Poate cineva gusta bucuria lui Dumnezeu și mai apoi să se rupă de ea?

Cuvioasă Maică Siluana,
Când o persoană se dezlipește de Biserică, rănită fiind de slujitorii ei, însă spune că a gustat harul și bucuria Domnului, este oare această gustare una adevărată, sau mai degrabă părelnică? Poate cineva gusta bucuria Lui și mai apoi să se rupă de ea?
Iustina



Draga mea Iustina,
Mulțumesc pentru întrebarea care conține în ea multe alte întrebări și provocări.
Aleg să încep cu ultima întrebare: „poate cineva să guste bucuria Domnului și apoi să se rupă de ea? ”
Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I guste bucuria și în Biserică și în
afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la
această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfel de „bucurii”. Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pentru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihosomatică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului,se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noi și dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană alegând astfel să se angajeze într-o luptă cu dorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cu ele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o îndrepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul hedonist e cel care biruiește.
Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântă gustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa.
Revenind la persoana despre care vorbești, care „s-a dezlipit de Biserică”, dacă va persista în această „dezlipire”, își va rata devenirea pentru că se sustrage acestui proces de învățare și creștere care este o lucrare specifică a harului în Biserică. Putem gusta harul în afara Bisericii, dar nu putem crește duhovnicește, nu ne putem sfinți, nu ne putem îndumnezei fără harul sfințitor lucrător în Biserică. O vreme, o astfel de persoană poate trăi un fel de bucurie care este amintirea bucuriei adevărate dar, încet încet, aceasta va dobândi un gust amar. Persoana respectivă își poate da seama de asta privindu-și cu atenție gândurile și comportamentul. Dacă prin această privire va sesiza că gândurile rele, de judecată, de mândrie și comportamentele adecvate lor, adică păcatele, s-au înmulțit și-i întunecă mintea, încă mai are șanse să se trezească la realitate și să se întoarcă la Viața care este în Biserică. Dar dacă această privire va rămâne îndreptată în afară, spre slujitorii Bisericii care au rănit-o, ea va vedea și va oferi minții ca „materie de judecat” doar neputințele și chiar păcatele acestora.
Așadar, problema aici nu este dacă experiența gustării harului și a bucurie Domnului a fost sau nu adevărată. Eu am ales varianta că a fost adevărată, deși putea să fie și părelnică. Adevărata problemă stă în atitudinea persoanei respective față de Biserică și față de cei care au rănit-o. În primul rând, a confundat Biserica Sfântă cu un comportament păcătos al mădularelor ei. Oricare membru al Bisericii poate avea un comportament greșit, păcătos, fără a înceta să fie un mădular al Ei, dacă nu „se dezlipește”, conștient și voit, de Biserică. Desigur, comportamentul greșit este un păcat și produce durere și înăuntru și în afară și îl poate chiar înstrăina pe om de Biserică. Dar, prin Sfânta Taină a Pocăinței, acesta se poate „împăca cu Biserica”. Aici e necesar să subliniem că „dezlipirea de Biserică” se poate face doar prin păcatul personal și voia liberă a fiecărei persoane. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva. Așadar, persoana despre care vorbești nu s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, ci pentru că, liberă și conștientă, a făcut ea un păcat care a determinat-o să se dezlipească. Acum are nevoie să conștientizeze acest păcat și să aleagă liberă să se pocăiască pentru el și să primească împăcarea pe care Dumnezeu o dăruiește gratuit în Sfânta Taină a Pocăinței. Dacă această persoană va continua să creadă că s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, greu va ajunge la pocăință, rămânând în întunericul psihologic care este starea minții dezlipită de Biserică. Astfel, în locul amintirii Bucuriei Domnului, o să apară și o să crească neliniștea, ținerea de minte a răului, ura și celelalte păcate de care Domnul a venit să ne elibereze.
Doamne, să nu fie!
Plouă Tu, Doamne, cu Mila Ta peste această inimă rănită și dăruiește-i iarăși Bucuria Ta dându-i puterea să împlinească poruncile iertării și ale pocăinței.
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana

Sursa

Dumnezeu îşi ascunde faţa Sa în nori pentru a nu-l lipsi pe om de posibilitatea liberei alegeri între a crede şi a nu crede, şi pentru a permite omului să rezolve problema existenţială în mod liber

Sursa

”Dumnezeu îşi ascunde faţa Sa în nori pentru a nu-l lipsi pe om de posibilitatea liberei alegeri între a crede şi a nu crede, şi pentru a permite omului să rezolve problema existenţială în mod liber, spuse preotul. Dacă nu ar exista liberul arbitru, atunci nici credinţa, ca alegere liberă a sufletului, nu ar putea să existe, iar locul ei ar fi ocupat, evident, de etică. Dumnezeu nu ne-a făcut doar martori ai existenţei Sale. A vrut să fie Cel care sensibilizează din interior sufletul omenesc. Doreşte să Îl căutăm cu voinţă liberă, să tindem către El, să tânjim după El. Vrea să fie dragostea inimii noastre şi nu rezultatul analizei noastre cu ajutorul logicii. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a avea o legătură personală cu El. Acesta este lucrul cel mai de preţ care poate să existe între Creator şi cel creat. Relaţia dintre Dumnezeu şi om poate fi asemănată cu legătura dintre meşteşugar şi lucrul creat de mâinile lui. Dar omul nu este un lucru, el este reflexia lui Dumnezeu în lume. Dacă omul nu ar fi avut voinţă liberă, atunci el nu ar mai fi fost chipul Lui Dumnezeu. Fără libertate nu ar mai fi justificată existenţa binelui, ar exista numai necesitatea. Fără libertate personală nu există iubire, iar fără iubire duhovnicească nu ar putea să existe îndumnezeirea, ca unire a omului cu Dumnezeu. Sunteţi de acord, cred, că nici cel mai nefericit om nu ar vrea să îşi schimbe locul său cu un animal „fericit”.”

