Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.

            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.

           

            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…

 

            PĂCATUL

           

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.

            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.

            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.

Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.

Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.

Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.

            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.

La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.

            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.

            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.

            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.

 

            BOALA, SUFERINŢA

 

Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.

 

De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.

Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.

            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.

Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.

Sfântul care a învins patima fumatului

arhim. Mihail Daniliuc 

 În anul 1987, Organizația Mondială a Sănătății a declarat ziua de 31 mai drept „Ziua Mondială fără Tutun”, decizie menită să avertizeze omenirea în privinţa pericolului reprezentat de tutun, atât pentru fumători, cât și pentru cei din preajma lor. Deși am pășit în secolul XXI, când medicina a evoluat uimitor, se pare că nu a reușit să combată nici pe departe efectele devastatoare ale țigării asupra organismului uman. Potrivit cercetărilor, pe plan mondial, fumatul reprezintă cea de-a doua cauză de deces care ar putea fi prevenită, dar, din păcate, o vedem grav neglijată. Statisticile demonstrează că numărul victimelor nefirescului obicei îl depăşeşte pe cel al ucişilor de către drogurile ilegale, accidentele rutiere, violenţe ori HIV, luaţi la un loc. Organizația Mondiala a Sănătății estimează că, anual, 5 milioane de persoane mor din cauza bolilor asociate tutunului. Previziunile se arată la fel de îngrijorătoare: în absența unor măsuri urgente, nicotina va curma vieţile unui miliard de oameni în cursul acestui secol.

 „Deh, știri de presă!” vor zice unii. Alții le vor citi, probabil, cu aceeași indiferență cu care își aprind o țigară, contribuind generos la sfârșitul lor abrupt. Am întâlnit undeva o mărturisire emoționantă a unui părinte: nu există nici un păcat omenesc rămas nebiruit de sfinții odrăsliți în Biserica lui Hristos; purtători de trup, ca noi toți, ispitiți de tentațiile lumeşti, îngenuncheaţi uneori de neputințele fizice sau de ale cugetului, au căzut pradă unor astfel de scăderi, dar, prin căință, cu necurmată rugăciune, s-au ridicat, învingând ispitele și s-au făcut locuitori Cereștilor locașuri. „Bine, bine, ce legătură are asta cu fumatul?” se vor întreba unii. Ei bine, aş vrea să profităm de amintita ocazie, unindu-ne vocile ca să pledăm împotriva nimicitorului tabiet, și să ne rugăm Domnului să-i întărească pe cei stăpâniţi de el, spre a se izbăvi. Aduc în sprijinul celor ce se căznesc, dar nu reușesc să părăsească tutunul, o mărturie emoționantă despre un sfânt care a fumat. Da, a fumat și, în notițele sale, pe lângă multe povețe duhovnicești, ne-a transmis zbuciumate gânduri, frământări, trăiri, amare concluzii despre lupta purtată cu viciul. Nu le-a cules de la terțe persoane, ci le-a scris din proprie experiență, căci, în anii tinereții, patima fumatului l-a subjugat de nenumărate ori, deși era preot. Lacrima pocăinței, sinceritatea mărturisirii și recunoașterea micimii L-au îndurat pe Părintele Ceresc, Care S-a milostivit spre robul Său, eliberându-l din mrejele ucigătoarei deprinderi. Sfântul Ioan din Kronstadt, proslăvit în Biserica Rusă, dar tot mai cunoscut și în spiritualitatea românească, căci la el ne referim, în cartea Calea pocăinței lăuntrice, jurnal duhovnicesc needitat, ne-a lăsat consemnat impresii, neîmpliniri, profunde suferințe, dar și nespuse bucurii duhovnicești în lupta cu păcatul. Am ales din scrierea menționată câteva pasaje cuprinzând chibzuințe referitoare la fumat, la efectele sale nocive asupra trupului și sufletului celui robit de fatalul capriciu. „Fumatul tutunului estre un capriciu. De la el sunt durerile de picioare și depresia. Că diavolul este tatăl fumatului am simțit-o în mod deosebit azi: o influență rea, negativă a crescut în mine până la culme. Am simțit că vrăjmașul s-a cuibărit în coastele și în inima mea și cum mi se împotrivea cu insistență, împiedicându-mă să zic ecteniile și rugăciune, speriindu-mă slăbănogindu-mă, întristându-mă până la păcat…. Prin fumat intră în om duhul cel viclean; după ce aseară am fumat tabac, vrăjmașul și-a făcut simțită prezența în mine printr-un sughiț exasperant care m-a chinuit dinainte de a începe cântarea Heruvicul și până m-am împărtășit cu Sfintele Taine. Nervii îmi erau la pământ, vocea mi se poticnea, tremuram, eram epuizat. De aceea… fumatul tabacului nu-și are nici un rost. Este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe. … Gustul țigării nu-l pot compara cu nimic altceva decât cu un lucru drăcesc. Și cum, știind aceasta, pot să fumez tabac?! Cum de-mi permit să fac așa ceva uneori?”

Sunt frământări și gânduri uluitoare. Un părinte ispitit din când în când de acest viciu distrugător a ajuns prietenul lui Hristos. Nu i-a venit ușor: mereu s-a rugat, plângând cu amar, pentru ca Dumnezeu să-l ierte și să-l ajute să-şi înfrângă păcatul. Iată câteva mărturii din mântuitoarea sa pocăință: „am venit la Biserică, căzând cu inima frântă în fața Sfintei Mese, am plâns și m-am tânguit. Cum pot să slujesc în fiecare zi vrăjmașului și nu Domnului meu cu toată sârguința? Doamne, ajută-mă să mă izbăvesc din toate relele căci sunt om rău, plin de atâtea păcate, netrebnic, necurat și întinat.” Smerenia adâncă și stăruința în rugăciune l-au salvat pe părintele Ioan din ghearele nefastei lui dependenţe.

Aș îndrăzni să-i îndemn pe semenii noștri ce cunosc aceeaşi neputință să înalțe rugăciuni la Sfântul Ioan de Kronstadt, căci vor primi grabnic ajutor de la cel care, în decursul vieții sale pământești, s-a luptat și a biruit. Despre războiul cu patimile el însuși spunea: „Domnul ne cunoaşte slăbiciunile. Este gata să ne ierte totul dacă ne căim şi îi cerem iertare. Esenţialul este să nu ne împietrim inima, adică să nu ezităm să ne gândim la păcatul săvârşit şi să ne pocăim de îndată lăsându-ne în grija milostivirii lui Dumnezeu. Atunci inima nu va mai cunoaşte nici frământări, nici ispite, căci va fi înfrântă și smerită şi Dumnezeu nu o va mai urgisi”.

 Să încheiem puţinele noastre rânduri prilejuite de Ziua Internațională împotriva Tutunului reflectând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Co.6, 12). Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan din Kronstadt, să ajute pe toți cei robiți de nicotină să simtă cu adevărat că „țigara este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe”.

via Interregnum.ro

Cum recunoşti un psihopat

Claudia Moscovici

Ai avut vreo relație care să te fi lăsat confuză, golită, epuizată? A încercat să te seducă cu promisiuni, daruri, complimente și vorbe de dragoste, pentru ca apoi să te abandoneze când te așteptai mai puțin și când aveai mai multă nevoie de el? Ai avut vreodată impresia că ai început prin a te îndrăgosti de Făt Frumos pentru ca, la final, să te desparți de Dl. Problemă? I-ai descoperit trecutul ascuns și ai fost expusă laturii sale întunecate? Te-a mințit în mod cronic și cu privire la orice: trecutul lui, relațiile lui, acțiunile, identitatea și intențiile sale? S-a întâmplat ca cel mai frumos vis să se transforme în cel mai cumplit coșmar? Dacă răspunsul la aceste întrebări este „da”, este foarte probabil să te fi întâlnit cu unul dintre așa numiții „prădători sociali”: în termeni clinici, un psihopat.

În ciuda notorietății pe care au căpătat-o o dată cu filmul Psycho, al lui Alfred Hitchcock, psihopații nu sunt niște persoane incomode, retrase și bizare. Dimpotrivă, mai mereu par fermecători, deschiși și normali. De altfel, acesta este principalul lor atu pentru a seduce, “masca sănătății”. Este foarte important să ne informăm cu privire la simptomele psihopatiei pentru a ne putea proteja de acești indivizi periculoși. Experți în psihopatie cum ar fi Hervey Cleckley (“The Mask of Sanity”), Robert Hare (“Without Conscience”) sau Martha Stout (“The Sociopath Next Door”) oferă, în esență, aceeaşi listă a trăsăturilor de personalitate care descriu un psihopat. Sunt indivizi capabili să exercite asupra celorlalţi o formă superficială de seducţie, sunt credibili şi par inteligenţi. Se folosesc de aceasta mască pentru a-i atrage pe ceilalți și pentru a-i controla. Comparat cu alte tipuri de stări patologice, psihopații nu au deliruri și nici nu arată manifest alte semne ale gândirii iraționale. Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care majoritatea celor care intră în contact cu ei îi consideră pentru o vreme “perfect sănătoşi”. Chiar și atunci când comit crime, psihopații știu exact ce fac. Au discernământ, înțeleg perfect ceea ce societatea consideră a fi bun sau rău. Se întâmplă doar să facă anumite excepții în ceea ce privește comportamentul lor anormal, care, potrivit propriilor evaluări, se plasează undeva în afara oricăror norme, deasupra regulilor stabilite de stat și în general în afara oricăror tip de reguli ale umanității.

Printre altele, psihopaților le lipsesc cu desăvârșire manifestările psihonevrotice. Nu numai că sunt opusul anti-eroilor comici ai lui Woody Allen, dar rămân calmi și cu sânge rece chiar și în situațiile în care răspunsul normal ar fi să experimenteze stres. Deși câteodată se avântă în manifestări histrionice de emoție, o fac doar cu scopul de a câștiga simpatia. Altminteri, rămân imperturbabili în situații de criză, inclusiv în cazul unui divorț sau al unei despărțiri de o persoană importantă (deși nu prea există vreo persoană care să fie într-adevăr importantă pentru ei), nu simt prea multe nici la moartea cuiva din familie, nici dacă sunt descoperiți că au comis o crimă și nici când sunt pedepsiți pentru activitățile lor ilegale.

