"Atât de dulce este muzica curat bizantina"-Pr. Paisie Aghiroitul

Nu va lasă Dumnezeu, dar trebuie ca si noi sa facem tot ceea ce putem omenește, iar pentru ceea ce nu putem face omenește, sa facem rugăciune ca sa ne ajute Dumnezeu.
Mai târziu oamenii vor prețui faptul ca astăzi creștinii țin cinstea, credința și toata măreția Bisericii. Si veți vedea ca se vor întoarce iarăși la cele vechi. Tot astfel cum s-a întâmplat si cu pictura. Într-o vreme nu puteau înțelege arta bizantina și loveau picturile de pe pereți cu tesla ca sa dea jos tencuiala veche și s-o refacă, pictând alte icoane, ale Renașterii. Acum, după atâția ani, recunosc valoarea artei bizantine. Mulți care nici măcar nu au evlavie, chiar și atei, scot la iveala de sub tencuieli vechile picturi care au pe ele loviturile de tesla. Astfel și toate acestea pe care acum le arunca socotindu-le nefolositoare, încet-încet le vor cauta.

Vezi si cu muzica bizantina cum vin lucrurile la locul lor? Copiii mici au învățat muzica bizantina. Mai demult greu găseai unul care sa știe muzica bizantina. Acum chiar și copiii mici știu, și tocmai aceasta ii pune pe gânduri pe ceilalți. Si ce “floricele” dulci are muzica bizantina! Mai ales cele curat bizantine au o frumusețe deosebita, mlădieri dulci. Unele subțiri ca ale privighetoarei, altele ca valul ușor, iar altele dau măreție deosebita cântării. Toate redau și accentuează înțelesuri dumnezeiești. Cu toate acestea rar auzi aceste mlădieri frumoase. Cei mai mulți care cânta, le rostesc incomplet, ciuntite, șablonate. Lasa goluri, găuri. Si ceea ce este mai grav este ca le cântă fără accent. Ma mir, oare aceste cărți ale lor nu au accente? Sunt fără accente, ca gramatica de astăzi? Le cânta cu desăvârșire superficial, fără intonatei, ca si cum ar fi trecut cu vălătucul si le-ar fi nivelat pe toate. Pa-ni-zo, zo-ni-pa (note ale muzicii bizantine), și nu iese nimica. Unii cântă, dar fără nici o simțire a inimii, de parca ar șuiera. Alții le intonează pe toate cu putere, sacadat și înțepat, de parca ar bate cuie cu tesla. Da, cu adevărat, cântă ori cu desăvârșire fără vlaga, ori prea puternic! Nu te înaltă lăuntric, nu te schimba, deși atât de dulce este muzica curat bizantina! Ea liniștește sufletul, il înmoaie. Psalmodierea adevărată este o revărsare a stării duhovnicești lăuntrice. Este desfătare dumnezeiască! Adică inima se bucura de Hristos și omul vorbește lui Dumnezeu cu o inima îmbătată de veselie. Când cel care cântă trăiește cântarea, participa cineva la ceea ce cântă, atunci se schimba în sensul cel bun, și el însuși și cei care-l asculta. Cu mulți ani ni urma un oarecare cântăreț bătrân a mers la Sfântul Munte ai s-a făcut de ras. Părintii canatu tradițional. L-au luat și pe acesta sa cante împreună cu ei, dar el nu făcea “floricelele” aghiorite, pentru ca nu le știa. Aghioriotii le aveau din tradiție. Dupa aceea a intrat la gânduri și acesta și alții câțiva. A intrat neliniștea cea buna, au cautat, au citit, au ascultat cântăreți bătrâni care cântau după tradiție și au aflat “floricelele” pe care le aveau cei vechi.
Si turcii au luat muzica de la Bizanț atunci când au venit în Asia Mica. De aceea cântările turcești mișcă sufletul într-un anumit fel, si poporul spune: “Sa cânți turcește, sa vorbești franțuzește și sa scrii grecește“. Si aceasta nu înseamnă ca toți turcii au voce buna, dar chiar si cei care nu au, cântă cu sete, din toata inima. Unii dintre ai noștri nu știu ca amanedele (cântări laice turcești) sunt bizantine și spun ca noi am luat muzica bizantina de la turci. Dar turcii cand au venit din adâncurile Asiei nu aveau nici muzica, nici altceva si au luat ifosul muzicii bizantine(...)
Am auzit odată un monah tânăr cântând o doxologie puțin ciudata. “Bine, mi-am spus în sinea mea, dar ce este aceasta pe care o cântă?“. Iar după aceea l-am întrebat: “A cui este doxologia?“. “A lui Petru Peloponisiul, îmi spune, dar am îndreptat-o”. “Ai îndreptat-o?“, îl întreb. “Bine, dar nu am și eu dreptul sa îndrept?“, îmi spune. “Sa faci o doxologie a ta, dacă vrei, dar sa nu strici una deja făcută“. S-a dus, a făcut niște schimbări la ea și după aceea spunea: “Este aghioritica“. Este trebuință de multa luare aminte. Nimeni sa nu schimbe cele vechi. Daca vrea sa facă ceva al sau si sa-și pună și numele, are dreptul. Dar sa ia și sa schimbe cele vechi este lipsa de evlavie. Face ca unul care nu știe pictura și merge sa corecteze o icoana veche. Daca vrea, sa facă o icoana a sa, nu sa distrugă o alta icoana”.

Din "Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan"
Cuv. Paisie Aghioritul,
Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003