(Aşa se numeşte noua categorie adăugată azi pe blog. Pentru început, sper să fie de ajutor următorul articol. Vor urma şi altele. Doamne, ajută! Ramona)
Cât mă poate împlini aproapele meu?
Cristina STURZU
Ajung uneori în situaţia de a discuta cu fete necăsătorite, "aşteptând" un soţ, cu gândul că acesta, copiii pe care-i vor avea vor fi antidotul singurătăţii, împlinitorul golului din inimă. Fiecare astfel de conversaţie mă face să meditez asupra propriei căsnicii. Şi de fiecare dată îmi vine gândul că "a găsi un soţ" nu e de fapt marea problemă, aşa cum "a reuşi la facultate" nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie.
Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi "totul". A-l întâlni pe "ales" poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei.
Şi totuşi... a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine. Asta poate spune oricine e căsătorit. Mihaela, o femeie de 30 de ani, are un soţ extraordinar. Cu lacrimi în ochi, mi-a spus ultimele cuvinte pe care le-a rostit soţul ei înainte de a ieşi din casă, pentru a pleca în delegaţie: "
Când îţi vei da seama ce pot face eu ca să te simţi împlinită, să-mi spui şi mie". Aceste cuvinte au lovit-o profund, rămânând cu un soi de deznădejde.
Poate că mulţi aţi trecut prin situaţii similare, chiar dacă nu aţi folosit aceste cuvinte. Şi poate că nu soţul ori soţia erau cei faţă de care aţi simţit această neîmplinire, pentru că nu sunteţi căsătoriţi, dar aveţi gândul că, odată căsătorit, aceasta va dispărea.
E bine de ştiut că atâta vreme cât aştept ca să mă simt împlinit pe deplin printr-o relaţie cu o persoană, voi fi dezamăgit. Toţi suntem umani. Toţi suntem muritori. Şi toţi păcătuim. Şi oricine ar fi, oricât de moral, de iubitor, de deschis, tot nu ne poate împlini pe deplin, încât, de la un punct, ajungem la cuvântul psalmistului: "
Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?" (ps. 72, 24).
El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune
Deşi la un moment dat l-am vrea pe celălalt ca să ne împlinească, orice încercare de a aduce întreaga lume, ca să ne susţină, să ne mângâie, să ne ajute e total fără efectul dorit, dimpotrivă, parcă ne afundă mai tare în propria stare solitară; cu cât vedem că celălalt nu poate ajunge la durerea aceea să ne-o aline, cu atât ne simţim mai singuri. Numai Duhul poate mângâia cu adevărat. Doar pe Domnul Îl putem chema cu adevărat să trăim asta, pentru că numai şi numai El ne poate scoate de fapt de pe traiectoria asta a neîmplinirii, care e iadul propriu, numai El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune. El e singurul care ne poate împlini cu adevărat nevoia noastră profundă, acel gol interior, acel dor. Şi a privi la Dumnezeu astfel, nu e doar un lucru concret, ci e esenţial pentru supravieţuire în lumea asta în care lăsăm emoţiile să ne dicteze stările, atitudinile şi fericirea. Doar Dumnezeu este perfect, incapabil să ne dezamăgească, şi doar El ne poate cunoaşte cel mai profund.
Nu vom fi niciodată înţeleşi total de soţ, copil ori cel mai bun prieten. Dar Domnul ne ştie. Acest dor, pe care El Însuşi l-a sădit în noi, ne creşte dorinţa de a fi cu El aici şi în viaţa veşnică. Şi cu cât ajungem să-L cunoaştem mai profund şi devenim mai intimi cu El, prin participare la slujbe, prin Împărtăşire, devenim din ce în ce mai conştienţi că, într-adevăr, El chiar ne umple acel dor inconsolabil din inimă, aşa cum citim şi în rugăciunile de la Sfânta Împărtăşanie: "
Că Tu eşti dorirea cea adevărată şi veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc."
Domnul e cea mai importantă Persoană din viaţa noastră
Nu putem spune că ne apropiem de Dumnezeu doar pentru că mergem duminica la Sfânta Liturghie. O relaţie apropiată cu cineva îl aduce pe celălalt în permanenţă în inima şi sufletul meu. Cum nu va fi aşa şi cu Domnul? Voi vedea că devine prezenţă permanentă, luându-L martor la tot ce spun, tot ce fac. Tot ce am în gând, în inimă, Îi voi spune Lui mai întâi. Bineînţeles, El deja ştie, orice ar fi. Dar spunându-i Lui mai întâi, eu devin conştient că El e cea mai importantă Persoană din viaţa mea. Şi fiind mereu conştient de prezenţa Lui, încep să mă rog neîncetat.
Apoi, am nevoie să-L iau cu adevărat în serios. Uneori avem o teamă de Dumnezeu, pentru că aşa am învăţat, că ne bate dacă păcătuim. Dar nu-L luăm în serios. Într-o relaţie cu cineva, încercăm să aflăm ce preferinţe are, ce-i displace, dar când e vorba de relaţia cu Domnul, nu ştim ce-I place, ce iubeşte El, ca să facem aşa (şi găsim asta dacă citim în Sfânta Scriptură) şi nu ştim ce nu-I place, ca să evităm (şi putem afla, dacă citim, de asemenea). Avem nevoie să-I luăm în serios cuvintele: "
De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele" (In 14, 15).
"Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg"
Mai există ceva ce ne întăreşte relaţia cu El, aşa cum întăreşte orice relaţie: încrederea. Nădejdea în El, în iubirea Lui şi în faptul că, orice ar fi, oricâtă suferinţă, asta e cu adevărat o premisă pentru mai binele meu.
Arhim. Simeon Kraiopoulos spune, referindu-se la suferinţă: "
Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: "Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc." Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine."
Orice relaţie se bazează pe încredere. Câtă încredere aveţi în Dumnezeu?
Dacă vom începe să medităm mai adânc asupra acestor aspecte şi vom lucra la ele, vom vedea că Domnul, Mirele nostru Cel ceresc, a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna cu noi, să ne împlinească şi să ne iubească. Şi
orice persoană ar intra în viaţa noastră va deveni un dar de la Dumnezeu pentru noi, cu care ne vom putea bucura împreună pe Calea, care este Hristos.
