Sfaturi pentru o domnișoară care mă întreabă cum să cucerească un bărbat deștept, frumos și bogat

Jurnal scoțian 

Ca să cucerești un bărbat deștept, frumos și bogat trebuie să citești cele mai bune povești de dragoste. Serios. Vezi și tu ce au făcut altele, cum au reușit unele mai înțelepte sau doar mai norocoase, dar fii gata să înveți ceva chiar din trucurile unor stricate, care, până la urmă, pentru că așa merg lucrurile, au pus mâna pe un asemenea bărbat. Ești tu frumoasă și deșteaptă, dar nu te baza doar pe calitățile tale înnăscute. Știu cel puțin zece fete foc de frumoase, care, cu toată frumusețea lor, au rămas pe dinafară.

Regula numărul unu ar fi chiar asta: să citești, că doar vrei să te placă un bărbat deștept –, nu? Acum, întrebarea e ce anume să citești ca să impresionezi un bărbat deștept. Ca să-l dai gata la sigur, vino și tu cu ceva care ar trece astăzi mai original. Lasă Coelho, orice blondă poate să dea un citat din Coelho. Dar fii atentă! – ce zici de Biblie? Nu te strâmba, nu ți-am spus să te duci la biserică – (și dacă aș fi spus, ce? zi tu că n-ai lua bisericile la rând, dacă ai ști că așa pui mâna pe un bărbat deștept, frumos și bogat).

Gândește-te puțin, cu Biblia îl dai gata. Imaginează-ți. Vă plimbați, ieșiți la o cafea, la un restaurant, din vorbă în vorbă el te întreabă ce mai citești, și tu, poftim!, cartea lui Ruth. Care Ruth? se va mira el. Ruth Thomas? Nu, vei zâmbi tu, o poveste mai veche. O femeie vrea să cucerească un bărbat, el pare că o place, dar nu-și vorbesc, pentru că lucrurile nu sunt clare încă, așa stau lucrurile uneori între oameni, în schimb, într-o noapte, când el doarme pe câmp, ea vine și se cuibărește la picioarele lui. El se trezește buimac, n-o recunoaște în întuneric, cine ești tu, iar aici, ea îi dă replica: sunt slujitoarea ta. Genial! Hai, feministo, nu te indigna, e o poveste, dar bărbații se topesc să audă așa ceva. Vrei sau nu vrei să cucerești un bărbat deștept, frumos și bogat? Și știi ceva? Îi spui tu asta, dar până la urmă el va fi slujitorul tău, ai să vezi.

Dacă treci de proba cu Biblia, regula numărul doi este să-l asculți cu răbdare încă de la prima întâlnire. Vezi că o să-ți vorbească despre familia sa. Bărbaților puternici le place să vorbească despre tații lor. Dacă te invită la munte, nu-l refuza. Acolo veți avea timp să vorbiți pe îndelete. Lasă-l să-ți țină predici, bărbații deștepți vorbesc frumos și au principii verificate de viață. Dacă te întreabă ce-i fericirea, nu te repezi să-i dai vreun răspuns din ultima revistă glossy pe care ai răsfoit-o. Lasă-l pe el să-ți spună. Un bărbat cu experiența sa are cel puțin zece definiții ale fericirii.

Nu abuza de bogăția lui, asta ar fi regula numărul trei. Bărbații bogați apreciază modestia. Nu confunda asta cu zgârcenia. Nu te gândi că, dacă ai pus mâna pe un bărbat bogat, vei trăi în puf restul vieții. Chiar și bărbații cei mai bogați au zilele lor când flămânzesc sau sunt pe drumuri, iar tu va trebui să-i fii alături și în acele zile. Dacă, la restaurant, o să vezi că adună în șervețel resturile de pâine, nu te mira. Pentru că este un bărbat sensibil, o să-ți spună că și câinii trebuie să mănânce din resturile de la masa sa.

Regula numărul patru, foarte importantă: parfumul. Strânge bănuț cu bănuț și ia-ți un parfum bun, cel mai scump, dacă se poate. Nu te da cu el toată ziua, ține-l pentru ocaziile când stați la masă și vei fi aproape de el. Un bărbat deștept, frumos și bogat va aprecia întotdeauna un parfum bun. Când el îți va lăuda parfumul, tu să faci pe modesta: pentru tine, iubitul meu, nu e destul de bun nici pentru spălat pe picioare.

Regula numărul cinci: prima atingere. Hai, nu roși, știu că-ți dorești să te ia de mână sau măcar să te sprijini de el, așa, ca din greșeală. La urma urmei, de ce să nu-ți dorești să te atingi, măcar pe furiș, de un bărbat frumos, deștept și bogat? Când se așteaptă mai puțin, îndreaptă-i gulerul cămășii, culege-i o scamă de pe rever, atinge-te de haina lui. Ai să simți cum îl lasă puterile. Dacă, totuși, îți zice, te rog, nu mă atinge, nu te supăra, nu e nepoliticos, e doar într-o dispoziție mai proastă. Mai târziu, ai să înțelegi și asta.

Nu fă pe gospodina cu el, regula numărul șase. Invită-l la tine acasă, dar nu te apuca să învârți cratițele prin bucătărie, ca să arăți ce grozavă ești. Un singur lucru trebuie: stai lângă el și ascultă-l, lasă-l să-ți povestească despre ale sale. Un bărbat deștept știe care e cea mai bună mâncare și cum se alege cel mai bun vin, așa că, până la urmă, va găti el pentru tine.

Continuarea aici: https://ioanflorin.wordpress.com/2015/06/21/sfaturi-pentru-o-domnisoara-care-ma-intreaba-cum-sa-cucereasca-un-barbat-destept-frumos-si-bogat/ 

Părintele Teofil: Oameni și flori

sursa net

"Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa sun­tem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumne­zeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înflo­reşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge. [...]
Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpânde. Gândiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brânduşi, la muscele, gândiţi-vă la viorele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi, cât de minunat miros. Şi mai ales în buchet, când aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pen­tru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gin­găşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smere­nie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să ofe­rim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le-am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat-o prie­tenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte-le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon)… să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta."

Pr. Teofil Paraian

Fragment preluat de aici: http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/2014/03/parintele-teofil-oameni-si-flori.html

Pagini despre frumuseţe

Într-o formă mai restrânsă şi uşor modificată îl puteţi citi şi aici: Iubirea contează

Mulţumesc mult, Natalia, pentru ajutor :)

Femeia şi urâtul

pr. Ioan Valentin Istrati

O jumătate dintre cazurile de depresie de pe mapamond, şi vorbim de peste 1 miliard de oameni, se datorează lipsei de încredere a oamenilor în felul cum arată sau joacă vreun rol în societate, şi nu de sărăcie, foamete etc.

Când întrebi o fată sau o femeie dacă este fericită de felul în care arată, foarte rar găseşti pe cineva care să nu schimbe măcar o parte din trupul sau faţa ei.

