Depresia- durerea îndreptată împotriva sinelui

Fragment din cartea:
DEEPAK CHOPRA- VINDECAREA SUFLETULUI DE FRICĂ SI SUFERINTĂ,
Editura FOR YOU

Depresia: Deşi s-ar putea să nu se manifeste ca atare, depresia are la bază frica şi neliniştea. Depresia este durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe feţele oamenilor deprimaţi, înţelegi cât de posomorâţi, retraşi, extenuaţi şi trişti se simt. Ei abordează viaţa cu pasivitate şi resemnare. Avem tendinţa să uităm acest lucru şi să tratăm de­presia - în special pe cea proprie - ca pe o slăbiciune; dacă alţii îşi găsesc fericirea în viaţă, considerăm că este vina noastră că nu am reuşit. Astfel de raţionamente se leagă de vinovăţie şi oamenii deprimaţi îşi dau seama adesea, în mod acut, că şi-au dezamăgit familia şi prietenii. Se gândesc la ei înşişi ca la norul întunecat care ameninţă fiecare ocazie fericită.

Dacă priveşti depresia fără judecată, o poţi percepe ca fiind frontul suprem pe care se dă lupta împotriva fricii. Oamenii deprimaţi sunt pe punctul de a renunţa şi, într-adevăr, unii vor face alegerea cumplită de a încerca să-şi pună capăt vieţii. Dar înaintea acestei faze, depresia este o ultimă linie de apărare, cea în care mintea fuge să-şi găsească adăpost, reducând toate activităţile la minimum şi asigurând doar activităţile suficiente pentru supravieţuire.

Deşi a devenit ceva normal să pronunţăm cu uşurinţă cuvântul „depresie" - ca şi cum am discuta despre o răceală, sau despre o banală durere de cap - nu pot să nu simt cât de patetică este această stare. Pentru mine, să văd o persoană deprimată este ca şi cum aş urmări un cal splendid de curse care şi-a rupt piciorul. Atât de multă splendoare există într-o fiinţă umană, încât ţi se rupe inima să o vezi închisă şi aproape stinsă.

Deci, care este cel mai bun mod de a trata numeroasele aspecte şi deghizări ale fricii? Indiferent de faza în care se află o persoană, frica poate fi eliberată. Se începe prin a vorbi liber şi clar despre frica pe care o simţiţi. Dacă pare imposibil, din cauză că aţi fost învăţaţi că frica este un semn de slăbiciune, vorbiţi despre acest lucru. Vinovăţia este un obstacol uriaş în acest sens - şi la fel este şi ruşinea.

Sursa: Cerul din noi

Fenomenul dependenţei

Protoprezbiterul Vasílios Thermós

Subiectul nostru de astăzi îl constituie un paradox pe care îl trăieşte omul contemporan. Mai exact, ne preocupă opțiunea acestuia pentru diverse dependențe, taman în toiul unei epoci în care, cu mari eforturi, şi-a cucerit și îşi savurează independența, proclamată festiv! Paradoxul constă în faptul că, pe măsură ce creşte independența exterioară a omului faţă de orice fel de constrângeri, apar tot mai multe moduri de constrângere a libertăţii interioare.

În studiul fenomenului dependenței, eu sunt de părere că este de folos o abordare generală, „macroscopică”, ca problemă unitară, astfel încât să se poată studia cauzele culturale și psihologice. În caz contrar, există primejdia ca această problematică să fie abordată fragmentar și să conducă la măsuri nesatisfăcătoare. Desigur, uneori se fac auzite puncte de vedere care încearcă să explice în fel şi chip amploarea fenomenului dependenței, păreri care invocă de obicei o cauză unică; de pildă, unii o atribuie desacralizării societăţii noastre, alții, indiferenţei clasei politice și a poliției, iar alții, decăderii morale a vremurilor în care trăim etc.

Deşi toate interpretările de mai sus exprimă un adevăr, eu, personal, am senzaţia că o concepţie mai profundă asupra fenomenului nu a fost dezvoltată îndeajuns nici în spațiul social, nici în cel bisericesc. Din această cauză, suntem lipsiţi de posibilitatea unei acțiuni eficiente şi multilaterale, atât preventive, cât şi terapeutice.

Pentru început, care este semnificaţia clinică a dependenței, din punct de vedere psihiatric?

Experiența arată că, pentru psihicul uman, dependența vizează una din următoarele situații:

1) [Dependenţa] este un mod de exprimare a deprimării și, în același timp, un mijloc de “consolare” a acesteia.

2) Dependenţele sunt un fel de improvizaţii antidepresive, şi, din punct de vedere clinic, sunt echivalente drogurilor.

3) [Dependenţa] este o exprimare a patologiei compulsive, sub forma acumulării de informații, sau de cumpărături, sau de plăceri.

4) [Dependenţa exprimă] iluzia oamenilor cu personalitate de limită (borderline personality) că au dobândit o identitate și că şi-o pot modifica după voia lor.

5) [Dependenţa ca] mod de manifestare a patologiei perversiunilor sexuale.

În consecință, pentru ca o populație atât de diversă să tindă către același comportament dependent, [înseamnă că] neapărat trebuie să existe și condiții de altă natură, cu alte cuvinte, condiţii care să nu fie clinice și care să funcționeze ca “organizatori”. Iar aceste condiții sunt chiar factorii socio-culturali contemporani care, fără îndoială, s-au înmulțit într-o măsură de neconceput în comparaţie cu trecutul recent.

Deşi fenomenul dependenței a existat în toate timpurile și în toate locurile, cauzele amplificării acesteia în ultima perioadă trebuie căutate în tranziţia de la modernitate la postmodernitate. Mai precis, acest fenomenul dependenței este echivalent cu trecerea de la cuvânt, la experiere, şi de la a fi convins, la a fi sedus.

În epoca modernă, elementul central îl constituia intelectul, care trebuia convins [prin argumente raţionale], în timp ce în epoca postmodernă, centrul de greutate se mută în nervul optic și în celelalte simțuri care trebuie stimulate. Astfel, este evident că se deschide calea psiho-dinamicii dependenței, dat fiind faptul că aceasta din urmă constituie un act irațional.

În ce anume constă postmodernitatea pe care o parcurgem? Aceasta a devenit echivalentă, aproape sinonimă, cu lumea vizualului și a spațiului virtual. Lumea vizualului a invadat toată viața noastră de zi cu zi, având o ambiție pe termen lung, anume aceea de a constrânge psihicul să i se predea. Între timp, tehnologia ne-a permis accesul la diversele variante ale vizualului, lucru de neconceput în trecut.

În paralel, o altă realitate care se dezvoltase anterior, în timpul secolului 20, a permis la rândul ei să se modifice aceasta sensibilitate generală faţă de dependență. Este vorba de lumea hiperconsumului, în care obiectele care dau dependență (droguri, cumpărături, activități) sunt puse la dispoziție în cantități mari și cu acces facil.

Combinarea celor două evoluţii pe plan social și cultural, a condus la deformări ale psihicului uman, cel puțin în cazul acelor oameni a căror viață psihică se caracteriza printr-o predispoziție biologică spre a ceda ușor.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte dependența, ea se vădeşte întotdeauna în dimensiunea psihico-somatică a omului. De pildă, s-a observat că mai frecvent apare comportamentul dependent în cadrul personalităților care au predominant elementul impulsivităţii sau celobsesiv-compulsiv, ambele predispoziții fiind de proveniență genetică.