Motto-ul unui psihopat este “marele vis al oamenilor buni sunt oamenii răi”. Psihopații pur și simplu nu pot înțelege ideea de conștiință și nici nu au sentimente pentru ceilalți. Un psihopat consideră toate aceste lucruri doar o formă de slăbiciune. Nu înțeleg că marele lor vis reprezintă coșmarul oamenilor normali. Astfel de indivizi sunt foarte impulsivi și pot sari calul fără prea multe provocări (sau cu provocări foarte mici), dar oricum nimic nu-i destabilizează pentru o perioadă prea lungă. Potrivit aceleiași “rețete”, își pot îndeplini obligațiile doar pentru o perioadă scurtă, atât cât să câștige încrederea. Nu te poți baza pe ei pe termen lung. Nu contează ce promisiuni fac și cât de implicați se declară pentru a le îndeplini, vor ajunge întotdeauna să-i dezamăgească pe ceilalți. De fapt acesta este principalul scop al unui psihopat, dorește să-i rănească și să-i dezamăgească pe cei care au încredere în el.

Psihopații își stabilesc scopuri pe termen scurt. Spun orice le-ar trece prin cap pentru a obține ce vor într-un anumit moment. Mintea lor funcționează ca un fel de GPS care stabilește mereu noi destinații. Oricare ar fi direcția, ei se vor schimba imediat ce li se pare că ceva sau cineva reprezintă, într-un anumit moment, o oportunitate, un drum mai interesant de urmat. Și asta nu se întâmplă doar pentru că psihopații sunt superficiali din punct de vedere emoțional, dar și pentru că sunt invidioși, lacomi și dornici de putere. Își doresc tot ceea ce au alții, orice ar considera ei dezirabil. Poate fi un nou partener, un nou loc de muncă, prestigiu, bogăție sau familie. Vor să aibă relații de succes fără a oferi dragoste, onestitate și fidelitate. Pentru a-și consolida sentimentul de superioritate, după o perioadă pe care o vom numi “falsa lună de miere” – sau așa numită perioadă de ispitire, de seducție – își pun la pământ partenerii (și pe toți ceilalți) și le cultivă slăbiciunile. Pentru a putea duce la capăt aceasta îndeletnicire fără a munci prea mult, psihopatul îi seduce, îi intimidează și îi manipulează pe cei din jur, colegi de serviciu sau prieteni. Pentru a e îmbogăţi nu se dau înapoi de la a comite fraude. În general vorbind, psihopații nu se pot opri la nimic și la nimeni, pentru că au nevoie constantă să-și schimbe interesul. Mai devreme sau mai târziu oricum vor simți instatisfacție, se vor plictisi de tot ce au în viață și își vor dori ceva în plus sau ceva diferit. Psihopații sunt impredictibili chiar și în impredictibilitatea lor. Nimeni nu poate spune dinainte când vor începe să saboteze viața altora, ba chiar și pe a lor, pentru aceste scopuri.

Psihopaţii sunt mincinoşi patologici. Fiecare dintre noi a mințit, probabil, la un moment dat. Minciunile psihopatului sunt dăunătoare, el minte cu maliție, ca și cum ar face o formă de sport. Pentru el, minciuna funcționează ca un mijloc de a-i controla pe alții, manipulându-le percepția asupra realității (ceea ce experții numesc abuz psihologic – engl. “gaslighting”). Pentru ei, aceasta este o formă ieftină de divertisment. Ca urmare a superficialității lor emoționale și a incapacității de a se lega de ceilalți, psihopații se plictisesc rapid. Golul lor psihologic îi impinge către o eterna căutare, vor mereu alți oameni pe care să-i poată folosi, caută alte provocări sexuale, alte drumuri în afaceri și noi modalități de a încălca regulile sociale.
Continuarea pe Catchy

Anorexia sau teama permanentă că ești prea grasă

Nu sunt psiholog, doctor sau teolog, dar m-am gândit din experiența mea să încerc să ajut puțin persoanele care suferă de această boală dificilă , cum e Anorexia.
Eu când am suferit de anorexie nu eram așa de apropiată de Hristos. De aceea, cu ochii de acum, la cei 23 de ani, cred că Anorexia din punct de vedere creștin ortodox poate fi tratată mult mai încurajator. Evit să zic ușor pentru că anorexia nu se tratează deloc ușor.
Probabil știm cu toții câte puțin despre anorexie. Deși este greu de clarificat, de ce o persoană ajunge să sufere de anorexie, totuși s-a putut realiza o categorie de posibili factori:

Factori genetici

Gene care influențează în același timp reglarea alimentației, cât și personalitatea și emoțiile, pot reprezenta factori etiologici importanți.
Este interesant de specificat că s-a observat în aceste cazuri un risc genetic de depresie. Adică de exemplu la o mamă care suferă de depresie clinică și anorexie, va exista posibilitatea ca și fiica ei să aibe o predispoziție către anorexie și depresie. Cu toții știm că depresia reprezintă un păcat din punct de vedere creștin. Anorexicele și oricine în general trebuie să înțeleagă că un anumit mod de a fi și de a trăi va avea un efect asupra copiiilor acestora.

Factori neurobiologici

Este vorba despre corelațiile strânse între serotonina și diferite fenomene psihologice, ca starea de dispoziție, somnul, vomitarea, pofta de mâncare și funcția sexuală. Fiind vorba de o perturbare a sistemului serotonic, cu atât mai mult este nevoie de ajutorul unui doctor, alături de un duhovnic.

Factori nutriționali

Deficitul de zinc cauzează o scădere a apetitului, care poate degenera în anorexie nervoasă, în tulburări de apetit și mai ales într-o inadecvată nutriție. De asemenea și carența altor vitamine, cum ar fi de exemplu Vitamina B1, tirozina și traptofanul, pot contribui la acest fenomen de malnutriție. Așa că mare atenție chiar și în rândul tinerelor care țin post. Postul nu este o scuză pentru a ține o cură de slăbire, mai ales pentru cei slabi cu sănătatea fizică. Un post negru de asemenea este bine să fie făcut numai cu binecuvântarea duhovnicului.

Alimentele bogate în proteine conțin și cantități mari de zinc. Fructele și legumele NU sunt surse suficiente de zinc pentru organismul uman, proteinele din alimente precum cerealele, fructele și legumele sunt proteine incomplete, carnea fiind considerată în acest caz cea mai bună alegere.

Totuși, proteinele din vegetale pot fi combinate pentru a se ajunge la asigurarea necesarului de aminoacizi esențiali pentru organism (adică a proteinelor, respectiv zincului). Astfel de exemple ar fi: orez și fasole, grâu, porumb și fasole. De asemenea se găsesc surse importante de zinc în alune și untul de alune. Tirozina și triptofanul se pot găsi și în produse de post precum: algele marine (indeosebi spirulina), arahidele, peștele, semințele (de susan, de dovleac, de floarea-soarelui), curmale uscate, banane, alune de pădure.

Punctez așa de mult pe acest subiect pentru a face clar câteva lucruri. Tinerele care se joacă cu alimentația, și mai sunt supuse unor factori psihosociali sau ereditari, pot foarte ușor să alunece în timp în anorexie , fără măcar să dorească prea mult la început să slăbească!

Postul nu este o oportunitate de a ține cură de slăbire, iar postul, ținut corect de către persoanele mai sensibile fizic poate fi ținut, dacă se iau în considerare toate aceste alimente sănătoase, precum semințele, legumele, etc. Trebuie să existe o atentă supraveghere a medicului și a duhovnicului, dar dacă persoana respectivă dorește să țină post, poate să țină! Dacă de exemplu tu știi că ai predispoziție spre spasmofilie, dar ții post numai cu pâine și apă, nimic altceva sănătos, atunci nu te mira dacă vei avea probleme și nu da vina pe Ortodoxie că te-a adus la pat.

Factori psihologici.

În multe cazuri de anorexie întâlnim acești factori.
Printre cele mai dese tulburări sunt: tulburări de personalitate, precum perfecționismul, tulburare a imaginii corporale despre sine ca o problemă de percepție de sine, precum și alte tulburări care co-există cu anorexia împreună, precum depresia clinică, tulburarea obsesivă - compulsivă, tulburarea de personalitate de limită, abuzul de substanțe.

Punctez aici pe perfecționism, o problema majoră în societatea noastră, care ar merita singur a fi un subiect de dezbătut. Perfecționismul se naște dintr-o percepție deformată a ceea ce este frumos și normal, din lipsa unei stime și de multe ori, după părerea mea, dintr-o iubire extraordinară de sine, mândria. Perfecționismul și obsesivul sunt probleme dese în anorexie, iar în cazul meu au fost factori importanți.

Factori sociali și culturali

Cu toții știm că trăim într-o lume în care se promovează imaginea. Mass media a încurajat promovarea slăbirii ca formă ideală de frumusețe. Tinerele, din dorința de a fi iubite si acceptate de o societate deformată din păcate, își adună forțele și ambițiile pentru a răspunde acestor pretenții.

De ce este anorexia un păcat?

Haideți acum să analizăm puțin mai aproape problema anorexiei.

La mine anorexia a pornit de la complexul că am fost mereu un copil mai plinuț. Prin clasa a VII-a fusesem la o nuntă și mă uitam cu jind la toate fetele drăguțe și frumos îmbrăcate. Atunci am zis că trebuie să fac ceva. Am început inițial printr-o dietă relativ normală și înot.

Slăbeam. Cu cât slăbeam mai mult, cu atât lumea era mai uimită de aspectul meu fizic și mă admirau. Primeam o admirație sau o laudă, mă simțeam mai valoroasă ca un om. Dar eu nu știam că valoarea unui om nu stă în laudele oamenilor, în aprecierile lor, sau în a lua 10 pe linie (veșnicul perfecționism care îmbolnăvește oamenii).

Așa că am continuat în stilul acesta, ca să îmi alimentez impresia că în sfârșit sunt frumoasă. Problema e că am început să trec de limita normală. Slăbisem aproape 20 de kg în 3-4 luni. Ajunsesem să nu mai mănânc aproape nimic. Un biscuite era o adevărată amenințare. Trebuia să mă cântăresc apoi de vreo 20 de ori restul zilei. Au urmat certurile cu mama. Observați că deja devenisem obsedată, iar percepția mea asupra normalului era afectată.

Undeva în adâncul meu știam că nu e bine ce fac, știam că e rău. Cumva, eu nu mai vroiam să slăbesc. Dar mă speria așa de tare gândul că orice fărâmă de mâncare aș pune în gură ar distruge liniștea aceea care mi-o adusese faptul că acum sunt și eu o fată slabă, că mi-ar distruge lumea pe care mi-o creasem, încât eram de neoprit. Lumea nu mai râdea de mine.