Lumea feminină de astăzi este influenţată în mod covârşitor, manipulată chiar de revistele comerciale şi de media vizuală care impune în mod barbar un anumit model de femeie practic inexistent în realitate, sau obţinut printr-o amputare valorică fundamentală a fiinţei. Fetele de azi şi femeile de mâine simt astfel o presiune enormă venind din acest calapod procustian de valori. Până şi păpuşile Barbie, care au devenit o obsesie pentru fetiţele de pretutindeni, au măsuri silfidice şi anorexice, capabile să condamne la nefericire şi boală orice fată care ar dori să le semene.

Chiar noţiunea de frumuseţe, de la o taină absolută a iubirii, a devenit un set de măsuri şi o serie mimetică de proporţii impuse prin înfometare şi tortură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, ne spune clar că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, imensa majoritate a femeilor este nemulţumită cu felul în care arată acest chip. Ce este de făcut?

Remarcăm că această nemulţumire inoculată social prin media este de fapt generatoare a unei industrii de miliarde de dolari în diete, operaţii estetice, creme, cosmetice etc. etc.
Din păcate fetele de azi nu mai vor să semene cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, ci cu Barbie, Hanna Montana sau Miss Univers.

Statisticile internaţionale, mai ales în occident, unde tăvălugul secular consumist a trecut temeinic şi sistematic peste suflete, sunt tragice. Mii de fete se sinucid din cauza felului în care arată, anorexia şi bulimia sunt boli comune în ţările civilizate, frica de „urâţenie” este atotstăpânitoare. O jumătate dintre cazurile de depresie de pe mapamond, şi vorbim de peste 1 miliard de oameni, se datorează lipsei de încredere a oamenilor în felul cum arată sau joacă vreun rol în societate, şi nu de sărăcie, foamete etc. Aşadar sursa răului nu stă în exterior, ci în mintea îmbolnăvită de conformism redundant şi născător de stricăciune.

Calapodul frumuseţii artificiale este aşadar generator de tristeţe fără leac, de depresie şi chiar de moarte.

Societatea nu face nimic pentru a reduce consecinţele acestei pandemii estetice, ba dimpotrivă unii bărbaţi sunt setaţi mediatic să reacţioneze în faţa aceloraşi fantoşe în trend, devenind judecători aspri pentru femeile care nu se integrează în tablou.

Ceea ce femeile nu sunt în stare să înţeleagă este că bărbatul din faţa lor nu este atât de interesat de haine, estetică, fard, cosmetice, accesorii, culori, ci de femeia însăşi, generatoare de viaţă şi de bucurie, prin iubire şi prin naştere de prunci. Femeia nu trăieşte pentru a fi majoretă, model, manechin, vedetă, ci pentru a deveni soţie şi mamă, cele mai înalte culmi ale feminităţii, prin care ea se mântuieşte.

O colecţie de rugăciuni siriace din secolul I după Hristos, traduse de mine la Editura Anastasia în 2003, şi pe care le consider ca fiind cele mai frumoase poezii creştine ale tuturor timpurilor, numite „Odele lui Solomon” conţin o definiţie minunată şi adânc teologică a esteticii umane, văzută prin ochii preacuraţi ai lui Dumnezeu, care vorbeşte în imn:

„Iată Domnul este oglinda noastră,
Deschide ochii tăi şi vezi-te în el,
Şi învaţă trăsăturile feţei tale,
Şi apoi vesteşte lauda Duhului Lui.
Şterge fardul desfrânării de pe faţa ta,
Şi iubeşte sfinţenia Lui şi îmbracă-te în ea.

(Odele lui Solomon, Oda 13, traducere şi introducere Ioan Valentin Istrati, Editura Anastasia, 2003, p. 185).

Adevărata frumuseţe vine din interior, transpare în puritate şi fidelitate, este născătoare de viaţă, aduce zâmbet în inima lumii, exprimă fiorul veşniciei, vesteşte iubirea care este forţa întregului univers, grăieşte minunile lui Dumnezeu, oglindeşte smerit slava Celui ce este mai presus de Ceruri.

Frumuseţea nu este o ocupaţie

Vlad-Ioan Tăuşance

Mama mea are vârsta Madonnei. Din câte ştiu nu a scos niciun videoclip în ultima vreme şi nici nu a apărut pe coperta de la Vogue. Nu merge la sală şase ore pe zi, nu are instructor de yoga şi nici stilist. Nu face din frumuseţe un job cu normă întreagă, dar o practică cu succes în fiecare zi.

Să te raportezi la un star, un fashion icon sau un supermodel când vine vorba de frumuseţe este ca şi cum te-ai raporta la Usain Bolt când îţi cronometrezi joggingul de dimineaţă. Nerealist, frustrant şi periculos pentru viaţa ta socială. Pentru că ajungi să confunzi o meserie cu o preocupare. Pentru că îţi asumi benevol presiunea unei imagini pe cât de perfectă, pe atât de iluzorie. Cu toate astea în fiecare week-end în majoritatea cluburilor par să se organizeze preselecţii pentru Miss România sau, după caz, castinguri pentru industria porno. Orice petrecere, de la tăierile de moţ la chefurile de Crăciun, adună mase amorfe de fete şi femei prea ocupate cu propriul aspect pentru a mai da atenție conversației sau, de multe ori, chiar sexului la care par a invita.

Pentru mine frumuseţea profesionistă, de nevastă sau amantă trofeu este valabilă strict în soap-urile din anii ’80, la braţul unui interlop de talie medie sau în stânga unui puber care confundă claxonul cu salutul și accelerația cu declarația. Din experiență pot declara că frumusețea exersată până la rutină devine rutină, plictisește, nu inspiră nici complimente, nici planuri de viitor. O păpuşă, sau popular păpușee, nu oferă nici un reper, nici un indiciu de conversație, timorează și limitează. Copil fiind nu aveam chef să mă joc cu jucăriile scumpe de teamă să le stric și, apoi, să pornesc un scandal. Mai târziu, am văzut cum covoarele imaculate şi canapelele albe de piele sunt evitate de musafiri din frica de a le păta. Şi crede-mă, cineva le va păta.