Am sărăci mult acest fenomen dacă ne-am limita, însă, în spirit pozitivist, doar la a-l explica prin intermediul modificărilor ce ţin de organizarea socială. Lăsând la o parte marea tentaţie de a gândi exclusiv biologic, tentaţie ce vine chiar din partea psihiatriei și psihologiei contemporane, dependența îşi dezvăluie natura reală atunci când este abordată ca o problemă cu multipli factori cauzatori, așadar, ca atitudine ce își aure originea în complexitatea firii umane. De aceea, se impune reconsiderarea psihologică şi social-culturală a acestui fenomen.

În abordarea psihologică, o importanță centrală o deţine noţiunea de control. În dependență, subiectul duce o luptă dură pentru control, care devine pentru el idee obsesivă. Această luptă capătă de obicei două forme. Cea dintâi constă în crearea condițiilor care să permită efectiv controlul. De exemplu, prin dependenţa de cumpărăturile individuale se exercită un control asupra realităţii înconjurătoare, subiectul în cauză satisfăcându-şi toate dorințele. Acelaşi lucru e valabil şi pentru dependența de mâncare. Mulți dintre dependenții de persoane reușesc să le controleze pe acestea, punând mai presus decât ele propria lor voință și urmărind să obţină comportamentele pe care le doresc.

O altă variantă se identifică la dependenții care se luptă cu iluzia controlului. Aici se încadrează dependenții de droguri care de obicei își dezvoltă o exagerată încredere în sine, manifestare binecunoscută la drogaţi, care îi face să afirme că nu sunt dependenți și că, oricând doresc, sunt capabili să înceteze utilizarea drogului, așadar, chipurile, ei deţin controlul. Printre aceia care se înșeală cu iluzia controlului se numără și dependenții de spațiul virtual (fie dependenţii de pornografie, fie de jocuri), din moment ce îşi creează iluzia că țin sub control absolut obiectul dorinței lor (femeia dorită, adeversarul etc).

Cred că merită să ne concentrăm mai mult atenția asupra acestei situații a iluziei controlului, fiindcă are legătura cu problema relației. Avem de-a face cu incapacitatea sau reticența individului dependent de a intra într-o relație adevărată și reală. Este limpede că o relație adevărată şi reală nu poate presupune controlul asupra celuilalt; intrarea într-o relație autentică înseamnă, într-o anumită măsură, predarea de sine în procesul schimbării prin intermediul altuia, înseamnă, refuzul de bunăvoie la a-l controla pe celălalt, din moment ce asta ar însemna o lipsă de respect și, la urma urmei, o lipsă de dragoste.

Astfel, amploarea dependențelor în epoca noastră denotă o anume incapacitate de a forma și întreține relații sănătoase. În consecință, este evidentă nevoia acută de dragoste, având în vedere că dorinţa oamenilor de a avea relații de dragoste este mai intensă în vremurile noastre. O mare prăpastie interioară, de dimensiuni tragice, se dezvăluie, de vreme ce pretenţia oamenilor de a fi iubiţi creşte dramatic, dar în acelaşi timp creşte și frica faţă de iubire.

Iluzia controlului conferă și o închipuită atotputernicie, dintotdeauna foarte populară oamenilor. Cel care îşi foloseşte dependența ca să se simtă atotputernic, drept compensaţie pentru o oarecare traumă narcisistă, face aceasta pentru că fantasma îi oferă o satisfacţie mai mare decât realitatea. Aici este necesar să facem distincţia dintresatisfacţie și bucurie, distincţie ignorată de mulţi, şi pe a cărei ignorare se bazează mecanismul dependenței.

Nu este corectă afirmaţia că omul dependent este legat în mod fatal de obiectul care îl atrage. Dacă vrem să vorbim cu precizie, ar trebui să spunem că omul dependent s-a implicat sentimental în procesul căutării și găsirii obiectului său. Şi anume, în intensa experiență psihico-somatică, în acel ceva pe care lumea îl numește “adrenalină”. Exact acesta este și caracteristica ce defineşte dependența ca proces al îndrăgostirii de sine. Centrul de referinţă este simţirea și experiența subiectului însuși.

Dacă aceste lucruri sunt valabile pentru fenomenele de dependență în general, cazul dependențelor de anumite persoane se dovedeşte a fi dramatic. În cazul subiectului aflat în faţa persoanei de care e dependent – în faţa unui om real, în carne și oase – realitatea sa psihică interioară percepe un “altul” care nu există ca atare, ci este precum o pânză pe care îşi brodează propria-i fantezie şi un pretext ca să joace încă o dată jocul urmăririi “vânatului”, este pretextul trăirii acelei stări care înseamnă fie subjugare, fie siguranţă, în funcție de partea de care subiectul s-a așezat în “relaţie”.

Relația adevărată este sinonimă cu libertatea. Însă, odată instalată teama de libertate, teamă care constituie de-a lungul timpului o ispită permanentă a firii umane, preocuparea vieții psihice este orientată în principal către evitarea traumei sau a repetării ei, dacă există o experiență neplăcută în acest sens. Aceasta, la rândul ei, naște nevoia refugiului și a supunerii faţă de un alt “eu” care i se structurează în imaginaţie, astfel încât să îi confere falsul sentiment al controlului: fie asupra individului de care depinde cineva, fie asupra “ego-ului” virtual al calculatorului, fie asupra drogului personificat etc. Aici includem și de dependențele de persoane care se dezvoltă atât în cadrul cuplului, cât și în grupuri nesănătoase, precum sunt sectele.

De altminteri, năruirea ideologiilor, printre care se numără și religiile, a lăsat un gol, nu doar în domeniul ideilor. În primul rând, a creat un gol în viaţa psihică, manifestat adesea sub forma unui gol existențial sau chiar a psiho-patologiei, pentru că un sistem articulat de idei, o ideologie, are puterea să schimbe (în cel mai bun caz) sau să legalizeze (în cel mai rău caz) elemente pe care viaţa psihică le consideră inadmisibile, canalizându-le spre oportunități colective. Fără ideologie, psihicul rămâne expus impulsurilor deprimante și agresive, pentru care ideologia alcătuia un alibi funcțional (desigur, nu întodeauna fără consecințe negative). Așadar, nevoia de depăşire a golului existențial sau a haosului sfârșește inevitabil în tehnici de pseudo-împlinire prin intermediul obiectelor sau al experiențelor.

Se subînţelege că adevărata împlinire psihică nu se realizează niciodată printr-o dependență, de aceea, imediat după prima satisfacţie, psihicul face presiuni pentru repetarea experienţei, la fel ca în chinul etern al lui Sisif. De altfel, pe această repetabilitate se bazează toată forţa dependenței.

Aceste două elemente trebuie să ne problematizeze în mod special atunci când întâlnim dependența faţă de persoane bisericești. Aici se vede într-adevăr cât de frecvent se întâlneşte istoria unei traume psihice individuale (din cauza căreia persoana în cauză ezită să se implice într-o relație reală, preferând dependența) asociată cu lipsa înţelegerii teologice, dependentul fiind silit să îşi umple golul prin satisfacţia pe care o primeşte de la o altă persoană.

În concluzie, dependența constituie, în orice caz, boala unui om, dar, în acelaşi timp, este și maladia civilizației noastre, chiar a unei anumite structuri sociale de care aparține cineva (familie, sectă, biserică etc.). Dependenţa ne reamintește, în mod negativ, de modul în care trebuie să funcționeze firesc natura umană și ne obligă la o dezbatere mai largă asupra formelor vieții publice și private pe care le organizăm. Şi, mai ales, ca membrii ai Bisericii noastre, ne îndeamnă să reflectăm asupra adevăratei vieți duhovnicești și să luăm în calcul marele adevăr că acolo “unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Corinteni, 3: 17).

