Pr. Ciprian Negreanu - Conferința la ASCOR Baia Mare

La invitația ASCOR Baia Mare, Pr. Ciprian Negreanu a ținut o conferință la Catedrala din Baia Mare, duminică după-masa, 26.11.2017

Pentru început

Sursa-net

"First teach your children not how to correctly take a blessing from a priest, but to give up their seat to the elderly, to reach out a hand to the woman getting off the bus, and to do everything for the sake of Christ… A religious upbringing begins not when a mother teaches to say “Our Father,” but when a father teaches his son to thank his mother for his washed shirt and prepared lunch."

Fr. Alexander Obcharenko

Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă

''Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri înaintează numai până la o anumită măsură si rămân la nevoinţa trupească. In purtarea cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, ingăduitori.Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis anume al său: Abia adormisem, şi visez că am murit. Doi tineri m-­au dus într-o încăpere si m-au aşezat pe un suport, între ei. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. în spate, la stânga, cineva mă învinovăţea si grăia astfel: iată, acesta este cel care nu se poate înţelege cu nimeni! Am tăcut mirat. Atunci, acelaşi glas, din colţ, a repetat aceste cuvinte. Tânărul care se afla în partea mea dreaptă îmi spune: Nu te teme! Nu-i adevărat că nu te poţi întelege cu nimeni! Doar pe tine însuţi nu te poţi înţelege!'' (Staretul Tadei de la Manastirea Vitonita, Despre asprime)

Diagnostic: bărbatul contemporan?

Cum se definește caracterul bărbatului contemporan? Care sunt problemele, dar perspectivele acestuia? Răspunsurile la aceste întrebări vom încerca să le găsim împreună cu părintele Dmitri Smirnov, președintele Departamentului Sinodal pentru relații cu forțele armate și instituțiile de menținere a ordinii publice și prorector al Universității Umanistice Ortodoxe ”Sfântul Tihon” din Moscova.

Diagnostic - infantilism?

Nu toți, însă majoritatea bărbaților din ziua de azi sunt infantili. Cu toate acestea, cunosc și exemple contrarii minunate. Recent a venit la mine un colaborator, are 21 de ani, este un bărbat cât se poate de matur, care are două locuri de muncă și își ajută mama bolnavă. Parcă e venit din secolul trecut: se pricepe la toate, știe orice, e inteligent, are o mulțime de abilități. E un om minunat.

Infantilismul își are cauzele sale. Majoritatea bărbaților sunt crescuți de către mame, iar la școală primesc o educație feminină. În plus, educația se face laolaltă, și fete și băieți, iar fetele se maturizează mai devreme, din clasa a șasea sunt cu un cap mai înalte, îi întrec pur și simplu pe băieții de aceeași vârstă. Prin urmare, avem un grad ridicat de infantilism. În plus, mulți dintre bărbații până în 50 de ani nu sunt încă maturi. Valabil pentru majoritatea.

Dar minoritatea încă mai există. Dintre ei sunt recrutați pentru forțele speciale sau pentru structurile de securitate. Firește că și în rândul astronauților, de exemplu, sunt tot bărbați adevărați... Dar, după ce toate forțele de securitate îi aleg pe bărbații adevărați care caută să-și apere țara, rămân în viața civilă doar creaturi infantile și efeminate care nu sunt capabile nici să întrețină o femeie, nici să crească copii. Asemenea bărbați caută numai odihnă, pace și ca nimeni să nu-i atingă sau să-i supere.

Lipsa masculinității

Unii bărbați nu au nicio trăsătură masculină. Cu excepția celor biologice. Tot umblă hai-hui și nu pot să se căsătorească. Pentru că le este frică de femei, nu știu cum să se apropie de ele. Ei nu au nici măcar atracția obișnuită pentru sexul opus. Astfel de oameni nu pot să-și întemeieze o familie. Cei care reușesc, totuși, nu pot să-și păstreze căsnicia - de asta se destramă familiile. Și problema aceasta crește ca un bulgăre de zăpadă...

La ce poate duce lucrul acesta? La o auto-distrugere a poporului. Iar pe teritoriul nostru vor trăi alte popoare, ai căror băieți au trăsături masculine, ai căror bărbați își iubesc copiii și îi educă.

De fapt, educatorul principal în familie trebuie să fie tatăl. Dar la noi este mereu mama. Încotro ne îndreptăm?

Cred că în școală poate fi o femeie pedagog, de exemplu, pentru lecțiile de dans sau de lucru manual. Iar dacă clasa este numai de fete, atunci poate fi o femeie dirigintă, însă la celelalte materii ar fi bine să fie bărbați. Cu o sută de ani în urmă profesori erau bărbații. În general, lucrul pedagogului necesită un psihic puternic și împovărează pe femeie... Cu toate acestea, există unele femei care sunt pedagogi minunați, dar ca excepție.

Funcționăm cu toții pe principiul reziduurilor. De aceea, pentru ce am luptat, aceea am și găsit.

Jumătatea de povară

Femeia poate spune că poate trăi fără bărbat, însă este o iluzie. Ea nu poate fi fericită atunci când e capul familiei pentru că trebuie să poarte o mulțime de sarcini.

Viața noastră modernă a transformat-o pe femeie într-un cal de povară, care trebuie și să lucreze cu eficiență și cu toată puterea, și să încerce să crească copiii. Dar aceasta este o utopie. Poți să faci bine un singur lucru. E imposibil să fii fotbalist de clasă mondială și, în același timp, doctor în chimie. Atunci când un doctor în chimie joacă fotbal duminica și dă gol o dată pe lună este minunat. Dar să fii ambele în același timp nu se poate.

Prin urmare, ca să-ți educi copiii, trebuie să le dai viață. Ca să poată face carieră, femeia trebui să-și risipească viața. Dar omul are o singură viață. Cel mai adesea sunt afectați copiii. Ei cresc nefericiți, infantili și cu pretenții uriașe față de mama. Ei bine, apoi vor reproduce în viața lor același lucru, pentru că nu au alt clișeu pe care să-l urmeze.

Pe om îl poți învăța de toate: și să-și pregătească de mâncare, și să sară cu parașuta, și să facă box, indiferent de sex. Dar eu nu înțeleg cât de repede învață omul acele lucruri cu care se deprinde toată viață. Iată: se naște o fată, se uită la mama, la sora mai mare, la bunica ei. Toate sunt niște femei foarte frumoase. Iar ea vrea să le imite. Adică totul se întâmplă de la sine.

Ce se poate face?

Dacă aș fi președinte, aș face în fiecare district federal câte o rețea de școli de cadeți. Pentru ca toți băieții care nu au tată să se înscrie acolo. Iar acolo să primească o educație bărbătească. Atunci, am avea imediat milioane de bărbați adevărați. Am îmbunătăți situația. I-am aduna pe toți copiii orfani de tată, iar pe ofițerii eliberați din armată i-am face profesori. Mulți au facultate.