(Arhimandrit Rafail Karélin, Vizita,Un dialog între un om de ştiinţă ateu şi un preot)

Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.

            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.

           

            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…

 

            PĂCATUL

           

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.

            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.

            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.

Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.

Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.

Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.

            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.

La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.

            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.

            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.

            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.

 

            BOALA, SUFERINŢA

 

Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.

 

De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.

Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.

            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.

Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.

Miza pe prietenie

Ieromonah Nicodim Petre

M-a întrebat, nu demult, cineva:
– Credeţi că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Oraşele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante şi locuri de distracţii unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviinţă şi fiind departe de cuminţenia pe care o aveau altădată românii.
Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iaşi, pe când eram student, la sfârşitul anilor ’90.

Era seară şi destul de cald afară. Ieşenii urmăreau la televizor, ca aproape toată ţara, un meci de fotbal: România – Anglia. Mă plimbam cu un prieten pe aleile din curtea mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Era un aer plăcut, iar noi aveam o dispoziţie bună pentru meditaţie şi conversaţie. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din faţa mănăstirii, şi chiar de mai departe.
– Este meci – remarc cu voce tare.
– Da. Cine joacă?
– Nu ştiu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede ţipenie de om pe stradă.
Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piaţa Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm şi să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Am uitat de meci. Strigătele pasionaţilor de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri, dar ne-am învăţat cu ele şi nu ne mai distrăgeau atenţia. Eram absorbiţi de ale noastre când o izbucnire de „goooool...! gol! gol! gol!” ne-a făcut să ne oprim.
Strigăte de bucurie, de entuziasm. Vibrau blocurile. Unii mai ieşeau pe balcon, apoi intrau iarăşi în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neştiind parcă cum să-şi mai manifeste bucuria.

Meciul a mai durat puţin şi s-a încheiat. A urmat apoi o bucurie generală: vibraţie, balcoanele pline de oameni, claxoane, maşinile străbăteau străzile cu steaguri fluturând, scoase pe geamurile; ieşenii erau în stradă, mişcându-se spre nici unde. Totul într-un iureş de zgomote şi voci. Apăreau continuu maşini după maşini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliţiei care anunţă la megafoane: „Se opreşte circulaţia pe bulevardul Ştefan cel Mare, vă rugăm eliberaţi bulevardul”.
Va fi un miting al studenţilor din Tudor până sus în Târguşor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenţi din complexul Tudor Vladimirescu vor să-şi arate solidaritatea faţă de echipa României. Cine poate să-i oprească? N-au mai făcut cerere la Primărie cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15–20 de minute a început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a!
Colegul meu era nemulţumit, chiar tulburat, văzând toată brambureala asta şi-mi spunea:
– Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge ţara asta?
Din când în când scăpa cuvinte şi mai aspre care m-au făcut să mă abţin pentru moment de la vreo observaţie ca să nu tensionez dialogul.

Frontul studenţilor ajunse în faţa Palatului Culturii şi de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ştefan. Erau mulţi. Studenţilor li s-au alăturat şi mulţi ieşeni. În faţă erau mai rari, dar, după primii, urma front compact. O coloană de vreo 200 de metri sau chiar mai mult de oameni. Când am văzut atâta lume, care ajunsese deja în faţa mănăstirii Trei Ierarhi, ne-am tras mai spre interiorul curţii.
Era o gălăgie încât nu mă mai puteam înţelege cu prietenul meu. L-am privit şi avea o expresie de nemulţumire şi de dezaprobare adâncă pe chip.
Când mijlocul frontului de studenţi şi ieşeni a ajuns în dreptul porţii noastre, s-a întâmplat ceva neaşteptat.
Într-un moment scurt, de linişte, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre tineri: „Băi, Tatăl nostru!” Şi am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiţii. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă le-ar fi comandat vreun general de armată.
Nu am avut timp să ne dăm seama prea bine ce se întâmplă. Într-o clipă au fost în genunchi cu faţa spre biserica Trei Ierarhi şi au început să rostească rar şi tare:
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău...”. Noi, parcă ruşinaţi, ne-am dat după o tuie. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială şi măreaţă. Cuvintele rostite de studenţii în genunchi şi cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii şi se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din faţa bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau şi de-a lungul şoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia că trăieşti o adevărată exorcizare a văzduhului.
„...şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin.”

Colegul meu a început să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Larg şi rar. A mai spus apoi doar de câteva ori : Na... na...
Studenţii s-au ridicat şi şi-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târguşor, cu aceleaşi ovaţii de „România! România!” M-am gândit atunci că tinerii aceştia nu sunt pierduţi şi nu sunt golani. Sunt tinerii noştri, români, care scandează numele ţării şi care ştiu încă să spună „Tatăl nostru”.