(Prelegere ţinută în oraşul Iráklio, în prezența Înalt Preasfințitului Arhiepiscop al Cretei, kir Irineu, fiind un eveniment organizat de Sfânta Arhiepiscopie a Cretei)

Drumul către fericire trece prin inima noastră

dr. Andreea Hefco

De-a lungul timpului, răspunsul la întrebarea: "care este calea spre fericire?" a făcut obiectul multor tratate, cursuri, predici, în încercarea de a ajuta oamenii să trăiască mai bine. Fiecare dintre noi am folosit, intuitiv sau învăţat, o parte din aceste sfaturi. Filosoful francez Blaise Pascal spunea că această căutare a fericirii este motivaţia tuturor oamenilor.

De fapt, fiecare gest, fiecare acţiune pare a urmări să ne conducă la această destinaţie. Acest articol îşi propune să scoată la lumină o cale foarte veche, dar totuşi rar folosită în zilele noastre. Se referă la trăirea unui tip de echilibru interior care ne permite să curgem o dată cu viaţa, în ritmul vieţii, împiedicând o alergare compulsivă şi fără ordine spre lucrurile, oamenii, acţiunile pe care le dorim şi care par că ne sunt de folos. Înseamnă să învăţăm să lăsăm ca ele să vină la noi şi să le trăim pe rând, fără ca asta să ne modifice dramatic curgerea. O acceptare necondiţionată, a fiecărui pas pe care îl parcurgem, ca şi cum am pluti în sensul curgerii apei. Este o cale a non-agresiunii, pentru că o mişcare puternică de apucare sau de respingere, de forţare a unei situaţii de viaţă, e resimţită la propriu ca un nod. Nu înseamnă detaşarea rece, indiferenţă, lipsă de sentimente, ci, dimpotrivă, acordarea atenţiei cuvenite fiecărui moment trăit.

"Voia mea proprie este iadul"

Această trăire poate să vină şi din experienţa de viaţă, pentru că după multe episoade în care ne-am repezit cu toate forţele şi am vrut ceva cu disperare, după ce am obţinut cu sacrificii mari şi ne-am dat seama mai apoi că ce am cerut "nu era pentru noi", învăţăm să ne concentrăm mai mult spre interior, în căutarea de sine. Adică învăţăm din experienţă realitatea cuvintelor părintelui Rafail Noica: "voia mea proprie este iadul". Are legătură cu lipsa de împotrivire, care este la baza suferinţelor din viaţa noastră, cu a nu lupta contra curentului, cu acceptarea lucrurilor aşa cum vin. Poate proveni şi dintr-o încetinire a ritmului în care trăim, prin abordarea diferită a modului in care ne apreciem şi valorificăm timpul.

A spune cuiva să permită această curgere a vieţii dacă doreşte să trăiască altfel, mai bine, nu este suficient. Pentru că nu i se explică modul în care să o facă şi, în plus, trăirea fiecăruia este unică. Este vorba de o altă abordare în care noi renunţăm să mai luptăm cu cei din jur şi cu evenimentele din viaţă, atât la modul de a le aduce, cât şi a le îndepărta de noi. Lupta ne este întreţinută de interpretarea pe care noi o dăm evenimentelor pe care le trăim şi de ideea că noi ştim bine ce ne lipseşte. Dacă acceptăm să privim ceea ce trăim în exterior ca fiind proiecţii ale unor experienţe personale trecute, care se cer acceptate, integrate, iertate, perspectiva se schimbă total. Adică, dacă acceptăm că ceea ce trăim în afară ne oglindeşte interiorul şi că orice luptă cu exteriorul este din start greşit orientată, pentru că ne concentrăm asupra efectelor şi nu asupra cauzei generatoare. Astfel, cu cât ne luptăm mai mult în exterior, cu atât ne negăm mai mult pe noi înşine. Întoarcerea către sinele nostru, către ceea ce am adunat în noi, reamintirea şi iertarea durerilor, poate conduce la acceptare, la înţelegere, la o abordare şi o integrare foarte diferită a evenimentelor vieţii şi chiar a noastre.

Ca să trăim curgerea e nevoie sa redescoperim care sunt lucrurile importante din viaţă, adică cele care răspund unei nevoi profunde. Apoi să încetinim ritmul şi să le căutăm cu predilecţie, dându-le importanţa cuvenită. Să renunţăm voit la ceea ce ne tulbură şi, dacă nu putem renunţa, să schimbăm abordarea noastră în una care să ne reprezinte, care să fie autentică şi sănătoasă.

Dumnezeu este atât destinaţia, cât şi calea

Dar mai mult decât orice metodă care poate ajuta, baza este dată de credinţă. De credinţa că Dumnezeu ne iubeşte şi că tot ce este în jurul nostru este dragostea Lui, noi învăţând în fapt să recunoaştem asta şi să ne predăm voii Lui. În momentul în care începem să percepem chiar puţin din această realitate covârşitoare, apare natural începutul unei lipse de rezistenţă care ne hrăneşte fericirea, bazată pe credinţă şi iubire. Aceste etape, făcute într-o căutare solitară, sunt sortite eşecului, pentru că drumul către Dumnezeu nu se poate face în absenţa Lui, pentru că El este atât destinaţia, cât şi calea. "Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm", spune Sf. Siluan Athonitul, iar în vechime, în Filocalie găsim cum să mergem pe cale, prin ascultare: "De aceea, şi tu, învăţând acestea cu înţelegere şi dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniştii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ţi s-a arătat. Îmbrăţişează întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, liniştea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere, aşa ascultarea e calea spre linişte. "Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinţii tăi" (Proverbe 22, 28); şi: "Vai celui singur" (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune şi acoperiş strălucitor zidirii Duhului. Căci, precum acolo unde începutul e rău, totul e vrednic de lepădat, tot aşa, acolo unde începutul e bun, totul e frumos şi bine orânduit, deşi uneori se întâmplă şi invers, dar aceasta vine din voinţa şi hotărârea noastră."

* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie

SHOCK

Mergem înainte! Ne uitam la tv, vedem filme cu împuşcături, sânge curgând în valuri, cu spioni, ne uităm la ştiri cu crime, tâlhării, violuri, ne cumpărăm ziare şi reviste în care citim despre viaţa vedetelor, fie că ne interesează sau nu, muncim ore în şir, lenevim ore în şir, mâncam să acoperim goluri afective sau nu mâncam ca să controlam şi noi ceva, în sfârşit, în viaţa noastră. Şi nu ne oprim un pic să stăm de vorba cu noi înşine, cu sufletul nostru, mergem înainte!
Stop, hai să ne oprim un pic, hai să luăm o pauză să stam de vorbă.
Gândeşte-te ce bine e că eşti în viaţă, că vezi lumina soarelui, că te poţi mişca, că poţi vorbi, că auzi, că respiri. Mulţumeşte-I pentru toate astea Domnului şi bucură-te de asta. Pune în fiecare dimineaţă viaţa ta în mâinile lui Dumnezeu, să te ocrotească şi să te poarte mereu în braţele Sale iubitoare. Gândeşte-te cât de mult te iubeşte că moare din dragoste pentru tine. Spune-I Lui toate grijile tale, arată-I Lui toată durerea ta, arată-I Lui toate gândurile tale, aşa cum îţi vin, spune-I Lui dorul inimii tale. Acum, în prezentul din viaţa ta.
Sau vrei să...''mergem înainte''?