În general, problema anorexiei se învârte în jurul lipsei stimei de sine și a dorinței de a fi apreciată, acceptată, iubită. Din experiența mea personală, am ajuns la concluzia că anorexia, săpată mult mai adânc și mai profund, izvorăște dintr-o lipsă de dragoste, din căutarea personală spre acceptare, iubire, spre eliberare a durerile din suflet.

Atunci când nu găsim această dragoste în Dumnezeu, rezultatul este mai mult decât clar. Căutăm aprecierea societății, căutăm o apreciere atât de absurdă, încât, așa cum e în cazul anorexicelor, niciodata nu va fi de ajuns cât au slăbit și se va ajunge la acțiuni de neînțeles. O anorexică sau un anorexic când se uită în oglindă sau când se cântărește, deși are o greutate mult sub normal, consideră că încă nu este de ajuns. Vorbim aici despre acea percepție deformată.

În această absurditate intră și perfecționismul și obsesiile, care își vor spune cuvântul fie de la început, fie mai târziu.

Perfecționismul, dus la extrem, este tot un păcat. El exprimă nemulțumirea noastră veșnică, frica de a greși, de a rata, de cădea. Dorința de a fii mereu apreciați, lăudați. De unde se nasc aceste frici? Din egoul nostru, ținut într-un lanț vicios, și uite așa, iarăși ajungem la păcatul primar, mândria.

Dacă ar fi acceptată și primită dragostea Lui Dumnezeu, atunci am înțelege, că nu avem nevoie să ne înfometăm ca să ne simțim utile, ca să simțim că facem prin asta ceea ce e corect.

Anorexia este un păcat și pentru că nu acceptăm corpul pe care ni l-a dat Dumnezeu, în frumusețea Lui. Este un păcat pentru că îl conducem voluntar spre o sinucidere lentă, prin înfometările făcute, care vor avea repercusiuni viitoare asupra sănătății, prin vomitatul voluntar, prin substanțele utilizate, prin exercițiul fizic făcut până la epuizare. Da, o sinucidere. 10% din anorexice au sfârșit prin moarte.

Anorexia de asemenea naște tulburări, depresii. Relațiile sociale se pierd, anorexica refuzând un ajutor venit din exterior și neacceptând în multe cazuri că are o problemă. Însingurarea ia naștere, iar lipsa hranei și bucuriei sufletești apar ca o proiecție sau o oglindă a lipsei hranei trupești.

Când această dragoste divină nu este acceptată, fie pentru că o refuzăm, fie pentru că, în cele mai multe cazuri ea nu a fost cunoscută, atunci începe calvarul.

Cum tratăm anorexia sau cum ne comportăm cu persoanele anorexice?

De multe ori, anorexia la început începe din ceva inofensiv. Uneori nici nu îți dai seama, cum ai dat in obsesia îngrășării prin un biscuite sau un ou.
Cu cât avansează anorexia, cu atât ea va fi mai greu de tratat. De cele mai multe ori persoanele anorexice sunt tratate în spitale, fiind forțate să se hrănească, ca mai apoi când iasă din spital să o ia de la capăt.
Părerea mea este că alături de ajutorul doctorilor, psihologilor, o anorexică are nevoie și de ajutorul unui duhovnic foarte iscusit. Probleme precum obsesia, perfecționismul, depresia, și alte tulburări de percepție și personalitate aduse într-un stadiu avansat nu pot fi tratate numai cu un duhovnic.
În același timp, doctorii și psihologii nu pot oferi anorexicei hrana sufletească după care ea tânjește de fapt cu ardoare, dar nu este conștientă. Lipsa hranei sufletești este cea care a creat un gol atât de mare, încât anorexica a trebuit să își caute dragostea într-o direcție greșită. O dragoste de sine. Cât de importantă este și Sfânta Împărtășanie, un alt aspect pe care nu il pot oferi doctorii.

În cazul familiei și a prietenilor este nevoie de multă răbdare. În primul rând nu trebuie să i se reproșeze unei anorexice cu duritate ceea ce face. Ea are nevoie de multă înțelegere, dragoste și blândețe. În al doilea rând este foarte greu să recunoască că are o problemă.

Pentru o anorexică care a realizat totuși că are o problemă mare, o pot sfătui să se roage. Mult. Rugăciunea este un remediu atât de benefic. Chiar dacă nu știi exact pentru ce să te rogi, pentru că percepția ta de sine și față de lume a suferit schimbări, roagă-te oricum. Să fii luminată și să aibă Dumnezeu și Maica Domnului grijă de tine. Și dacă tu îți dorești din tot sufletul să te ridici din drumul către moarte, rugăciunea ta va primi răspuns și vei primi putere .

În nici un caz să nu încerce anorexicii să scape de problema lor singuri. Chiar și dacă prin minune, va reuși să scape, pot exista mereu efecte, sau probleme care de fapt nu au fost rezolvate. Perfecționismul și obsesivul de care ai dat dovadă în viața anorexică, pot să își spună cuvântul în alte situații și probleme de viață. Aparent, ai zice că ai scăpat de anorexie, dar acel gol sufletesc, completat prin teama de a nu greși, de a fi totul perfect și calculat, ca atunci când îți calculai caloriile, și reflectat prin mici obsesii, încă va dăinui. După cum am zis, anorexia este o boală mult mai profundă și puțini înțeleg asta.

Cum am reușit eu să scap? Drumul e foarte diferit pentru fiecare. Deoarece aveam un profil în care aveam nevoie de mușchi sănătoși, oase puternice, minte puternică, dragostea de meserie și sentimentul de responsabilitate m-au făcut să iau decizia că trebuie să încetez.

Greșeala mea a fost că am făcut asta pe cont propriu. Adică încă vreo 2, 3 ani, până să scap definitiv. Încă 2,3 ani, unde m-am hrănit haotic. Iar acum mă gândesc că multe probleme de sănătate ce le am acum, sunt pentru că nu m-am hrănit adecvat în perioada cea mai importantă de asimilare a vitaminelor și mineralelor. Plus că diverse tulburări precum perfecționismul, s-au făcut simțite mai târziu în alte domenii, făcându-mă și acolo să clachez într-un final.

De aceea, acceptați ajutorul celor dragi și a specialiștilor. Refuzul de accepta un ajutor, este tot un soi de mândrie. Noi vrem să părem că suntem puternice și nu avem nevoie de ajutor. Succesul atins pe cont propriu ne alimentează încrederea, sentimentul utilității. Atitudinea aceasta e o falsă amăgire.

Mesajul meu pentru anorexice, de la o fostă anorexică, e unul direct și sincer. Există două drumuri. Unul spre moarte sigură, sau cel spre lumină, spre dragostea lui Hristos, care are o dragoste nemărginită și te iubește așa cum ești.

Drumul e greu. De aceea există oamenii din jurul nostru care să ne ajute. Dar cel mai important e dorința ta. Dorința să te lași iubită de Dumnezeu , să te lași în grija Lui. Gândește-te ce frumoasă e lumea în care nu mai trebuie să plângi pentru că nu scapi de obsesiile tale. O lume în care ești iubită și apreciată pur și simplu pentru ceea ce ești, pentru sufletul tău frumos care stă undeva prăfuit, pierdut. Sunt mulți oameni care te iubesc, te susțin și se roagă pentru tine, chiar dacă tu nu știi asta. Nu mai trebuie să schimbi nimic la corpul tău. Schimbările sunt in inima și ființa noastră.

Rugați-vă pentru oamenii care suferă de anorexie sau alte boli asemănătoare, căci au mare nevoie de rugăciunile noastre.

Doamne ajută!

"Dacă ai fi perfectă, ce merit am avea noi că te iubim!"

S.

Sursa: Ortodoxia tinerilor

Probabil una dintre cele mai bune reclame anti-fumat

În loc de ''bună dimineaţa'' :)

Mai multe informaţii aici: Healthychild.org
http://healthychild.org/blog/category/videos/

O minciună numită prezervativ

Ierodiacon Serafim Pantea

Mă feresc să vorbesc sau să scriu despre lucruri pe care nu le cunosc dar tot mai mulți tineri mă întreabă diverse lucruri legate de sexualitate așa că, pentru a scuti lumea să se obosească cu căutarea de informații și să aibă cât mai mult timp pentru mess, Facebook, filme și cluburi, mi-am făcut timp și am căutat eu așa că le expun mai jos cât de succint pot. Este o scriere probabil mult mai lungă decât cele cu care v-am obișnuit dar este destul de dificil să vorbești concis despre un subiect atât de larg. Mă voi strădui după putere cu specificația că acest articol este rezultatul a multe sute de pagini citite, multe zeci de ore de documentare văzute și multe discuții cu medici în care eu personal am încredere, fiecare informație fiind verificată și răsverificată din mai multe surse. Dacă vă interesează mai multe, puneți mâna și căutați singuri sau discutați cu cineva care chiar se pricepe în domeniul ăsta.

Să începem prin a prezenta câteva informații mai puțin cunoscute despre prezervative. „Găurile” mici din prezervative sunt de aproximativ 7 microni. Mai exact, este considerat normal ca un prezervativ să aibă găuri între 5 și 50 microni. E vorba de distanțele dintre fibrele de latex, cauciuc sau alte materiale poroase și semi-poroase care sunt folosite pentru construcția prezervativelor. Să fim înțeleși, vorbim aici de cele făcute cu simț de răspundere, păstrate în condiții foarte bune și folosite ca la carte, timp de maxim 3 minute după deschiderea pachetului și la mai puțin de un an după ce a ieșit de pe banda de producție. Asta pentru că în genere orice material „îmbătrânește” în timp și-și schimbă proprietățile iar oxigenul din aer le ajută să îmbătrânească mai repede. De cele mai multe ori apar inclusiv găuri mult mai mari și aici nu vorbim de cele găurite intenționat ci pur și simplu de micro-defecte de fabricație. Conform standardelor de producție, până 0.4% dintre prezervative sau 4 la o mie pot să aibă inclusiv defecțiuni macroscopice înainte ca o serie să fie returnată ca „defectă”. Scrie în ISO 4074:2002 pentru cine este interesat. Ca o comparație, mănușile chirurgicale, trec prin teste mult mai complexe înainte de a fi admise ca produse finite și chiar și acestea tot au acele microgăuri de 5-50 de microni. Așa-i materialul. Verificabil în ISO 10282:2002. Standardele ISO de obicei se obțin pe bani dar dacă tot vreți să le vedeți, dați o fugă la o bibliotecă tehnică și veți fi uimiți cam ce puteți găsi acolo cu un simplu permis de acces în bibliotecă.

