Indiferența cea bună :)

”– Părinte, omul acesta are tensiune. Nu ştiţi cumva vreun medicament?

- Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea bucuros şi cu evlavie, primind tratamentul Stareţului asupra capului său).

- Tensiunea este din nelinişte, binecuvântatule, continuă serios Stareţul. Tu să rezolvi problemele cele uşoare. Pe cele grele să le laşi lui Hristos. Să nu încerci să le rezolvi tu pe toate. După ce vei pleca de aici, să treci pe la Talea (băcanul din Careia) să cumperi nişte indiferenţă bună, îţi va da şi pe datorie, a spus Stareţul râzând.”

”Părintele Paisie mi-a spus”, Părintele Paisie Aghioritul, Autor: Atanasie Rakovalis

Vă recomand: http://cuviosul-paisie-aghioritul.blogspot.ro/

Vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude?

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici.

- Părinte, cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai copilăriei?

- Omul poate fi ajutat de mic să prindă sensul adânc al vieţii şi să se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Îmi spuneau: „Veneticule” şi eu mă duceam la mama plângând. „Ce ai de plângi?”, mă întreba ea. „Copiii nu mă lasă să alerg”, îi spuneam. „Vrei să alergi? Iată curtea! Aleargă! De ce vrei să alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo? Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea, dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. „Ce s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?” m-a întrebat. „Copiii nu mă lasă să mă joc cu mingea!” i-am răspuns. „Curte mare avem, minge ai, joacă-te aici! Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gân­dit: „Mama are dreptate”. În felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pentru că am înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam: „într-adevăr, ce lucruri deşarte! Are dreptate”. După aceea, nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi spuneam: „Ce fac aceştia?” şi eram un copilandru, mergeam în clasa a treia primară. După aceea am tră­it o viaţă firească. De aceea, de m-ar întreba şi acum: „Ce preferi, să urci pe Athon desculţ în luna august prin frunzele (frunzele de acolo sunt mici şi au ţepi) de arbuşti sau să mergi la o cere­monie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi răspunde că prefer să merg desculţ pe Athon. Nu din smerenie, ci pentru că aceasta mă odihneşte.

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Iar dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta de­vine o stare sufletească permanentă. Altceva este să lauzi puţin un copil ca să nu se descurajeze şi altce­va să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spus-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: „Ei, ai spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe în­aintea celorlaţi să spună: „Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copiii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău. Astfel, părinţii de multe ori cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o ne­orânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: „Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înaintea lui: „Îi voi arăta eu! Copilul meu este...” copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lu­cruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel adânc al vieţii, după aceea, toate merg cum trebuie. Altfel îşi va afla satisfacţie numai în cele pă­mânteşti, în laudele oamenilor - care, în realitate, nu odihnesc - şi astfel omul va rămâne pământesc.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 384-386)

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/vrei-sa-te-vada-ceilalti-ca-sa-te-laude

Frecvența în care lucrează Dumnezeu este smerenie-dragoste

Lasă ca să te îndreptăţească Dumnezeu!

- Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greşită despre o acţiune a mea, trebuie să explic cum am acţionat?

- Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, să primeşti cum că tu ai greşit şi să nu vorbeşti. Lasă ca să te îndreptăţească Dumnezeu. Dacă nu vorbeşti tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif, atunci când fraţii lui l-au vândut, oare a spus: „Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatăl meu mă iubea mai mult decât pe ceilalţi copii ai lui?”. Nu a vorbit, dar după aceea a vorbit Dumnezeu şi l-a făcut împărat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevărul? Şi dacă Dumnezeu descoperă adevărul pentru folosul tău, bine. Dar dacă nu-l descoperă, tot pentru folosul tău va fî.

Când te nedreptăţeşte cineva, să te gândeşti că nu te nedreptăţeşte din răutate, ci pentru că aşa a văzut el lucrurile. Apoi, dacă nu are răutate, Dumnezeu îl va vesti, va înţelege că a nedreptăţit şi se va pocăi, numai atunci când există răutate. Dumnezeu nu vesteşte, pentru că frecvența în care lucrează Dumnezeu este smerenie-dragoste.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoința duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 98-99)

Sursa: doxologia.ro

Astăzi lipseşte încrederea copiilor în părinţi, pentru că lip­seş­te în­cre­derea părinţilor în Dumnezeu

Mulţi tineri au idealuri, dar nu au modele, şi sunt vrednici de milă!
Acum tinerii nu sunt ajutaţi să se schimbe în sensul bun, ci să se dezumanizeze. 
Numele pe care-l scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrie­je­leşti în anii lui de gingăşie vei citi în cele ce vor urma. 

Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un copil este să vie­ţu­iască liber, iar calea către libertate începe de la lipsa ei. Mamele nu creează doar prezentul, ci şi viitorul copiilor lor.
O mare importanţă în evoluţia duhovnicească a copiilor o are şi starea duhovnicească şi viaţa părinţilor lor. 

Pentru o educaţie creştinească corectă sunt necesare trei lu­cruri: în pri­mul rând puţine cuvinte, în al doilea rând multe exem­ple şi în al trei­lea rând mai multă rugăciune.
Dumnezeu este într-un anumit fel dator să aibă grijă de copii. Co­pilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor şi de pă­rin­ţi. Cu cât acesta creşte, cu atât părinţii se izbesc de responsa­bi­lităţi. 

Astăzi lipseşte încrederea copiilor în părinţi, pentru că lip­seş­te în­cre­derea părinţilor în Dumnezeu. 

Părinţii să nu-i certe pe copiii lor, seara, pentru că seara ne­gu­ra nop­ţii le întunecă pe toate şi ei pot să cadă în deznădejde. S-o facă ziua, când copiii vor ieşi afară, şi vor uita, ori de câte ori îi stă­pâneşte amă­răciunea. 

Dacă fratele mare greşeşte, vom da dreptate celui mic, fără să-l mus­trăm pe cel mare în faţa celui mic, ci să discutăm cu el sepa­rat, încât să-l facem să înţeleagă greşeala lui.
Părinţii să-i ajute pe copii lor într-un mod delicat, care culti­vă mă­ri­nimia în sufletele lor, încât să înţeleagă binele ca nece­si­ta­te. 

Mamele să zorească la rugăciune, nu să-i zorească pe copii. 

Rugăciunea părinţilor este cea mai mare moştenire pentru co­pii. De aceea, copiii să se îngrijească să aibă binecuvântarea lor. 

Iubeşte-i pe părinţii tăi, ca Dumnezeu să fie cu tine!

Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie

Gândurile în raport cu felul omului

Dacă întrebi o muscă: „Sunt flori în latura aceasta?” -, ea îţi va spune: „Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii”, şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: „Ai vazut vreo necurăţie în latura aceasta?” -, ea îţi va spune: „Necurăţie? Nu, nu am văzut nicaieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare” - şi îţi va enumera o gramadă de flori de gradină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă… După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca, în orice situaţie, caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina, află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. În timp ce acela ce are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.

Pr. Paisie Aghioritul

Întâmplari cutremurătoare cu părintele Paisie Aghioritul

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr… din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! (Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής - Vasul ales, pp. 29-30)

Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Revista Orthograffiti Nr. 16

Când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic- Pr. Paisie Aghioritul

Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci fac răbdare până ce va îndrepta vremea. (...)
Dumnezeu a legat mântuirea oamenilor de răbdare. “Cel care va răbda până în sfârşit acela se va mântui”- Mt. 10, 22, spune Evanghelia. De aceea Dumnezeu îngăduie greutăţi şi diferite încercări pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare.

Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia. Am văzut fiare care au devenit mieluşei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovniceşte cu multă uşurinţă.

Cuviosul Paisie Aghioritul

(Viata de familie, Editura Evanghelimos, Bucuresti, 2003)

Cum se poate ajunge la necredinţă

Pr. Paisie Aghioritul

- Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?
- In problema aceasta pot exista două cazuri. In­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”.