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

"Cine face fapte bune nu se zăpăcește la cap".
 Fotografii

Întunericul şi nebunia vieţii fără Dumnezeu. Între depresie şi sinucidere

Din 1970, de când depresia a fost descoperită ca afecţiune a stării psihice, aceasta nu a încetat să facă noi victime; peste 15 % dintre depresivi aleg varianta extremă pentru a scăpa de aceasta problemă: suicidul.

Boli degenerative / depresie

Refuzul Bisericii de a oficia slujba înmormântării Mădălinei Manole a consternat pe mulţi. Potrivit Pravilei Bisericeşti: "dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul să-l îngroape după rânduială, iar daca s-a sinucis de bunăvoie, să nu se îngroape în cimitirul credincioşilor, ci departe, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu cei nebotezaţi”.
Întrebarea retorică a venit prompt din partea medicilor: cine se sinucide de bunăvoie fără să fie bolnav de minte? De unde atâta rezistenţă din partea Bisericii la problemele oamenilor de azi şi atât conservatorism?
Dacă limbajul secular al pravilelor bisericeşti este uneori greoi şi pare confuz pentru omul modern, nu aşa trebuie înţeles canonul în sine. Principiul pe care vrea să-l ilustreze Biserica aici este acela că trebuie să facem o distincţie între bolile degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale, şi depresie, unde omul se lasă pradă deznădejdii, ajungând în pragul disperării care culminează cu suicidul.

Factori care pot conduce la depresie

Depresia este una dintre tulburările psihologice frecvent întâlnite în ziua de azi. Persoana care suferă de această tulburare este tristă, supărată şi foarte nervoasă, îşi pierde interesul pentru lucrurile cotidiene, plânge foarte des şi se gândeşte obsesiv la anumite lucruri, nu mai are încredere în sine, se devalorizează şi are întotdeauna un sentiment de culpabilitate excesivă.
Cercetările din domeniul medicinii au ajutat la înţelegerea depresiei. Totuşi, specialiştii nu au elucidat mecanismul care provoacă această boală. Experţii au constatat că există mai mulţi factori care pot conduce la depresie. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt factorii genetici (dacă unul sau ambii părinţi sunt predispuşi la depresie, vulnerabilitatea este transmisă şi copiilor), factorii de mediu (numiţi şi factori emoţionali, apar în urma situaţiilor stresante sau solicitante emoţional, precum lipsa dragostei parentale, moartea unuia din părinţi în copilărie, o despărţire dureroasă sau un divorţ) şi factorii biologici (modificările care se produc din punct de vedere chimic în creier).
Studiile realizate până în prezent arată că persoanele depresive prezintă un dezechilibru la nivelul neurotransmiţătorilor – substanţe care permit comunicarea dintre celulele nervoase.
Serotonina, responsabilă de stabilitatea emoţională, toleranţa la durere şi încrederea în sine. Dacă organismul nu produce suficientă serotonină, se instalează o stare de tristeţe, neajutorare, lipsă de speranţă şi chiar gânduri sinucigaşe. Carenţa de serotonină poate duce la tulburări ale somnului, iritabilitate şi anxietate, toate asociate cu depresia.
Dopamina, cu rol în gândire, plăcere, recompensă şi afecţiune. Dacă nivelul dopaminei este scăzut, vom remarca scăderea capacitaţii de concentrare, probleme de memorie şi lipsa bunei dispoziţii.
Noradrenalina, ne ajuta să ne simţim energici şi motivaţi în ce avem de făcut. Dacă nivelul noradrenalinei este scăzut, ne confruntăm cu o stare de letargie, lipsa motivaţiei şi atenţiei, scăderea libidoului.
Cercetătorii nu pot însă să afirme cu certitudine dacă aceste dezechilibre declanşează boala sau boala declanşează dezechilibrele din organism. Cert este faptul că la un om credincios există un echilibru la nivelul neurotransmiţătorilor chimici din cadrul sinapselor neuronale - acest lucru este demonstrat ştiinţific.

Optimismul şi pesimismul se dobândesc

S-a zis nu de puţine ori că optimismul şi pesimismul ţin de firea noastră şi că n-ai ce face dacă te-ai născut cu o astfel de trăsătură temperamentală. Într-o astfel de ecuaţie e uşor să afirmi că Dumnezeu este de vină pentru slăbiciunea firii celor ce-şi iau singuri viaţa.
Un reprezentant de marcă al psihologiei comportamentale cognitive americane, dr. Martin E. P. Seligman, după un studiu de peste 25 de ani, a concluzionat că optimismul şi pesimismul nu sunt înnăscute, ci dobândite.
„Când faci abstracţie de Dumnezeu, spunea Părintele Galeriu, nu ai altă alternativă decât neantul”. Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. Disperarea vine din fuga de Dumnezeu! El însă ne îndemnă la fiecare pas al Evangheliei Sale: “Bucuraţi-vă!” Psalmistul spune: “Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19), iar într-un alt loc: „Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura” (Ps. 91, 4). Credinţa, trăirea autentică şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu umplu inima de bucurie sfântă, pentru că cel ce căută află, cel ce cere, primeşte.

Fără Hristos totul este întuneric şi nebunie

Oare câţi din cei ce şi-au pus capăt zilelor aveau un duhovnic? Câţi au mers şi au cerut sub epitrahil duhovnicului sfat la astfel de încercare, când diavolul şoptea gândul sinuciderii? Câţi ştiau că la Spovedanie te renaşti din nou? Câţi au căutat să primească Sfântul Trup şi Sânge al Domnului? Oare câţi dintre aceştia plecau genunchii la Crucea lui Hristos şi-şi vărsau Lui amărăciunea inimii lor şi ispita întovărăşirii lor cu Iuda, vânzătorul Domnului? Sau oare câţi mergeau regulat la Liturghie să se întâlnească acolo, în sfânta biserică, cu Hristos, Stăpânul vieţii?
Golul acela întunecat din suflet pe care-l simte cel ce are gânduri de suicid nu-l poate umple decât Hristos, Lumina lumii. Tuturor acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau fug de El, Acesta le spune: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Unii îşi poartă singuri poverile, ostenesc şi cad sub greutatea lor, nu caută şi nu-L vor pe Dumnezeu: „nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!” (Ioan 5, 40). De unde dar să iei putere să scapi de gândurile morţii, de unde dar să ai viaţă, dacă nu cauţi pe Stăpânul Vieţii? Hristos e adevărata terapie în lupta pentru viaţă.
O lume care nu se raportează la Hristos e în agonie, în pragul sinuciderii şi în umbra morţii; lumea aceasta nu se poate salva prin ea însăşi. Aşteptarea şi nădejdea noastră nu e la lume, ci la Hristos, Iubitorul de oameni.

De bunăvoie, pe un drum fără întoarcere

Sinuciderea e un păcat foarte greu. Dacă alte păcate lasă totuşi posibilitatea căinţei şi pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocăinţă. Sinucigaşul se aruncă de bunăvoie în suferinţe veşnice, de aceea Biserica îl lipseşte de rugăciunile ei. Excepţie fac bolnavii cu afecţiuni degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale.
Biserica Ortodoxa şi morala creştină nu îngăduie sinuciderea deoarece este un păcat strigător la cer. Sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit numai la viaţa pământească, uitând de cea veşnică şi de datoriile sale. Viaţa pământească e bunul principal ca premisă a tuturor bunurilor în aceasta viaţă. Viaţa în trup e premisa fie a vieţii veşnice, fie a osândei veşnice. 