Tinerii nu trebuie judecaţi, ci ajutaţi. Dar, mai întâi, trebuie înţeleşi.
Secularizarea vieţii morale şi spirituale atinge în epoca noastră nu numai pe maturi ci, mai ales, pe copii şi pe tineri, care nu au încă un discernământ format.
Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câţiva ani de la Revoluţie, atitudinile, obiceiurile şi felul de a acţiona al generaţiilor tinere s-au schimbat radical datorită societăţii de consum. Mijloacele de informare moderne au un mare impact asupra adolescenţilor care nu au puterea de a controla şi evalua informaţia primită; aceasta din urmă se transformă în timp într-o convingere ce influenţează limbajul şi atitudinea tânărului.
El începe a primi tot acest complex de opinii relative, de informaţii, cel mai adesea contradictorii, chiar din copilărie. În interiorul acestui pluralism de idei şi de atitudini, Dumnezeu, credinţa şi Biserica devin, adesea, foarte relative şi ele, ca şi celelelte valori umane.

Tinereţea este etapa din viaţa omului Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuşi, şi, de multe ori, este în divergenţă cu sine însuşi deoarece trăieşte într-o lume contradictorie, aflată într-o continuă schimbare. Cum să se descurce? O fată de liceu de 15-16 ani spunea o dată: „lumea crede că trebuie să fim fericiţi doar pentru că suntem tineri”. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi. Aproape toate cercetările asupra condiţiei tinerilor pun în prim plan constatarea că majoritatea acestora trăiesc mai mult sau mai puţin o criză a propriei identităţi.
Copilul de ieri care era foarte legat de judecăţile părinţilor săi caută un nou echilibru cu el însuşi, cu spaţiul familial, social, moral în care trăieşte şi cu propriul său mod de acţiune şi gândire. Cu alte cuvinte, încearcă să experimenteze o nouă identitate.

Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identităţi fragmentare, ambivalente, contradictorii şi neajunse la maturitate.
Este de înţeles apariţia acestei crize a identităţii personale, atunci când tânărul nu mai reuşeşte să se adapteze la schimbări atât de rapide şi dese, din sistemul de învăţământ şi din spaţiul socio-cultural. A nu avea o identitate coerentă în lumea zilelor noastre e reţinut de foarte mulţi tineri ca fiind un lucru normal.
Un alt lucru care-l caracterizează poate în primul rând pe adolescent este dorinţa sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă uneori în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate şi la toţi (sfidarea diferitelor forme ale autorităţii, ş.a.). Să ne gândim că mulţi trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinţi alcoolici sau divorţaţi. Noi îi întâlnim pe aceşti tineri, dar nu ştim de unde vin.

În condiţiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată, iar retragerea în autoritarism creează distanţă şi nu duce nicăieri. Toţi tinerii au ceva în comun: căutarea. (Se şi zice că „Doar un tânăr în căutare, este cu adevărat tânăr”). Ei trebuie ajutaţi în această căutare. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generaţii pentru a le deschide inima spre frumuseţea ortodoxiei. Altfel, există riscul ca ei să găsească „soluţii” în alte părţi, adică să eşueze.
Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de prietenia noastră. Au mare nevoie să fie ascultaţi şi înţeleşi. Şi, de asemenea, au nevoie să li se răspundă în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp. Şi, peste toate, să-i iubim.
Dacă ne preocupă viaţa lor, nu ne rămâne decât să îi luăm în serios.

Sursa: Revista Măn. Putna, Cuvinte către tineri, 2008

Pr Sofian Boghiu - Despre puterea rugăciunii

Viaţa ca un parc de copii

pr. Ioan Valentin Istrati

Eram într-o duminică într-un parc.

O hărmălaie de nedescris. Zeci de copii de la un an, abia împingându-se prin aer pentru a-și face loc, semnalizând ca la portavioane, până la copii mari, de 13-14 ani, preocupați de felul cum arată, încercând să mai prindă câteva zile din copilăria care stătea să plece.

În jurul unui tobogan imens, cu mai multe piste de coborâre, se învârteau haotic copiii aceștia, întrecându-se să găsească primii scările. Unii mai ariviști se băgau în față, își dădeau coate, îmbrânceau „carnea de tun” dimprejur. Alții, mai încăpățânați, nu voiau cu niciun chip să se alinieze la coada generală. Voiau să suie pe tobogan invers, prin albia alunecoasă pe unde ceilalți coborau în viteză. Și cădeau invariabil sau erau loviți în plin de grupul de copii care cobora.

Privind această învălmășeală, am avut o clipă senzația că parcul cu pricina e o icoană a universului creat sau a umanității. Toți se învârt în jurul a ceva, fie părinți, prieteni, profesori, soare. Toți urcă anevoie pe calea vieții cu dorința de a avea senzația tare a înălțimii și aerul căderii. Viața e un alpinism al sufletului, în care contează urcușul și privirea suverană peste creste înainte de a coborî în valea plângerii.

Dar să vă spun de ce eram eu acolo. Eram supraveghetorul copiilor mei, care intraseră în șuvoiul viu de hărmăieli ca într-o apă multicoloră. Era din ce în ce mai greu să-i urmăresc. Unul era sus, mascat de câțiva copiii mari, altul era la baza tunelului, iar hainele lor aveau multe în comun cu hainele altor copii, așa că doar o clipă puteam să ghicesc prin ce loc mai adastă. Ochii mei se învârteau continuu, ca la rotisor, încercând să calculeze distanțele unui ciclu de tobogan și să se mențină distributivi. Gata de a interveni dacă cel mic cade prin ochiurile mari ale scării, atent la pietrele stricate din caldarâm, circumspect la personajele din jur, îngrijorat de copiii mai mari, ale căror gesturi pot fi fatale unui țânc. Ceea ce m-a impresionat în gesturile copiilor mei a fost faptul că ei știau că eu sunt acolo, pe bancă, se raportau la mine, priveau din când în când la punctul de reper, aveau încredere că nu-i voi lăsa să se lovească.