"Atât de dulce este muzica curat bizantina"-Pr. Paisie Aghiroitul

Nu va lasă Dumnezeu, dar trebuie ca si noi sa facem tot ceea ce putem omenește, iar pentru ceea ce nu putem face omenește, sa facem rugăciune ca sa ne ajute Dumnezeu.
Mai târziu oamenii vor prețui faptul ca astăzi creștinii țin cinstea, credința și toata măreția Bisericii. Si veți vedea ca se vor întoarce iarăși la cele vechi. Tot astfel cum s-a întâmplat si cu pictura. Într-o vreme nu puteau înțelege arta bizantina și loveau picturile de pe pereți cu tesla ca sa dea jos tencuiala veche și s-o refacă, pictând alte icoane, ale Renașterii. Acum, după atâția ani, recunosc valoarea artei bizantine. Mulți care nici măcar nu au evlavie, chiar și atei, scot la iveala de sub tencuieli vechile picturi care au pe ele loviturile de tesla. Astfel și toate acestea pe care acum le arunca socotindu-le nefolositoare, încet-încet le vor cauta.

Vezi si cu muzica bizantina cum vin lucrurile la locul lor? Copiii mici au învățat muzica bizantina. Mai demult greu găseai unul care sa știe muzica bizantina. Acum chiar și copiii mici știu, și tocmai aceasta ii pune pe gânduri pe ceilalți. Si ce “floricele” dulci are muzica bizantina! Mai ales cele curat bizantine au o frumusețe deosebita, mlădieri dulci. Unele subțiri ca ale privighetoarei, altele ca valul ușor, iar altele dau măreție deosebita cântării. Toate redau și accentuează înțelesuri dumnezeiești. Cu toate acestea rar auzi aceste mlădieri frumoase. Cei mai mulți care cânta, le rostesc incomplet, ciuntite, șablonate. Lasa goluri, găuri. Si ceea ce este mai grav este ca le cântă fără accent. Ma mir, oare aceste cărți ale lor nu au accente? Sunt fără accente, ca gramatica de astăzi? Le cânta cu desăvârșire superficial, fără intonatei, ca si cum ar fi trecut cu vălătucul si le-ar fi nivelat pe toate. Pa-ni-zo, zo-ni-pa (note ale muzicii bizantine), și nu iese nimica. Unii cântă, dar fără nici o simțire a inimii, de parca ar șuiera. Alții le intonează pe toate cu putere, sacadat și înțepat, de parca ar bate cuie cu tesla. Da, cu adevărat, cântă ori cu desăvârșire fără vlaga, ori prea puternic! Nu te înaltă lăuntric, nu te schimba, deși atât de dulce este muzica curat bizantina! Ea liniștește sufletul, il înmoaie. Psalmodierea adevărată este o revărsare a stării duhovnicești lăuntrice. Este desfătare dumnezeiască! Adică inima se bucura de Hristos și omul vorbește lui Dumnezeu cu o inima îmbătată de veselie. Când cel care cântă trăiește cântarea, participa cineva la ceea ce cântă, atunci se schimba în sensul cel bun, și el însuși și cei care-l asculta. Cu mulți ani ni urma un oarecare cântăreț bătrân a mers la Sfântul Munte ai s-a făcut de ras. Părintii canatu tradițional. L-au luat și pe acesta sa cante împreună cu ei, dar el nu făcea “floricelele” aghiorite, pentru ca nu le știa. Aghioriotii le aveau din tradiție. Dupa aceea a intrat la gânduri și acesta și alții câțiva. A intrat neliniștea cea buna, au cautat, au citit, au ascultat cântăreți bătrâni care cântau după tradiție și au aflat “floricelele” pe care le aveau cei vechi.
Si turcii au luat muzica de la Bizanț atunci când au venit în Asia Mica. De aceea cântările turcești mișcă sufletul într-un anumit fel, si poporul spune: “Sa cânți turcește, sa vorbești franțuzește și sa scrii grecește“. Si aceasta nu înseamnă ca toți turcii au voce buna, dar chiar si cei care nu au, cântă cu sete, din toata inima. Unii dintre ai noștri nu știu ca amanedele (cântări laice turcești) sunt bizantine și spun ca noi am luat muzica bizantina de la turci. Dar turcii cand au venit din adâncurile Asiei nu aveau nici muzica, nici altceva si au luat ifosul muzicii bizantine(...)
Am auzit odată un monah tânăr cântând o doxologie puțin ciudata. “Bine, mi-am spus în sinea mea, dar ce este aceasta pe care o cântă?“. Iar după aceea l-am întrebat: “A cui este doxologia?“. “A lui Petru Peloponisiul, îmi spune, dar am îndreptat-o”. “Ai îndreptat-o?“, îl întreb. “Bine, dar nu am și eu dreptul sa îndrept?“, îmi spune. “Sa faci o doxologie a ta, dacă vrei, dar sa nu strici una deja făcută“. S-a dus, a făcut niște schimbări la ea și după aceea spunea: “Este aghioritica“. Este trebuință de multa luare aminte. Nimeni sa nu schimbe cele vechi. Daca vrea sa facă ceva al sau si sa-și pună și numele, are dreptul. Dar sa ia și sa schimbe cele vechi este lipsa de evlavie. Face ca unul care nu știe pictura și merge sa corecteze o icoana veche. Daca vrea, sa facă o icoana a sa, nu sa distrugă o alta icoana”.