Frumusețea nu se lucrează, nu se exersează, dar se cultivă, se practică. Este un proces care poate dura ani şi nu are nicio legătură cu magia pusă pe repede-înainte din reality show-urile de genul „Extreme Makeover”. Nu se ajustează la milimetru prin bisturiu, detartraj, implanturi sau machiaje sofisticate. Este un proces de fond, nu de fond de ten. Solul fertil pentru frumuseţe este tot cultura. Dacă nu cea generală, măcar cea vizuală. O poţi obţine răsfoind revistele bune, care sunt, în cazul ideal, echivalentul unei expoziţii de design, fashion şi artă curatoriată de profesionişti îndrăgostiţi de domenii, de oameni care studiază contra cost frumuseţea în manifestările ei subtile zi de zi. Dar nu este suficient. Îţi poţi dezvolta inspiraţia, intuiţia şi înţelegerea propriei frumuseţi la vernisaje de artă contemporană și în săli de cinema unde se proiectează filme obscure, la târguri de vechituri și muzee de design industrial sau, pur şi simplu, pe terasa unei cafenele din Berlin sau Hong Kong, cum fac de altfel programatic toţi designerii cu cotă. Cele mai frumoase femei din viaţa mea lucrează în industriile creative sau îşi cultivă cu consecvenţă simţul estetic, desenează, cară după ele aparate de fotografiat, vânează locuri frumoase şi experienţe pe măsură. Femeile pe care le prețuiesc știu pe de rost mai multe nume de pictori decât de mărci de cosmetice și aleg fără să ezite o cămașă vintage dintr-un teanc de cârpe.

În afara unui sol fertil, frumuseţea mai are nevoie de un climat favorabil. De confort, de chef de viață, de dragoste primită şi acordată. De relaxare, nu de obligaţii. Programul contra cronometru al unei zile care include piscină-job-sală-prânz fără gust-job-cosmetician-shopping-yoga este bun pentru un atlet profesionist, pentru un procent infim din populaţie. Pentru restul lumii poate fi un program toxic care, deşi te tonifiază fizic şi te pregăteşte pentu Olimpiada Estetică de Week-end, te poluează mental cu frustrări. Lucrurile frumoase se întâmplă la fel de bine din joacă, din experiment și experiență, din glumă, din poignet, vorba francezului. Sub presiunea unui standard acceptat şi al unui regim draconic asumat ca să atingi acest standard, vei atinge o frumuseţe asexuală şi tristă de gimnastă sau balerină, valabilă strict pe scenă sau într-un concurs, perisabilă şi inutilă până la urmă în context social. Îmi place frumuseţea moale şi înţeleaptă a tinerelor mame, ochii care devin adânci fără să mai aibă nevoie de rimel sau mascara. Îmi place frumusețea trash-indie a puștoaicelor preocupate 100% din timp să scoată limba in fata Sistemului. Aș putea să scriu romane despre seducţia doamnelor de 40 ani care au văzut multe și și-au rezervat timpul să le înțeleagă și să le accepte.

Frumuseţea cultivată just şi răbdător are nevoie de un public pe măsură. Eroarea cea mai mare a unui bucătar, scuzată fie-mi comparaţia, este să încerce să mulţumească pe toată lumea, pentru că, nu-i aşa, nu vei convinge un dependent de mici cu o salată de ţelină şi nuci. Coco Chanel sau Audrey Hepburn ar trece probabil neobservate într-o discotecă din Predeal. Şi este bine că este aşa. Dacă nu primeşti complimentele meritate, nu trebuie neapărat să-ţi schimbi tunsoarea sau garderoba. Uneori este mai logic să-ţi schimbi anturajul sau, dacă ai timp suficient, să-l educi.

Chipul celui ce crede în Hristos

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic.

Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale. El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe către El.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului şi cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă şi să acţioneze dincolo de sinele său, s-a scuturat şi s-a eliberat de tirania jugului şi a robiei generate de egoism. El a tăiat, prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea faţă de aproapele. Nimic deja nu-l mai poate împiedica şi nimic nu-l mai poate influenţa. Nici plăcerile lumeşti care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracţia către bunurile pământeşti. Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau iniţial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubeşte şi Îl adoră. Dedicat întreg, cu inima şi cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumeşti iar pe cele trupeşti le micşorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoaşterii operei Sale creatoare iar sufletul său îşi găseşte odihna în pronia divină a Creatorului.

Tot ceea ce îl înconjoară pe omul credincios dăruieşte inimii sale noi sentimente şi noi înţelesuri. Întreaga creaţie vorbeşte cu un glas tainic sufletului său despre înţelepciunea şi bunătatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie şi încântare cercetează opera lui Dumnezeu şi contemplă frumuseţea creaţiei. Frumosul, binele, adevărul şi dreptatea, aceste virtuţi dăruite lumii văzute, care îşi au originea în însuşirea divină, devin obiectul cunoaşterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevărată şi întărită şi are ca izvor comunitatea permanentă a acestuia cu dumnezeiescul Creator.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea în gura sa. Pe acestea le cercetează ziua şi noaptea. Inima lui este înfierbântată de dragostea lui Dumnezeu. Se încordează către Acesta şi Îl caută prin cercetarea lucrărilor Sale. Lucrarea sa neîncetată este aceea de a ajunge la o cât mai mare desăvârşire, iar dorinţa lui este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Iubirea şi adorarea lui Dumnezeu inundă inima sa însetată de prezenţa Domnului, iar imnele şi doxologia, mulţumirea şi lauda neîncetată se înalţă spre El. Buzele sale grăiesc înţelepciunea iar inima sa îndeamnă la cumpătare.
Viaţa lui este un imn şi o armonie. Trăieşte, gândindu-se şi la binecuvântatul sfârşit, când se va îndulci de bunătatea lui Dumnezeu şi de bogatul Său har. Trăieşte pe pământ, dar ştie că cetatea sa stătătoare se află în ceruri.

Fără să stăruie în cele zilnice, este atent sa nu audă şi el cuvântul “de multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti” (Luca 10,41). De aceea se străduie neîncetat să aleagă “partea cea bună” (Luca 10,42). Toată grija sa se îndreaptă spre a împlini legea divină şi spre a săvârşi binele. Îi consideră pe oameni, indiferent de rasă sau naţiune, ca fiind cu toţii fraţi ce provin din aceiaşi protopărinţi şi de aceea îşi îndreaptă către toţi la fel, faptele sale bune.

Se bucură pentru fericirea lor şi se întristează împreună cu ei la necaz. În toată ziua este milostiv şi darnic, iar dreptatea sa va rămâne în veac. Inima sa nădăjduieşte în Domnul, iar sufletul său este gata să se prezinte înaintea Creatorului său. Plin de speranţă şi de curaj grăieşte asemenea psalmistului: “Domnul mă va ajuta, de cine mă voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”.

Sf Nectarie de Eghina

La vânătoare de oameni, Ernest Bernea

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N'au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.
E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.

Ernest BERNEA
(din volumul "Indemn la simplitate - Mãrturisiri ptr. un om nou"
Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

Despre Omul Frumos, Dan Puric

A vorbi despre Omul Frumos in contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara! Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva.
Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva.
De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la moda. La moda este omul util, la moda este omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Apartinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui facuse parte din “Junimea”, alaturi de Titu Maiorescu. Comunistii il saracisera cu totul, nu-l lasasera sa-si profeseze meseria de avocat, si-atunci, din disperare, se apucase sa predea matematica. Saracia il incoltise din toate partile si se transformase in boala. Fusese constrans sa-si opereze un plaman. Raportul sau cu propria-i respiratie, deci cu viata, era gradat in fiecare zi: avea un singur plaman. Boala ii vulnerabilizase si mai mult fiinta sensibila si, cu toate astea, nu uita sa traiasca zilnic frumosul.