Și am înțeles ceva din providența lui Dumnezeu. Cu o atenție distributivă la fiecare dintre noi, cunoscând în mod infinit viețile, suișurile și căderile noastre, pedagogic în a ne lăsa să ne consumăm libertatea, tacticos în observație dar gata oricând să ne ajute, cu inima largă cât cerurile, compătimitor la suferința noastră, zâmbind înțelegător la lipsa de folos a dorințelor noastre ardente, înlăcrimat la vederea căderilor noastre, atent la nesfârșit și iubitor de oameni, Tatăl nostru cel din ceruri supraveghează grijuliu viața noastră pe orbita terestră a timpului și gravitația noastră epectatică în jurului veșniciei.

Providența nu înseamnă nicidecum dădăceală necontenită, interferență brutală, limitare a libertății, urlete: „Nu-i voie acolo”, determinism volițional, isterie ipohondră, robotizare spirituală, hățuri ideatice. Dar ea nu e nici deism relaxat, retragere dezinteresată, ascundere de sine, renunțare la legea iubirii părintești, abandon lăuntric sau avort spontan. Providența e ochiul scrutător și iubitor al lui Dumnezeu, prezența Lui stăruitoare dar discretă în interioritatea vieții noastre, simțirea iubirii Lui sensibile și duioase, fără a deveni insistent sau vocal, însă mereu acolo, așteptând activ creșterea noastră în simțirea Lui.

Și mai este ceva. Băiatul meu de doi ani alerga împreună cu ceilalți pe scările care duceau spre vârf. Ajuns acolo, de unde poți privi de sus toată lumea, copilul nu se mai arunca pe albie, ci rămânea acolo nemișcat, minute în șir. Copiii treceau pe lângă el, iar el, rupt parcă de realitate, contempla lumea de sus, se hrănea din perspectiva înălțimii cu o poftă greu de cuprins în cuvinte.

După vreo oră și ceva de pronie la puterea minus infinit, mă durea capul de țipetele haotice din parc. Așa că am hotărât să plec. Am luat copiii cu chiu cu vai de la tobogan. Ce urlete și plânsete au fost atunci, nu vă pot spune. Cei doi se tăvăleau pe jos, plângeau îngrozitor, suspinau sacadat îngăimând silabe din care deduceam că mai vor să stea. Atunci le-am spus: de acum vă promit că nu vă mai aduc aici niciodată. Dar apoi mi-am zis: Și noi oamenii mari urlăm, zbierăm și plângem când pierdem ceva care oricum ne-a fost dăruit fără să merităm. Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne-ar zice același lucru? Suntem în parcul vieții pentru că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne aduce aici, deși știe că vom plânge când vom pleca. Ne dă darurile doar din iubirea Sa infinită. Știe cât de urât vom face când le vom pierde din nepăsarea noastră. Dar bucuria Lui de a ne vedea fericiți e mai mare decât orice suferință de-a noastră trecătoare și imatură.

Cum se înnoieşte sufletul?

Ionuţ Bursuc

Învăţătura creştină despre pocăinţă accentuează latura regeneratoare, vitalizantă şi restauratoare a acesteia. Departe de a fi privită ca simplă părere de rău pentru fapte şi atitudini din trecut, pocăinţa înseamnă schimbare activă, dinamică, a felului de a gândi şi, în consecinţă, a felului de a fi. Căinţa este doar un preambul, o pregătire necesară transformării complexe a modului de viaţă care defineşte esenţa pocăinţei.

Sfântul Siluan Athonitul, monah trăitor în ultima parte a secolului al XIX-lea, îşi fundamentează întreaga sa viaţă duhovnicească pe ideea pocăinţei regeneratoare şi a iubirii divine care iartă, înnoieşte şi hrăneşte sufletul. Nu întâmplător, maxima favorită a monahului devenit sfânt - „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjui!“ - a fost preluată de ucenicii acestuia şi promovată drept îndemn prin excelenţă adresat umanităţii din prezent. Semnificaţia acesteia - susţine Jean-Claude Larchet în fragmentul pe care vi-l recomandăm în continuare - ilustrează în acelaşi timp ideea discernământului necesar oricărui creştin pentru a putea urma o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dar mai ales nădejdea în iubirea atotputernică şi iertătoare a Părintelui ceresc.

O latură cu totul originală a învăţăturii Sfântului Siluan cu privire la pocăinţă este încredinţarea, născută fără îndoială din simţirea în propria viaţă, a milei lui Dumnezeu, că Domnul, în marea Sa bunătate, este întotdeauna gata să-l ierte pe cel care se căieşte de păcatele sale, oricât ar fi ele de mari şi de grele. „Mulţi sunt cei ce gândesc: «Am făcut multe păcate, am ucis, am furat, m-am mâniat, am defăimat, am trăit în desfrâu şi am făcut multe alte lucruri rele», iar ruşinea îi reţine de a intra pe calea pocăinţei. Dar, înaintea lui Dumnezeu, toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare“.

Domnul nu încetează să dorească şi să aştepte pocăinţa celor care păcătuiesc. Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu ştie „cât de mult ne iubeşte şi cu ce dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască“.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de cei care au făcut rele şi s-au depărtat de El, smerenia, răbdarea, grija şi milostivirea pe care le-o arată, sunt pentru Sfântul Siluan prilej de uimire şi minunare: „Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga Ta în păcatul ei“. Amintindu-şi de trecutul său păcătos, el spune: „Era odată un suflet păcătos pe care Domnul l-a chemat la pocăinţă şi acest suflet s-a întors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e atât de milostiv, de smerit şi de blând! Pentru nesfârşita Lui bunătate, El nu Şi-a adus aminte de păcatele lui“.