Din "Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan"
Cuv. Paisie Aghioritul,
Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Fericirile Cuviosului Paisie Aghioritul

Coliba “Cinstita Cruce”,

2 decembrie 1972

Maica Stareta Filoteia, binecuvântati!

Astazi m-a apucat o nebunie si am luat creionul în mâna si asa cum face nebunul atunci când îsi scrie nazbâtiile sale pe ziduri cu carbune, am stat si eu sa le scriu pe ale mele pe hârtie. Si iarasi ca un nebun le trimit pe cele scrise. Aceasta a doua nebunie o fac din multa dragoste fata de surorile mele, ca sa se foloseasca macar câtusi de putin.
Pricina primei nebunii au fost cinci scrisori, una dupa alta, primite din diferite locuri ale Greciei si care cuprindeau diferite subiecte. Desi toate întâmplarile erau binecuvântari mari ale lui Dumnezeu, acestia însa au ajuns la deznadejde, deoarece le-au înfruntat în mod lumesc.
Dupa cuvenitul raspuns la scrisorile lor am luat creionul ca un nebun, precum am spus, si am scris acestea. Si cred ca si banutul de la fratele vostru cel calator va fi pentru fiecare sora un amnar cu care sa-si aprinda lumânarea în chilia sa si sa slavosloveasca pe Bunul nostru Dumnezeu.
Simt multa bucurie atunci când fiecare sora, ducându-si crucea ei, face si nevointa corespunzatoare cu marime de suflet.
O inima ca soarele de mare si de stralucitoare, si tot este putin daca ar da-o cineva lui Hristos ca recunostinta pentru marile Lui daruri si în chip deosebit pentru cinstea aparte ce ne-a facut-o noua, monahilor, prin înrolarea în tagma Sa îngereasca prin chemari personale.
De asemenea, marea cinste li se cuvine parintilor, care s-au învrednicit sa se încuscreasca cu Dumnezeu. Din pacate însa cei mai multi parinti nu înteleg acestea si în loc sa fie recunoscatori lui Dumnezeu, dimpotriva, se revolta, deoarece pe toate le vad lumeste, asa cum fac si oamenii care s-au facut pricina sa iau creionul si sa scriu toate acestea ce le voi arata mai departe.

1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt.

2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.

3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.

4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.

5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.

6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.

7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.

8) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavoslovesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.

9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavoslovind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.

10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.

11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.

12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.

13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au întraripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.

14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15) Fericiti sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.

16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.

17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.

18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.

19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.

20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.

Rog pe toate surorile sa faca rugaciune ca Dumnezeu sa-mi dea sau mai degraba sa-mi ia putina mea minte, ca sa-mi asigure, fie si în felul acesta, raiul. Sau sa ma înnebuneasca cu dragostea Sa, ca sa ies afara din mine, afara din lume si din sfera de atractie a pamântului, deoarece altfel nu are sens viata mea ca monah. Am albit pe dinafara, dar m-am înnegrit pe dinlauntru ca un monah nepasator. Însa eu ma îndreptatesc pe sine spunând ca sunt bolnav nu numai atunci când se întâmpla sa fiu bolnav. Iar alteori iarasi ma îndreptatesc ca sunt bolnav, ci si atunci când sunt bine si am nevoie de bataie. Rugati-va pentru mine.

Hristos si Maica Domnului sa fie cu voi!