Să începem cu spermatozoidul că oricum se pare că cea mai mare frică a tinerilor care se apucă de relații sexuale înainte de căsătorie sau în afara căsătoriei este teama de sarcină mai mult chiar decât de moarte. Spermatozoidul are cam 3 microni în diametru și între 5 și 7 microni lungime. Vedeți vreo diferență față de dimensiunea găurilor din prezervativ? Ca să vorbim în statistici, 14% dintre cuplurile care folosesc prezervative pentru a evita sarcina, vor avea parte de sarcină. Este vorba de 14% pe an, nu pe tot parcursul vieții. Unul din șapte în fiecare an. Felicitări, sunteți părinți. Acuma dacă tot ați făcut-o, nu omorâți copilul.

Dimensiunile virusului HIV (cel care provoacă SIDA) sunt de aproximativ 180 miliardimi de metru sau mai exact între 0.1 și 0.18 microni. Se consideră că aproximativ 30% dintre cei care întrețin relații sexuale cu o persoană infectată cu HIV vor fi infectați la rândul lor. Indiferent dacă folosesc prezervativ sau nu. Cu rată de infectare unul din trei, ai avea șanse mai mari dacă joci ruletă rusească. Acolo e un glonte din 5 sau din 6. Există oameni care spun că totuși prezervativul scade rata de infecție. În 1989 guvernul SUA a retras un grant de 2.5 milioane de dolari care erau destinați unui studiu care să spună exact cu cât scade riscul de infecție în cazul folosirii prezervativului. Din fericire și-au dat seama la timp de greșeală și au retras grant-ul pentru că „un număr inacceptabil de mare de oameni ar fi fost infectați”. Adică ar fi existat și un număr acceptabil de infecții cu HIV? Sau poate au formulat greșit.

„Sexualitatea - o privire din tinda Bisericii” de monahul Daniel Cornea

Fragmente din „Sexualitatea  - o privire din tinda Bisericii” de monahul Daniel Cornea

Tandreţea
Simplificând lucrurile, principalele energii care suflă în pânzele sexualității omenești sunt forța elementară a instinctului și efervescența sentimentelor.
La acestea două, cei mai mulți dintre noi s-ar grăbi să adauge o a treia: iubirea. Totuși, raporturile dintre iubire și sexualitate sunt mai puțin elucidate și mai paradoxale decât ar putea să pară la o primă lectură.
Mai întâi, este știut că iubirea dintre bărbat și femeie se poate foarte bine dispensa de sexualitate. O face rareori însă, în speranța că prin sexualitate va putea să dăruiască și să primească mai mult. Constată apoi – post factum – că a primit și dăruit într-adevăr mult, dar, ca să spunem așa, nimic în plus. Mult, în ceea ce privește resorturile („musculatura”) vieții și a existenței naturale. Nimic esențial însă, în raport cu faptul metafizic și metapsihic al iubirii. Ceea ce rămâne de aici înainte este exigența categorică a fidelității, împreuna-gestionare a „pătimirii sexuale”, și căutarea anxioasă a sensului tuturor acestora.
Creștinul are însă șansa fabuloasă ca existența sa să fie temeluită în Dumnezeu, în Iubirea însăși. Chiar dacă nu demarează în viața de cuplu cu alonja unei mari iubiri, el îi cultivă totuși premisele în primul rând prin faptul că nu o confundă nici cu genitalitatea, nici cu sentimetele aferente.
Creștinul păstrează tăcerea în acel spațiu al relației pe care romanticul se înghesuie să-l decoreze cu artefactele sale sentimentale. Rezultatul? Romanticul a consumat experiența și a părăsit demult camera bazarului sentimental, iar creștinul abia începe să întrezărească vlăstarul iubirii, care crește fără știrea lui, asemenea vrejului lui lona. în vreme ce prin mila lui Dumnezeu buna înțelegere sufletească și trupească se petrec, au loc (funcționează, cu alte cuvinte), mai mult-ul și altceva-ul îi vin de acolo de unde se aștepta mai puțin: o nouă specie de iubire își face apariția, pe acel tărâm al inimii pe care înțelegerea profundă a propriei persoane și a rosturilor lumii l-au desțelenit în prealabil: Tandrețea.
Și iată cum, acolo unde s-ar părea că este patria tihnei și a deliciilor conjugalității, o nouă stihie intră delicat, dar ferm, în scenă. Ivită din suferință și smerenie, puțină la făptură, cu hainele rupte și prăfuite, această stăpână întoarsă după o lungă călătorie ridică brusc forța cognitivă a unirii conjugale la cote absolut bulversante. Până acolo încât este cu putință ca, la un moment dat, aceasta să se degajeze de constrângerea literei sexualității și să funcționeze în alb.
Tandrețea este un cuvânt asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu foarte mare atenție dintr-un motiv precis: își păstrează neștirbit proprietatea. Dumnezeu a păstrat cuvântul acesta în chip miraculos, ca pe cei șapte tineri din Efes, pentru a da mărturie la acest sfârșit al veacurilor de halul în care am ajuns să-i dezintegrăm semantic suratele (iubire și dragoste).
Tandreţea este o specie a iubirii și a dorinței care transcende orice determinare, de orice natură ar fi ea.
Întâi de toate, este perfect gratuită. Se livrează „solar” și este capabilă să străbată neîntinată conținuturile cele mai dense și mai opace ale universului creat, precipitatele nemerniciei, ale prostiei și ale cruzimii omenești. Singură poate fi făcută responsabilă de acele cuvinte înfricoșate și de neînțeles ale Mântuitorului: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”.
Cum se justifică apariția tandreței în perimetrul conjugalității îmbisericite? Răspunsul este cât se poate de simplu: tandreţea este chiar sensul iubirii conjugale. Această frază poate provoca unora o contracție abdominală, altora cel mult un zâmbet condescendent. Cunoscătorii însă vor desluși pe dată provocarea majoră ce o conține.
Atunci când nu o confundăm – inocent ori interesat – cu oarecare specie de sentimentalitate, tandrețea incomodează la culme sexualitatea comună. O răstignește.
Nu trebuie înțeles că sexualității nu-i priește să fie răstignită, ci mai degrabă că întreaga afacere nu relaxează, ci scoate din țâțâni obișnuințele domestice.
Proprie sexualității este imaginea conchistadorului care avansează pe terra incognita călare pe un armăsar, îmbrăcat în armură și înarmat până în dinți, ori, în etapa următoare, așezat la umbră pe terasa luxosului palat conjugal, fiind servit cu acele bunătăți asupra cărora se simte pe veci stăpân și proprietar. Imaginii conchistadorului, tandrețea îi opune icoana apostolului care umblă din cetate în cetate nici traistă și nici toiag purtând, ci tuturor vestind, retrăgându-se la nevoie cu discreție și scuturându-și tălpile atunci când nu este dorit și recunoscut.
Cum pot viețui așadar aceștia doi, conchistadorul și apostolul, în perimetrul împărătesc al unirii conjugale? Dacă nu putem obiectiva fericita beție lucidă a iubirii, structura determinării sexuale parcurge în schimb o serie de mutații care ies la iveală (evident cu discreție), mărturisind sporirea duhovnicească a celor doi. Pe măsură ce poftei trupești îi sunt smulse rând pe rând măștile idolatre, acestea capătă, pe zi ce trece, un caracter benign, fiind pusă la locul ei, pe care i l-a hărăzit Dumnezeu. „Conchistadorul” îngenunchează înaintea „apostolului”. Nu se transformă însă în soldățel de plumb pe care cucernicia mireană îl așează în debara ori pe policioară. Sexualitatea conjugală nu este doar legitimă, ci și necesară în marea majoritate a cazurilor. Cel puțin atâta timp cât soții se află pe cale. Ea este martor incomod al propriei imagini de sine și leac al unui neam întreg de beteșuguri și derive ale evlaviei (cum ar fi trufia ori împietrirea, pe care abstinența înclină mai degrabă să le împuternicească).
În retortele intestine ale tainei conjugale are loc un proces alchimic. Pofta se smerește în fața tandreței, iar aceasta din urmă învăluie pofta cu un aer protector, ne mai lăsând loc satanei! Ambele au de câștigat din această îngemănare: pofta își află în sfârșit hrana care să-i țină de saț, sensul și împlinirea, iar iubirea extrage în permanență din ghemul ontologic al poftei materie primă pentru zidirea făpturii celei noi.
Concretețea poftei indică în permanență cât de concretă trebuie să fie relația cu Dumnezeu. Pe măsură ce se oferă mai adânc circuitului rugăciunii (network dumnezeiesc – „noi înșine și unii pe alții”), cei doi devin actanți într-un mister al tranzitivității valorilor. Frumusețea și binele pe care fiecare le caută și le întâmpină în îmbrățișarea partenerului se arată ca având izvorul într-o realitate situată dincolo de partener. Cu alte cuvinte, valorile circulă, nu sunt stocate în făptura partenerului. Moment de o importanță covârșitoare: iubirea zboară ca o pasăre din colivia posesivității egoiste a egoismului în doi – redutabilă formă de idolatrie. Se universalizează, devine solară, „a toată lumea” și „pentru toată lumea”.
Acest fapt nu anulează caracterul exclusiv al relației conjugale, unicitatea ei absolută. Așa cum spunea Părintele Stăniloae, prin iubirea reciprocă cele două persoane își descoperă o valoare și o frumusețe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi. Mai mult, descoperă toate acestea într-un mod unic, modul în care persoana celuilalt „redactează” această frumusețe și acest bine.
„Dacă stau față în față cu un om, ca Tu al meu, dacă-i adresez cuvântul fundamental Eu-Tu, acest om nu este un lucru printre alte lucruri și nu este alcătuit din lucruri. Acest om nu este El sau Ea, limitat de un alt Eu sau Ea, adică un punct înscris pe rețeaua universală de timp și spațiu [...], ci este Tu și umple orizontul întreg. Nu pentru că n-ar mai exista nimic în afară de el, ci pentru că toate celelalte trăiesc în lumina lui” (subl. n.).
Afirmam ceva mai sus că, atunci când nu o confundăm cu oarecare sentimentalitate, tandrețea incomodează sexualitatea comună, o canalizează în direcția crucii. Cuvântul crucii însă este sminteală (scandal) pentru iudei (fariseismul mic burghez) și nebunie (absurditate, nonsens) pentru elini (admiratorii de pe tușă ai domeniului spiritualității). Din nefericire, aceste două categorii (aflate de altfel într-o conivență secretă) au dobândit în zilele noastre o pondere fără precedent, având tendința, dacă nu să substituie, în tot cazul să „aglomereze” turma cea mică. Și pentru că acești oameni țin la mare preț conceptul de iubire duhovnicească și pentru că refuzul crucii a căscat între concept și realitate o prăpastie cu neputință de surmontat, soluția la îndemână este mimarea tandreței, fățărirea ei.
Atât de mult ne-am deprins a trăi și a respira atmosfera toxică a minciunii, încât chiar pentru cineva care a apucat cu nădejde coarnele plugului duhovnicesc este greu să deslușească, în noianul sentimentelor și al „pietății” individuale, aurul curat al adevăratei iubiri.
Întrucât iubirea este greu de prins în colimatorul discernământului, Tradiția Bisericii i-a statornicit un tovarăș pe potrivă: despătimirea. în viziunea Părinților, între cele două există o paradoxală relație de rudenie; astfel, despătimirea este maică, dar și fiică a iubirii, cale de acces la iubire, dar și criteriu de validare a ei.