Totuși, cel mai important nu este formarea, ci creșterea. Pentru început trebuie să-i creștem bărbătește. Iar apoi se va schimba ceva. Și zic din nou: o femeie poate fi femeie doar alături de un bărbat. Iar atunci când lângă ea nu este un bărbat adevărat, ea trebuie să renunțe la feminitate. Nu poate fi în același timp și prințesă și cal de povară.

Portret

Bărbatul modern:

- nu are suficientă bărbăție

- îi lipsește eleganța, noblețea

- nu își asumă responsabilități

- nu este suficient de educat

- nu este destul de inteligent

- nu are putere fizică

- îi lipsește stăpânirea de sine.

Majoritatea bărbaților din ziua de azi sunt foarte isterici, trăsătură dobândită. Nu sunt nici suficient de competitivi. Numai într-o familie cu mulți copii cresc bărbați competitivi. Frații concurează mereu între ei în familie, iar mai târziu, la vârsta adultă, se păstrează același lucru. În cazul în care copilul este singur la părinți, totul se amestecă... În mod evident, un astfel de bărbat trebuie însoțit până la pensionare, să-i asiguri un loc de muncă, să ajungi la înțelegere cu oamenii...

Și încă ceva: bărbatul din ziua de azi este un laș. Îi lipsește curajul. Dar vreau să precizez încă o dată că acest lucru este valabil pentru majoritatea lor, însă există și o minoritate care este diferită. Avem cel mai bun soldat din lume, cel mai bun ofițer. Mulțumesc lui Dumnezeu că există acești oameni, fapt care ne dă speranță.

Sper că ofițerii noștri vor naște copii și se va ridica o nouă generație de băieți și pentru structurile de putere, și pentru educația din școli, și pentru afaceri, pentru toate domeniile vieții.

(Protoiereu Dmitri Smirnov)

Sursa: Doxologia.ro

Primul cuvânt al mamei

O femeie, când îi greoaie, îi însărcinată și când îi vine timpu ei să nască după patruzăci de săptămâni, prima femeie, ori bărbat care vine în casa la ie și ie-i născută din noaptea aia și o întreabă: „Ce ț-ai născut?” „ O sărăcie de fată.” Ala cuvânt îl dă mă-sa și tăt sărăcie rămâne. Naște altă femeie și iară vine ala și primu cuvânt o întreabă: „Ce ț-ai născut?” „On tălhari de ficior.” Primu cuvânt mama l-o blăstămat, nu alțî. Cu cuvântul ala l-o băgat în fundu pământului și-n lucrurile cele mai rele. Mama care l-o născut și pă ficior și pă fată.
Așe că mama copilului și mama copilei n-o trăbuit să zâcă aiesta cuvânt. I-o fost voie să zâcă: „O drăguță de fată”, „On ficior mândru și frumos s-o născut și-i bine.” Că vorba mamii să prinde ca rășina. (Pleșa Ioan a Osului, n. 1903, Mărișel-Costești)

Maria Ioniță – Cartea vâlvelor

Sursa

Trebuie să ne reținem de la încercarea de a-i crea pe ceilalți după chipul și asemănarea pe care am hotărât-o pentru ei

Educația copiilor

Maica Magdalena

Trebuie să ne reținem de la încercarea de a-i crea pe ceilalți după chipul și asemănarea pe care am hotărât-o pentru ei. Trebuie să întâlnim fiecare copil acolo unde este el, conștienți întotdeauna că nu vom câștiga nimic încercând să silim pe cineva să apuce pe calea voii Lui Dumnezeu. "Taina mântuirii e a celor ce o vor în mod liber, nu a celor supuși tiraniei" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Cuviosul Porfirie obișnuia să spună: "Nu trebuie să facem presiuni asupra cuiva să vină la biserică. Hristos spunea: Dacă vrea cineva, să vină după Mine..."

În rugăciunea noastră, îi încredințăm pe ceilalți Lui Dumnezeu; cerem Proniei divine să atingă inima copilului înainte ca noi să intervenim si să stricăm lucrurile prin nerăbdarea noastră.

**
În educația duhovnicească a copiilor, prima noastră grijă nu este aceea de a antrena voința lor, ci de a atrage har - prin viața și rugăciunea noastră - asupra mediului lor, și a lăsa astfel inima fiecărui copil să se lipească singură de har. Discuțiile teologice cu copiii sunt o foarte mică parte a educației creștine. Rugăciunea ca Dumnezeu să îi atingă cu harul Său e o dimensiune fundamentală a tuturor preocupărilor noastre orientate spre copii, chiar și atunci când ei nu sunt cu noi.

Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos, evocându-l pe sfântul stareț Porfirie: "Mi-a spus că trebuie să mă ocup de copiii mei rugându-mă mai mult. Cu privire la unul din ei, mi-a spus aceasta: Orice vei spune acelui copil, spune-o Lui Dumnezeu. Îngenunchează înaintea Lui Dumnezeu și prin harul Lui, cuvintele tale vor ajunge la copilul tău.

Despre celălalt copil al meu mi-a spus: Ascultă, dar uită ușor. De aceea, iarași trebuie să îngenunchezi și să ceri harul Lui Dumnezeu ca vorbele tale pământești să cadă pe un pământ bun și să poată aduce roadă."

**
Putem avea în cap o magazie plină de informații, dar folosirea lor cere un discernământ însoțit de rugăciune. Ne urmăm intuiția inimii, după ce ne-am îndreptat spre Dumnezeu sau spre un sfânt pentru ajutor. Dacă dorim și avem timp pentru cuvinte, să cerem: "Doamne, luminează-mă", "Sfinte Nicolae, dă-mi cuvintele potrivite", "Sfântă Maica Domnului, nu mă lăsa să stric asta".

**
Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre pentru călăuzire, chiar dacă nu am câștigat discernământul unui părinte duhovnicesc experimentat și purtător de Dumnezeu. Într-adevăr, rugăciunea pentru călăuzire ne va învăța discernământul, ne va învăța bizuirea pe Dumnezeu, ne va învăța cum anume să ne raportăm față de inima noastră și nu doar față de mintea noastră. Încercarea de a-i ajuta pe copii contribuie la propria noastră maturizare duhovnicească.

**
"Tot omul să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire" (Iacob 1, 19). O con-vorbire înseamnă chiar aceasta: fiecare persoană trebuie să își aducă contribuția ei. Dacă ascultăm în stare de rugăciune și cu atenție față de copilul cu care vorbim ("cu" el, nu "către" el), Dumnezeu are mai multe șanse să ne inspire. Copilul câștigă încredere simțind faptul că adultul este sincer interesat în ceea ce alege el să exprime și în modul în care gândește și simte în mod real. Oricât de "inacceptabile" pot fi ideile și atitudinea sa, ele contează: nimic nu va fi respins printr-un răspuns prematur sau printr-o reacție de tip șoc. Nici o mărturisire nu va fi solicitată numai pentru a lăsa o rană deschisă, mai dureroasă pentru copil decât povara sa ascunsă.