Cu dragoste în Hristos, Fratele vostru. Monahul Paisie
din “Epistole”, Cuviosul Paisie Aghioritul

via cuvant.credo.ro

Omul merita sa fie iubit

Ingerul păzitor

"După mult timp mi-am amintit un alt eveniment, pe care îl uitasem de îndată ce se consumase. Mi se întâmplase în chiar ziua aceea în care am plecat de la usa bătrânului, în locul unde cărarea trece printre chiparosi, aproape de curte.
Imi amintesc că m-am aflat deodată în fata unui tânăr frumos de 16-17 ani, îmbrăcat într-un vesmânt de pret, asemănător cu cel de diacon. Stăteam la o distantă de un metru unul fată de celălalt. Era foarte frumos. De o frumusete imaculată. Ca o floare de câmp. Fără nimic trupesc, provocator - asa cum de multe ori se arată a fi frumusetea oamenilor.
Nu mai tin minte nici cât timp, nici despre ce am vorbit, însă pe tot parcursul conversatiei am stiut în sufletul meu cu claritate că era înger, îngerul meu păzitor. Indată după aceea am uitat cu desăvârsire întâmplarea.
Mai târziu, când mi-am amintit, am mers la părintele Paisie si i-am povestit. A râs! „Pe atunci erai încă prunc duhovnicesc, dar acum, că te-ai copt nitel, a îngăduit Dumnezeu să ti-o amintesti“, mi-a spus el.
Din nefericire însă, mă purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri îmi erau repede furate. Aveam buzunarele găurite... De câte ori ieseam în lume, mă lăsam târât în multe păcate, risipind uriasele daruri si ajungând chiar mai sărac decât la început.
Bătrânul nu s-a indignat din pricina mea, si nici nu s-a descurajat. De fiecare dată când mă întorceam cu căintă, mă apuca, mă ridica, mă curăta, mă tămăduia, mă „îmbrăca“ iarăsi boiereste în pietre scumpe (v. Luca 15, 22), si astfel mă trimitea înapoi în lume.
De câte ori nu s-a întâmplat aceeasi tristă istorie? De câte ori! Mă purtam atât de des ca un lipsit de minte si nemultumitor... Dar niciodată bătrânul nu si-a împutinat sau mărginit darurile duhovnicesti... Aceasta era dărnicia sa!
...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8)
...pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Rom.5,5)
Iubirea desăvârsită alungă frica (I Ioan 4, 18)
Să cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostintă (Efes. 3, 19)

Inainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toti mă „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele mă „iubeau“ în măsura în care socoteau că am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi rămas aceeasi persoană? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte - pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu.

Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Dacă nu eram la Universitate, n-as fi rămas aceeasi persoană? Dacă mă loveam la cap si mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.
Nici chiar dragostea părintilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de niste asteptări, de anumite dorinte de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau si pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrânete.

Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să astepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importantă dacă eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. In spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur si simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale.

Am început asadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare si s-au îndepărtat de mine.
Am realizat cu uimire cât de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârsire pe mine însumi, până la a rămâne fiinta curată, pură.
Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real si profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai si numai pentru ceea ce sunt.

Ei bine, n-a rămas nimeni... M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintială. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar... rămăsesem singur. Mi-ar fi fost usor să mă întorc la o viată superficială. Stiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O dată ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferintă. Această suferintă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.

Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Tăia adânc si îmi despărtea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operatia trebuia să aibă loc. In caz contrar, nu exista nici o sansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.
In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi rămăsese încremenit si terifiat. îmi simteam mintea gata să se spargă în mii de bucătele. Intâmpinam mari dificultăti în a-mi păstra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi... Mi-era teamă să mă culc. Indată ce mă răpea putin somnul si îmi slăbea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensă rană însângerată, se revărsa deodată un râu de cumplită durere, amenintând să-mi dizolve întreaga fiintă. Mă trezeam speriat, silindu-mă să-mi stăpânesc grozava durere. Mă temeam că, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil.
Făceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viata mea desartă? Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutam imposibilul?

Am mers la părintele Paisie si mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie răspunsul. Atunci mi-a spus:

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importantă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni păcătosi, destrăbălati: N-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă (Marcu 2, 17). In acest fel trebuie să-i iubim pe toti, fără deosebire. Asa precum soarele răsare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si răi, frumosi si urâti, astfel si iubirea noastră trebuie să fie ca si iubirea lui Dumnezeu, care seamănă cu soarele si se îndreaptă fără deosebire către toate făpturile Sale“.