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Viaţa noastră – o mare în furtună

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA

LA DUMINICA A IX-A DUPĂ RUSALII

(MATEI 14, 22-34)

Iubiţii mei, aţi auzit sfânta şi sfinţita Evanghelie. Evanghelia de astăzi demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu. Este Dumnezeul-Om. Acest lucru îl predică minunea pe care aţi auzit-o. O minune mare, de trei ori mare, care a avut loc în continuarea celeilalte minuni, despre care a vorbit Evanghelia din duminica trecută. Acolo se spunea că Hristos cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie. După aceasta, Domnul S-a suit în munte, ca să se roage singur, în noapte. Ucenicii au urcat la porunca Lui într-o barcă mică din lacul Ghenizaret sau marea Galileii, ca să iasă pe malul celălalt. Călătoreau singuri, fără Domnul. La început era linişte. Dar, deodată, şi în timp ce mijea de ziuă, s-a ridicat un val puternic. Barca se zdruncina şi era în pericol să se scufunde. Atunci s-a arătat acolo Hristos păşind pe deasupra apelor. Înfricoşătoare privelişte. Ucenicii, doar ce L-au văzut, s-au tulburat şi au spus că este o nălucă. Însă nu era o nălucă. Era El însuşi.
Petru şi-a făcut curaj şi a spus:
- Tu eşti Doamne? Dacă eşti Tu, spune-mi să vin la Tine, păşind şi eu pe deasupra apelor. Domnul i-a făcut acest dar.
-Vino, i-a spus. Şi Petru a început să păşească pe deasupra valurilor. Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde.
- Doamne, mântuieşte-mă!, strigă cu agonie.
Hristos îşi întinde imediat mâna şi îl prinde.
- “Puţin credinciosule” – îi zice – “de ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).
Şi imediat ce au intrat în barcă s-a făcut linişte. L-au slăvit pe Dumnezeu şi I-au spus lui Hristos: “Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14, 33).

***

Aceasta este pe scurt Evanghelia de astăzi. Minunea aceasta arată că Hristos stăpâneşte peste toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri, copaci, animale, toate. Este Stăpânul a toate.
Şi noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare, suntem într-o barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din partea valurilor, a valurilor sălbatice.
Care sunt aceste valuri? Un val este boala. În timp ce eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi la pat, eşti în pericol să mori; acesta este un val imens. Vrei altul? Iată, văduvia; în timp ce eşti căsătorit, îţi pierzi femeia şi rămâi singur. Ce lovitură este şi pentru femeie să-şi piardă bărbatul şi să rămână văduvă cu copii mici! Dar şi pentru copii este un mare val să fii orfan. Un val este şi şomajul; să fie cineva fără loc de muncă, să caute de muncă şi să nu poată găsi. Un val este şi sărăcia: să nu aibă omul cele indispensabile să-şi acopere nevoile. Dar valuri nu sunt oare şi nedreptatea, calomnia sau divorţul?… Plină de valuri este viaţa aceasta. Şi în sfârşit cel mai sălbatic val: moartea, pierderea vieţii, val care vine să afunde trupul nostru în mormânt. Dar vorbind limba Evangheliei, trebuie să spunem că cel mai groaznic din toate valurile este - care? – Păcatul! Cel care persistă nepocăit, în păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adulter sau prostituţie, ori furt sau crimă, ori alt păcat, acesta se scufundă nu în mormânt, ci în iad – sufleteşte şi trupeşte.
Ce trebuie să facem acum? Să deznădăjduim? Nu, iubiţii mei. Să prindem şi noi curaj, să avem o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu. Bunul Dumnezeu vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă. Şi omul credincios vede pretutindeni mâna lui Dumnezeu. O vede continuu în viaţa lui; şi atunci când este mic, şi când creşte şi când se face bătrân, întotdeauna el vede mâna lui Dumnezeu. Şi nu doar persoane, ci şi grupuri, familii şi popoare şi societăţi, văd ocrotirea Lui.
Mica noastră patrie a văzut de multe ori în istorie mâna lui Dumnezeu. În 1922, în Asia Mică, de pildă, a fost o mare nenorocire. Au venit turcii, au masacrat, au ucis, au ars, au devastate totul. S-a vopsit cu sânge valul Mării Egee. Marea s-a înroşit de sângele victimelor. Toţi erau disperaţi. Unul singur nu a disperat: episcopul Smirnei, ultimul ierarh al cetăţii, etno-martirul Hrisostomos. A liturghisit pentru ultima dată în biserica Sfintei Fotini şi a spus cu lacrimi în ochi: “Dumnezeu ne încearcă credinţa. Îndrăzniţi, eleni, vor răsări şi zile mai bune!…”. Şi, într-adevăr, au venit zile mai bune. Cei aproximativ două milioane de refugiaţi, care au plecat atunci din Asia Mică, au venit în Elada, au lucrat cinstit şi au făcut pământul să înflorească ca nişte rodii. Prin sudoarea lor, ţara noastră a devenit în puţin timp atât de îndestulată, încât a început să facă şi export din produsele ei valoroase în alte ţări din afară. Şi doar din punct de vedere material? Chiar şi etnic de mult bine a beneficiat ţara noastră. A ieşit şi de aici “din amar dulce”, din nenorocirea naţională un important beneficiu naţional. S-a constatat că sunt în afara teritoriilor ei şi turcii şi bulgarii şi sârbii şi alţii, iar Elada a câştigat o admirabilă uniformitate. A devenit una din cele mai omogene ţări. Iată mâna lui Dumnezeu!
Cele cinstite şi scumpe ştim că sunt în pericol.
Şi astăzi, patria noastră este încercată. Precum în vremurile strămoşilor noştri, aşa şi în zilele noastre, este încercată în marea furtunoasă a ameninţărilor şi a capcanelor diplomatice. Doar credinţa, nezdruncinata credinţă, poate să facă minunea. E suficient ca Elada să repete Domnului strigătul lui Petru: “Doamne, mântuieşte-mă!” (Matei 14, 30).
Şi astăzi, familia, ca instituţie, este afectată de valurile concepţiilor, obiceiurilor şi legilor moderne. Criminalitatea pruncilor este în creştere. Sfântul Cosma Etolianul, care este sărbătorit în august, zicea: Când veţi vedea că se golesc bisericile, se vor umple închisorile. Şi s-au umplut deja de criminali şi de terorişti. Aceste lucruri păţeşte cel care fuge de Dumnezeu. Soţii, care îşi văd barcă luând apă, să îngenuncheze şi să strige: “Doamne, mântuieşte-ne casa! Întindeţi mâna şi păzeşte-ne, să nu ne scufundăm!”
Şi credinţa fiecăruia dintre noi este încercată astăzi. Are de înfruntat vânturile rătăcirii, curentele raţionalismului, furtunile ereziilor, valurile ironiei, batjocurii, puţinei credinţe. “Doamne, mântuieşte-ne!”, să spună fiecare din noi şi “Înmulţeşte-ne nouă credinţa!” (Matei 14, 30; Luca 17,5).