Pe cel care se căieşte de păcate sale, Dumnezeu nu numai că îl iartă, dar chiar îi dă pe dată harul Său, fără nici o întârziere. „Întoarce sufletul spre Domnul şi spune: «„Doamne iartă-mă!», şi să nu crezi că El nu te va ierta. Bunătatea Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte numaidecât. Iată ce învaţă Duhul Sfânt în Biserica noastră“.

„Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte“

Căinţa celui păcătos Îl bucură pe Domnul: „Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte întru smerenie“, „Domnul Se bucură de căinţa oamenilor“; „Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului“; „Domnul Se bucură pentru noi când ne învinovăţim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său“. Bunătatea Lui este atât de mare încât El îi dă omului tot ce acesta Îi cere pentru mântuirea sufletului său. „Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pe oameni şi le va da toate.“

E un mare păcat ca omul să nu se căiască, cugetând că Dumnezeu nu-l va ierta, neştiind că bunătatea şi mila Lui sunt nemărginite şi că El este întotdeauna gata să-l primească pe cel care se căieşte, ca să-i dăruiască nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul Său. „Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască. Văd deznădejdea lor şi plâng mult, compătimindu-i. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu. Dacă tot sufletul ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui.“ „Sufletul păcătos, care nu cunoaşte pe Domnul, gândeşte că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult El ne iubeşte. Dar, dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului.“

Sfântul Siluan nu osteneşte să laude binefacerile pocăinţei şi mai ales îndreptarea pe care o aduce ea sufletului păcătos: „Prin pocăinţă totul se repară“.
Ea curăţeşte mintea şi inima: „Omul care a căzut se curăţeşte prin pocăinţă“; „Prin pocăinţă, mintea ta se va curăţi; şi face aceasta mai ales pentru că înlesneşte iertarea păcatelor“. Pentru că iertarea păcatelor îl scapă pe om de povara păcatelor şi de nenorocitele lor urmări - pornirea spre rău şi cugetele rele -, căinţa este izvor al multor bunătăţi duhovniceşti.

Mai întâi, ea face sufletul să-şi afle pacea şi odihna, pierdute din pricina păcatului: „Din pricina păcatului toţi oamenii au pierdut pacea“; „tot sufletul care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria şi pacea vor domni din nou în suflet“; „Dacă cineva şi-a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa“; „Pocăieşte-te şi vei vedea pace în sufletul tău“. Lucrul acesta este adevărat nu numai pentru fiecare om în parte, ci şi pentru toate popoarele lumii: „Dacă un popor sau un stat suferă, să se pocăiască şi atunci toate se vor reaşeza de Dumnezeu“. Pacea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu în urma pocăinţei noastre nu este simpla pace firească, ci odihna pe care ne-a făgăduit-o Hristos (Matei 11, 28), „odihna în Duhul Sfânt, pe care sufletul o primeşte prin pocăinţă“, „pacea dumnezeiască“. Sfântul Siluan dă mărturie pentru aceasta din propria sa experienţă: „De îndată ce spun «Iartă-mă, Doamne, căci sunt slab şi neputincios, şi dă-mi pacea Ta, pe care o dai slujitorilor Tăi!», sufletul meu îşi regăseşte numaidecât pacea“.

Pocăinţa - „calea cea mai scurtă de mântuire“

Prin pocăinţă, omul ajunge să-şi afle libertatea cea adevărată: „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme“; „Cere iertare şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei dobândi iertarea păcatelor tale, vei zice: «Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi vine de la Dumnezeu»“.

Tot prin ea, sufletul câştigă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: „Voi, toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte; şi acolo unde e iertare, acolo domnesc libertatea şi iubire“. „Prin pocăinţă vei iubi pe toţi oamenii“, care se pierd din pricina păcatului, a patimilor şi a gândurilor rele.

Ea este pentru om izvor de bucurie duhovnicească, mai cu seamă pentru că face să înceteze suferinţa pricinuită de păcat. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, atunci va fi bucurie şi săltare în sufletul tău.“

Iertarea dobândită prin pocăinţă deschide poarta rugăciunii curate, în care se fac vădite în chip deosebit toate aceste roade ale căinţei despre care am vorbit: „Când Duhul ne iartă păcatele noastre, sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată şi atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne în pace şi bucurie întru El. Aceasta e adevărata libertate. Dar, fără Dumnezeu, nu poate exista libertate, pentru că vrăjmaşii ne tulbură sufletul prin gânduri rele“.

Prin pocăinţă, omul se înalţă la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, cea pe care ne-o dă El Însuşi: „Prin pocăinţă vine harul Duhului Sfânt şi astfel cunoaştem pe Domnul“.

Pocăinţa este cel mai bun mijloc şi calea cea mai scurtă de mântuire şi, în ultimă instanţă, singura condiţie pentru a fi mântuit, însă cu totul indispensabilă. Sfântul Siluan îşi întemeiază pe ea nădejdea mântuirii tuturor oamenilor: „Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fără excepţie. Numai cei care nu vor să se pocăiască nu se vor mântui“. „Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de cel păcătos. Scriu adevărul, înaintea feţei lui Dumnezeu: toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu se va pierde dacă face pocăinţă.“

Ca şi smerenia, pocăinţa este mijloc sigur de păstrare a harului Duhului Sfânt, de câştigare sau regăsire a lui. Curăţind mintea şi inima omului, îl pregăteşte astfel să primească harul: „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă în dar harul Duhului Sfânt“. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, harul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul tău.“ Dacă ne pocăim, „atunci vom vedea slava Domnului“, căci „cei care se pocăiesc pentru păcatele lor sunt înălţaţi la ceruri, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă“.

