ai apropiat de biserică, să te lupţi cu patimile de dinainte şi cu rănile sufleteşti de dinainte.

Rănile sufleteşti de dinainte nu au trecut prin simplul fapt că am venit în creştinism, că m-am întors, conştient, în biserică. Adică, ele se rezolvă, orice boală se rezolvă când iei medicamente, nu-i suficient să vii de la o vrăciuitoare şi intri în spital. Simpla prezenţă în spital nu înseamnă că te-ai şi vindecat deodată. Şi nu vreau să spun că eram atât de beteag, încât mă pot da exemplu – că eu sunt beteagul betegilor, care am fost vindecat de Dumnezeu. Sunt oameni cu probleme mult mai grave decât ale mele, nu mă simt în măsură să mă dau exemplu pe mine, de vindecare. Eu sunt un micuţ.

Însă, problemele pe care le-am avut eu, am început întâi să le înţeleg, care sunt, după aceea de ce sunt, şi cum s-a ajuns acolo, să am aceste probleme. Şi am observat că majoritatea problemelor vin din boala arborelui genealogic – cum se spune, că părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Li s-au strepezit dinţii, într-adevăr, pe dreaptă măsură. Adică, eu dacă nu voi avea grijă de casa mea şi va face umezeală şi copilul se va îmbolnăvi de plămâni, din cauză că a stat în umezeală, nu-i vina copilului. Acuma, nu pot nici să judec părinţii – ei fiind într-o situaţie similară cu a mea, înainte să mă întorc la biserică, nefiind conştienţi ce se întâmplă. Şi atunci am încercat să-mi asum, pentru mine în primul rând, ca eu să mă vindec, să-mi asum anumite reguli creştine.

Mi-a fost foarte greu – aici a fost marea luptă, nu întoarcerea la Ortodoxie, că aceea a fost lupta lui Hristos, prin jertfa Lui m‑am întors. El m-a întors, a pus mâna pe mine şi-a zis: „Hai acasă!” A fost simplu. Ei, problema de rezol­vare a problemelor mele, adică a bolilor mele sufleteşti, ale neamului meu, a fost grea. De ce? Pentru că părinţii, mer­gând pe aceeaşi linie pe care mergeau înainte, eu practic încercam să umplu un sac fără fund; încercam să scot apa dintr-o casă unde încă curgea apa din robinet. Eu tot strângeam şi tot se aduna. Şi mi-a fost foarte greu, până când, prin cadenţa mea, am creat o albie pe unde să se scurgă apa aia. Până când ei s-au decis, până s-au apropiat şi ei de Hristos, până când eu mi-am făcut obişnuinţă de a sta în Hristos, am şi căzut. Pentru că nu e uşor să stai tot cu sabia în mână. Şi oboseşti. Nu o spun ca pe o justificare, o spun ca pe un fapt care se întâmplă. Şi de multe ori cazi mai abitir decât ai urcat.

Se spune, în general – e o învăţătură antică asta – că evoluţia spirituală (nu evoluţia în sens darwinist), creşterea spirituală, devenirea o putem simboliza ca pe o spirală, care nu este verticală – că ar fi prea simplă creşterea. Nimeni nu creşte aşa. Se creşte oblic. Şi acea spirală are şi căderi şi urcuşuri. E ca atunci când arunci mortar pe un perete: îl arunci în straturi, nu îl pui tot deodată, că va cădea. Îl pui, ai răbdare să se mai întărească, mai finisezi, iară mai pui. La fel este şi cu creşterea duhovnicească. Creşti cât creşti, şi câteodată creşti nemăsurat, pentru că nu faci cum îţi spune duhovnicul – eu recunosc lucrul ăsta, că am făcut adeseori, dintr-o nebunie tinerească: „Hai, mai mult să fac!” Duhovnicul mi-a spus: „Atâta trebuie să te rogi!” Nu, eu mă rog, fac nu ştiu câte acatiste, am stat până am făcut gaură în covor şi mă făcusem la genunchi ca struţii, de la stat acolo. Şi care a fost efectul? Fantastic, m-am simţit foarte bine! Dar… atenţie: la scurt timp după asta a apărut un mecanism de refuz al minţii mele, al organismului meu, n-am mai vrut rugăciune, n-am mai vrut cărţi religioase, n-am mai vrut să am de-a face cu ritualul. Şi iar am stat într-o perioadă de retragere, de negare. După aia iar m-am întors. De ce am făcut acest mers sincopic? Pentru că n-am mers treptat, treptat, treptat. Adică, copilului îi dai întâi lăptic şi miere, nu-i dai friptură şi whisky, că nu-i faci bine. Oricât ai vrea să crească de repede, unei plăntuţe nu poţi să-i pui gârlă apa acolo, şi să tragi de ea ca să crească, şi-i pui soare până o ofileşti. Toate vin cu o anumită măsură. Şi cred că acesta este cel mai greu lucru la un om: măsura. E o măsură şi în căutare, e o măsură şi în creştere, e o măsură şi-n aşezare. Şi cel mai greu este ca măsura asta să o poţi dăltui în tine după cum îţi spune duhovnicul. Pentru că, în general, începi să cleveteşti: „dar oare ştie duhovnicul ce probleme am eu? Ştie el ce-i în inima mea? Că până la urmă tot eu ştiu ce am de făcut.” Şi e foarte greu să te acordezi după un duhovnic, şi duhovnicul adevărat de fapt nu-ţi spune ce să faci, îţi spune cum să faci.