***

Iubiţii mei, aceste puţine lucruri am vrut să vi le spun.
Toţi în acestă viaţă suntem încercaţi. Încercăm necazuri. Necazurile sunt valurile, care lovesc barca vieţii noastre zi de zi. Călătorim pe o mare în furtună. Dar să nu deznădăjduim! La capăt ne aşteaptă limanul.
Într-un sat din regiunea noastră a avut loc un deces. A murit nu vreun bătrân, ci o copilă tânără de douăzeci de ani. În floarea vârstei. A venit moartea şi a luat-o pe această fată binecuvântată, pentru care părinţii ei îşi făceau vise de aur. A luat-o şi se tânguieşte acum întreg satul. Ne vom duce acum să cântăm acolo slujba de ieşire, înmormântarea, şi să-i mângâiem pe cei îndoliaţi, pe cei ce plâng. Mângâierea noastră este credinţa în învierea de obşte.
Câţi vrem să ne mântuim, aici pe acest pământ vom trece prin necazuri, multe necazuri. Nu o spun eu. O spune de Dumnezeu insuflatul cuvânt: “Prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); ca să ne învrednicim adică împărăţiei celei cereşti, se cuvine să trecem prin furtuna necazurilor. Dar să nu deznădăjduim! Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu şi rămâne credincios Lui, la sfârşit, şi din necazuri va ieşi folosit.
De aceea, să răbdăm necazurile cu nădejdea în Dumnezeu şi cu curaj în victorie. Un poet credincios a scris:
“Şi chiar dacă nu-mi rămâne-n lume
Un loc unde să mă sprijin sau să stau,
Acolo sus e Dumnezeul meu;
Cum aş putea să deznădăjduiesc?”.

Şi să presupunem că m-au părăsit toţi, şi rude şi prieteni şi cunoscuţi, şi că mă aflu într-o situaţie dificilă şi nu am unde şi nu am pe ce să mă sprijin şi unde să stau, acolo sus este Dumnezeul meu, cum pot să deznădăjduiesc?
Aşadar, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi împărăţeşte în veci, să avem nădejdea noastră, credinţa noastră, şi Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. Amin.

†Episcopul Augustin

(Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Tripotamou – Florina 16.08.1992)

(traducere: ML, sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=14064)

Copii fără părinți, copii fără copilărie

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu

Literatura de psihiatrie vorbește despre o așa-zisă „întinerire a depresiei“ sau a tristeții, în sensul că tot mai mulți copii, tineri și adolescenți cad pradă acestei grele boli sufletești. Aceleași izvoare medicale arată că, dacă Elveția, țară cu un ridicat standard de viață, consemnează cele mai multe tentative suicidare la tineri, România are tineretul cel mai depresiv din întreaga Uniune Europeană, iar o cauză a acestei stări de spirit o constituie lipsa de perspectivă și orizont a acestora. Categoria cea mai vulnerabilă și cea mai dezavantajată din punct de vedere social din România o constituie tocmai cea a tinerilor, care se confruntă tot mai timpuriu cu diverse probleme, lipsuri, neîmpliniri și frustrări.
Uneori în căutarea unei vieți mai bune și comode, pe care nu au posibilitatea să și-o creeze acasă, alteori pur și simplu pentru a supraviețui, mulți români au fost nevoiți să ia calea străinătății, sperând că acolo vor descoperi o viață mai frumoasă și mai ușoară, mai civilizată și mai plăcută. Nu puține le-au fost însă deziluziile, în provizorat social și material, într-o lume atât de diferită și de străină valorilor în care au fost educați.
În urma lor au lăsat, în nenumărate situații, familii: părinți, soți, soții și copii; au părăsit mediul și anturajul în care se născuseră, crescuseră și se formaseră, crezând că vor descoperi o lume nouă, iar această descoperire va folosi tuturor.
Au părăsit țara și familia, chiar și pentru o perioadă de timp, cu speranța că, la întoarcere, vor aduce agoniseala lor, iar din aceasta vor avea cu toții un trai îmbelșugat. Și există numeroase exemple de „români fericiți“, de conaționali care s-au realizat material în afară.
În urma plecării lor, însă, s-au născut și dezvoltat adevărate drame personale și familiale. Pe lângă sentimentul acut al singurătății pe care l-au trăit cei mai mulți dintre românii plecați la lucru peste graniță, cei care au resimțit cel mai puternic lipsa acestora au fost membrii familiei. Sunt tot mai numeroase cazurile în care nu doar tații pleacă să muncească în afară, ci și mamele care speră să se realizeze mai bine material în altă țară, lăsând acasă copiii, în supravegherea unor bunici bătrâni și bolnavi, a unor mătușe sau unchi neputincioși și incapabili să înțeleagă deplin frământările, nevoile și suferințele sufletești ale acestor copii.
Știrile sunt uneori terifiante, din acest punct de vedere: tot mai mulți astfel de copii, lipsiți de dragostea, grija și supravegherea părintească, se refugiază în acte antisociale, abandonând școala, dar integrându-se în cercuri și anturaje vicioase și păgubitoare pentru viața lor, în consum de alcool și droguri, în tabagism, erotism și sexualitate, în agresivitate și violență.
Nevoiți să muncească în străinătate, cu speranța că, la întoarcere, vor oferi copiilor un trai decent, părinții pierd cel mai frecvent tocmai sufletul copiilor lor. Preocupați de profituri imediate, ei scapă din vedere faptul că pruncii cu care Dumnezeu le-a binecuvântat familia constituie investiția cea mai importantă, investiția vieții lor. Caută să adune în afară, crezând că la întoarcere își vor ajuta și ocroti copiii, dar nu își dau seama când și din ce cauză relațiile s-au răcit, iar copiii s-au îndepărtat, preferând afecțiunii materne sau paterne atmosfera libertină a anturajului, compania străinilor. Este o durere pentru un părinte, mamă sau tată, să constate că fiica sau fiul evită comuniunea cu ei, împărtășindu-și trăirile sufletești, bucuriile sau încercările personale anturajului. Iar recomandările pe care acesta i le face nu sunt dintre cele mai curate moral. Dacă mama și tatăl îi dau sfaturi cu suflet de părinte și în baza unei experiențe personale de viață, anturajul teribilist îi fac recomandări dintre cele mai păgubitoare pentru viața sa.

