Întunericul şi nebunia vieţii fără Dumnezeu. Între depresie şi sinucidere

Din 1970, de când depresia a fost descoperită ca afecţiune a stării psihice, aceasta nu a încetat să facă noi victime; peste 15 % dintre depresivi aleg varianta extremă pentru a scăpa de aceasta problemă: suicidul.

Boli degenerative / depresie

Refuzul Bisericii de a oficia slujba înmormântării Mădălinei Manole a consternat pe mulţi. Potrivit Pravilei Bisericeşti: "dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul să-l îngroape după rânduială, iar daca s-a sinucis de bunăvoie, să nu se îngroape în cimitirul credincioşilor, ci departe, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu cei nebotezaţi”.
Întrebarea retorică a venit prompt din partea medicilor: cine se sinucide de bunăvoie fără să fie bolnav de minte? De unde atâta rezistenţă din partea Bisericii la problemele oamenilor de azi şi atât conservatorism?
Dacă limbajul secular al pravilelor bisericeşti este uneori greoi şi pare confuz pentru omul modern, nu aşa trebuie înţeles canonul în sine. Principiul pe care vrea să-l ilustreze Biserica aici este acela că trebuie să facem o distincţie între bolile degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale, şi depresie, unde omul se lasă pradă deznădejdii, ajungând în pragul disperării care culminează cu suicidul.

Factori care pot conduce la depresie

Depresia este una dintre tulburările psihologice frecvent întâlnite în ziua de azi. Persoana care suferă de această tulburare este tristă, supărată şi foarte nervoasă, îşi pierde interesul pentru lucrurile cotidiene, plânge foarte des şi se gândeşte obsesiv la anumite lucruri, nu mai are încredere în sine, se devalorizează şi are întotdeauna un sentiment de culpabilitate excesivă.
Cercetările din domeniul medicinii au ajutat la înţelegerea depresiei. Totuşi, specialiştii nu au elucidat mecanismul care provoacă această boală. Experţii au constatat că există mai mulţi factori care pot conduce la depresie. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt factorii genetici (dacă unul sau ambii părinţi sunt predispuşi la depresie, vulnerabilitatea este transmisă şi copiilor), factorii de mediu (numiţi şi factori emoţionali, apar în urma situaţiilor stresante sau solicitante emoţional, precum lipsa dragostei parentale, moartea unuia din părinţi în copilărie, o despărţire dureroasă sau un divorţ) şi factorii biologici (modificările care se produc din punct de vedere chimic în creier).
Studiile realizate până în prezent arată că persoanele depresive prezintă un dezechilibru la nivelul neurotransmiţătorilor – substanţe care permit comunicarea dintre celulele nervoase.
Serotonina, responsabilă de stabilitatea emoţională, toleranţa la durere şi încrederea în sine. Dacă organismul nu produce suficientă serotonină, se instalează o stare de tristeţe, neajutorare, lipsă de speranţă şi chiar gânduri sinucigaşe. Carenţa de serotonină poate duce la tulburări ale somnului, iritabilitate şi anxietate, toate asociate cu depresia.
Dopamina, cu rol în gândire, plăcere, recompensă şi afecţiune. Dacă nivelul dopaminei este scăzut, vom remarca scăderea capacitaţii de concentrare, probleme de memorie şi lipsa bunei dispoziţii.
Noradrenalina, ne ajuta să ne simţim energici şi motivaţi în ce avem de făcut. Dacă nivelul noradrenalinei este scăzut, ne confruntăm cu o stare de letargie, lipsa motivaţiei şi atenţiei, scăderea libidoului.
Cercetătorii nu pot însă să afirme cu certitudine dacă aceste dezechilibre declanşează boala sau boala declanşează dezechilibrele din organism. Cert este faptul că la un om credincios există un echilibru la nivelul neurotransmiţătorilor chimici din cadrul sinapselor neuronale - acest lucru este demonstrat ştiinţific.

Optimismul şi pesimismul se dobândesc

S-a zis nu de puţine ori că optimismul şi pesimismul ţin de firea noastră şi că n-ai ce face dacă te-ai născut cu o astfel de trăsătură temperamentală. Într-o astfel de ecuaţie e uşor să afirmi că Dumnezeu este de vină pentru slăbiciunea firii celor ce-şi iau singuri viaţa.
Un reprezentant de marcă al psihologiei comportamentale cognitive americane, dr. Martin E. P. Seligman, după un studiu de peste 25 de ani, a concluzionat că optimismul şi pesimismul nu sunt înnăscute, ci dobândite.
„Când faci abstracţie de Dumnezeu, spunea Părintele Galeriu, nu ai altă alternativă decât neantul”. Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. Disperarea vine din fuga de Dumnezeu! El însă ne îndemnă la fiecare pas al Evangheliei Sale: “Bucuraţi-vă!” Psalmistul spune: “Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19), iar într-un alt loc: „Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura” (Ps. 91, 4). Credinţa, trăirea autentică şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu umplu inima de bucurie sfântă, pentru că cel ce căută află, cel ce cere, primeşte.

Fără Hristos totul este întuneric şi nebunie

Oare câţi din cei ce şi-au pus capăt zilelor aveau un duhovnic? Câţi au mers şi au cerut sub epitrahil duhovnicului sfat la astfel de încercare, când diavolul şoptea gândul sinuciderii? Câţi ştiau că la Spovedanie te renaşti din nou? Câţi au căutat să primească Sfântul Trup şi Sânge al Domnului? Oare câţi dintre aceştia plecau genunchii la Crucea lui Hristos şi-şi vărsau Lui amărăciunea inimii lor şi ispita întovărăşirii lor cu Iuda, vânzătorul Domnului? Sau oare câţi mergeau regulat la Liturghie să se întâlnească acolo, în sfânta biserică, cu Hristos, Stăpânul vieţii?
Golul acela întunecat din suflet pe care-l simte cel ce are gânduri de suicid nu-l poate umple decât Hristos, Lumina lumii. Tuturor acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau fug de El, Acesta le spune: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Unii îşi poartă singuri poverile, ostenesc şi cad sub greutatea lor, nu caută şi nu-L vor pe Dumnezeu: „nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!” (Ioan 5, 40). De unde dar să iei putere să scapi de gândurile morţii, de unde dar să ai viaţă, dacă nu cauţi pe Stăpânul Vieţii? Hristos e adevărata terapie în lupta pentru viaţă.
O lume care nu se raportează la Hristos e în agonie, în pragul sinuciderii şi în umbra morţii; lumea aceasta nu se poate salva prin ea însăşi. Aşteptarea şi nădejdea noastră nu e la lume, ci la Hristos, Iubitorul de oameni.

De bunăvoie, pe un drum fără întoarcere

Sinuciderea e un păcat foarte greu. Dacă alte păcate lasă totuşi posibilitatea căinţei şi pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocăinţă. Sinucigaşul se aruncă de bunăvoie în suferinţe veşnice, de aceea Biserica îl lipseşte de rugăciunile ei. Excepţie fac bolnavii cu afecţiuni degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale.
Biserica Ortodoxa şi morala creştină nu îngăduie sinuciderea deoarece este un păcat strigător la cer. Sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit numai la viaţa pământească, uitând de cea veşnică şi de datoriile sale. Viaţa pământească e bunul principal ca premisă a tuturor bunurilor în aceasta viaţă. Viaţa în trup e premisa fie a vieţii veşnice, fie a osândei veşnice. 

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010