Despătimirea
De multe ori numim iubire ceea ce nu este decât rodare a mecanismelor relaționale. Cea mai răspândită formă de patologie a conjugalității este acel consens prin care fiecare își trăiește alături de celălalt propriul egoism – dând iluzia unui „împreună” care de fapt este alăturarea a două monologuri. Iubire, în acest caz, se traduce prin „celălalt răspunde nevoilor mele”.

În afara Bisericii
„Că tot cel ce va voi să-și scape sufletul, îl va pierde.” (Mc. 8,35)
Pentru cuplul creștin, deconstrucția poftei trupești presupune nu doar demitologizarea ei, ci deopotrivă mutarea centrului de greutate al existenței, a interesului, a locului unde suntem mai mult și de fapt prezenți în fluxul existenței cotidiene. Dinspre poftă, spre relație, spre iubire: acest transfer se întinde pe toată durata vieții, de cele mai multe ori în doze infinitezimale. Principalul este ca el să aibă totuși loc.
În afară de iubire, despre care am văzut cât de ușor poate fi falsificată, soții mai au așadar la îndemână un reper aparent mai prozaic: gradul de libertate față de pofta trupească.
Evoluția acestuia nu poate fi cuantificată. În ciuda acestui fapt, ea este evidentă pentru acei creștini care își iau în serios opțiunea.
Cu mențiunea că nu poate fi vorba nicidecum de libertate absolută, am putea sugera un traseu evolutiv.
De la indefinitul fuzional, așa cum ni-l imaginăm la cuplul aflat în „perioada de miere”, pe cerul relației se aprind încet-încet luminători care structurează și diferențiază regiștrii experienței. Disciplina pe care o imprimă „agenda” bisericească îi ferește pe cei doi de înclinația spre abuz, și prin aceasta conservă datele psiho-somatice (prospețimea, cheful, „bujorii în obrăjori”).
În același timp, în deplină continuitate (conectare) cu Euharistia, practica rugăciunii și a meditației devin motivante în sine, pe zi ce trece mai capabile să ne cucerească interesul și dorința. Pe măsură ce viețuirea conjugală primește să se integreze în cea ecclesială, satisfacțiile ecclesialității, comparate cu cele ale unei conjugalități considerate în sine, se dovedesc satisfacții ale întregului în balanță cu cele ale părții. Doar că, nefiind condiționate în nici un fel, ele trebuie în permanență așteptate, cu trezvia cu care sluga este chemată să își aștepte stăpânul în parabola evanghelică. Tocmai în spiritul acestei receptivități duhovnicești, unele cupluri preferă să realoce o parte din resursele aferente actului trupesc. Exercițiul abstinenței, necesar și prescris de către pravilă, se transformă astfel în negoț bun. La aceasta se adaugă parcurgerea vârstelor biologice și sufletești, a căror succesiune sugerează prin ea însăși sensul sexualității.
În acest orizont, libertatea față de poftă se profilează în final nu ca incapacitate de a „face dragoste”, ci dimpotrivă, ca o binecuvântată capacitate de a face dragoste atunci când și dacă soții voiesc să o facă. Fără să fie așadar sub stăpânirea tiranică a poftei, fără să îi pretindă mai mult decât poate ea oferi vieții omenești.
Relația de cuplu în afara Bisericii înseamnă fie că cei doi nu au primit Taina Cununiei, fie au primit-o, dar prin păcat o fac inoperantă.
Pentru cei aflați în această situație sexul constituie un domeniu privat. Un bun individual de care se simt îndreptățiți să facă uz după bunul plac. „Domeniu privat” nu înseamnă atât intimitate și pudoare, cât mai ales faptul că nimeni nu are dreptul să emită cu privire la el judecăți sau reglementări.
Am putea crede că „programul liber” garantează perechilor descătușate de constrângerile etice o bogată diversitate de moduri ale trăirii și experienței, în deplină libertate însă, oamenii fac cu toții aceleași gesturi stereotipe. Merg pe același drum prestabilit și ajung să constate, mai devreme sau mai târziu, că pasiunea are limitele ei, iar satisfacția erotică în chiar momentele de vârf, este insuficientă.
În absența sensului, a unei perspective autentice, orizontul de așteptări se îngustează până la o durată determinată în care omul consideră să consume experiența sexuală. În aceste condiții el va încerca să amelioreze distanța dintre așteptarea sa indefinită și satisfacție, dezvoltând o adevărată civilizație a acomodării cu eșecul  și va face acest lucru aplecându-se asupra detaliilor vieții trupești, investind în aceste detalii.
Această atitudine este asemenea deschiderii cutiei Pandorei – de unde nu vor întârzia să iasă „deliciile”, fanteziile, obsesiile, perversiunile și, în urma acestora, șontâcăind, acea resemnare conjugală: un soi de conservare „la rece” ori „la sare” a dorinței, un soi de anestezie, de maturare sub preș a angoasei existențiale.
Consecința imediată este fărâmițarea capacității de a dori a eros-ului în mici pofte, regizate în secvențe aleatorii: o poziție, un mic ritual, un aranjament ambiental etc. Toate acestea promițând să garanteze satisfacția; în fond nefăcând altceva decât să stoarcă lămâia.
În afara Bisericii, iubirea omenească e captivă în perimetrul stereotip și entropie al naturii căzute. Dorința rămâne o flacără care își arde propriile resurse. Nefiind conectată la fluxul eros-ului duhovnicesc, îi mimează într-un fel incandescența, fără să participe la ea.
Satisfacția este însă o realitate complexă, greu definibilă. Mai precis: o stare care derivă din capacitatea noastră de a recepta bogăția și complexitatea unei realități. Cere deci un efort prealabil. Este o iluzie să credem că o putem obține pe calea facilității. În sensul acesta satisfacția și confortul sunt noțiuni care se exclud reciproc. De fiecare dată când suntem înșelați ni se oferă, în schimbul bogăției specifice calității, realități reduse la câteva trăsături îngroșate care nu cer un efort deosebit de receptare întrucât țipă. Nu putem degusta în orice condiții buchetul extraordinar al unui vin nobil. Dar dacă izbutim, satisfacția este fără îndoială incomparabil mai mare decât a unui bețiv care dă de dușcă un ciocan de spirt.
Mecanismul perversiunii presupune, pe de o parte, folosirea în mod abuziv a resurselor (sexul peste fire), iar pe de altă parte, investirea în viața sexuală a unor resurse care prin construcție sunt destinate altor scopuri. Exemplul cel mai flagrant este facultatea imaginației.
În mod normal, imaginația este destinată calculului proiectiv pus în slujba creativității. Prost investită, ea se blochează în fantezii. Prins în angoasa insatisfacției, omul contemporan încarcă orice domeniu posibil al vieții cotidiene cu nelipsitele conotații sexuale. Încercând să împrospăteze energiile secătuite prin aportul unor resurse exterioare, vrea să transforme totul în prilej pentru sex. Cultura și arta, reclamele, activitatea profesională etc. sunt toate căutate la prezumtivul lor efect afrodisiac. O încercare disperată de a trezi dorința amorțită în urma abuzurilor.
Dorința omului poate fi captată șmecherește prin diferite artificii. Nu poate fi întreținută însă, pe termen lung; mai precis, calitatea ei. Perversiunea nu aduce niciodată cu adevărat satisfacție, ci exaltă cel mult unul sau altul din parametrii satisfacției. De regulă, intensitatea excitației – așa cum vinul contrafăcut exaltă tăria în detrimentul buchetului.
Ca o concluzie, investită în detaliile vieții sexuale, dorința virează către „cele de jos”. Se îngroapă, practic, devine autistă, scormonește până la epuizare într-un loc în care a uitat ceea ce căuta și în care oricum nu poate găsi, chiar dacă și-ar aduce aminte.