„Vino cu trei luni
mai repede acasă și
să știi că eu îți voi plăti salariu dublu!“
Voi încheia cu un exemplu și o concluzie. În urmă cu mai mulți ani, un post de televiziune cu largă audiență făcuse un reportaj- anchetă privind efectele dezmembrării familiilor, din cauza plecării unuia dintre părinți la muncă, în străinătate. Au ales să vorbească mai întâi cu soția bărbatului plecat, întrebându-o dacă alegerea făcută de soț a fost una benefică pentru familie. Fără ezitare, femeia a răspuns că a fost, negreșit, o hotărâre bună, odată ce soțul plecat își pierduse serviciul, avusese, pe fond depresiv, o tentativă de sinucidere și se aflau în fază de execuție și evacuare silită pentru neplata, de ani de zile, a cheltuielilor de întreținere. Ba chiar cu mândrie, femeia se lăuda că din banii pe care îi primea lunar de la soț achitase datoriile, în plus făcuse chiar și unele modificări la casă: centrală termică, termopane, ușă metalică. Din banii pe care îi primea, deschisese chiar și un cont, în care depunea lunar o sumă, pe numele copilului, în speranța că peste ani nu va fi și el constrâns, din cauza lipsurilor materiale, să ia calea străinătății. Cel puțin din ceea ce spunea, ea lăsa să se arate foarte mulțumită.
Într-o cameră alăturată, în fața calculatorului, se afla un băiețel de aproape 10 ani, singurul copil al familiei. Probabil că și la viitorul lui se gândise tatăl, în momentul în care a plecat să facă bani, în străinătate. Reporterul i-a adresat și copilului aceeași întrebare: Este bun sau rău faptul că tatăl său plecase din țară. Iar el, cu simplitatea și sinceritatea ce îi caracteriza vârsta, a răspuns la modul că mama spune că e mai bine așa. Reporterul a insistat și l-a întrebat iarăși: Dar tu ce spui? Și copilul a dat același răspuns, într-o altă formă. Cum că, din banii primiți, și-au plătit datoriile, și-au pus centrală și ușă metalică, ba chiar au instalat și termopane. Văzând ochii umeziți de lacrimi ai copilului, reporterul i-a spus din nou: dacă ai putea să îi transmiți tatălui tău ceva, ce i-ai spune? Copilul a zis atunci că tatăl său este mult prea departe pentru a-l auzi, și așa dă telefon foarte rar, pentru a economisi bani și a-i trimite apoi acasă. Dar dacă totuși, te-ar auzi, ce ai dori să îi spui? l-a întrebat pentru a doua oară realizatorul. Iar copilul a zis: „Dragă tată, dacă m-ai putea auzi, să știi că mama a plătit toate datoriile, a pus centrală, termopane și ușă metalică. În plus, îmi pune lunar și mie câteva sute de dolari într-un cont special, pentru a-i avea când voi fi mare. Însă, dragă tată, dacă mă auzi cu adevărat, am pentru tine o singură rugăminte. Eu am calculat banii care s-au adunat în contul meu. Vino cu trei luni mai repede acasă și să știi că eu, din acești bani, îți voi plăti salariu dublu decât primești tu acum, acolo!
Concluzia este următoarea: orice copil are nevoie de afecțiune, de dragostea, grija și bunătatea părinților săi. Are dreptul la un trai decent, însă nevoia cea mai mare a sa este nevoia de afecțiune, nevoia de sensibilitate din partea celor apropiați. Pentru a se dezvolta frumos și armonios, fizic și spiritual, el are nevoie nu doar de adăpost, ci și de sentimentul siguranței alături de părinții săi, de confort sufletesc, ce suplinește luxul material; are nevoie nu doar de hrană materială, ci mai ales de hrană spirituală, odată ce vârsta copilăriei, a adolescenței și a tinereții, datorate lipsei experienței, reprezintă perioadele cele mai vulnerabile din viața unei persoane.

DE CE SUNTEM NEFERICIŢI

Fericiţi veţi fi voi când...(MATEI 5,11)

Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta...

Poţi găsi nenumăraţi "ţapi ispăşitori" pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău...

Şi totuşi...

Trăim într-o lume în care, toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale, etc.

Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, "simţim" că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră... Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă în lăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult, spre originea ei... Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine...

Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip... Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi...

Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.

Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos... Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre....

Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi, refuză să fie fericiţi?

Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat, de un reporter, despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns:

- E... atât de plăcut... să fii... nefericit...

Sursa Blogul Oameni si demoni

Pr. Prof. Ilie Moldovan-Pe marginea prăpastiei: păcatul masturbaţiei

Pr. Prof. Ilie Moldovan

a) Caracterul penibil al masturbaţiei.

Pe prima treaptă a căderii. Primul păcat întâlnit în adolescenţă este săvârşit de unul singur. I s-a dat un nume de împrumut, onanism, provenind din Vechiul Testament de la un personaj sinistru, Onan, despre care se ştie că a fost pedepsit, săvârşind o anume fărădelege. Mai potrivită denumire este aceea de masturbaţie, pentru că fapta aceasta e delimitată şi identificată la tânărul singular. Cu ea începe ruina unui templu: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va necinsti cineva templul lui Dumnezeu, îl va pierde pe el Dumnezeu, căci sfânt este templul lui Dumnezeu, ceea ce sunteţi şi voi” (I Cor. 3,16-17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. În vreme ce tânărul linge solitar mierea de pe marginea paharului, otrava din fund stă gata să fie înghiţită. (V A 20).

Caracterul specific al masturbaţiei. Cum a putut ajunge un tânăr în starea aceasta? Poate l-a adus curiozitatea, poate prietenii răi sau o neînţeleasă pornire lăuntrică?! Îşi va fi zis: „Voi face numai odată, ca să cunosc şi asta!” (Greu de crezut). Nu a înţeles că prima încercare este mai grea, căci cele următoare vin de la sine. Şi în continuare, pe drumul bătătorit, carul coboară la vale cu repeziciune şi chiar nu se mai poate opri. Ne putem închipui, oare, pe tânăr fericit? E atât de departe de fericire! Dacă, într-adevăr, practica impudică la care s-a dedat i-ar aduce o împlinire, atunci nu ar mai alerga după noi plăceri de acelaşi fel. Fapt cert este că devine rob acelei părţi din fiinţa lui, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte „carne”, şi căreia este gata să-i satisfacă toate capriciile. Trupul care a devenit „carne”, niciodată nu va fi mulţumit, chiar dacă i se va da plăcere, după plăcere, până i se va oferi şi sufletul întreg. Prin câştigarea sufletului, plăcerea devine patimă, iar onania (masturbaţia) nu scapă de osânda ei. Din chip al lui Dumnezeu, omul ajunge un idol al lui însuşi. Ce înjosire a omului! Animalul nu poate fi imoral, tocmai pentru că nu poartă chip dumnezeiesc, dar omul poate. Înţeleg şi aceea că nu ar trebui să exagerăm cu acest păcat pentru a nu-l confunda cumva cu desfrâul. El are însă un rol deosebit de important în pregătirea gravei căderi care îi urmează, avansând rostogolirea în desfrâu. Am citit undeva o asemănare dintre tânărul care se masturbează şi şobolanul otrăvit. Acela care nesăbuit, din nechibzuinţă sau chiar din negrijă, ia pe limbă un picur din mierea necurăţiei, se spune, devine asemenea unui şobolan otrăvit: îi arde ceva înlăuntru, aleargă speriat dintr-un loc în altul după apă. Bea tot ce se găseşte în cale, dar focul nu se stinge până ce animalul nu moare. Ori, e sigur, desfrâul este păcat de moarte. (V A 13).

b) Masturbaţia de provenienţă ereditară şi propagarea ei.

Efectele masturbaţiei. Păcatul onaniei singulare are mai multe înfăţişări, în funcţie de provenienţa lui. Ar fi de pomenit, mai întâi, masturbaţia care ajunge la adolescent ca o boală ereditară. E vorba despre boala ce atinge acei copii care au fost concepuţi în condiţii de pervertire a intimităţii părinţilor lor în momentul procreaţiei, după spusele Părintelui Arsenie (Cărarea împărăţiei, p. 263). Aduşi astfel pe lume, aceşti fii nefericiţi sunt aplecaţi spre onanie precoce sau tardivă. Sunt, de asemenea, mai totdeauna, arţăgoşi şi predispuşi spre boli nervoase. Cu un sistem nervos şi psihic zdruncinat, în cazul că se vor căsători, ei vor mări, la rândul lor, decăderea şi viciul, propagând astfel în generaţia viitoare acest dezastru. Rezultatul se va solda cu stingere din existenţă a arborelui genealogic însuşi, de data aceasta din cauza onaniei. Deşi nu există, în general vorbind, o legătură directă şi absolută între viciul masturbaţiei şi bolile psihice, totuşi, pe linie de ereditate această relaţie este, în felul ei particular, indiscutabilă. Ca dovadă sunt ravagiile pe care le face masturbaţia şi care nu sunt scutite de transmitere la urmaşi.