"Ascultarea" include atenția față de gesturi, expresia feței, limbajul corpului, starea sa emoțională ș.a.m.d. Chiar și la toane și la întorsul spatelui trebuie să reacționăm cu iubire răbdătoare. Propriile noastre gesturi, sentimente și comportament contribuie la fel de mult la "răspuns" ca și cuvintele și tăcerile noastre.

**
Niște antropologi au vorbit cu niște copii eschimoși și apoi s-au plâns de faptul că acești copii vorbeau atât de puțin. Un prieten adult i-a întrebat pe copii cum de s-a întâmplat aceasta , iar un copil i-a explicat: "Ei nu ascultau ca să ne audă pe noi, ci ca să se audă pe ei."

**
Spre deosebire de cărțile apologetice, convorbirile au nevoie de o empatie între interlocutori.

**
Toate relațiile unui copil contribuie la dezvoltarea lui. Adulții care se ocupă de un copil trebuie să lucreze în armonie, nu într-un mod posesiv...

Sursa: Maica Magdalena, în "Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă"

Infidelitatea o trauma mai mare decat un dezastru natural

Gyorgy Gaspar *

Iubirea si toate celelalte bogatii oferite de o relatie de cuplu sunt precum mierea si laptele pentru sanatatea conectarii emotionale. Dar sunt momente in care aceste elemente sunt departe de a reprezenta realitatea vietii in doi. Si in acest caz ma refer la toate acele dureri si suferinte pe care le traim atunci cand persoanele iubite ne-au inselat alegand sa investeasca pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp energie, implicare si intimitatea sexuala fata de o alta persoana.

Aceasta durere este uneori atat de mare incat abia daca ne mai putem ridica in picioare pentru a ne asuma responsabilitatile zilnice. Stolul de ganduri despre cum s-a putut intampla asa ceva si flashback-urile despre ce s-a intamplat in fapt pot sa fie atat de tulburatoare incat ne destructureaza din a mai face orice altceva.

Majoritatea studiilor clinice din domeniul psihologiei de cuplu si familie arata ca experientierea unui act de infidelitate este unul dintre cele mai traumatice evenimente pe care fiinta umana le poate trai. Adesea adulterul este mai traumatizant decat dezastrele si calamitatile naturale, deoarece acestea nu se produc intentionat. Insa infidelitatea este o decizie deliberata a celui de langa noi – mai exact a acelei persoane despre care presupuneam ca ne iubeste si ingrijeste, ca ne protejeaza de restul lumii, ca ne trateaza cu respect, demnitate si onestitate.Trauma este un eveniment negativ major sau un set de evenimente care distrug asumptiile noastre de baza sau credintele fundamentale despre lume sau oameni – in acest caz partenera(ul) si relatia de cuplu. Astfel de evenimente traumatice tulbura fiecare parte a vietii noastre – ne tulbura gandurile, emotiile si comportamentele.

Adesea presupunem ca relatia noastra de cuplu este sigura si avem impresia ca aceleasi convingeri le are si persoana de langa noi, si aceste ganduri nu se pierd nici atunci cand nu suntem impreuna. Avem incredere in faptul ca partenerul(a) considera persoana noastra si relatia printre cele mai sfinte valori in viata. Ne asteptam la sinceritate – si la faptul ca nicio parte din viata persoanei iubite nu ne este ascunsa. Si nu in cele din urma, ne asteptam la un angajament din partea partenerei(ului) in ceea ce priveste comportamentele de intimitate si sexualitate si impartasirea diferitelor stari emotionale. Iar atunci cand toate aceste angajamente sunt violate, ajungem sa ne simtim cu adevarat violati.

De ce ne afecteaza atat de tare aceste aspecte? Deoarece avem incredere in persoana care a ales sa-si petreaca viata alaturi de noi. Cand partenerul(a) ne transmite un mesaj nu stam sa-i evaluam sinceritatea sau continutul de adevar. Daca partenerul (a) vine acasa mai tarziu nu ne facem griji in legatura cu ceea ce face pentru ca exista incredere si respect. Toate aceste convingeri despre fiinta draga aduc siguranta si predictibilitate in viata noastra. Iar atunci cand realitatea se dovedeste a fi diferita traim cele mai intense dezechilibre emotionale. Simtim cu lumea se prabuseste si noi nu putem face nimic pentru a opri potopul.

Efectele acestui tip de traume pot capata o varietate de manifestari, la nivel cognitiv, emotional si comportamental:

Ganduri frecvente

1. Ne indoim de convingerile anterioare despre partener(a);
2. Ne pierdem credinta in relatia de iubire;
3. Avem convingerea ca fiinta iubita a vrut sa ne faca rau in mod intentionat;
4. Apar indoielile legate de noi insine si de viitor;
5. Frici despre eventualele infidelitati care nu au fost exprimate;

Emotii obisnuite:

1. Ne simtim inundati de furie, depresie si anxietate;
2. Ne simtim fraieriti, rusinati sau vinovati;
3. Punem la indoiala atractivitatea noastra;
4. Traim o vulnerabilitate profunda si zdrobitoare;
5. Suntem confuzi in legatura cu ceea ce simtim si ceea ce se va intampla in viitor;
6. Avem perioade de amorteala, in care suntem inghetati si parca nu mai simtim nimic.

Comportamente des intalnite:

1. Actiuni dezorientate;
2. Momente de tacere urmate de actiuni ghidate de emotiile care erup vulcanic;
3. O monitorizare continua a comportamentelor partenerului (ei);
4. Intentia de razbunare manifestata mai mult sau mai putin in actiune;
5. Incercari de reasigurare.

Infidelitatea partenerului nu doar ca ne-a violat corpul emotional, dar atrage dupa sine si o serie de indoieli legate de noi, ceilalti si viitor. Acestea sunt momentele in care balanta relationala se da peste cap si traim cele mai urate momente de realitate. 

In astfel de momente mintea ne comunica mesaje de genul:

1. Este ca si cum un tren ar fi trecut peste tot corpul meu. Nu voi mai crede in nimeni niciodata.
2. Mi-am pierdut reperele. Sunt in ceata.
3. Nu mi-am cunoscut partenera(ul) niciodata. Nu este persoana pe care am ales-o. Cum s-a putut intampla asa ceva.