(Texte selectate din Jean Claude Larchet, Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003)

Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea

Fragment preluat de aici: Trei episcopi şi un făcător de minuni

Preot DAN POPOVICI
"Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el"

Nascut la Orastie, in 1970, parintele Dan este inca un exemplu de convertire miraculoasa a unui tanar dupa revolutie. Initial, a urmat Facultatea de Calculatoare si Automatica din Timisoara si a fost un "ateu fervent", dupa cum marturiseste.

�

Dar dorinta sa de a afla tainele lumii, curiozitatea scormonitoare si dragostea de carte l-au impins in pridvorul Bisericii. Intai a intrat intr-un cerc de parapsihologie, apoi a citit istoria tuturor marilor religii si asa a ajuns la "Tratatul de mistica" al parintelui Dumitru Staniloae. "Acolo e un pasaj despre rugaciunea duhovniceasca, aceea cand nu te mai rogi tu, ci intra in tine Duhul Sfant si face toata lucrarea. Mi-am dat seama ca aceasta nu e filosofie, ci viata, si am vrut sa ma apropii mai mult. Apoi am cunoscut o serie de mari preoti, ca parintele Staniloae, parintele Sofian Boghiu, parintele Ghelasie de la Frasinei, parintele Teofil de la Sambata sau parintele Gheorghe Donu de la Cugir - mai putin cunoscut, dar de o nemarginita finete duhovniceasca. Si cu ajutorul lor am crescut duhovniceste, am urmat teologia si am devenit preot. Niciodata nu ma gandisem la asta inainte si nu mi-am dorit aceasta".
Parintele Dan este la randul sau un duhovnic cunoscut si pretuit in inima Ardealului. Aflandu-ne in plin post al Pastilor, am gasit de cuviinta sa zabovim cu sfintia sa asupra relatiei duhovnic-ucenic si a primelor trepte din urcusul duhovnicesc.

- Este timpul Postului Mare, in care de obicei vin mai multi crestini sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Relatia cu duhovnicul este esentiala in evolutia spirituala a crestinului. Care credeti ca este cea mai buna cale de a-l ajuta ca duhovnic pe un crestin? 

- Relatia dintre duhovnic si ucenic trebuie sa fie relaxata. Calea este una de mijloc, nici foarte aspra, dar nici foarte laxa.

�

Eu nu sunt pedepsitorul celui pe care il spovedesc, dar nici nu pot sa-l ajut daca nu vrea. Stradania mea este sa-l fac sa constientizeze ce inseamna o viata crestina autentica si, eventual, sa-l vindec de unele traume. Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el. Desigur, nu poti astazi sa aplici canoanele in litera lor, fara nici un fel de grija pentru spiritul lor, pentru contextul social si, mai ales, avand in vedere persoana din fata ta, pentru ca atunci risti sa-l indepartezi pe cel care vine la scaunul de spovedanie. Dar nici nu poti trece in cealalta extrema, sa-l absolvi imediat de orice pacat si sa-l impartasesti fara sa faca nimic pentru a se indrepta. Pentru ca, daca a facut pacate mari si nu s-a pocait, nu a facut un canon, nu s-a rugat cu zdrobirea inimii pentru iertare, iar eu ii dau sfânta împărtăşanie, nu se va schimba. Va spune: "Pai, totul e in regula, orice am facut, am primit sfanta impartasanie". Si nu va face nici cel mai mic efort sa se schimbe in bine viata lui. Insa, daca reusesc sa-l fac constient de consecintele faptelor sale si ii sadesc in inima dorinta de a se imbunatati sufleteste, pe urma e lucrarea lui si nu mai am de facut prea multe.

- Acest echilibru pe care il cultivati in relatia cu credinciosii da roade?

O bijuterie la marginea Alba Iuliei

�

- Sigur ca da. Numai ca nu exista o reteta universala, iar ce este echilibru intr-un caz poate fi exces in altul. Duhovnicia presupune o buna cunoastere a ucenicului (credinciosului n. red.), pentru a gasi solutia cea mai buna pentru el. Fiecare dintre noi ne aflam pe o alta treapta de dezvoltare sufleteasca. Din punct de vedere biologic avem o varsta, din punct de vedere psihologic avem o alta varsta si din punct de vedere duhovnicesc, o alta varsta. Pot sa am 60 de ani de viata, dar numai 20 de ani psihologic vorbind si 7 ani - duhovniceste. Anii mai multi de viata nu inseamna neaparat si cunostinte mai bogate sau experiente formatoare mai multe si mai fecunde, nici vreo imbunatatire duhovniceasca mai mare. Trebuie sa vezi cam care e nivelul duhovnicesc al fiecarui om, si atunci sa-i vorbesti pe acel nivel, nu ca unui om de 60 de ani, chiar daca atatia are dupa buletin. E fundamental sa-l accepti pe om cu limitele lui, dar la fel de important este ca omul sa vrea sa se schimbe.
Piatra de temelie a vietii duhovnicesti este spovedania. Daca omul face o spovedanie completa, scotand la lumina tot ce il apasa, tot ce ii ingradeste constiinta, e un pas urias. Apoi, daca participa la slujbe, in principal la Sfanta Liturghie, in mod constant, se roaga dimineata si seara si tine posturile, nu se poate sa nu se schimbe viata lui. Daca, intr-adevar, vrea sa mearga pe aceasta cale... Pentru ca, de multe ori, spunem cu gura ca vrem, dar in inima noastra nu vrem.

"Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea"

- E suficienta experienta de duhovnic, pentru a putea "citi" bine un credincios, sau e necesara si o pregatire speciala in psihologie?

- Din pacate, noi am pierdut inaltimea duhovniceasca a parintilor de demult. Aceia nu aveau nevoie nici de cunostinte teologice, nici de alt fel.

�

Traiau in rugaciune continua, si harul Duhului Sfant ii lumina si le dadea puterea de a discerne si de a gasi solutii la orice. Noi incercam sa compensam cumva lipsa acelei inaltimi duhovnicesti, prin cunostinte teoretice, inclusiv cele de psihologie. Ne insusim o suma de lucruri care provin dintr-o cunoastere mai mult omeneasca si mai putin dumnezeiasca. Acestea sunt niste cârje, de care ne folosim pentru a merge pe drumul drept. Ele ne sprijina in neputintele noastre, insa idealul este viata duhovniceasca desavarsita, caci aceea ne face autentici si ne da forta de a vedea pana departe, pentru noi si pentru credinciosii nostri. Imi amintesc, de pilda, de viata sfanta a staretului Iosif, de la manastirea Optina, la care veneau nenumarati crestini, de la sute de kilometri, din pravoslavnica Rusie, sa-i ceara sfatul. La un moment dat, a venit la avva o fata care voia sa se marite si avea trei pretendenti si nu stia pe care sa-l aleaga. Ea i-a spus parintelui ca l-ar prefera pe unul dintre aceia, dar nu stia daca e cel mai bun. Iar parintele a povatuit-o sa-l ia pe un altul, daca vrea sa-i fie viata buna. Fata l-a ascultat si a trait fericita cu acel barbat, pana la adanci batraneti, in vreme ce acela pe care l-ar fi preferat initial a murit napraznic, in mai putin de un an. Iata, asadar, ca parintele avea darul de a vedea pana in zarile vietii, fara sa fie psiholog. Apropo de casnicie, sa retineti ca una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea. Ni se inoculeaza aceasta minciuna, prin literatura, presa, filme, inca de cand suntem copii. Ni se spune ca nu putem fi fericiti decat daca ne gasim jumatatea. Este o minciuna care dateaza cam din perioada romanticilor, cand omul s-a indepartat de Dumnezeu si cauta sa puna pe piedestalul pe care statuse Dumnezeu un alt om, persoana iubita.

Invierea Domnului - in biserica schitului

�

- De ce spuneti ca e o minciuna? 

- Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: "Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru". Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru. Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine. Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine. De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg. Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala... Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai daca vrea. Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe "jumatatea". Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe. Cand iubesti pe cineva, nu te căzni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi. Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau. Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cât râvna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita. Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti. Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru.

�

- Care ar fi cea mai buna motivatie pentru un om, ca sa duca o viata crestineasca in adevaratul sens al cuvantului?

- Sa vada in noi, preotii, modele de viata crestina. Daca ar vedea in noi bucurie, lumina, pace si liniste, poate ca si-ar dori sa devina asemeni noua. Va amintiti dialogul Sfantului Serafim de Sarov cu Nikolai Motovilov, caruia i-a spus ca scopul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh. Iar Motovilov l-a intrebat ce e Duhul Sfant. Atunci, Sf. Serafim i-a luat fata in palme si l-a privit in ochi, iar lumina Duhului Sfant, care era ascunsa in Sf. Serafim sub haina smereniei, a navalit in afara si, in ciuda aprigei ierni rusesti, Motovilov marturiseste ca a simtit o caldura in tot trupul si ca in jurul lor era numai soare. Asta e, daca noi duhovnicii avem o viata duhovniceasca adevarata, pacea si linistea li se transmit si credinciosilor. Cum tot sfantul Serafim spune: "Fa pace in sufletul tau si multi isi vor gasi linistea langa tine". Cand are exemplul viu, crestinul nu mai are nevoie de argumente. Pe de alta parte, crestinul trebuie sa fie constient de ce traieste. De aceea, eu ii sfatuiesc pe cei care vin la mine: analizeaza starea ta de dinainte de rugaciune, roaga-te cu daruire si atentie un sfert de ora si apoi observa iarasi starea ta. E clar ca e mult mai buna. Daca vrei ca mereu sa ai acea stare de bine, trebuie sa te rogi mai mult si sa traiesti potrivit unor reguli. Pe urma, fii atent la ce ti se intampla dupa ce te spovedesti.

�

Daca te marturisesti din toata inima, fara sa ascunzi mizeria sub covor si caindu-te cu adevarat, te vei simti usurat, luminat, bucuros. Pastreaza curatenia in sufletul tau, chiar daca nu te poti abtine de la unele pacate, vino si te spovedeste, fa-ti canonul si vei avea o viata mult mai senina si mai usoara. Sfanta impartasanie e punctul culminant al acestei apropieri de Dumnezeu. Straduieste-te sa te faci vrednic de ea si vei vedea cat de bine iti va fi. Noi putem gusta Imparatia lui Dumnezeu inca de aici, nu trebuie sa asteptam sa murim. E suficient sa ne ingrijim sufletele pentru a ne putea impartasi. Dar revin mereu la principalul obstacol pe care il intampinam pentru o viata duhovniceasca imbunatatita: propria noastra vrere. Sunt multi oameni care nu vor sa se schimbe, care nu cred ca au ceva de schimbat in viata lor, care nu constientizeaza pacatul. Imi spun: "Parinte, nu am facut nici un rau, nu am furat, n-am dat foc, n-am omorat pe nimeni". Si atunci, nu au cum sa mearga mai departe.