Păcatul lui Onan
Există un interes particular pe care teologii contemporani îl acordă unui subiect ajuns în ultimul timp nelipsit din agenda oricărei întâlniri la vârf dintre discursul bisericesc și cel secular: bio-etica. Preocupări dintre cele mai diverse și oarecum neașteptate îi fac pe responsabilii Tradiției să iscodească îngrijorat noile achiziții ale tehnologiilor genetice. Propensiunea noastră morală se simte astfel invitată să-și dezlănțuie vehementele într-un spațiu de stringentă noutate, ce reclamă grabnice elaborări etico-teologice.
Paradoxal însă, în tot acest timp se tace chitic (ori cu vagi aluzii ocolitoare) cu privire la un fenomen care a ieșit demult dintre copertele tratatelor de etică, invadând practic viața cotidiană. Ba mai mult, am putea spune, producând deja metastaze generalizate: contracepția.
Ciudățenia este că grija pentru formarea și destinul embrionului (vezi interminabilele discuții privitoare la clonare, celulele sușă, fecundarea in vitro etc.) se ferește obstinat să-și ia în discuție premisa elementară, anume dacă evenimentul numit embrion are sau nu totuși loc.
Privită din unghiul specific al atmosferei bisericești, chestiunea este și mai puțin nostimă. Deși canoanele stipulează explicit îndepărtarea de la comuniune (afurisirea) a celor ce practică anticoncepția, un fel de acord tacit s-a instalat între clerici și ponderea statistică a laicatului astfel ca cei dintâi să nu le spună „credincioșilor” despre contracepție, iar cei din urmă să nu întrebe.
Motivul real al acestei situații este următorul: în momentul în care o mare parte din clerici ar înceta să-și mintă frumos enoriașii, există riscul ca numărul „contribuabililor” să diminueze sever, cu consecințe nu doar economice, ci și de imagine. Marșul triumfal al Ortodoxiei naționale s-ar vedea redus astfel la adevăratele lui dimensiuni, precizate de Mântuitorul însuși, acelea de „turmă mică”...
De ce însă atâta înverșunare împotriva unui comportament care în vocabularul sexualității contemporane a devenit aproape sinonim cu bunul simț? Asta în condițiile în care a face toți copiii este privită ca o adevărată enormitate...
Ne place sau nu, avem de-a face cu o înverșunare care este a lui Dumnezeu însuși, fapt dovedit de capitolul 38 din cartea Facerii.
Înaintea altor considerații, trebuie să remarcăm situarea neobișnuită a istorisirii numită „Iuda și Tamar” în miezul unei alte relatări, de mult mai mare anvergură, și cu care, aparent, nu are nici în clin nici în mânec. Ce anume l-a motivat pe autorul cărții Facerii să curme firul epic al dramei lui Iosif și a fraților săi, pentru a insera acest episod pe care, dacă l-am numi „prozaic” ar însemna că folosim un eufemism?
Dar să consemnăm mai întâi faptele: „Apoi Iuda a luat pentru Ir, întâiul născut al său, o femeie cu numele Tamar. Dar Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului și de aceea l-a omorât Domnul. Atunci a zis Iuda către Onan: «Intră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, și ridică urmași fratelui tău!». Știind însă Onan că nu vor fi urmașii ai lui, când intră la femeia fratelui său el vărsă sămânța jos, ca să nu ridice urmași fratelui său. Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu și l-a omorât și pe acesta”.
Ce făcea așadar Onan? Contrar unei confuzii adânc și voit înrădăcinate, Onan nu se masturba, ci practica una dintre cele mai rudimentare metode contraceptive, pe care „specialiștii” contemporani o numesc cu emfază coitus interruptus.
Că Dumnezeu dezaprobă acest comportament rămâne scris negru pe alb și nimeni nu o va putea contesta în vecii vecilor. Motivul pentru care contracepția este un rău înaintea lui Dumnezeu rămâne însă, pentru moment, ascuns.
Evident, există un argument ușor de invocat și „bun la toate”: contracepția este împotriva firii. Nu trebuie să uităm însă că multe din cele omenești sunt împotriva firii (ori în răspărul ei) și nu toate sunt în mod necesar rele înaintea lui Dumnezeu.
Altul trebuie să fie adevăratul motiv, incomparabil mai greu, mai bogat în semnificații. „Știind însă Onan că nu vor fi urmașii ai lui...” – această formulare izbitor de paradoxală operează în fapt o deschidere incisivă către misterul abisal al genealogiei omenești. În continuarea cap. 38 al Facerii, Iuda îi promite Tamarei să o dea de soție ultimului său născut, Șela. Își calcă apoi promisiunea, fapt ce o împinge pe aceasta să „fure” sămânța cea binecuvântată, făcând uz de o salvatoare și dumnezeiască șiretenie.
După acest „pasager” și „insignifiant” episod al Vechiului Testament, numele Tamarei apare de data aceasta în versetul al treilea din primul capitol al Noului Testament, Cartea neamului lui Iisus Hristos, zămislirea, numele și nașterea: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar...” Lăsând la o parte faptul că Tamar și Rut sunt singurele femei care s-au învrednicit să figureze alături de Maria într-o genealogie preocupată de ascendența pe linie strict paternă, adevărata revelație o constituie importanța covârșitoare a neamului care traversează sămânța omenească de-a lungul generațiilor. Intuiția fundamentală a lui Onan este aceea că urmașii săi biologici aveau să fie verigi ale neamului lui Iisus Hristos, căruia el alege să I se pună de-a curmezișul. Împotrivirea lui Onan țintește, așadar, nu perpetuarea speciei omenești, ci întruparea Fiului lui Dumnezeu!
În această perspectivă, contracepția, de orice natură ar fi ea, dobândește o dublă conotație: stricarea firii pe de o parte, dar mai ales potrivnicie față de voia lui Dumnezeu.
Cea dintâi și cea mai mare repercusiune pe care contracepția o are asupra firii este subminarea substratului fiziologic al sexualității, cu o primă consecință, deteriorarea severă a calității actului sexual. Este un adevăr elementar asupra căruia se tace mâlc: procesele energetice ce stau la baza fuziunii erotice se sprijină pe o infrastructură nu doar somatică (penis, vagin), ci și fiziologică. Perturbarea traseelor fiziologice, fie mecanică (prezervativ, sterilet), fie chimică sau de altă natură, va duce în scurt timp la o perturbare a mecanismelor energetice.
Extazul se aplatizează, devine condamnat la statutul de simplă rutină, de orgasm. Partenerii încetează practic să simtă „cine știe ce mare lucru”, iar dacă dorința lor maschează pentru moment lipsa, pe termen lung nu va reuși totuși să o compenseze. Nici o proteză nu va putea de aici înainte să înlocuiască picioarele rupte ale sexualității, atâta timp cât cei doi nu-și vor pune problema tămăduirii.
Cât privește celălalt aspect al păcatului onaniei (cum îl numește Pravila, în acord cu episodul biblic), omul nu poate să planifice iconomia lui Dumnezeu, ci doar să i se împotrivească.
Femeia nu poate, așa cum afirmă Olivier Clement, să-și controleze fertilitatea, ci doar cel mult să o reprime, iar tâlcul acestui comportament nefiresc este unul singur: un nu răspicat voii lui Dumnezeu.
Printr-un asemenea diagnostic – onanie – și printr-o asemenea sentință – oprirea de la Sfânta Împărtășanie – Pravila nu se arată oare excesivă, la acest început de mileniu III? „Greu e cuvântul acesta!”, ne vine a spune. „Cine poate să-l asculte?”.
Ar trebui să avem însă orgoliul minimal de a nu ne minți și de a nu accepta să fim mințiți cu privire la ipotetica noastră filiație în raport cu o structură la care de multe ori aderăm strict nominal, în virtutea apartenenței etnice și a cutumei Botezului.
Biserica nu ne obligă să-i aparținem. La rândul nostru, de ce am avea pretenția ca Biserica să se aneantizeze pentru a ne îngloba opțiunile contrare propriei ei Tradiții?
În realitate, adevărata Biserică nu a fost niciodată perfect congruentă cu forma ei instituțională. Ceea ce Christos Yannaras observă cu o necruțătoare luciditate: „De multe ori, ceea ce numim Biserică este de fapt lume, iar ceea ce numim lume sălășluiește în chiar tinda Bisericii”.
În vechime, contracepția se preta unei grile de evaluare de tip virtute/cădere în păcat, întrucât cele care o practicau în mod curent erau doar prostituatele. Pentru contemporani însă, ea a devenit aproape un criteriu de validare a opțiunii duhovnicești. Diferența între cei ce o practică și cei ce o refuză nu este diferența între cei ce încalcă niște prescripții și cei ce le respectă, ci diferența dintre cei ce poartă Crucea și cei ce îi întorc spatele. Între creștini (nu neapărat „buni”) și cei încă aspiranți la statutul de creștin (nu neapărat odioși).
Ceea ce ridică acest comportament până la statutul de criteriu de validare a credinței este diseminarea globală și malignă a mentalității de tip new age. Pretutindeni ea se pricepe să îmbrace cameleonic formele și culorile specifice, așa cum satan se îmbracă „în înger de lumină”.
În cazul nostru, ne confruntăm cu o clonă aproape perfectă a Ortodoxiei, locuită însă de un duh străin. Cu alte cuvinte, un new age de coloratură creștină-ortodoxă.
Crucea rămâne singura în măsură să diferențieze net adunarea drept-credincioșilor de masa simpatizanților. Este vorba însă de crucea asumată în existența de zi cu zi, iar nu de cruce ca simbol ce suportă exegeze rafinate, devoțiuni „fierbinți”, emoții „profunde”.
Întru toate este „new-age-ul creștin-ortodox” asemenea Ortodoxiei: dogmele, slujbele, postul, icoanele, gesturile, emoțiile chiar. Toate, până la asumarea Crucii.
Iar în cazul creștinilor căsătoriți, o pondere însemnată a Crucii este nașterea pruncilor. A tuturor pruncilor pe care Dumnezeu socotește de cuviință să îi „planifice”, să îi dăruiască celor doi.
Aici apele se despart: necreștinii simpatizanți preferă confortul planning-ului familial, iar creștinii rostesc încă o dată răspicat: „Facă-se voia Ta”, încredințați că pe lângă bun, drept și frumos, Dumnezeu este și un genial manager...