Studiile de specialitate arata ca in astfel de momente suntem expusi la un risc crescut de depresie sau anxietate, la fel ca dupa orice situatie de pierdere. Infidelitatea implica multe pierderi pentru partenerul inselat – pierderea sigurantei si a predictibilitatii, pierderea visurilor legate de relatia de cuplu si adesea pierderea viitorului, a inocentei si a increderii. Acestea sunt insotite de pierderea a ceva special si unic: romantismul si intimitatea sexuala.

La nivel fundamental un act de infidelitate transforma corpul nostru emotional intr-un ring de box. Emotiile noastre se schimba de la un moment la altul sau suntem atat de confuzi incat nici nu stim exact ce simtim. Astfel de traume adesea sunt urmate de momente de negare sau amorteala care au functia de a ne proteja de cascada emotiilor cu valenta negativa.

Dupa toate aceste enunturi infioratoare partea buna este ca peste 70% dintre cuplurile care aleg sa-si refaca viata dupa un astfel de eveniment traumatic reusesc nu doar sa depaseasca momentul dar chiar si sa-si imbunatateasca relatia cu sprijin de specialitate.

*Gyorgy Gaspar e psiholog clinician, psihoterapeut de familie si cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, formator la diferite programe de formare complementara, presedinte si membru fondator al Asociatiei Multiculturala de Psihologie si Psihoterapie.

Sursa: http://paginadepsihologie.ro/infidelitatea-o-trauma-mai-mare-decat-un-dezastru-natural/

Cate dimensiuni are o mama - Jacques Salomé

De unde își iau copiii modelul căsniciei lor viitoare?

Să vedem ce consecinţe are comportamentul nostru conjugal faţă de copii.

Prima şi esenţiala consecinţă este că nu oferim copiilor un model de căsnicie. Copilul, mai târziu, când va ajunge la vârsta de a-şi face o familie, o va face nu atât conform cunoştinţelor teoretice pe care le-a acumulat, cât conform experienţelor pe care le-a trăit şi care l-au marcat interior.

Pentru că, repet, în sufletul omului întâi se înmagazinează şi se ordonează sentimentele şi doar după aceea gândurile. Trebuie să observăm şi la noi asta. Am citit cărţi despre căsătorie, despre misiunea familiei, despre teologia cuplului, dar în clipele grele alte lucruri ne ies în faţă, şi încercăm să le corelăm cu cele citite.
Şi ce ies în faţă? Ies sentimentele, trăirile, situaţiile de-a gata, pe care le-am trăit, care devin automatisme de multe ori, pe care le transpunem din viaţa noastră de familie din vremea copilăriei.

Aşadar, aceasta este greşeala noastră cu consecinţe nefaste asupra copiilor noştri: faptul că ei nu primesc în mod viu, emoţional, un model bun de căsnicie. Asta nu e neapărat o catastrofă, deoarece sunt destule cazuri de oameni care nu au avut un model bun de căsnicie din partea părinţilor, dar s-au luptat şi au dobândit tocmai inversul a ceea ce văzuseră acasă. În problemele acestea nimic nu este bătut în cuie şi nici nu există rezolvări prestabilite.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 235)

Sursa http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/de-unde-isi-iau-copiii-modelul-casniciei-lor-viitoare

În creșterea băieților, încurajați spiritul de inițiativă și curajul

La orele noastre de psihologie, le dăm copiilor un mic test: le propunem să deseneze o scăriţă din zece trepte şi-i rugăm să scrie pe fiecare treaptă câte o calitate a omului. Sus –cea mai importantă, iar jos – cea mai puţin importantă, după părerea lor. Rezultatul este impresionant. Deseori, băieţii adolescenţi menţionează printre trăsăturile cele mai importante ale omului bun... hărnicia, perseverenţa, ordinea. Numai arta brodatului mai lipseşte să o pomenească! În schimb, curajul, dacă este prezent, se află pe una dintre ultimele trepte.

În plus, mamele, care cultivă ele însele în fiii lor astfel de reprezentări ale vieţii, se plâng apoi de lipsa de iniţiativă, incapacitatea de a opune rezistenţă agresorului, lipsa dorinţei de a depăşi greutăţile. De unde să apară dorinţa de a depăşi greutăţile? Ce aud ei ceas de ceas, dacă nu minut de minut, în multe familii? „Nu te duce acolo – este periculos, nu face aia – te poţi răni, nu ridica greutăţi – îţi vei strica sănătatea, nu atinge, nu urca, nu îndrăzni...” Despre ce fel de iniţiativă putem discuta în condiţiile unei astfel de educaţii?

Desigur, frica mamelor este de înţeles. Fiul este unic (cel mai des suferă, din pricina protejării exagerate, copiii din familiile cu un singur copil) şi mamelor le este frică să nu i se întâmple ceva rău băiatului. Iată de ce, gândesc ele, este mai bine să ne asigurăm. Un astfel de tratament este de înțeles doar la prima vedere. Poate vă veţi întreba de ce. În realitate, în spatele lui se ascund raţionamente egoiste. Prin protejarea exagerată, mamele şi bunicile îl educă pe copil pentru sine, îl educă astfel încât să le fie lor comod. Şi nu meditează serios asupra consecinţelor, deşi ar trebui să o facă, întrucât aceasta este o atitudine mioapă.

Înăbuşind bărbăţia în copil, femeile denaturează natura bărbătească, iar o violenţă atât de grosolană nu poate rămâne pedepsită. Prin efectul de ricoşeu, aceasta se va răsfrânge şi asupra celor apropiaţi.

(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de Pr. Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 208-209)

Sursa http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/cresterea-baietilor-incurajati-spiritul-de-initiativa-curajul

Părinții trebuie să facă temele copiilor?

Sunt părinţi, mai ales mamele, care stau şi învaţă cu copiii, şi atunci când nu pot face lecţii împreună, copilul nu face nimic.

Adevărat. Există părinţi care mai fac o dată şcoala, alături de copii. Chiar şi gimnaziul, la liceu e mai dificil. Lăsând gluma la o parte, situaţia e destul de serioasă. Căci în realitate ce se petrece? Este cazul în care părintele stă trei, patru sau cinci ore alături de copil şi fac toate temele în comun. Spuneţi-mi când se va mai ocupa acest părinte de ceilalţi copii pe care îi are? Sau când mai are timp să comunice cu copilul, sau când va face celelalte treburi? Lucrul acesta este epuizant pentru toţi.

Nici nu vorbesc aici de alte implicaţii, ci de faptul că funcţionează ca o greutate pentru copil, ca şi cum i-am zice prin comportamentul nostru: „Te considerăm mic, considerăm că nu ai capacitatea să-ţi faci temele singur, trebuie să le facă altul în locul tău, credem că nu poţi fi independent, deşi ai ajuns la adolescenţă şi termini gimnaziul”.