Intr-o zi, cand aveam vreo opt ani, m-a intrebat: “Ai citit Don Quijote?” Nu, am raspuns eu. “Cum, tu nu stii de Don Quijote? Nu stii de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am raspuns eu, simtindu-ma din ce in ce mai vinovat. “Pai, atunci, ce fel de viata o sa duci?”, mi-a raspuns naşul. “Cum ai sa stii ce e iubirea?”
Peste cateva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-o speriat si evident ca n-am inteles nimic; dar de-atunci am retinut, din privirea lui, obligatia fiecarei fiinte umane de a cunoaste povestea lui Don Quijote. Naşul meu dadea vietii un sens către frumos. Ma corectase.
Mai tarziu, fiind in liceu si venind acasa, m-a intrebat:
- Ce-ai invatat astazi?
- Despre un poet stupid.
- Cum il cheama?, m-a intrebat.
- Lucian Blaga, am raspuns.
- Si de ce e stupid ma?, m-a intrebat din nou nasul meu.
- Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: “Caut,/ nu stiu ce caut./Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”
Nasul meu a tacut, dupa care s-a uitat la mine si mi-a spus:
- Si tu zici ca omul asta este stupid? Pai, hai sa vedem ce cauta!
Apoi, am primit cea mai frumoasa lectie despre memorie si nostalgia amintirii. In trei saptamani termi­nam de citit Trilogia valorilor si Trilogia culturii. Tin minte si acum, niste carti vechi, editate de Fundatiile Regale. Incepusem sa gasesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atuncea stiu ca memoria unor lucruri marete poate sa infrumuseteze un prezent meschin. De-atunci am stiut ca memoria frumosului este izbavitoare si ca este un dar hristic.

Dar sa ne intoarcem la inceputul povestii. Aveam doar sapte anisori, cand nasul meu imi deschide intr-o dimineata usa si-mi spune disperat:
- Ma simt rau. Am sa mor. Cheama Salvarea!
Eram singur acasa. Disperat, m-am imbracat la repezeala cu ce-am gasit.
- Ce sa fac?, l-am intrebat disperat.
- Uite, iti dau o fisa, sa dai un telefon. Du-te si cheama Salvarea! Spune-le sa vina repede, ca mor!
Si astfel, m-am pomenit alergand cu pasii mei micuti prin ploaie, incercand sa intrec moartea, care ameninta viata nasului meu, si sa ajung Salvarea. Prin ploaia marunta am vazut telefonul public prins de un perete. Era atarnat mult mai sus decat as fi putut ajunge cu mana. Am vazut doua sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon si pe care m-am urcat, cu o dexteritate nascuta doar de groaza. Tineam strans intre degete fisa de telefon, de parca ar fi fost ultima picatura de viata a nasului meu. Cu mana tremuranda am format numarul de telefon.
-Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a raspuns o voce, rece, indiferenta. Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniti de urgenta! Moare bunicul!
- Cati ani are bunicul?
- 76, zic, si telefonul s-a inchis.
Abia atunci am auzit picaturile de ploaie. O singuratate cumplita m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormant a Salvarii. Am alergat innebunit, i-am spus ca mi-au inchis telefonul, iar nasul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia sa le spui varsta. La oamenii in varsta Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o noua fisa si, alergand din nou prin ploaie, ma-ntrebam de ce la oamenii in varsta Salvarea nu mai vine. Mi-am gasit sticlele si-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am inceput sa strig.
- Cati ani are bunicul tau, ma?
-18 ani, am raspuns. Si de data asta am inchis eu telefonul.
Acum, pasii mei catre casa, prin ploaie, erau rugaciuni. Am mintit, dar exista si minciuni izbavitoare. Un paradox. Facusem, cum se zice, pacatul ăl bun.

In Pateric, vine la un Sfant in chilie un hot si-i zice: “Scapa-ma, am gresit. Iarta-ma! Vine potera peste mine, ascunde-ma, salveaza-ma!”. Potera vine, il cauta, il intreaba pe Sfant daca n-a vazut hotul, iar Sfantul nu zice nimic. Si aici, ca si in cazul meu, Sfantul a mintit, dar este minciuna sfanta, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viata. Dupa ce a trecut potera, Sfantul ii spune hotului: “Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai gresit, ai cerut ajutor cu disperare si El ti-a ascultat sufletul. De-acum stii ce ai de facut”. Si de atunci hotul n-a mai furat. Juridic, sfantul era pasibil de tainuire, dar, duhovniceste, salvase un om. Ciudata ingaduinta! Nu-i asa ca ne aminteste de ingaduinta lui Hristos, nefireasca, pentru iudei, in fata femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instantei divine.

Am mintit, dar am facut-o ca sa-mi salvez nasicul. Lumea corecta tocmai imi aratase fata. Iar politica corecta de astazi ne mutileaza cinstea in numele corectitudinii. Surprinzator, cei de la Salvare au venit. Cred ca au venit curiosi sa vada cum arata un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborat un doctor, cam la vreo 40 de ani, grasut, usor ravasit, tarand dupa el o tristete. Nasicul, intre timp, cand l-a vazut pe doctorul acesta, care era mai ravasit decat el, l-a intrebat:
- Dar ce vi s-a intamplat?
Doctorul lua tensiunea si, cu ochii concentrati pe tensiometru, spuse in soapta:
- M-a parasit iubita.
Si eu asistam la schimbul asta: tensiunea nasicului meu scadea si crestea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum nasicul meu, din bolnav, se transforma in doctor, iar doctorul se transforma in pacient.
- Doispe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea buna a naşului meu).
- Nu trebuie sa suferiti atata, ii spune năşicul, luandu-i tensiunea sufleteasca doctorului. Si nasicul incepea sa-l ocroteasca.
Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt, spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am vazut imprietenindu-se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea sa-si ia doza de frumusete sufleteasca.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.

Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: “Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!” Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
- Cand te-ai nascut, mama? 
- 1877.
- Cati copii ai? 
-11.
Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?
- Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.