Am găsit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva mă întelegea... Ce mângâiere! Acest cineva era părintele Paisie.

M-am întors acasă. Durerea... durerea, însă! Câteodată nu rezistam si mă trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigăt mut iesea din lăuntrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Mă izbeam cu capul de pernă, cufundat într-o căintă adâncă. Pe toate le făcusem atât de gresit, atât de strâmb... în aceste nopti înfricosătoare luptam deznădăjduit pentru întreaga mea viată.

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape.
S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele... Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton...

Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei.Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate.
La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile.
Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. Imi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire.
Nu numai că mă iubea... Era însăsi Iubirea.
Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi.
Am cunoscut asadar că firea omenească, fiecare dintre noi, are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste în inima sa o astfel de iubire. Dacă o face, se preschimbă ontologic, se îndumnezeieste! Putini o fac într-adevăr. Dar tuturor le stă în putere. Noi, cei multi, ne lenevim, ne temem, ne preocupăm de lucruri neînsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine. Aceasta este dragostea duhovnicească pe care o naste Duhul Sfânt în sufletul omului. Aceasta îl face pe om părtas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4).
Această Iubire este nesfârsit mai înaltă decât oricare iubire omenească. Iubirea maternă este neînsemnată în fata ei. Această Iubire este atotputernică. Nimic nu-i poate sta împotrivă. Această Iubire înfrânge moartea, biruieste legile firii. Această Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului: ...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).

Părintele Paisie avea înlăuntrul său o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate făpturile, pentru întreaga creatie. In acest fel mă iubea si pe mine. Această iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe această iubire mă voi sprijini până la moarte. Pe ea m-am putut sprijini când eram în India. Atâta vreme cât există cineva care îl iubeste în acest chip, de ce să se teamă omul? Numai de sine însusi, poate.

Câteodată bătrânul obisnuia să „blesteme“ râzând: „Să vă ardă Dumnezeu cu iubirea Lui!“. Multi o întelegeau metaforic. Eu cunosteam că se exprimă cu maximă rigoare. Rugăciunea sa mi-a dăruit si această experientă. Si, dacă eu am smuls această experientă din mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca să rămân în viată, au existat, însă, există si vor exista oameni care au dobândit această culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personală.
Un astfel de om este Sfântul Simeon Noul Teolog, monah din Constantinopol (949-1022 d.H.). Rareori sfintii vorbesc atât de evident, atât de deschis despre experientele lor „în Hristos“. Iată cum descrie Sfântul una dintre experientele sale de acest fel:

„[Iubirea] se află deodată iarăsi în mine, cunoscută, întreagă.
Si o văzui în mijlocul inimii mele
ca un luminător, ca un disc al soarelui
....
Fiind în afară de toate făpturile,
este totodată împreună cu toate.
Este foc, este si strălucire,
se face si nor al luminii,
dar este si soare
....
Mi-a dezgolit mintea
de simtirea lumii
si m-a îmbrăcat în vesmântul
simtirii spirituale.
Astfel, m-a despărtit de cele văzute
si m-a unit cu cele nevăzute.
Si mi-a dăruit să văd
pe Cel necreat si să mă bucur de El
....
Si am fost unit cu Cel necreat,
cu Cel nestricăcios si fără de început,
cu Cel de toti nevăzut.
Căci aceasta o face iubirea“

Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie,
Dyonysios Farasiotis
Editura Egumenita