Înţelegeţi că în felul acesta creăm un viitor foarte greu copilului, deoarece la liceu, unde noi nu vom putea ţine pasul cu lecţiile, ce se va întâmpla cu el? Va rămâne în urmă. A învăţat de atâţia ani să citească cuvânt cu cuvânt cu mama sau cu tatăl lui, prin urmare ce se poate întâmpla când ei vor lipsi? Atunci, în liceu, va trebui brusc să punem mulţi meditatori, ca urmare a acestei tactici greşite din start. Şi spunem acestea şi pentru părinţii care acum au copiii în primele clase, dar şi pentru părinţii care au început deja o asemenea greşeală şi nu ar fi prea târziu să se oprească.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de preot Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 180-181)

Sursa http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/parintii-trebuie-sa-faca-temele-copiilor

Nu mă mai tem de căderi

Maica mea dragă, Azi am căzut... Am ţipat la copii când se plângeau fiecare de câte ceva... A fost în capul meu un amestec între binecuvântarea lor şi nemulţumirea mea care la un moment dat a izbucnit şi am văzut clar cum e să te îndulceşti de mânie şi că e ca un drog cu care trupul nostru e obişnuit... Am ţipat la ei spunându-le să înceteze cu nemulţumirea că nu sunt singurii care suferă, că şi mie îmi e greu, că îi înţeleg şi încerc să fac ce pot, dar că sunt singură iar ei sunt trei... M-am întristat pentru ţipat dar nu am intrat în panică, şi mă întreb dacă recăpătarea rapidă a liniştii nu e nesimţire sau nepăsare...

În cursul după-amiezii m-am aşezat la rugăciune să dau Domnului aceasta. Am văzut azi după-amiază că nu pot suporta ţipetele şi orice expresie a suferinţei făcută altfel decât prin cuvinte. Când copiii îmi spun ce îi face să sufere - că e durere fizică sau sufletească – mi-e drag  să stau cu ei să vorbim despre asta, să îi mângâi. Dar dacă îşi exprimă durerea prin ţipete, gemete sau alte sunete pe care nu reuşesc să le tâlcuiesc mă tulbur tare, tare de tot. Şi dând Domnului adineauri în rugăciune acest fapt, mi-a venit gând că atunci când primul meu copil era bebeluş eram foarte foarte stresată de plânsetele lui, căci nu le înţelegeam. Mi-era ruşine de nu mai puteam când ieşeam cu el la plimbare şi plângea în cărucior căci socoteam că dacă plânge oamenii vor zice că sunt mamă rea. Şi apoi a venit alt gând, anume că plângea din cauza mea. Că eu eram de vină pentru ceva şi el plângea pentru că eu nu ştiam să răspund.... Simţeam o sfâşiere atât de mare, o durere aproape fizică...

Aici s-a oprit descoperirea, apoi am început să mă rog.

La „Şcoala Părinţilor” am aflat că ceea ce ne deranjează la copiii noştri este ceea ce nu putem sau nu vrem să vedem la noi înșine. „Copiii sunt oglinda părinţilor”. Şi s-a făcut lumină: păi eu tot asta am făcut: am plâns sau am ţipat când am suferit, doar doar o pricepe soțul meu că mi-e greu... (după ce am spus în cuvinte, cuvinte pe care le spuneam poate pe un ton care deranja...) Şi mi-am mai adus aminte că mama mea făcea ceva similar: plângea sau ţipa când suferea, ba mai mult, erau momente în care, din pricina mea (cu precădere după naşterea copiilor mei) se băga la ea în cameră, complet sub plapumă şi gemea... Gemea şi îmi spunea că ce îi fac eu...

Nu mă mai tem de căderi pentru că nu mai aştept să mă schimb în chip magic. Trebuie s-o iau încet. O să încerc să fac cum mi-aţi spus, să fiu atentă la fiece gând, simţire, şi să le dau Domnului cu rugăciune.

Vă îmbrăţişez cu multă, multă dragoste!
Ica

***

 Bucurie sfântă, Copila mea!

Mulțumesc mult că-mi scrii și că ai răbdare când nu-ți răspund imediat. E foarte bine să-mi scrii pentru că așa nu ești singură în cele trăite.

Mulțumesc mult pentru că te rogi. Fără rugăciune, anumite descoperiri sau cuvinte de ale mele te pot speria sau supăra pentru că te scot din negare. Dacă accepți inacceptabilul și-l verifici în rugăciune, totul se schimbă. De exemplu, gândul să nu fie nesimțire recăpătarea liniștii prea degrabă … În rugăciune, ți-ai dat seama că e de la „omul vechi”, de la cel ce s-a obișnuit cu starea de suferință și cere „combustibil”, hrană pentru ea. Dacă primeai acel gând întârziai conștientizarea pentru că nu lucra mintea liberă, conștienta (care a hotărât să verific în rugăciune), ci tot cea automată, subconștientă.  Și e minunat că nici nu ai primit gândul ca fiind cel adevărat în locul celui vechi, ci ai ales să verifici cu Domnul. E minunat pentru că vrăjmașul bucuriei sfinte ne poate sugera alt gând, aparent opus, dar la fel de răufăcător pentru că alimentează aceleași circuite ale minții robite…

E minunat că nu vrei vindecare rapidă și magică. E minunat, pentru că viața ta, zguduită adesea de furtuni și cutremure emoționale, n-a fost făcută doar din acele trăiri amețitoare și din urmările lor distructive, ci și din alte multe aspecte valoroase pentru tine și pentru cei din jur: iubire, contemplarea frumosului, jocuri, lecturi, rugăciuni, slujbe, prietenii, muncă și rezultatele ei etc. Așa cum viața unui băutor nu e făcută doar din ce trăiește la beție (cel puțin în faza primă a bolii). Prin vindecare, prin ieșirea de sub robia „peptidelor” de nefericire și intrarea in „robia” bucuriei sfinte, toata viața noastră capătă alte dimensiuni și alte aspecte și alt gust, atât în prezent cât și în trecut. Trecutul se răscumpără, nu mai e „citit” prin ochelarii patimii.

Aici, vreau să înțelegem și să nu uităm că patima e boală, că omul pătimaș e bolnav și că are nevoie de ajutor și de compasiune și nu să fie judecat. Da, poate fi mustrat sau chiar pedepsit - în sens pedagogic, nu juridic - dar nu pentru că e bolnav, ci pentru ca nu-și face tratamentul care să-l vindece din lene, din dependența de starea de „confort” pe care o dă boala...

Schimbarea noastră, moartea omului vechi, e grea și e refuzată de mulți oameni pentru că e o adevărată moarte, e „calea cea strâmtă” despre care vorbește Domnul. De aceea nu poate fi obținută fără El. Restul terapiilor sunt bune și necesare ca să conștientizam cât suntem de bolnavi și să ne întărim sufletește pentru vindecarea prin cruce. În același timp, prin această cruce a vindecării, și numai prin ea, vine o bucurie pe care nimic din aceasta lumea nu ne-o poate da. Această bucurie o guști tu acum și din acest motiv ești hotărâtă să mergi mai departe fără să te temi de căderi.