Sigur, putem discuta in termenii filozofiei. Ce e frumosul?, intreaba Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior – eu va reproduc asa, la nivelul anecdotic, pentru ca Socrate era un tip cu o inteligenta fantastica, el il ajuta pe celalalt, din fata lui, sa descopere singur adevarul, doar provocand un proces de “mosire” a acestuia, numit de greci maieutica. Arta lui consta in simularea unei ignorante totale, lasandu-si adversarul sa-si manifeste din plin orgoliul si suficienta.
Si zicea:
- Vai, tu, Hippias, inteleptul inteleptilor, ce e frumosul, ca nu stiu? Uite, stau si ma gandesc ce este frumosul.
Si Hippias zice:
- Cum, Socrate, nu stii, ia uita-te tu acolo, pe camp! Uita-te! E un cal. E frumos?
- E frumos.
- Pai, vezi, ala este frumosul.
- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gandit, cum intelepciunea ta imi aduce mie limpezime in minte. Eu n-am stiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Si totusi, Hippias, zice Socrate, am o nelamurire: acum, in clipa asta, o fata poate sa fie frumoasa?
- Sigur, Socrate, o fata poate sa fie frumoasa.
- Esti extraordinar, Hippias! Cum limpezesti tu lucru­rile, unul cate unul! O fata poate sa fie frumoasa. Vai, Hippias, ce inseamna intelepciunea si ce inseamna ignoranta!
Tineti cont de aceasta simulare fantastica. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, pana nu-l umfli, nu plesneste.
Si, zice Socrate:
- Totusi, Hippias, uite ce gand mi-a trecut si-mi tulbura intelepciunea: o lingura de aur e utila sau e frumoasa?
- Pai, este si, si.
- Esti fantastic! Deci, frumosul este si util, Hippias, este, extraordinar!
- Da.
- Deci, frumosul poate sa fie si util.
Si tot asa il duce pe Hippias sa spuna tot felul de lucruri. Pai, zice: ce e frumosul? Si o furnica e frumoasa, si faţa de masa, si asta. Si Hippias se ineaca in detalii, in realitati. Se ineaca in ceea ce grecii numesc apqria: o gaura neagra, care te absoarbe, o infundatura a gandirii din care nu mai poti sa iesi, pentru ca Socrate il ducea in alt plan existential. El intreba ce este frumosul si i se raspundea aratandu-i-se lucrurile frumoase. Si atunci, de la concept la empirie este un salt urias.
Si Socrate zice:
- Pai, vezi, Hippias, se pare ca noi nu cunoastem frumosul, noi il recunoastem (ceea ce numeste grecul anamnesis, aducere aminte).

Dar, daca Socrate m-ar intreba pe mine, sa presu­punem: ce este frumosul, Dan Puric? Eu nu mai stiu ce este frumosul, Socrate, i-as raspunde. Adevarat, mi-ar raspunde Socrate, caci astazi nu mai putem recunoaste frumosul, cu toate ca el exista. Tot ceea ce ne-a ramas de recunoscut este uratul.
Dar, sa ne intoarcem la Hippias, cand frumosul era si in afara si inauntrul omului. Concluzia socratica este ca suntem dotati aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaste. Bineinteles, dialogul este mult mai amplu, el implica acolo si faptul de potrivire.
- Ceea ce se potriveste, Hippias, ca o inmormantare poate sa fie frumoasa pentru noi, dar nu este frumoasa si pentru zei.
Sunt alte sisteme de referinta.
- Frumosul este o potrivire intre ceva, intre ce e in noi si ce este afara, sau ce este Hippias? Deci, il zapaceste pe Hippias. Problema este ca Socrate il forta pe Hippias sa faca un salt de la lucrurile frumoase, pe care le gasesti in lume, la ideea de frumos, pe care o avea in propria sa constiinta, dar nu stia ca o are. Socrate este primul care vorbeste de recunoastere. Noi avem, ontologic, in noi, existential, capacitatea de a recunoaste frumosul.
Mai tarziu, alt filozof, Plotin, spune: ce vad este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri masurabile, dar mai apare ceva, nemasurabil, cum ar fi sufletul Cum il masuram? Si atunci, zice: noi percepem divinul din afara cu divinul din noi. E un salt. Intre Socrate si Plotin s-a intamplat, in gandirea si-n existenta omenirii, un accident, o fractura. Sa vedem care este acest accident, in care, dupa parerea mea, au ramas ancorati crestinii.
Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeti dumneavoastra pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai tarziu, in vremea imperiului carolingian, imparatul ii numea “missi-dominici” (niste administratori ca si cei de astazi, care vin si ne iau noua tensiunea), un administrator de genul asta, numit Pilat din Pont, s-a intalnit cu Iisus Hristos, caruia chiar nu ar fi vrut sa-i faca nici un rau, dar era supus unor presiuni.
- Pentru ce ai venit?, l-a intrebat Pilat din Pont pe Iisus.
- Am venit sa marturisesc adevarul, raspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zambeste, apoi pleaca, stiind ca orice discutie despre adevar este infinita. Era unda de soc tarzie a gandirii grecesti, axata pe intrebarea: ce e adevarul?, nu: cine e adevarul? Grecii fiind in cautarea ideii de adevar, dincolo de adevaruri, precum in cazul frumosului ca idee si a lucrurilor frumoase ca existente, nu stiau fiinta adevarului, sau fiinta frumosului. Pilat din Pont se intalnise cu fiinta adevarului, cu adevarul intruchipat, iar aceasta intalnire ratata este mostenirea cea mai cumplita a Europei occidentale, care, in virtutea ei, te intreaba, astazi, in mod obsesiv: ce esti? si nu: cine esti?
Ravasiti in lucrurile realitatii, numarandu-le la infinit, contabilizandu-le, cel mult ducandu-le la concept, la idee, aceasta lume, a lui Pilat din Pont, rateaza intr-una, spalandu-se pe maini, intalnirea intru fiinta. Sfantul Siluan Atonitul comenteaza in mod stralucit aceasta prapastie, sapata de obtuzitatea administratorului roman, atunci cand a stat fata catre fata cu Fiul Omului.
Eu sunt calea, adevarul si viata. Hristos spusese cine este, numai ca nu fusese recunoscut. El era, in ultima esenta, primul om frumos cu adevarat. Caci fara de pacat era fiinta lui. A-l recunoaste, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont apartinea unei alte lumi.
Am vazut, la Socrate, in Hippias Maior, ca nu cunoastem frumosul, ci ca il recunoastem. Dar, spune Caragiale: “Si eu si mitocanul privim la luna.” Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasa sau sufletul meu? Si Caragiale conchide: “Luna este arcusul, eu sunt vioara.” Deci, ca sunetul sa iasa, este nevoie de amandoua.
Si eu si mitocanul privim la poporul roman. Pentru mine, poporul roman este, ca si pentru Petre Tutea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea data la maxim, la adapostul careia poate sa fure in liniste. Si victima din inchisorile comuniste si calaul se uita la memoria recenta a neamului. Primul isi vede rana neinchisa, celalalt, pensia halucinant de mare, ca o rasplata a criminalitatii lui.
Cine si ce recunoaste? Paradoxul, subliniat de Schiller in Teatrul ca insti­tutie morala, functioneaza perfect. Daca pe scena se joaca Avarul si in public se afla intamplator un om avar, acesta rade, se amuza, dar nu se recunoaste in personajul respectiv. “Si, atunci, de ce jucam?”, se intreaba Schiller. “Pentru ceilalti”, raspunde tot el. Pentru ca oamenii nor­mali, vazand pe scena prototipul avarului, sa se gardeze in viata de zi cu zi in fata acestuia. La ce bun memoria isto­riei recente? Ca noi, oamenii normali, vazand prototipul tortionarului de-acum 60 de ani, sa-i recunoastem copilul ideologic de astazi si sa nu-i mai permitem sa se reproduca. Are si frumosul dreptul la legitima aparare. Fostul tortionar, colonelul Craciun, spunea despre Tutea, la Aiud: “Minte, avea de toate. Era gras, manca bine si toti detinutii erau bine ingrijiti”.
Copilul ideologic al colonelului Craciun, de astazi, spurp, la fel, oricarei constiinte care se ridica intru adevar, marturisind ca o doare o Romanie umilita. “Minte”, spune tanarul politruc de astazi. “PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. Romania este in plina dezvoltare europeana. Trebuie sa fim fericiti pentru asta.” Si tot asa la debutul terorii comuniste in Romania, cand marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat si apoi, dupa cativa ani de puscarie, fortat sa participe la sedintele sindicale tovarasesti, si tot asa, deci, atunci ca si acum, tovarasul secretar de partid raspunzator cu propaganda striga in plina sedinta:
“Partidul ne-a creat conditii minunate de viata. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i asa ca e bine tovarase Iancovescu?”, il intreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu raspunse genial: “Eu am venit aici de lichea, nu de prost.” Pentru mine Romania e Gradina Maicii Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, Romania este o gradina de vara, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile tarii, ci numai confortul scaunului si, evident, placerea chefului cetateanului de rand, ridicata la rangul de statut ontologic. Acestui ganditor “identitar” numai intre frontierele confortului sau, daca ii spui ce a zis Eminescu: “Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan, cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei”, va raspunde cu suficienta damboviteana, considerandu-se un fluviu al cunoasterii, precum si cu reflexul formatat la bursele din strainatate, etichetand cu lejeritate marturisirea ca fiind un reziduu de gandire patetic ortodoxa si nationalista. Si eu si el privim Romania. Eu din rana nevindecata a lui Eminescu, iar el, balacindu-se in apa calduta a noului internationalism.
In mitologia indiana, gasim un pasaj in care se vorbeste de ideea de jertfa ca act necesar pentru trezirea umanitatii. Unul dintre zeii rivali vrea sa-l omoare pe Krishna si trimite spre el o sageata. “O, tu, Krishna, Stapan al lumii, sageata ucigasa vine spre tine! Opreste-o, Stapane, ca tu poti opri totul, tu poti opri si timpul. Nu, n-am s-o opresc, raspunde Krishna. Las-o sa-mi patrunda in carne, caci, numai sangerand, lumea va intelege.”
La fel ca si Krishna, Fiul Omului stia dinainte ca va fi tradat si ucis. Chiar ii spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei sa faci, fa mai curand. De unde aceasta nerabdare paradoxala in fata mortii? “In noaptea in care a fost vandut, mai vartos insusi pe sine s-a dat pentru viata lumii.”
Si El, ca si Krishna, putea sa opreasca timpul. Hristos nu numai ca nu-l opreste, dar il accelereaza. Dar Hristos face ceva in plus, ceea ce niciodata un iluminat al lumii sau zeu nu a facut. Se duce intr-o gradina, numita Ghetsimani, si se roaga plangand, adica isi manifesta “omenitatea”, cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiintei in fata mortii. Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. (Mt 26, 29).
Pe Krishna il admiram ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremura. In Krishna nu ne recunoastem, dar in Hristos, da. Omenirea intreaga este prinsa in lacrima lui. De doua mii de ani ne inchinam la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, in gradina Ghetsimani, El isi depaseste “omenitatea” si ne da floarea crestina a mantuirii. In plin plans i se da sa ne daruiasca aceasta minune: “Faca-se voia ta, Doamne!” De atunci, noi, crestinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El in Ghetsimani a plans si s-a rugat ca sa fim impreuna. Aceasta este frumusetea lui Hristos, Omul Frumos.