Increderea în Dumnezeu are drept mamă credinţa

- Părinte, simt o nesiguranţă, un stres.
-Asigură-te, bre, copilaşule, în Dumnezeu. Ştii nu­mai de asigurarea maşinii? Asigurarea lui Dumnezeu n-o ştii? Fă-ti cruce şi, înainte de a face orice, spune: “Hristoase al meu. Maica Domnului, ajută-mă!”. Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Atunci când omul se încredinţează pe sine lui Dumne­zeu, primeşte mereu de la Dumnezeu benzină „super” şi automobilul lui duhovnicesc nu se opreşte niciodată, aleargă mereu. Pe cât poţi, ia aminte, roagă-te şi încredintează-te lui Dumnezeu şi Acela te va ajuta în orice greutate. Simplifică-ţi viaţa cu încrederea desăvârşită în Dumnezeu, ca să te eliberezi de stres şi de nelinişte.
- Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc totdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.
- Să-fi faci cruce, copilul meu cel bun, şi să faci ceea ce ti se spune. Dacă spui: “Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”, oare dintre atâţia Sfinţi, unul dintre ei nu te va ajuta?
Să nu-ti pierzi niciodată încrederea ta în Dumne­zeu. Nu te limita la logica ta omenească şi strâmtă, ca să nu te chinuieşti şi să împiedici ajutorul dumneze­iesc. Atunci când te vei încredinţa pe tine şi lucrarea ta lui Dumnezeu, după ce cu prudenţă vei acţiona ome­neşte, te va ajuta mult, dar va ajuta şi pe alţii. Incre­derea în Dumnezeu este mare lucru.

Odată trebuia să-mi ia sânge. Erau patru doctoriţe. Vine prima, se chinuieşte, dar nu-mi poate afla vena. Vine a doua, la fel. Vine a treia, care era specializată în asta: nimic. In clipa aceea trecea pe acolo a patra doctoriţă. A văzut cum mă chinuiau şi a venit să încerce şi ea. Mai întâi şi-a făcut cruce şi imediat a aflat vena, pentru că a cerut ajutorul lui Dumnezeu. Celelalte, într-un anumit fel, aveau încredere numai în ele însele.
Mare lucru este să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu! Oamenii îşi fac planuri şi încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, să asculte care este voia lui Dumnezeu şi fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet. Dacă unul nu se încrede în Dumnezeu aşa încât să se lase pe sine cu desăvârşire în mâinile Sale, se va chinui. De obicei oamenii aleargă mai întâi la mângâierea ome­nească şi, după ce sunt dezamăgiţi de oameni, abia atunci scapă la Dumnezeu. Dar dacă vrem să nu ne chinuim, să cerem mângâierea dumnezeiască, deoa­rece aceasta este singura mângâiere adevărată. Nu ajunge credinţa în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în Dumnezeu. Increderea în Dumnezeu atra­ge ajutorul Lui. Creştinul crede şi se încrede pe sine lui Dumnezeu până la moarte, şi atunci vede în mod curat mâna lui Dumnezeu cum îl mântuieşte.
După cum spune Apostolul Pavel, credinţa este să credem în cele nevăzute, nu doar simplu în cele ce se văd. Atunci când ne încredinţăm viitorul nostru lui Hristos, îl obligăm să ne ajute. Incredinţarea desăvâr­şită în mâinile lui Dumnezeu are drept mamă credinţa prin care omul se poate ruga tainic şi poate primi şi roadele nădejdii. Aceasta este o rugăciune neîncetată şi aduce ajutoare dumnezeieşti în ceasul în care tre­buie. Atunci în chip firesc omul trăieşte o viată înge­rească şi se avântă în slăvire: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”. Pentru că omul îşi poate face viaţa sa paradisiacă dacă are încredere în Dumnezeu. Il slă­veşte în toate şi primeşte ca El să-l povătuiască pre­cum un Tată bun. Altfel, îşi face viaţa sa iad. Este mare lucru ca omul să simtă din această viaţă o parte din bucuria raiului.
- Părinte, pentru însănătoşirea sa trupească sau sufletească, până la ce punct trebuie să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu?
- Mai întâi omul să se încredinţeze lui Dumnezeu, şi după aceea să se încredinţeze şi unui om experi­mentat.

Sursa: DOAMNE, SPORESTE-NE CREDINTA! - Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata

Omul, zidire delicata

Cuviosul Paisie Aghioritul

Despre oamenii sensibili

“Chiar dacă omul nesimţitor va fi lovit cu toate lemnele, îl va durea numai trupul. În timp ce acel sensibil si râvnitor se răneşte adânc şi cu un cuvânt şi, simţind şi greşeala cea mai mica, o socoteşte de multe ori ca un păcat foarte mare; el suferă chiar şi o hemoragie duhovnicească atunci când oamenii nesimţitori vin fără de niciun discernământ să-i cureţe o mică rană cu unghii sălbatice“.

“Cei sensibili si afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori prin cedările continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerata lor sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte. Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni“.