Mulțumesc mult, Copila mea!

Cu dragoste și rugăciune și binecuvântare
Maica Siluana

O mamă care şi-a crescut copiii cu frica lui Dumnezeu e o sfântă. Un bărbat care a fost bărbat adevărat şi care a iubit Biserica e un sfânt

sursa

”Mai există sfinţi în lumea asta, şi mulţi sunt neştiuţi de nimeni decât de Dumnezeu, că cimitirele noastre sunt pline de sfinţi. O mamă care şi-a crescut copiii cu frica lui Dumnezeu e o sfântă. Un bărbat care a fost bărbat adevărat şi care a iubit Biserica e un sfânt.”

ÎPS Justinian Chira

Nain - ora de înviere

Marius Iordăchioaia

În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum!

 "The Resurrection of the Widow's Son at Nain" (circa 1894) by James Tissot

„Orice lucrare misionară stă la hotarul dintre biserică şi ne-biserică, şi câteodată şi anti-biserică. Şi o astfel de lucrare de obicei implică reproşuri de ambele părţi. Pentru oamenii de rând, misionarul este un om prea obscurantist, fanatic. Pentru oamenii bisericoşi el e prea deschis, extrem de tolerant şi liberal” (diac. Andrei Kuraev).

„Luaţi aminte, fraţilor, ca nu cumva în vreunul dintre voi să fie o inimă vicleană întru necredinţă (a mimării credinţei, n. trad.), care să vă îndepărteze de la Dumnezeul cel viu.”
(Evrei 3,12,  Noul Testament, ediţia comentată a Mitropolitului Bartolomeu Anania)

            Cu ani în urmă, am scris un articol şi l-am distribuit în cel mai „liceu de liceu” din oraşul meu. Tema articolului era paradoxul că în acea instituţie şcolară erau satanişti care aveau media 10 la religie ortodoxă. Mai uimitoare decât subiectul propus au fost reacţiile elevilor creştini practicanţi: nu e nimic anormal, Religia este un obiect de studiu ca oricare altul!!!
            Nu pun în discuţie studierea religiei în şcoli: indubitabil, e un lucru bun. Mai degrabă încerc să atrag atenţia asupra felului în care se dăruieşte Evanghelia tinerilor în cadrul acestor ore. Imaginaţi-vă, astfel, că la poarta cetăţii din Nain, convoiul funerar este oprit nu de un Iisus a Cărui milă poate învia morţii, ci de unul care ar fi produs doar o predică despre Înviere, un expozeu teologico-moral. Cine ar mai fi fost socotit El? În nici un caz Proorocul Cel Mare binevestit de Moise. Ci doar un fel de „profesor de religie” al timpului Său.
            Evanghelia nu este o poveste. Nici legendă ori mit fondator al unei religii. În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum! Dacă nu vă învârtoşaţi inimile! (Evrei 4, 7)Astăzi! Acum! Aşa bate, neîncetat, clopotul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos: astăzi, acum, dacă vă veţi concentra să auziţi glasul Său, adică dacă nu vă veţi împietri inimile prin indiferenţă sau ipocrizie (inimă vicleană) Îl puteţi întâlni pe Iisus Cel Înviat! Căci ceea ce Evanghelia vesteşte, Biserica, prin Sfintele Taine, împlineşte!

„Radio-televiziunea lui Dumnezeu”

            Întâlnirea cu Iisus începe în inimă. Căci o inimă care vrea să-L audă desfundă urechile minţii de zgomotul propriilor gânduri şi al lumii. Credinţa e la început un efort, o sforţare, de a-L auzi pe Iisus, de a-I auzi glasul şi de a înţelege ce vrea El să spună, ce anume vrea El să auzim şi să înţelegem. Un efort de deschidere lăuntrică. E ca şi cum ai fi în grădina Sfântului Mormânt, acum 2000 de ani, şi ai încerca să dai la o parte piatra de la intrare, care, spun unii, că avea aproape 2 tone… Dar celui ce vrea să dea la o parte piatra de mormânt din pieptul lui, ca să-L audă şi să-L vadă pe Dumnezeu, este ajutat de Iisus însuşi să o facă. Şi astfel experimentează dumnezeirea lui Iisus, puterea învierii Lui! Chiar aceasta e întâlnirea intim revelatoare cu Hristos. Căci nimeni nu-L cunoaşte pe Iisus, separat de puterea învierii Lui! Ci Îl cunoaşte în însăşi lucrarea acestei puteri în propriul suflet, în propria înviere sufletească! Nu există credinţă autentică acolo unde nu există ţâşnirea „apelor vii” din inima celui ce a crezut şi „înverzirea” pustiului din jurul acelei inimi, adică „viaţa” şi „lumea” acelei persoane. Iată de ce n-am crezut niciodată în credinţa celor care nu manifestă dragoste-de-fraţi (prima vârstă a iubirii lui Hristos, căci pe ea vrea Iisus s-o auzim şi s-o înţelegem când ascultăm/vizionăm Evanghelia) şi, o fărâmă măcar, de manifestare misionară spontană.
            Pentru că evenimentul transmis, în direct de „radio-televiziunea lui Dumnezeu”, Biserica, este acum în tine: în inima, mintea şi, dacă te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine, în trupul şi sângele tău! Ai putea să taci? Doar dacă n-ai crezut…
            Credinţa în Iisus Cel înviat, înviază sufletul! Cutremură lumea lăuntrică şi deschide mormintele din cimitirul păcatelor: al minţii, al inimii, al simţirii! Şi din toate iese adevăratul nostru chip, pe care Harul, doar Harul, îl face să semene, tot mai vădit, cu Iisus! Căci spune Sf. Simeon Noul-Teolog: În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale sau dacă a făcut vreun alt bine în acestă viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum are fiul cu tatăl său.