Monahismul – alternativă sau perspectivă?
Există două gesturi pline de tâlc pe care unii sărmani le fac la vederea unei rase călugărești: scuipatul într-o parte și mâna dusă la prohab. Întâiul este exact inversul primirii împărtășaniei, cel de-al doilea reiterează proto-gestul adamic...
Dincolo de vulgaritatea lor infantilă, ambele atestă fără putință de tăgadă scandalul, stress-ul vizual – dar îndeosebi metafizic – pe care apariția unui călugăr sau a unei călugărițe îl provoacă lumii contemporane.
Pentru cei ce nu au de-a face cu Biserica, această atitudine umorală rămâne fără urmări în planul reflecției. Cu totul altfel stau lucrurile pentru lumea adunată într-un fel sau altul între zidurile lăcașului de cult.
Dacă în vechime funcționa o definiție precisă a categoriilor de persoane care în mod legitim pot participa la sfintele slujbe (credincioși, catehumeni, energumeni), biserica zilelor noastre ne oferă un spectacol uman infinit mai pestriț. Făcând abstracție de masa de gură-cască, cerșetori, amatori de folclor etc, ne vom referi – grosso modo – la două tipologii, oarecum mai individualizate:
1)   prea-cucernicii – exponenții unei mentalități de tip fariseic;
2)   liberalii – exponenții unei mentalități de tip saducheic (paradigma new-age).
Ambele categorii au în comun refuzul de a asuma pe de-a întregul Tradiția bisericească. În vreme ce primii sunt motivați de un duh corporatist, cripto-protestant, pentru cei din urmă Ortodoxia prezintă un interes îndeosebi cultural. Cei dintâi sunt promotorii unei vulgate a „credinței pe înțelesul tuturor”; ceilalți, dimpotrivă, cultivă reflecția abundentă, „aleasa teologhisire”.
Chiar dacă îmbracă expresii diferite, atitudinea față de monahism atât a „liberalilor”, cât și a „prea-cucernicilor” este una singură: întrucât nu pot fi cu totul eliminați din „decorul” ecclesial, călugării trebuie așezați într-o postură cât mai inactuală, de eficiență minimală, dacă se poate zero. Prea-cucernicia îi va proiecta așadar într-o idealitate radicală. Le va aloca o „evlavie” absolută atâta timp cât aceștia rămân „pe soclu” și nu apleacă urechea la frământările cetății.
La rândul lor, „liberalii” se vor arăta dispuși să le tolereze proximitatea cu condiția să o „filtreze” în prealabil prin grila unui discurs egalitar: OK! Călugării băieți simpatici, curăței, inofensivi, care nu au altceva de făcut decât să „iubească” generic și în condiții de asepsie o umanitate pe care o lasă să-și vadă de ale sale.
“Monahismul și căsătoria sunt cei doi versanți ai Taborului”  – spune Paul Evdokimov. Și o grămadă de „firi simțitoare” s-au grăbit să înșface nada: monahismul, prin urmare, este o alternativă la căsătorie. Călugării au versantul lor, noi pe al nostru. Dacă lucrurile ar sta în felul acesta, freamătul tensionat (pentru unii de-a dreptul disconfortul) pe care îl provoacă apariția unui călugăr n-ar avea însă o justificare serioasă.
Realitatea este însă cu totul alta. Chiar dacă din rațiuni de ordin istoric diferitele mădulare ale Bisericii s-au „specializat” și funcționează în regim instituțional, aceasta este și va rămâne un organism unitar. Și în orice organism viu, competențele diferitelor organe se distribuie pe principiul sincronicității, al simfoniei! Ele sunt împreună-lucrătoare, nu echivalente!
Într-adevăr, vocația monahală are un caracter intranzitiv („Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” – Matei 19,11). Nu însă și orizontul de așteptări pe care experiența monahală îl dezvăluie firii omenești în ansamblul ei.
Din acest motiv, nu rămânem indiferenți, nu ne lasă reci prezența unui călugăr: jertfa lui, crucea pe care acesta a ales să o poarte nu îl privește numai pe el! Ea este pe deplin coerentă cu jertfa, cu crucea fiecăruia dintre noi, dacă am ales – sau nu – să o purtăm.
Monahismul este avangarda corpului ecclesial. Asemenea oricărui alt om, călugărul este rod al unirii conjugale. Îmbrăcând marele și îngerescul chip, el dezvăluie însă chipul pe care toți, bărbați sau femei, îl vom îmbrăca la rândul nostru în împărăția Cerurilor. Ieșind din rândurile mirenilor căsătoriți (ponderea numerică a drept-slăvitorilor), el le face arătat, manifest, sensul eshatologic al conjugalității.
Nu avem, așadar, nici un motiv să privim chiorâș monahismul. El nu destabilizează instituția matrimonială, nici nu îi subminează temeiurile metafizice. Iar dacă ne simțim totuși agresați, în forul lăuntric, la apariția unui călugăr, înseamnă că opțiunea, adevărata noastră opțiune, corespunde într-o măsură mult mai mică decât ne place să credem declarațiilor din care obișnuim să ne confecționăm propria imagine de sine...

De dragul lui Dumnezeu trebuie să ne iubim pe noi înşine

IPS. Iosif Mitropolitul Europei de Vest și Meridionale
(De vorbă cu tinerii)

„Pentru că Dumnezeu îţi dă, Dumnezeu te poartă, apoi te pune cu picioarele pe pământ şi îţi spune: - Fiule, fiică, ai primit. Acum este al tău să dai! - Iar aceasta e abia începutul frumuseţii unei lupte pe care o vom duce sau o duce Hristos pentru noi, în noi şi cu noi până la capăt.”

„De dragul Lui Dumnezeu trebuie să ne iubim pe noi înşine. A ne iubi pe noi înseamnă a ne cunoaşte, a avea grijă de suflet şi de a-l cultiva cu rugăciune, cu atenţia spre ceilalţi, cu dragostea pentru părinţi, cu ascultare, cu a-l auzi pe celălalt”, (...) Astfel, căutătorilor de împlinire duhovnicească li s-a descoperit că lui Dumnezeu îi place ca fiecare om să se iubească pe sine şi să nu facă nimic din ceea ce i-ar putea cauza suferinţă. Pentru aceasta, potrivit ÎPS Iosif, trebuie ca fiecare să îşi cultive propria-i personalitate, dar în sensul bun, cel de formare, adică de cunoaştere a sinelui, a omului în general şi de descoperire a celorlalţi. Toate acestea putând fi posibile prin ascultarea tresăririlor interioare ale inimii. „Şi noi exersăm foarte mult acest lucru în familie, unde, de când suntem mici şi până la moarte punem în practică fericirea de a fi sau de a nu fi împreună”.

Vă recomand să citiţi mai departe aici:
Cuvinte de Duh de la ÎPS. Iosif Pop pentru tinerii veniţi în tabăra de la Văleni

Number one reason to stop smoking!

The black is lung cancer and the other is a healthy lung!

Remember! millions of people die a year from lung cancer and even if you don't care what you die from everyone around you (including your children) will take in the same stuff that turns lungs black like this. They will actually take in more because while you are taking your cigarette with a filter- they are taking in everything including what that filter is meant to clean out. Just because you are outside or have the windows down in your car DOESN'T mean that no one else is taking the same smoke.

Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?

Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?
de Rodica Ionescu

Unul din doi adolescenţi se pare că a avut adesea idei suicidare. Printre cei care au mai mult de un antecedent, 80% se gândesc frecvent la suicid. După accidentele de circulaţie, se pare că sinuciderea reprezintă a doua cauză de mortalitate la adolescenţi.

Uitasem cât sunt de intense sentimentele trăite de adolescenţi. Am fost surprinsă zdravăn când am aflat astăzi, în urma unei discuţii captivante purtate cu 4 tineri cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, că absolut toţi au avut gânduri de suicid. Nu-s mulţi. Sunt doar 4. Însă relevant, zic eu. În principiu aceste idei fac parte din criza specifică, în timp ce de mult mai puţine ori ideile sunt puse în aplicare, dar asta nu înseamnă că importanţa lor e de neglijat. Moartea este pentru majoritatea adolescenţilor singura modalitate prin care îşi dovedesc că trăiesc, dar mai ales singura modalitate de a dovedi celorlalţi că ei sunt încă în viaţă.

De obicei parte din motivele clasice (exceptând situaţiile când este vorba de afecţiuni de natură psihiatrică) sunt:

- Agresivitatea faţă de propria persoană şi faţă de alţii mai puternici asupra cărora nu îşi pot manifesta violenţa. În strânsă legătură cu motivul sus numit, menţionez şi respingerea propriului corp, condamnarea la moarte a acestuia. Această motivaţie apare cu atât mai pregnant în cazurile în care tânărul manifestă ură faţă de unul dintre părinţi şi constată o asemănare din ce în ce mai clară cu mama sau tatăl său – obiect al ostilităţii şi aversiunii. Unul dintre interlocutorii mei de astăzi a menţionat faptul că pe măsură ce trăsăturile i se conturau, constata cu mare dezgust cum începea să semene cu mama ce îl abandonase când avea 10 ani plecând cu actualul soţ în străinătate, cum observa că aveau acelaşi mod de a se strâmba şi a-şi manifesta repulsia faţă de ceva sau cineva şi mai ales cum vocea începea să le semene. Tânăra respectivă a precizat că „îi venea să îşi tragă una în cap” sau „să îşi ia gâtul” şi încerca din răsputeri să se abţină din a face lucrurile care îi aminteau de mama. Adolescentul încearcă cu mare greutate, dar mai ales cu violenţă să se rupă de părinţi la nivel simbolic (chiar şi în familiile armonioase), să îşi definească propria identitate, să îşi descopere unicitatea, să îşi dezvolte aspectele care îl diferenţiază de ai lui. Or dacă pe măsură ce corpul tânărului se transformă dar pare a îl aduce şi mai aproape de unul dintre părinţi sau chiar de amândoi (în cazul similitudinilor flagrante), e clar că fuziunea continuă să existe, iar procesul de diferenţiere devine complicat, sinuos, greu de suportat. Limitele între adolescent şi părinte se fixează mai anevoios, iar distanţa dintre ei ajunge să fie insuficientă, sufocând copilul. Acesta simte că trupul nu îi aparţine lui, ci în continuare tot părinţilor, simte că nu va căpăta niciodată control asupra propriei persoane. Motiv pentru care îşi face rău prin atac asupra corpului său, ucigându-l (de fapt, ucigându-se). În cazurile fericite, când gândurile suicidare nu apar, adolescentul îşi marchează trupul prin tatuaje, piercing, crestându-l ş.a.m.d., iar asta se întâmplă de obicei ţinând cont de acelaşi scop nodal: pentru a-l delimita de al părinţilor, pentru a-l putea conştientiza, pentru a forţa apariţia sentimentului de individualitate. Pe lângă toate astea, de cele mai multe ori, viziunea dualistă îngreunează fenomenul de creştere şi dezvoltare psihică (accentuând, zic eu, ideile suicidare; în acest sens, pot rememora propria experienţă, când credeam cu toată tăria că dacă aş comite actul suicidar, aş scăpa de corpul pe care îl percepeam ca fiind „nesuferit”, iar sufletul meu ar fi putut fi liber să călătorească oriunde câştigându-şi autonomia) şi încetineşte procesul de conştientizare şi de asumare a identităţii. Afirmarea libertăţii este în mintea adolescentului o consecinţă coerentă a sinuciderii. Mori pentru a fi liber. Mori pentru a rămâne pentru totdeauna în amintirea celor pe care i-ai iubit şi care te-au iubit aşa cum erai în momentul morţii sau în clipele care au precedat decesul tău. Mori pentru a le provoca suferinţă. Mori pentru ca ei să rememoreze clipele petrecute alături de tine şi pentru a îi culpabiliza. Mori pentru a fi viu! Dacă nu aş şti ce vorbesc, m-aş acuza de nebunie curată şi de cuvinte haotice, fără sens. Dar ştiu exact ce spun. Din fericire, adolescenţa reprezintă cea mai „vie” perioadă din viaţa mea, iar tot ceea ce afirm cu privire la acea etapă este în întregime efect al emoţiilor şi gândurilor reale pe care le-am trăit eu însămi. În plus, astăzi, 4 tineri minunaţi mi-au confirmat că temerile pe care le-am avut eu acum foarte mulţi ani persită încă. A-ţi lua viaţa echivalează cu a rămâne nemuritor. În mintea adolescentului, moartea e privită rareori ca fiind definitivă. În fapt, el vizează doar o scurtă incursiune pe tărâmul morţii, urmată de o reîntoarcere echivalând cu o renaştere pe alte baze, cu altă fundaţie, sub alte auspicii, cu o revenire în sânul familiei de provenienţă şi al mediului (în mediu incluzându-se şi pe sine însuşi) pe care deocamdată îl percepe ca fiind ostil.