Din cartea ''Despre omul frumos'',
Dan Puric,
Bucuresti, 2009
(pg 113-126)

Gingăşie

Foto

Foto

Slava Tie, Celui ce faci din noi fii ai luminii înveșmântându-ne cu cele mai gingașe raze ale Tale. (Icosul 6, Acatistul de mulțumire "Slava lui Dumnezeu pentru toate")

Omul merita sa fie iubit

Ingerul păzitor

"După mult timp mi-am amintit un alt eveniment, pe care îl uitasem de îndată ce se consumase. Mi se întâmplase în chiar ziua aceea în care am plecat de la usa bătrânului, în locul unde cărarea trece printre chiparosi, aproape de curte.
Imi amintesc că m-am aflat deodată în fata unui tânăr frumos de 16-17 ani, îmbrăcat într-un vesmânt de pret, asemănător cu cel de diacon. Stăteam la o distantă de un metru unul fată de celălalt. Era foarte frumos. De o frumusete imaculată. Ca o floare de câmp. Fără nimic trupesc, provocator - asa cum de multe ori se arată a fi frumusetea oamenilor.
Nu mai tin minte nici cât timp, nici despre ce am vorbit, însă pe tot parcursul conversatiei am stiut în sufletul meu cu claritate că era înger, îngerul meu păzitor. Indată după aceea am uitat cu desăvârsire întâmplarea.
Mai târziu, când mi-am amintit, am mers la părintele Paisie si i-am povestit. A râs! „Pe atunci erai încă prunc duhovnicesc, dar acum, că te-ai copt nitel, a îngăduit Dumnezeu să ti-o amintesti“, mi-a spus el.
Din nefericire însă, mă purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri îmi erau repede furate. Aveam buzunarele găurite... De câte ori ieseam în lume, mă lăsam târât în multe păcate, risipind uriasele daruri si ajungând chiar mai sărac decât la început.
Bătrânul nu s-a indignat din pricina mea, si nici nu s-a descurajat. De fiecare dată când mă întorceam cu căintă, mă apuca, mă ridica, mă curăta, mă tămăduia, mă „îmbrăca“ iarăsi boiereste în pietre scumpe (v. Luca 15, 22), si astfel mă trimitea înapoi în lume.
De câte ori nu s-a întâmplat aceeasi tristă istorie? De câte ori! Mă purtam atât de des ca un lipsit de minte si nemultumitor... Dar niciodată bătrânul nu si-a împutinat sau mărginit darurile duhovnicesti... Aceasta era dărnicia sa!
...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8)
...pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Rom.5,5)
Iubirea desăvârsită alungă frica (I Ioan 4, 18)
Să cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostintă (Efes. 3, 19)

Inainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toti mă „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele mă „iubeau“ în măsura în care socoteau că am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi rămas aceeasi persoană? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte - pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu.

Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Dacă nu eram la Universitate, n-as fi rămas aceeasi persoană? Dacă mă loveam la cap si mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.
Nici chiar dragostea părintilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de niste asteptări, de anumite dorinte de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau si pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrânete.

Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să astepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importantă dacă eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. In spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur si simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale.

Am început asadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare si s-au îndepărtat de mine.
Am realizat cu uimire cât de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârsire pe mine însumi, până la a rămâne fiinta curată, pură.
Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real si profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai si numai pentru ceea ce sunt.

Ei bine, n-a rămas nimeni... M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintială. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar... rămăsesem singur. Mi-ar fi fost usor să mă întorc la o viată superficială. Stiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O dată ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferintă. Această suferintă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.

Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Tăia adânc si îmi despărtea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operatia trebuia să aibă loc. In caz contrar, nu exista nici o sansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.
In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi rămăsese încremenit si terifiat. îmi simteam mintea gata să se spargă în mii de bucătele. Intâmpinam mari dificultăti în a-mi păstra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi... Mi-era teamă să mă culc. Indată ce mă răpea putin somnul si îmi slăbea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensă rană însângerată, se revărsa deodată un râu de cumplită durere, amenintând să-mi dizolve întreaga fiintă. Mă trezeam speriat, silindu-mă să-mi stăpânesc grozava durere. Mă temeam că, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil.
Făceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viata mea desartă? Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutam imposibilul?

Am mers la părintele Paisie si mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie răspunsul. Atunci mi-a spus:

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importantă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni păcătosi, destrăbălati: N-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă (Marcu 2, 17). In acest fel trebuie să-i iubim pe toti, fără deosebire. Asa precum soarele răsare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si răi, frumosi si urâti, astfel si iubirea noastră trebuie să fie ca si iubirea lui Dumnezeu, care seamănă cu soarele si se îndreaptă fără deosebire către toate făpturile Sale“.

Am găsit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva mă întelegea... Ce mângâiere! Acest cineva era părintele Paisie.

M-am întors acasă. Durerea... durerea, însă! Câteodată nu rezistam si mă trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigăt mut iesea din lăuntrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Mă izbeam cu capul de pernă, cufundat într-o căintă adâncă. Pe toate le făcusem atât de gresit, atât de strâmb... în aceste nopti înfricosătoare luptam deznădăjduit pentru întreaga mea viată.

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape.
S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele... Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton...

Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei.Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate.
La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile.
Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. Imi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire.
Nu numai că mă iubea... Era însăsi Iubirea.
Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi.
Am cunoscut asadar că firea omenească, fiecare dintre noi, are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste în inima sa o astfel de iubire. Dacă o face, se preschimbă ontologic, se îndumnezeieste! Putini o fac într-adevăr. Dar tuturor le stă în putere. Noi, cei multi, ne lenevim, ne temem, ne preocupăm de lucruri neînsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine. Aceasta este dragostea duhovnicească pe care o naste Duhul Sfânt în sufletul omului. Aceasta îl face pe om părtas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4).
Această Iubire este nesfârsit mai înaltă decât oricare iubire omenească. Iubirea maternă este neînsemnată în fata ei. Această Iubire este atotputernică. Nimic nu-i poate sta împotrivă. Această Iubire înfrânge moartea, biruieste legile firii. Această Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului: ...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).

Părintele Paisie avea înlăuntrul său o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate făpturile, pentru întreaga creatie. In acest fel mă iubea si pe mine. Această iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe această iubire mă voi sprijini până la moarte. Pe ea m-am putut sprijini când eram în India. Atâta vreme cât există cineva care îl iubeste în acest chip, de ce să se teamă omul? Numai de sine însusi, poate.

Câteodată bătrânul obisnuia să „blesteme“ râzând: „Să vă ardă Dumnezeu cu iubirea Lui!“. Multi o întelegeau metaforic. Eu cunosteam că se exprimă cu maximă rigoare. Rugăciunea sa mi-a dăruit si această experientă. Si, dacă eu am smuls această experientă din mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca să rămân în viată, au existat, însă, există si vor exista oameni care au dobândit această culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personală.
Un astfel de om este Sfântul Simeon Noul Teolog, monah din Constantinopol (949-1022 d.H.). Rareori sfintii vorbesc atât de evident, atât de deschis despre experientele lor „în Hristos“. Iată cum descrie Sfântul una dintre experientele sale de acest fel:

„[Iubirea] se află deodată iarăsi în mine, cunoscută, întreagă.
Si o văzui în mijlocul inimii mele
ca un luminător, ca un disc al soarelui
....
Fiind în afară de toate făpturile,
este totodată împreună cu toate.
Este foc, este si strălucire,
se face si nor al luminii,
dar este si soare
....
Mi-a dezgolit mintea
de simtirea lumii
si m-a îmbrăcat în vesmântul
simtirii spirituale.
Astfel, m-a despărtit de cele văzute
si m-a unit cu cele nevăzute.
Si mi-a dăruit să văd
pe Cel necreat si să mă bucur de El
....
Si am fost unit cu Cel necreat,
cu Cel nestricăcios si fără de început,
cu Cel de toti nevăzut.
Căci aceasta o face iubirea“

Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie,
Dyonysios Farasiotis
Editura Egumenita

Doua vorbe despre machiaj

Ce poziţie să adoptăm faţă de machiaj?

Gândiţi-vă la machiaj din punct de vedere teologic. Omul, fiind chipul slavei lui Dumnezeu, orice adaos sau scădere din el duce la o demonetizare a lui ca persoană. Se pierde prosopoon-ul, persoana, ceva din identitate.
Mă gândesc la o imagine pe care o am de când eram mic, la Braşov, când deasupra scenei de la teatrul de păpuşi erau două măşti: una care râde, alta care plânge. E cea mai bună icoană pe care o am asupra persoanei din teologia bizantină. Cred că pe măsură ce ne machiem, uităm să ne aducem aminte că machiajul ţine de împărăţia inversă a îndumnezeirii. Pe măsură ce te apropii de chipul lui Hristos, chipul tău se şterge şi se aseamănă cu chipul lui Hristos! De aceea seamănă preoţii între ei, pentru că chipul lor seamănă cu icoanele, iar icoanele seamănă cu Dumnezeu.
La tănţicele machiate, problema se pune invers. Pe măsură ce vor să se individualizeze, fără îndoială că... se individualizează, nu mai seamănă cu nimic! Uneori nu mai seamănă chiar cu nimic omenesc. Observaţi, există un conţinut teologic al machiajului. Pe de altă parte, există o doză de bun simţ, peste care dacă se trece, este lezată inclusiv frumuseţea feminină, în fond, o fată care se machiază recunoaşte ce? De ce se machiază? Ca să arate mai frumoasă. Deci, în esenţă, fără machiaj e urâtă, e o urmare a unui com­plex. Iar cum complexele au la bază păcate, trebuie să caute ce anume este păcat în ea, încât să aibă nevoie de adjuvantul acesta pentru a merge mai departe.
Să ştiţi că nici bărbaţii nu sunt departe de femei la machiaj! Ei nu se machiază cu tot felul de artificii de genul acesta. Ei îşi cumpără care mai de care maşină mai puternică, telefon cât mai şmecher, câte un lanţ, câte un ceas cât mai sofisticat... Există o men­talitate de emisie şi pe linia bărbatului.
Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma­chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp...