Naturalismul „gibsonian” al Evangheliei

            De aceea, cred din toată inima că o oră de religie trebuie să fie un pelerinaj lăuntric în Biserică, în Odaia de Sus, unde Maica Domnului şi apostolii se roagă ca Iisus să vină iar, trecând prin zidul ortodoxiei la care şi un satanist poate avea media 10.
            Cred că fiecare oră de religie trebuie să fie întâlnirea lui Iisus Cel Înviat cu o clasă de tineri din Nain. Şi, neîndoielnic că aşa ar fi, dacă noi, Biserica de aici şi acum, am fi, asemenea Bisericii cereşti, o mamă care plânge după tinerii de azi, ca mama tânărului din Nain după fiul său. Căci în lacrimile ei e plânsul lui Dumnezeu….
            Ca o adăugire la cele spuse mai sus şi ca o sugestie spre adevăratele motive ale anemicului şi ne-ortodoxului misionarism al credinţei noastre de azi, aduc câteva observaţii ale Păr. Diac. Andrei Kuraev  prilejuite de filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos. Un film care, este important s-o specificăm, nu i-a plăcut părintelui. Şi totuşi:
            „Urmărind discuţiile legate de acest film, încă o dată mă uimeşte măsura până la care au ajuns unii oameni ai Bisericii, care au reuşit să cultive o extraordinară lipsă de curiozitate, indiferentism misionar faţă de oameni şi pretenţia de a se considera înduhovniciţi. În una din emisiunile ortodoxe televizate realizate la Moscova, filmul lui Gibson a fost analizat de trei egumeni. Toţi trei, cu aceeaşi evlavie şi în mod egal susţineau că noi avem icoane şi nu ne mai trebuie absolut nimic. Autorii emisiunii însă au fixat o cameră video la ieşirea din cinematograf. Şi se putea constata cât de mare era contrastul dintre acele glasuri binevoitoare arbitrare ale părinţilor egumeni (care aveau părerile lor, cu toate că nu vizionaseră niciodată filmul) şi feţele oamenilor care ieşeau din cinematograf… Fetele educate la Fabrica de Stele (un fel de Românii au talent de la noi), fete al căror vis al vieţii este să ajungă pe ecran, de îndată îşi întorceau capul din faţa camerelor de luat vederi, refuzând orice interviu şi, plângând, se retrăgeau în linişte în spate. (…) Acest film, mai întâi de toate, este o demascare a grosolăniei noastre. Mulţimea oamenilor nu vor înţelege niciodată Evanghelia, dacă grosolănia lor nu va fi spartă de naturalismul lui Gibson.” (Filmul: restartare prin teologie, Ed. Reîntregirea, 2005)
            Cred că e nevoie de naturalismul „gibsonian” al Evangheliei ca să spargă nu numai grosolănia mulţimilor de oameni faţă de Iisus Hristos şi Jertfa Lui mântuitoare, ci şi pe a noastră, a evlavioşilor, bisericoşilor şi „înduhovniciţilor” faţă de ei şi de mântuirea lor.

Corectitudinea și concentrarea pe cele exterioare ne pot pierde

Numai cei ce simt împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni.

Părintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui - sunt lucruri care țin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.

Părintele Serafim era una cu prorocul veacului al XlX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni.

Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist”. În unele locuri a spus şi cum se poate întâmpla aceasta: „Vladimir Soloviov, în «Scurtă povestire despre Antihrist», sugera cu ingeniozitate că Antihrist, pentru a-i atrage de partea lui pe ortodocşii conservatori, va deschide un muzeu cu toate antichităţile creştine. Probabil că până şi reprezentările lui Antihrist însuşi (Apoc. 13, 14) vor fi în cel mai curat stil bizantin, iar acest gând ar trebui să ne facă să ne trezim. Antihrist trebuie înţeles ca un fenomen duhovnicesc. De ce vor dori toţi cei din lumea întreagă să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea chiar să semene a creştinism, de vreme ce «Antihrist» în­seamnă cel ce este «în loc de Hristos» sau seamănă cu Hristos”.

În particular, Părintele Serafim vedea în nejustificatele atacuri „ortodoxe” la adresa Fericitului Augustin semnul externalismului ce va conduce la acceptarea lui Antihrist. Învăţăturile hiper-raţionaliste ale Fericitului Augustin (faţă de care Părintele Serafim însuşi se recunoştea a nu fi un mare admirator), nu reprezintă decât aspectul extern, intelectual, al unui om cu o inimă vădit ortodoxă. După cum scria Părintele Serafim într-o scrisoare, „principalul şi singurul lucru plăcut şi ortodox al său este simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos ce ies la iveală aşa de puternic în lucrările sale nedogmatice, precum Mărturisirile. A-l distruge pe Augustin, aşa cum încearcă s-o facă criticii de azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distru­gerea acestei evlavii şi iubiri de Hristos. [...] în ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual» decât de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lu­area lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la «teolo­gia corectă»!); simt la Augustin dragostea lui Hristos”.

(Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005)

Timiditatea nu e o virtute

Mulţi greşesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep că aceasta vine dintr-o aroganţă tainică şi din prezumţie, fondate pe nădejdea şi încrederea ce o au într-înşii şi în puterile lor.

 Fiindcă, ei socotindu-se a fi ceva se încred mult în calităţile lor. Dar în eşecuri, văzând că nu sunt nimic, că n-au nici o putere, sunt tulburaţi şi miraţi, ca la ceva nou, cad în mare groază şi frică, fiindcă văd prăvălirea temeliei pe care îşi ridicaseră încrederea şi nădejdea.

Dar nu se întamplă aşa cu cel smerit. Acesta totdeauna şi-a pus încrederea şi nădejdea numai în Dumnezeu, fără să aibă vreo nădejde în sine. De aceea, când cade în vreo greutate, simte frică şi amărăciune, totuşi nu-i tulburat or mirat. Fiindcă înţelege că toate aceste cauze vin asupra lui din cauza propriei lui neputinţe şi slăbiciuni. Aici vede foarte bine lipsa credinţei.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

Dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură şi hotar

Dragostea pentru Dumnezeu nu are măsură, după cum Dumnezeu, Cel iubit, este nemărginit şi fără de hotar. Dar dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură şi hotar. Dacă nu o vei ţine în hotarele cuvenite, ea poate să te îndepărteze de la dragostea pentru Dumnezeu, să-ţi aducă mare pagubă şi să te ducă la pierzare.

Domnul a zis în Evanghelie că El a venit să arunce focul dragostei pe pământul inimii noastre şi că mult doreşte ca acest foc să fie aprins cât mai repede (vezi Lc.12,49). Dragostea pentru Dumnezeu nu are măsură, după cum Dumnezeu, Cel iubit, este nemărginit şi fără de hotar. Dar dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură şi hotar. Dacă nu o vei ţine în hotarele cuvenite, ea poate să te îndepărteze de la dragostea pentru Dumnezeu, să-ţi aducă mare pagubă şi să te ducă la pierzare. Cu adevărat trebuie să-ţi iubeşti aproapele, dar în aşa fel încât să nu-ţi pricinuieşti rău prin aceasta. Fă-ţi toate lucrurile în simplitate şi sfinţenie, neavând în vedere nimic altceva, decât să fii bineplăcut lui Dumnezeu, iar aceasta te va păzi pe tine de orice pas greşit în privinţa faptelor dragostei pentru cei de aproape.

