Miza pe prietenie

Ieromonah Nicodim Petre

M-a întrebat, nu demult, cineva:
– Credeţi că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Oraşele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante şi locuri de distracţii unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviinţă şi fiind departe de cuminţenia pe care o aveau altădată românii.
Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iaşi, pe când eram student, la sfârşitul anilor ’90.

Era seară şi destul de cald afară. Ieşenii urmăreau la televizor, ca aproape toată ţara, un meci de fotbal: România – Anglia. Mă plimbam cu un prieten pe aleile din curtea mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Era un aer plăcut, iar noi aveam o dispoziţie bună pentru meditaţie şi conversaţie. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din faţa mănăstirii, şi chiar de mai departe.
– Este meci – remarc cu voce tare.
– Da. Cine joacă?
– Nu ştiu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede ţipenie de om pe stradă.
Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piaţa Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm şi să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Am uitat de meci. Strigătele pasionaţilor de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri, dar ne-am învăţat cu ele şi nu ne mai distrăgeau atenţia. Eram absorbiţi de ale noastre când o izbucnire de „goooool...! gol! gol! gol!” ne-a făcut să ne oprim.
Strigăte de bucurie, de entuziasm. Vibrau blocurile. Unii mai ieşeau pe balcon, apoi intrau iarăşi în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neştiind parcă cum să-şi mai manifeste bucuria.

Meciul a mai durat puţin şi s-a încheiat. A urmat apoi o bucurie generală: vibraţie, balcoanele pline de oameni, claxoane, maşinile străbăteau străzile cu steaguri fluturând, scoase pe geamurile; ieşenii erau în stradă, mişcându-se spre nici unde. Totul într-un iureş de zgomote şi voci. Apăreau continuu maşini după maşini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliţiei care anunţă la megafoane: „Se opreşte circulaţia pe bulevardul Ştefan cel Mare, vă rugăm eliberaţi bulevardul”.
Va fi un miting al studenţilor din Tudor până sus în Târguşor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenţi din complexul Tudor Vladimirescu vor să-şi arate solidaritatea faţă de echipa României. Cine poate să-i oprească? N-au mai făcut cerere la Primărie cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15–20 de minute a început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a!
Colegul meu era nemulţumit, chiar tulburat, văzând toată brambureala asta şi-mi spunea:
– Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge ţara asta?
Din când în când scăpa cuvinte şi mai aspre care m-au făcut să mă abţin pentru moment de la vreo observaţie ca să nu tensionez dialogul.

Frontul studenţilor ajunse în faţa Palatului Culturii şi de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ştefan. Erau mulţi. Studenţilor li s-au alăturat şi mulţi ieşeni. În faţă erau mai rari, dar, după primii, urma front compact. O coloană de vreo 200 de metri sau chiar mai mult de oameni. Când am văzut atâta lume, care ajunsese deja în faţa mănăstirii Trei Ierarhi, ne-am tras mai spre interiorul curţii.
Era o gălăgie încât nu mă mai puteam înţelege cu prietenul meu. L-am privit şi avea o expresie de nemulţumire şi de dezaprobare adâncă pe chip.
Când mijlocul frontului de studenţi şi ieşeni a ajuns în dreptul porţii noastre, s-a întâmplat ceva neaşteptat.
Într-un moment scurt, de linişte, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre tineri: „Băi, Tatăl nostru!” Şi am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiţii. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă le-ar fi comandat vreun general de armată.
Nu am avut timp să ne dăm seama prea bine ce se întâmplă. Într-o clipă au fost în genunchi cu faţa spre biserica Trei Ierarhi şi au început să rostească rar şi tare:
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău...”. Noi, parcă ruşinaţi, ne-am dat după o tuie. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială şi măreaţă. Cuvintele rostite de studenţii în genunchi şi cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii şi se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din faţa bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau şi de-a lungul şoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia că trăieşti o adevărată exorcizare a văzduhului.
„...şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin.”