Fotografiile autorul
Claudiu Tarziu 

Despre libertate si voia lui Dumnezeu

Din răspunsurile Maicii Siluana

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-şi plia voia pe voia omului. Adică, El fiind atotputernic şi Libertate absolută, poate şi voieşte nu doar să ne dea libertate şi să ne lase să facem ce voim, în limitele statutului nostru de creaturi, ci şi să ne urmeze cu iubirea Lui, cu purtarea Lui de grijă, în orice abis de neascultare am merge, în orice robie străină ne-am vinde, fără să ne forţeze să facem voia Lui. Doar ne cheamă mereu, fie prin Cuvântul Său Care a grăit prin prooroci sau direct când „S-a făcut om ca noi”, fie prin glasul tainic al durerii din inima noastră.
Când alegem să trăim autonom, să facem după capul nostru, chiar dacă acest cap sunt părinţii noştri, sau un model uman, sau mentalitatea lumii în care ne-am născut, totul ne apare ca „dat”, ca blestem chiar. Şi este. Felul în care trăim este „dat”, este scris în sinapsele creierului nostru subcortical, necontrolat de atenţie şi voinţă decât cu mari eforturi de conştientizare, de „lărgire a conştiinţei” degrabă alunecătoare în „apucăturile ” de bază... Acela e omul nostru vechi. Aceea e viaţa noastră de somnambuli! La noi strigă Apostolul: „Treziţi-vă, cei ce dormiţi, şi nu fiţi morţi, şi vă va lumina pe voi Domnul!”. Da, şi nu e somn, ci somnambulism, pentru că ne mişcăm, ne agităm, ne rănim, ne ucidem, ne sinucidem... La noi strigă Domnul: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!”.
Când răspundem acestor chemări, totul se schimbă. Descoperim că tot ce ni se întâmplă e după „scenariul” nostru, inspirat de la „ai noştri” şi că Dumnezeu a rânduit să ne lase la „mintea noastră” până vom voi să alegem liberi „Mintea Lui”. În acest timp ne păzeşte şi ne conduce cu Pronia Sa, fără să ne stingherească libertatea, care constă în libertatea de a alege între a-L primi sau a-L alunga din viaţa noastră. Numai această alegere e liberă. Celelalte sunt dictate de nevoi, de dorinţe, de plăceri, de frică etc.
Da, poţi să-ţi pierzi cu totul libertatea faţă de păcat, de patimă. Dar niciodată nu-ţi va fi luată libertatea de a alege să-L chemi pe Domnul în ajutor ca să te elibereze de păcat şi să-I dai Lui locul pe care îl ocupă acum plăcerea păcatului... Asta e moartea faţă de păcat, e răstignirea pornirilor compulsive scrise în sinapsele păcatului.
Puterea ca să faci asta ne-o dă tot El. Se dă pe Sine întreg ţie, ca să facă împreună cu tine această schimbare, înnoire a firii, dacă vei lucra la înnoirea minţii tale. Adică hotărârea de a alege mai degrabă moartea, din cauza „sevrajului” cu care te ameninţă patima lepădată, decât să mai alimentezi vechile sinapse cu energia ta de viaţă. Asta e arta ascezei, care se predă (se înmânează) în Biserică. Aici intră şi lupta cu gândurile pătimaşe, aceste „rachete” ale duhurilor întunericului...
Domnul să te ducă mai departe, Om drag, nu atât pe calea înţelegerii, cât pe cea a făptuirii cu simplitate şi credinţă a Poruncilor Sale, după sfânta Sa rânduială.
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana

Dumnezeu nu va veni în viața mea să-mi transforme fiecare clipă în bucurie, dacă nu-L chem, pentru că nu dă buzna în darul libertății pe care ni l-a făcut

Să ne întoarcem la izvorul bucuriei: Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie lucrează așa cum lucrează inima în organismul nostru: adună sângele plin de toxine și îl trimite la plămâni, îl oxigenează și apoi îl trimite – curat – prin tot organismul. Așa facem și noi în Domnul: ne adaptăm cu toții, din toate colțurile, ne unim cu El în Biserică, Îl sărutăm, Îl primim, Îl mâncăm. Totul este atât de simplu...

Și iar mă otrăvesc de toate otrăvurile din jurul meu, iar mă duc la Biserică, iar mă spovedesc, iar mă împărtășesc, iar primesc Duhul cel Ceresc pe Care Îl cerem, Îl chemăm mereu și mereu. Iată taina meșteșugului bucuriei: să facem din fiecare clipă o epicleză, adică să chemăm Duhul Sfânt. Cu cât îl vom chema mai mult pe Dumnezeu, cu atât El va veni. Dumnezeu vine la chemare. Putem să lăsăm pâinea și vinul pe Sfânta Masă cât vrem noi, nu se transformă singure. Trebuie ca părintele să cadă în genunchi, să ceară venirea Duhului Sfânt, să trimită Dumnezeu Duhul Sfânt peste Cinstitele daruri și peste noi, care suntem acolo, ca să le transforme în Trupul și Sângele Său iar pe noi să ne transforme, să ne învrednicească să-L primim în noi. Tot așa, Dumnezeu nu va veni în viața mea să-mi transforme fiecare clipă în bucurie, dacă nu-L chem, pentru că nu dă buzna în darul libertății pe care ni l-a făcut.

Maica Siluana