„Cancerul” masturbaţiei. Observând mai de aproape acest păcat ne dăm seama de caracterul lui penibil, când dintr-un incident devine o obişnuinţă. Cu cât este săvârşit de mai multe ori, cu atât capătă rădăcini mai puternice, ajungând să producă în suflet o rană nebănuită. Prin repetare, păcatul se face obicei, iar din obicei se face necesitate. Dacă la început a fost un simplu călător care a cerut găzduire, mai apoi a devenit oaspete, ca în cele din urmă să fie stăpânul casei. E un spectacol de-a dreptul penibil să vezi un băieţandru cuprins de flacăra păcatului care-l stăpâneşte cu o cruzime mistuitoare, scufundat tot mai mult în abulie. Iată şi cum este descrisă această cădere a adolescentului în Canonul Sfântului Andrei: „mintea s-a rănit, trupul s-a slăbănogii, duhul boleşte, cuvântul a slăbit, viaţa s-a istovit, sfârşitul este la uşă”. Privit din perspectiva Canonului, păcatul onaniei apare drept unul dintre factorii care, după ruinarea sufletului, pregăteşte pieirea neamului. Un alt cuvânt mai grav la adresa lui decât acesta cu neputinţă de a mai putea fi rostit. Din făptura adolescentului, prins în ghiarele necurăţiei, patima suge toată vlaga tinereţii. Iată şi pentru ce transformările atât de pronunţate, ce apar în caracterul şi comportamentul nefericitului elev, nu pot fi ascunse. Cu toate acestea, ar fi greşit să credem că nu ar mai avea nici o scăpare. E salvarea de la marginea prăpastiei. Încă odată sunt dator a-ţi spune: e momentul ca pocăinţa să pună capăt acestei fărădelegi, pentru ca păcatul să nu pătrundă în vistieriile vieţii şi să se continuie prin alcovul conjugal în generaţiile următoare. În faţa nenorocirii create de masturbaţie mai apare o şansă. E şansa adolescentului, dar e şi şansa neamului, a cărui simbol este chiar el. Vreau să zic, este salvată, cel puţin în parte, chiar spiţa lui de neam, salvată fiind veriga acelui arbore genealogic, formată din cele trei-patru generaţii despre care am avut vorbă mai înainte. (IV C 3).

c) Masturbaţia în perspectiva unei gândiri critice.

Un examen real şi sever al masturbaţiei. Să revenim, tinere, la unii autori care consideră viciul onaniei lipsit de orice gravitate, în sensul acesta, îi acuză pe cei care îşi exprimă părerea că practicarea lui ar avea consecinţe deosebit de vătămătoare. Motivul principal pe care îl invocă în sprijinul convingerii lor ar fi acela că prin atitudinea prea severă ce o iau alţii faţă de acest păcat ar accentua deprimarea psihică la care, într-un fel oarecare ajung tinerii la această vârstă, fără rost. Căci păcatul nu ar avea prea mari urmări de viitor. Astfel, în loc de a-i ajuta pe adolescenţi să se elibereze de deprinderea şi coşmarul lor, dimpotrivă, l-ar incita, după cum le-ar şi creia o dispoziţie sufletească, care i-ar arunca în disperare. Oare ce ar fi adevărat în această acuză îndreptată împotriva celor ce urmăresc cu acrivie dezvoltarea ideală a vieţii adolescentului? În discuţie apare ideea de disperare. Întrebarea e, disperarea, care este o boală grea, nu cumva tocmai ea este aceea spre care se îndreaptă viciul ascuns al masturbaţiei? Ar fi cu totul greşit de a ignora o realitate de acest fel. Nu avem voie să confundăm o falsă disperare cu autentica disperare. Cu presupunerea celei dintâi disperări nu avem dreptul să aruncăm praf în ochii acestor tineri puşi în faţa unui examen de eroism. Nici o boală nu se vindecă cu iluzii. Pentru că o altă realitate pe care se sprijine întreaga noastră viaţă sufletească este o mare evidenţă. Fizica are o lege potrivit căreia un corp oarecare aflat în mişcare nu cade uniform, ci din ce în ce viteza de cădere creşte, tot aşa se petrec lucrurile şi în ordinea sufletească. În fiinţa adolescentului se ascund uneori forţe ereditare nefaste uriaşe, care odată dezlănţuite duc pe tânăr spre abisurile păcatului şi ale disperării. De la primul pas greşit, legea aceasta îşi spune cuvântul. Pe unde trece păcatul onaniei dispar primăverile vieţii. Floarea tinereţii se preface în putregai. Dragă tinere, în ereditatea stricată a arborelui tău genialogic se pot cuibări hiene şi şacali setoşi de sânge. Trezeşte-te, dacă te afli pe marginea prăpastiei, şi angajează-te la luptă. Nu lăsa vampirii să-ţi sugă sângele harismatic primit de la înaintaşii vrednici. În numele a tot ce-i sfânt în tine, te asigur că cine se angajează în luptă nu va şti niciodată ce-i disperarea. (IV A 18).

Şansele combaterii acestui păcat. Viciul la care a-i putut să ajungi, datorită negrijii tale faţă de influenţele neaşteptate ce-ţi vin din partea eredităţii rele şi a mediului stricat, nu va fi învins decât printr-o vrednică de luat în seamă strategie. în primul rând e vorba de o încredere în Dumnezeu care poate însemna şi o încredere în tine însuţi, care atârnă, la rândul ei, de elanul ce ţi-l conferă Hristos-Domnul prin ereditatea cea bună. Căci aceasta face una cu credinţa în posibilitatea biruinţei asupra deprinderii celei rele. Ştiu că medicii, ca şi pedagogii de astăzi, îţi recomandă un şir întreg de mijloace externe de vindecare, precum ar fi fricţiunile reci, sportul, preocupări intelectuale intense. Toate acestea sunt, fără îndoială, foarte folositoare, dar însemnătatea decisivă o are forţa interioară, de care îţi spun, din adâncul fiinţei tale. Iată dar că în conştiinţa copilărească naivă, ca şi în conştiinţa ta de tânăr adolescent, se găseşte în stare latentă un imens izvor de sănătate spirituală. Aceasta se cuvine să fie trezită şi angajată în acţiune. (V A 9).Ca în orice luptă cu vreo deprindere rea, nici aici nu e vorba despre o singură biruinţă, câtă vreme această deprindere înăbuşită astăzi, va izbucni mâine cu o forţă sporită. Spijinul ce ţi-l oferă, însă, trezirea în tine a unui cuget întraripat ce-ţi vine din adâncurile fiinţei, în numele biruinţei străbunilor tăi vrednici, a jertfei lor pentru Hristos, este o sursă nesecată de puteri invincibile. Ascultă cu atenţie Canonul Mare. În cuvintele pe care le auzi străbat razele strălucitoare ale învierii. (V A12).

Adolescenta – preludiu la poemul iubirii curate,
Editura Renasterea, Cluj-Napoca 2001, pg 145-149

"Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui"- Sfantul Serafim de Sarov

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : "si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca "trebuie evitata acedia" si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

Din Invataturile Sfantului Serafim de Sarov

Sursa depresiei omului modern

Conferinta "Sursa depresiei omului modern" tinuta de Maica Siluana in 14 Martie 2007, la Cluj.
1



2



3



4



5




Multumesc mult Harsand pentru osteneala.