“Unii suferă de egoism când li se fac observaţii. Însă nu toţi cei care suferă când li se fac observaţii au şi egoism, ci mulţi din multa filotimie şi mare sensibilitate îşi măresc greşelile lor şi din pricina greutăţii în plus ce o ridică (fiind sensibili) se încovoie. De aceea e necesar să luam aminte la sufletele sensibile, care au multa filotimie, să nu le nedreptăţim (socotind că ar avea chipurile mult egoism), ca să nu le rănim şi să le facem netrebnice“.

“Pe cel orfan, mai ales de mama, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrăţişam cu durere si dragoste fierbinte, ca mai întâi sa se incalzeasca şi să prindă curaj, pentru ca mai apoi să-şi deschidă şi el inima sa”.

“Ucenicul, mai ales la început, are nevoie de mare afecţiune pentru a nu creşte dezavantajat, deoarece mulţi copii în lume au părinţi, dar nu putini dintre ei, din păcate, fie ca au, fie ca n-au părinţi, tot una le este, deoarece nu ştiu ce înseamnă afecţiunea, ci numai nemulţumirile“.
“Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să-l mustram cu asprime, deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit şi e în primejdie să se îndoaie“.

“Sufletul mare şi gingaş (sensibil) nu se foloseşte de cercetarea minuţioasă a păcatelor sale, până ce se va întări duhovniceşte, pentru ca vicleanul îl lupta atunci cu sensibilitatea exagerată, ca să-i creeze nelinişte. Vicleanul nu merge contra noastră, ci potrivit cu apele noastre. Adică încearcă să mărească hohotele şi mâhnirea ca să întristeze sufletul şi să-l înece cu nelinişte”.

“Cei sensibili vor trebui să fie foarte atenţi la prihanirea de sine, pentru ca vicleanul încearcă să-i aducă la deznădejde (prin sensibilitate exagerată). Prihanirea de sine va trebui să fie însoţită totdeauna de nădejdea in Dumnezeu. În cazul acesta, daca cineva simte nelinişte va trebui sa înţeleagă că aghiuţă şi-a băgat coada sa”.

“Dacă cel fara discernământ îl mustră pe cel sensibil mult îl răneşte. Aceasta ar fi ca si cum un om sălbatic ar lua o perie de sârmă groasă şi ar curaţi o mica urdoare de la ochiul unui prunc”.

“Diavolul nu merge contra. Daca există o pornire, împinge şi el ca să-l chinuiască şi să-l înşele pe om. Pe cel sensibil, de pildă, îl face suprasensibil. Când ai dispoziţie să faci metanii, te împinge şi diavolul să faci peste puterea ta - şi dacă puterile tale sunt limitate, îţi creează o stare nervoasă, pentru că nu-ti poţi face ale tale, şi în continuare îţi creează nelinişte cu o deznădejde uşoară la început, după care urmează… Când simţim nelinişte nevoindu-ne, să ştim că nu ne mişcam în spaţiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca să ne sufoce. Fiecare să se nevoiască cu mărime de suflet, potrivit cu puterile lui, şi să cultive filotimia, ca să-i sporească dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi mânat de filotimie şi nevoinţa lui (adică multele metanii, multele postiri, etc.) nu vor fi nimic altceva, fără numai exploziile dragostei sale - şi va înainta cu nobleţe duhovnicească. Adică nu trebuie să se nevoiască cineva cu acrivie bolnăvicioasă şi să se sufoce de nelinişte luptându-se cu gândurile, ci să-şi simplifice nevoinţa sa şi să nădăjduiască în Hristos, iar nu în el insusi. Hristos este dragoste, bunătate şi mângâiere, şi niciodată nu sufoca, ci are din belşug oxigen duhovnicesc, mângâiere duhovnicească. Una este lucrarea duhovnicească subţire şi altceva este acrivia bolnăvicioasă, care înăbuşă cu neliniştea lăuntrică din pricina silirii exterioare fără discernământ, care sparge şi capul cu durerile de cap“.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul despre oamenii sensibili - cuvinte de mangaiere si de intarire a nadejdii

Despre dreapta socoteala, marime de suflet si nadejde, gasiti aici: Cuvinte parintesti pline de iubire si de intelepciune de la Cuviosul Paisie Aghioritul pentru dreapta-socoteala, marime de suflet si nadejde