Colegul meu a început să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Larg şi rar. A mai spus apoi doar de câteva ori : Na... na...
Studenţii s-au ridicat şi şi-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târguşor, cu aceleaşi ovaţii de „România! România!” M-am gândit atunci că tinerii aceştia nu sunt pierduţi şi nu sunt golani. Sunt tinerii noştri, români, care scandează numele ţării şi care ştiu încă să spună „Tatăl nostru”.

Tinerii nu trebuie judecaţi, ci ajutaţi. Dar, mai întâi, trebuie înţeleşi.
Secularizarea vieţii morale şi spirituale atinge în epoca noastră nu numai pe maturi ci, mai ales, pe copii şi pe tineri, care nu au încă un discernământ format.
Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câţiva ani de la Revoluţie, atitudinile, obiceiurile şi felul de a acţiona al generaţiilor tinere s-au schimbat radical datorită societăţii de consum. Mijloacele de informare moderne au un mare impact asupra adolescenţilor care nu au puterea de a controla şi evalua informaţia primită; aceasta din urmă se transformă în timp într-o convingere ce influenţează limbajul şi atitudinea tânărului.
El începe a primi tot acest complex de opinii relative, de informaţii, cel mai adesea contradictorii, chiar din copilărie. În interiorul acestui pluralism de idei şi de atitudini, Dumnezeu, credinţa şi Biserica devin, adesea, foarte relative şi ele, ca şi celelelte valori umane.

Tinereţea este etapa din viaţa omului Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuşi, şi, de multe ori, este în divergenţă cu sine însuşi deoarece trăieşte într-o lume contradictorie, aflată într-o continuă schimbare. Cum să se descurce? O fată de liceu de 15-16 ani spunea o dată: „lumea crede că trebuie să fim fericiţi doar pentru că suntem tineri”. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi. Aproape toate cercetările asupra condiţiei tinerilor pun în prim plan constatarea că majoritatea acestora trăiesc mai mult sau mai puţin o criză a propriei identităţi.
Copilul de ieri care era foarte legat de judecăţile părinţilor săi caută un nou echilibru cu el însuşi, cu spaţiul familial, social, moral în care trăieşte şi cu propriul său mod de acţiune şi gândire. Cu alte cuvinte, încearcă să experimenteze o nouă identitate.

Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identităţi fragmentare, ambivalente, contradictorii şi neajunse la maturitate.
Este de înţeles apariţia acestei crize a identităţii personale, atunci când tânărul nu mai reuşeşte să se adapteze la schimbări atât de rapide şi dese, din sistemul de învăţământ şi din spaţiul socio-cultural. A nu avea o identitate coerentă în lumea zilelor noastre e reţinut de foarte mulţi tineri ca fiind un lucru normal.
Un alt lucru care-l caracterizează poate în primul rând pe adolescent este dorinţa sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă uneori în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate şi la toţi (sfidarea diferitelor forme ale autorităţii, ş.a.). Să ne gândim că mulţi trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinţi alcoolici sau divorţaţi. Noi îi întâlnim pe aceşti tineri, dar nu ştim de unde vin.

În condiţiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată, iar retragerea în autoritarism creează distanţă şi nu duce nicăieri. Toţi tinerii au ceva în comun: căutarea. (Se şi zice că „Doar un tânăr în căutare, este cu adevărat tânăr”). Ei trebuie ajutaţi în această căutare. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generaţii pentru a le deschide inima spre frumuseţea ortodoxiei. Altfel, există riscul ca ei să găsească „soluţii” în alte părţi, adică să eşueze.
Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de prietenia noastră. Au mare nevoie să fie ascultaţi şi înţeleşi. Şi, de asemenea, au nevoie să li se răspundă în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp. Şi, peste toate, să-i iubim.
Dacă ne preocupă viaţa lor, nu ne rămâne decât să îi luăm în serios.

Sursa: Revista Măn. Putna, Cuvinte către tineri, 2008