În aceste fapte cel mai important este să ajuţi la mântuirea celor de aproape. Dar aici adeseori se amestecă râvna nechibzuită, care nu aduce nimic altceva decât pagubă celor de aproape şi ţie însuţi. Dă pildă de credinţă sinceră şi viaţă plăcută lui Dumnezeu şi vei fi bună mireasmă a lui Hristos, asemenea apostolilor, atrăgându-i pe toţi spre a-I urma Lui. Dar nu-i plictisi pe toţi de-a valma cu cuvintele tale, căci prin aceasta nu vei reusi decât să îţi pierzi pacea atât cu cei din jur, cât şi singur cu tine însuţi. Să ai râvnă aprinsă şi dorinţă tare ca toţi să cunoască adevărul tot atât de desăvârşit pe cât îl cunoşti şi tu, şi să fie îmbătaţi cu acest vin pe care Dumnezeu l-a făgăduit şi pe care El îl dă acum tuturor fără de preţ  (Is. 55, 1); o astfel de sete pentru mântuirea aproapelui să ai întotdeauna. Dar se cuvine ca ea să izvorască din dragostea de Dumnezeu şi nu din râvnă nechibzuită.

(Războiul nevăzut, Ediţia Sfântului Teofan Zăvărâtul, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 267-268)

Ce să facem ca să nu mai trăim prin comparaţie?

 

Eee, să ne convertim! Să ne convertim! Copii, ăsta este păcatul cel mai mare. De aici a început, de la interpretarea greşită a lui „ca” a început tragedia noastră. Că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie ca Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui şi dracul a venit şi a zis: „Ca să fii ca Dumnezeu, trebuie să faci invers decât ţi-a zis El!”.

Și a comparat Eva ce a zis ispititorul cu ce a zis Dumne­zeu şi, gata, a apărut dezbinarea care s-a înrădăcinat în noi ca lege a păcatului. Este greu de tot. Noi avem în tru­pul nostru un aparat, numit creier, pe care îl folosim ca să trăim şi să gândim. El e foarte complex şi capabil, gata oricând să gândească altceva, dar şi conservator: păstrează tot ce a gândit vreodată. Acest depozit însă este folosit, de multe ori, ca să scoatem din el răspunsuri gata făcute, răs­punsuri vechi la lucruri noi. Nu mai gândim, reacţionăm! Când vedem ceva, reacţionăm, facem ce-am învăţat, ce-am „apucat”. Suntem nişte apucaţi! Şi de ce? „C-aşa am apu­cat!” Şi dacă n-am apucat de la alţii, am apucat de la mine. Am apucat să spun că e rău, aşa rămâne! De ce?

S-a creat o impresie şi s-au făcut nişte sinapse, nişte legături între ne­uroni. E ca şi când ai avea o cărare într-un spaţiu verde. Toată lumea o ia pe acolo, pe unde e cărarea. Dar dacă sapi bine şi faci cărarea în altă parte, oamenii o iau tot pe unde a fost cărarea cealaltă, nu vor să o ia pe asta. Că, de ce? El a apucat-o pe acolo şi el vrea s-o apuce tot pe acolo! Nu contează că tu ai pus trandafiri. El apucă prin tranda­firi, nu ocoleşte nimic! Asta ne arată ceva despre felul nostru de a fi. Or, în clipa în care îmi dau seama că felul în care reacţionez şi gândesc şi trăiesc mă face nefericit, atunci eu trebuie să iau o hotărâre, ca şi când aş muri. Nu mai fac lucrul acesta.

Şi când îţi vine să te compari cu cineva, zici: „Aoleu, mor dacă mai fac asta! Nu mai fac!” Şi ne trebuie cam 30 de zile, 40 de zile, 40 e cifra cea mai bună, că e rânduită şi de Dumnezeu, ca să dispară o de­prindere proastă. Ca să dezvăţăm un obicei de-al nostru ne trebuie 40 de zile de muncă serioasă. Munca asta este antrenamentul pe care-l fac sportivii, este exerciţiul pe care-l fac cei care au examene, este asceza pe care o practi­căm noi, creştinii. Asceza creştină, spunea un Părinte, nu-i decât un antrenament de dobândire a „năravurilor” lui Dumnezeu, Care nu judecă, ci iubeşte, iartă, are înde­lungă răbdare şi pedepseşte cu milă...

Când mă înfurii pe cineva, să nu mai reacţionez aşa cum am învăţat şi apucat de la oameni şi de la fire, ci să-mi aduc aminte că am po­runcă să iert şi să încep să fac aşa cum zice Dumnezeu. Şi asta se face cu postul, cu rugăciunea, cu dezlegările pe care le primim la Sfânta Spovedanie, cu puterile pe care le primim prin sfintele slujbe.

Dacă te spovedeşti, dacă bei agheasmă, dacă ţii post, dacă faci mătănii... Nu uitaţi, oameni buni, mătăniile şi închinăciunile sunt cele mai pu­ternice arme pe care ni le-a dat Dumnezeu în trupul nostru. Rugăciunea nu înseamnă numai rugăciunea minţii. Aşa, bine zici, Doamne, uite, să-ţi spun frăţioare, înainte de ru­găciunea minţii, fă rugăciunea trupului. Stai în genunchi, nu sta într-o rână, fă mătănii, fă închinăciuni, şi apoi se adună mintea în trupşorul acesta şi dacă ne vin gânduri multe, în­seamnă că trupul n-a intrat în ritmicitatea lui ca să ajute ru­găciunea. Trupul ne ajută rugăciunea. Nu vă bazaţi pe sentimente la rugăciune. Ele sunt schimbătoare.

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul Bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p.197)

Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.

            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.

           

            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…

 

            PĂCATUL

           

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.

            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.

            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.

Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.

Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.

Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.

            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.

La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.

            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.

            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.

            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.

 

            BOALA, SUFERINŢA

 

Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.

 

De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.

Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.

            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.

Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.

Nici ziua de astăzi nu o veţi mai găsi nicicând, nici mama care te aşteaptă cu lacrimi, cu mâncărica făcută, nu-i veşnică...

Voi mamelor scumpe scoateţi copii voştri din focul lumii trecătoare, din păcatele acestea, că-i aşa de greu când îi vezi noaptea pe drumuri, îmbrăcaţi cum sunt, fie-vă milă de ei , rugaţi-L pe Dumnezeu, rugaţi-i pe ei, veniţi împreună. Şi voi dragi copii ascultaţi, întorceţi-vă şi credeţi că viaţa aceasta trece tare repede. Ea este înşelătoare, ea se duce repede, nu se mai întoarce niciodată. Nici ziua de astăzi nu o veţi mai găsi nicicând, nici mama care te aşteaptă cu lacrimi, cu mâncărica făcută, nu-i veşnică.Va veni o zi când vei găsi numai lacătul pe uşă. Toate sunt date pe-o vreme, dar trecând prin vremea asta, prin viaţa asta nu rămâneţi fără veşnicie, nu rămâneţi fără de Hristos...

Pr. Mihail Jar