Pot spune, pentru cei care oarecumva se tem ca un astfel de discurs să invite doar către un fel de retragere din lume, către un fel de enclavă, exclusiv ortodoxă, ca un fel de sectă, …

Un fel de ghetto!

… exact, ghetto, că întoarcerea la Hristos nu înseamnă părăsirea vieţii, ci dimpotrivă, nuanţarea ei. Umplerea ei cu valenţă. De fapt, eu când m-am apucat să fac teologie, nu înseamnă că am renunţat la alte moduri de înţelegere asupra realităţii. Mi-am dorit foarte mult să înţeleg modul în care oamenii pot să capteze informaţia, pot s-o sintetizeze, modul în care comunică între ei, modul în care li se transmite informaţia şi pot fi şi manipulaţi, motiv pentru care am studiat şi puţină sociologie (zic puţină sociologie, adică studii postuniversitare), dându-mi seama că oamenii au nevoie şi de o reprezentare, adică de cineva care să le reprezinte drepturile. Mi-am dat seama că de fapt Biserica ar fi cea care ar fi cazul să lupte pentru drepturile lor, din punct de vedere interior. Că pentru trup este medicina, asistenţa socială, avem atâtea drepturi sociale; societatea modernă este foarte blindată cu legi care ne oferă tot felul de drepturi, mai mult decât celorlalţi din vechime. Însă pentru cele spirituale se cuvine să lupte Biserica. De asta m-am gândit la o posibilitate prin care Biserica, nefăcând politică, cum se ştie, totuşi ar putea să-şi spună cuvântul în societate. Şi m-am gândit că poate studiind modul în care se face lobby – advocacy, cum se spune modern, adică modul prin care poţi să generezi, printr-o anumită insistenţă de tip avocăţească, la forurile care emit hotărâri legislative sau chiar legi, o să poţi să reprezinţi Biserica, o să poţi să lupţi pentru oameni, pentru interesul lor spiritual. Cine are impresia că poporul generează aceşti oameni de la conducere şi tot ei, ca reprezentanţi ai poporului, iau hotărâri bune, e naiv. În general, la conducere ajung grupuri de interese. Şi ca să îţi reprezinţi şi tu interesul, ai nevoie de cineva care să te reprezinte, adică să facă advocacy. Şi de asta am încercat şi un studiu universitar în advocacy, am încercat să merg în Parlamentul European, adică s-a întâmplat să merg, Dumnezeu a rânduit aşa, prin anumiţi oameni de marcă, să pot să ajung în Parlament, să văd cum se hotărăsc acolo legile şi cum se poate lupta pentru ele. Şi eu sunt ferm convins că, indiferent care vor fi condiţiile în lumea asta, – că au fost şi mai grele decât atâta – Dumnezeu ne ajută să putem să facem şi noi ceva şi nimeni nu ne opreşte să ne spunem şi noi punctul de ve­dere, să milităm şi noi pentru el. Evident că fiecare cuvânt, fiecare faptă trebuie şi asumată. Sunt şi repercusiuni – plăcute şi neplăcute. Dar cert este că merită mers mai departe pe calea asta. Şi spun din proprie iniţiativă că nu numai că nu am pierdut ceva din viaţa de dinainte, şi nici nu mă simt văduvit de faptul că – vezi, Doamne! – nu mai sunt în cluburile alea de noapte sau că nu am viaţa aia de consum, ci, mai mult de atâta, mă bucur mult mai mult, ştiu să mă distrez mult mai bine, şi în sensul bun al cuvântului. Nu înseamnă că eu toată ziua ascult acasă doar muzică bizantină. Nu, ascult şi alt fel de muzică care să-mi placă. Nu înseamnă că toată ziua eu mă uit doar la filme cu învăţătură creştină. Nu. Mă uit, îmi place să văd lucruri frumoase, îmi place să-i văd pe oameni bucurându-se. Adică, tot ceea ce nu e împotriva lui Hristos e cu mine, poate fi cu mine. Şi-mi dau seama că omul creştin poate restaura toată creaţia. Chiar şi lucrurile care până acuma nu au făcut parte din, să zic, bagajul unui creştin, pot face – prin faptul că noi le luăm, le recuperăm, le reaşezăm în albia lor, le restaurăm, de fapt. Şi restaurându-le întru Hristos, de fapt lumea se creştinează mai tare. Hristos ne-a lăsat în lumea asta, nu să fugim de ea, ci dimpotrivă, să ne implicăm, să-L facem prezent în lume. Şi acolo unde nu e Hristos, acolo să mergem. Hristos n-a spus: „Mergeţi ca oile între oi, în ţarc”, ci „Mergeţi ca oile între lupi!”, şi mă gândesc că am cam stat între oi, până acum.

Da, aşa este. Trebuie să avem curajul de a merge ca nişte oi în mijlocul lupilor, dacă ştim că Hristos este cu noi, dacă ştim că Hristos vrea să dăm mărturia cea bună. Îţi mulţumesc, Claudiu, pentru aceste cuvinte. Cred că în lunile şi în anii care vor veni, conferinţele tale se vor înmulţi, vom avea parte şi de cărţile tale, care vor fi, de asemenea, de mare folos. Îţi mulţumesc. Doamne ajută!

Sursa net aici
Interviul poate fi vizionat la http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/494/convertire-Claudiu-Raducu