- Strigăt de ajutor. Se întâmplă atunci când tânărul simte că nu este auzit şi are disperată nevoie de a fi ascultat. Unul din cei 4 tineri cu care am purtat conversaţia de astăzi mi-a povestit cât de mare era trebuinţa lui de a vorbi cu unicul părinte despre problemele sale şcolare (cu doi ani în urma avusese trei corigenţe), dar se lovise de un zid de neînţelegere şi ostilitate („Pune mâna şi învaţă!”, „Ce altă treabă ai? Nu-i suficient că eu muncesc ca să te întreţin? Măcar atâta bucurie să îmi aduci şi tu mie: note mari.”, „Te omor cu mâna mea dacă nu treci clasa” ş.a.m.d.). L-am întrebat dacă ideea suicidară apăruse cumva pe fondul de nemulţumire cauzat sieşi de lipsa lui de competenţă academică în clasă. Aiurea! Nici gând. A spus că nu îl deranja absolut deloc că nu avea note mari şi nu avea vreo problemă comparându-se cu ceilalţi colegi aflaţi pe un loc superior în clasamentul notelor. Ceea ce îi provoca durere era faptul că nu avea cu cine să vorbească despre asta, că mama lui nu îl înţelegea, că nu era capabilă să stea împreună cu el căutând modalităţi de rezolvare a problemei, de ameliorare a situaţiei. Erau frecvente momentele în care îşi dorea să înveţe, dar nu ştia cum, nu deţinea instrumentele necesare, simţea că i-ar prinde bine nişte „hints” din parte mamei, ar fi dorit să găsească o strategie comună de îndreptare. Nu era capabil să o găsească singur, iar mama nu era dispusă să îi ofere ajutor şi mai ales, nu îl accepta şi părea că nu îl iubeşte aşa cum este. Impresia clară a adolescentului era că mama îl creşte „din obligaţie” (pe principiul „dacă tot te-am făcut şi mi-ai distrus tinereţea, acum n-am de ales: trebuie să am grijă de tine până când vei fi capabil să te întreţii singur.”).

- Şantaj. Nu orice tentativă sau idee de suicid corespunde unei dorinţe de moarte. De aceea, unii vorbesc despre tentativele de suicid ca despre o formă de şantaj. Tipic adolescentin: „dacă mă părăseşti, mă omor.” O formă de a pune presiune, de a obţine cu forţa ceva (nu neapărat din partea părinţilor, ci de cele mai multe ori din partea iubitei / iubitului).

- Mijlocul prin care se asigură că ceilalţi ţin la el. Unul din tinerii de astăzi a mărturisit că deşi căuta deseori priviri aprobatoare, mângâiere şi acel sentiment că este iubit, părinţii erau mult prea ocupaţi pentru el, considerând că oferindu-i cele necesare satisfacerii nevoilor de bază îşi îndeplinesc datoria de părinţi. Din păcate, adolescentul suferea complit din pricina lipsei iubirii manifestate aşa cum îşi dorea el. Faptul că mama şi tatăl său ajungeau după ora 21 – 22 acasă de la serviciu echivala cu absenţa dovezilor de dragoste. De cele mai multe ori nu simţea că ar conta pentru ei. A mărturisit chiar că ar fi preferat să nu mai plece în vacanţe prin Turcia (acesta fusese un motiv invocat de tată când a fost interogat de fiu cu privire la insuficienţa disponibilităţii pentru băiatul lui: „muncesc pentru ca vara asta să mergem la cinci stele în Turcia şi pentru ca ţie să îţi pot lua maşină când vei împlini 18 ani”), ci să stea în Bucureşti doar ei trei, să viziteze muzeele, să se plimbe prin parcuri, să aibă timp suficient pentru a discuta, pentru a le povesti ce s-a mai petrecut pe la şcoală, de cine s-a îndrăgostit, ce conflicte au avut loc în cercul său de prieteni etc. Explicaţiile care i s-au tot oferit de adulţii cu care a intrat în contact (cum că „părinţii tăi muncesc pentru tine”, „tu nu îi vezi cât se sacrifică pentru ca tu să ai de toate?” ş.a.) nu făceau decât să îi aprofundeze sentimentul de singurătate şi de neiubire. Explicaţiile de acest tip nu îl ajutau să conştientizeze că de fapt părinţii îl iubesc şi îşi manifestă iubirea în felul lor. Nu. Adolescentul dorea cu orice preţ să simtă afecţiunea părinţilor aşa cum îşi reprezenta el afecţiunea, aşa cum îşi formase el imaginea unei iubiri şi relaţii copil-părinte armonioase. Motiv pentru care de câteva ori îi trecuse prin cap gândul sinuciderii. Nu dorea să le facă rău, ci doar să îşi dovedească sieşi că este iubit de către mama şi tatăl lui. Fiind un copil sensibil, Turcia şi maşina de la 18 ani nu reprezentau în viziunea sa moduri de a proba dragostea, el nici măcar nu îşi dorea maşină (îi era teamă de condus) şi vacanţe prin străinătate. Cele două modalităţi prin care copilul considera că cineva iubeşte pe altcineva erau: 1) ascultare, înţelegere, disponibilitate 2) gradul de suferinţă provocat lui X în cazul în care Y moare. Foarte simplu. Cum punctul 1 nu putea fi satisfăcut, rămăsese a fi pus în aplicare punctul 2.

- Dorinţa de a le face rău şi de a îi văduvi de propria prezenţă. Dispariţia ca pedeapsă, din dorinţa atroce de a-i vedea suferind pe cei dragi.

- Singurul mod disponibil de a-şi calma angoasele sau de a ieşi dintr-o situaţie blocantă. – în strânsă legătură cu lipsa înţelegerii şi ascultării din partea familiei. În general adolescenţii cu o încredere ridicată în sine îşi găsesc singuri instrumentele pentru a depăşi situaţiile blocante, fără a recurge la gesturi extreme. Însă încrederea în sine în această perioadă de vârstă e dificil de întreţinut fără ajutor extern (cu precădere din partea părinţilor). Pierderea / inexistenţa încrederii în sine duce inevitabil la tristeţe şi comportament depresiv, o bază foarte fertilă pentru apariţia ideilor de moarte atunci când circumstanţele devin mai dificile, greu de administrat şi de condus de către tânăr.

- Nu e de neglijat şi efectul de mimetism specific copiilor şi tinerilor, mai ales dacă tinerii leagă prietenii în baza unor dificultăţi comune. Pe de altă parte, publicitatea făcută în jurul sinuciderii unor persoane cunoscute sau apariţia suicidului în grupul de colegi sau prieteni are un efect de modelling. Stilul imitativ joacă un rol important în viaţa adolescenţilor, imaginaţia acestora fiind captată de evenimentele tragice sau eroice. Dacă mă mai gândesc mult la mine atunci când eram adolescentă, încep (da, de abia acum încep : -)) să mă îngrozesc. Am fost fascinată de sinuciderea unui coleg dintr-o clasă paralelă a liceului unde studiam pe vremea când eram într-a IX-a. Mi se părea un act de mare curaj (mai aveam puţin şi îmi lipeam postere pe pereţii camerei cu viteazul sinucigaş), plus că jubilam auzind despre suferinţa părinţilor. Începusem să fantazez teribil imaginându-mă o tânără decedată ridicată la statutul de „idol” de către cunoscuţi (prin prisma cutezanţei de care aş fi dat dovadă, cutezanţă pe care din fericire niciodată nu am avut-o : -)), dar mai ales imaginându-mi suferinţa extraordinară pe care aş fi provocat-o părinţilor.

Spre deosebire de tentativa de suicid din adulteţe, în cazul adolescenţilor pregătirea pentru act este mult mai puţin elaborată. Cel mai frecvent impulsul primează. Nu mă refer la acele cazuri de natură psihiatrică sau la situaţiile în care avem de-a face cu un istoric de viaţă plin de abuzuri extreme de orice natură asupra tânărului (gen abuzuri sexuale sau tratament brutal cotidian), ci la cazurile cele mai uzuale, în care vorbim despre adolescenţi provenind din familii normale care le-au oferit minimum condiţiile de bază pentru creştere. Dacă în mintea adultului, de cele mai multe ori moartea echivalează într-adevăr cu un sfârşit, iar uciderea proprie este conştientizată cu toate consecinţele ulterioare (inclusiv ţinând cont de imposibilitatea „reîntoarcerii”), adolescentul nu o percepe în acest fel. Pentru adolescent moartea rareori este ireversibilă.

De foarte multe ori, tentativele (sau poate doar gândurile apriorice tentativelor de suicid) sunt demersuri pentru a rupe legături care distrug, legături zdrobite deja, conexiuni nefaste, în scopul reînvierii / recreării acestora „sub altă zodie”. Îmi amintesc cum în desele momente în care nu mă simţeam înţeleasă şi acceptată de familie, îmi imaginam că dacă mi-aş pune capăt zilelor, aş rupe lanţul acesta care mă leagă de ei, puntea aceasta ruginită, plină de puroi şi de mucegai, dar numai în ideea că peste un timp puntea se va recrea mai curată, mai proaspătă, pură, lină şi limpede. O renaştere, o nouă relaţie cu familia de origine: fără resentimente, fără ură, cu înţelegere deplină, cu acceptare, cu zâmbete, cu mângâieri şi mai mult decât orice: eu cu sentimentul că sunt iubită.

via Taina căsătoriei