Pr. Constantin Necula

„Provocarile strazii”, Editura Agnos, Sibiu, 2006

Odată a venit la Părintele Paisie o femeie tânără, machiată foarte strident, cu un copil de câteva luni în braţe, care era agitat şi plângea mereu. A intrat la părintele si i-a spus necazul său, ca nu reuşeşte să-şi potolească copilul, care este mereu foarte speriat şi agitat, si îi este frică să nu moara de atâta plâns. Părintele i-a răspuns: „Daca vrei sa se facă sănătos, sa te duci acasă si sa iţi dai jos toate vopselele de pe faţă. Sa fii aşa cum te-a lăsat Dumnezeu, si sa vezi ca se va vindeca pruncul tău”. Deşi neîncrezătoare, mama s-a dus acasă si a făcut ce i-a spus părintele si, spre marea ei mirare, copilul a încetat sa mai plângă si s-a făcut sănătos. După câteva zile, a alergat din nou la părintele sa ca-i mulţumească si sa-l întrebe din ce pricina a încetat copilul sa plângă. Atunci părintele i-a spus: ”De cate ori pruncul se uita la tine, el vedea pe duhul cel rău al sulemenelii care te stăpânea, si se speria. Iar acum, când ai părăsit acest obicei, te-a lăsat si duhul acela, iar copilul s-a liniştit.”

Părintele Paisie Olaru, Povăţuitor spre poarta raiului – in memoriam-
Editura Trinitas, Iaşi, 2005

Pagini despre frumusete

Cum să scape tinerii de complexele de inferioritate fizică? În general tinerii care nu sunt frumoşi suferă destul de mult, le vin până si gânduri de sinucidere. Cum să faci să te poţi accepta pe tine aşa cum eşti?

Cândva, un tânăr din A.S.C.O.R. era foarte complexat: I se părea că e urât. Apoi şi-a lăsat barbă şi i s-a părut că era mai frumos. Înainte se lupta să “compenseze” cu ceva acest aspect: cum să fie el mereu primul: cel mai deştept, cel mai grozav. Zicea că până si pe stradă mergea mereu repede şi urmărea să fie înaintea celorlalţi. Atunci am vorbit cu el, ne-am rugat împreună şi am zis aşa: “Eu te vad frumos şi nu sunt oarbă”. “Da, dar ceilalţi toţi îmi spun că sunt urât, si mama si tata, si fetele si eu mă uit in oglindă si mă văd urât! Eu cred că dumneavoastră nu vedeţi bine!”. I-am zis: “Hai să pornim de la ideea că ei nu vad bine si tu nu vezi bine, iar eu văd bine. Zi aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, daca Tu m-ai făcut aşa, Tu Te-ai gândit la ceva si ştii cum sunt. Si tu îmi fagaduiesti mie, aşa cum sunt, Bucuria Ta. Înseamnă ca se poate, ca bucuria nu depinde de forma nasului meu…! Si eu ce vreau de fapt? Sa fiu frumos sau sa fiu bucuros? Si vei afla ca soluţia nu este nu ştiu ce operaţie estetica, ci Duhul Sfânt, care atunci când va străluci printr-un nas borcănat o sa-l facă de toata frumuseţea! Pentru ca urâţenia este sufleteasca. Invidia ca nu-s frumos ca ceilalţi mă face şi mai urât.” Atunci, el a invatat sa se accepte aşa cum este, L-a chemat pe Mântuitorul să-l facă să-şi vadă frumuseţea care era numai a lui. După o vreme vine plin de bucurie la mine şi-mi spune: “Ai avut dreptate. Cred ca-s frumos. Cea mai frumoasa fata de la A.S.E. mă place. Si aceasta fata, soţia lui de acum si mama celor doi copilaşi ai lor, a zis: “Bărbatul meu e cel mai frumos”. Eu chiar am întrebat-o: “Tu chiar crezi? Nu vezi ca-i cam urâţel?” Zice: “Nu e! Aşa mi l-a făcut Dumnezeu ca să nu mi-l fure alte fete! E frumos cu adevărat!”.

Frumuseţea nu tine de circumstanţe exterioare. Timiditatea si complexele ne vin din neacceptarea de sine, din faptul ca vrem sa fim după tipare exterioare. Noi suntem un vas in care Dumnezeu vrea sa pună sfinţenia Lui. Sfinţenia lui Dumnezeu încape in aceste vase de lut. Cheamă-l pe Dumnezeu, lucrează poruncile, umple-te de har si vei fi desavarsit! Cere-i lui Dumnezeu sa-ti vindece complexele si, mai ales, roagă-te si lasă-te de tot ce-ai făcut rău ca sa-ti compensezi complexele. Când suntem nefericiţi, nu vrem sa suferim. Când suntem uraţi nu vrem sa suferim si ne apucam sa facem rost de “compensaţii” care devin tot atâtea dependente: reverii de tipul telenovelelor, plăceri ilicite pe întuneric, prăjituri, alcool, tigari…Lepădaţi acestea! Spovediţi-va, vindecaţi-va, si Domnul ne da bucuria pe care n-o i-a nimeni de la noi si sfinţenia pe care numai El poate sa ne-o dea. Invata aceasta mare taina: nu te uita in oglinda ca sa vezi daca eşti frumos sau nu, ci in icoana Mântuitorul. Chipul tău este Mântuitorul biruitor, înviat. Oglindeşte-te acolo pana când se va imprima mai adânc Chipul tău in tine si pana când vei semăna cu El. Vin zile in care oamenii care au stat mult in fata icoanei Mântuitorului ajung sa spună celor din fata lor: “Atunci când vii tu, parca a intrat Hristos”, când vine părintele cutare parca a venit Dumnezeu. Chiar a venit! Pentru ca Părintele cutare in rugăciunile lui a lucrat la împlinirea icoanei lui Hristos care e vie in el. Când, ca fata, ca femeie stai mult in fata icoanei Maicii Domnului, nu mult ca timp, sa-i spui: “Maica Domnului, vreau sa fiu si eu ca tine!” Uitat-va la icoanele Maicii Domnului: multe, la prima vedere par urate dar după ce te rogi in fata lor, le vezi frumuseţea, care e frumuseţea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu dăruita celui care si-a curăţit privirea pentru a vedea. Frumuseţea e ascunsa, nu-i comerciala. Aceasta frumuseţe e frumuseţea cu care intram in rai; pe aceea sa o căutam. Deci, daca nu eşti frumos ca in reclama aceea, bucura-te ca frumuseţea ta e o frumuseţe care duce la rai nu la o vânzare de produse care ne dau plăcere.

*

Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei