Treceți la conținutul principal

Maica Siluana Vlad, in cautarea celui cazut


Lumea Monahilor anul II, nr. 11 (17) Noiembrie 2008

Măicuţa Siluana este o monahie tânără ... trecută de 60 de ani. Cu o prospeţime a sufletului care nu te poate lăsa indiferent, ea se luptă de ani de zile nu numai pentru monahi ci şi pentru mireni, oameni năpăstuiţi de viaţă. În scrisul său (are până acum mai multe cărţi publicate) maica nu are pic de rugină. Atentă la problemele mileniului trei, ea se coboară cu o tenacitate de scafandru abisal în lăuntrul sufletului uman, pentru a-i găsi bolile cu care modernitatea l-a „înzestrat”. Cu o dezinvoltură pe care nu o au toţi monahii, vorbeşte din Sfinţii Părinţi pe care îi vede vii, aproape de sufletul nostru, capabili să ne vindece. Cu maica Siluana tomurile de volume patristice prind viaţă şi îşi transmit acea ardere a Duhului pe care purtătorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astăzi şi în veci. Interviul de mai jos e o invitaţie la un ospăţ al credinţei.

- Măicuţă Siluana, nu ştiu dacă este doar o părere a celor care intră prin mănăstiri, dar parcă în mănăstirile de maici se munceşte ceva mai mult decât în mănăstirile de călugări. Este adevărată această observaţie, această privire din afară?

- Cred că da. De fapt, nu cred că se munceşte la fel de mult, doar că munca, în mănăstirile de maici e deosebită de cea din călugări. Nici călugării nu stau! Însă, de obicei, în mănăstirile de călugări, pentru activităţile gospodăreşti, sunt angajaţi oameni, mireni, mai ales dacă monahii sunt foarte puţini. Şi atunci, ei se ocupă de slujbe, de slujirea credincioşilor care vin... Slujirea călugărului faţă de pelerinul care vine, faţă de credinciosul care vine la mănăstire, e deosebită de a măicuţei. El trebuie să-l întâmpine cu spovedanie, cu invitaţie la spovedanie, la împărtăşanie, la tâlcuirea slujbelor, la sfătuire duhovnicească, ceea ce măicuţele fac mai greu şi numai în anumite împrejurări, în anumite condiţii.
Apoi, noi, femeile, suntem ca albinele. Nouă ne place să facem ceară şi miere. Cineva spunea că în ortodoxie se folosesc lumânări de ceară pentru că culoarea galbenă este culoarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albinele care fac ceara şi mierea sunt fecioare. Este o hărnicie feciorelnică, ca să spunem aşa. Or, o să vedeţi că măicuţele se trudesc şi se ostenesc cu dragoste, aşa ca nişte albinuţe. Cred că în mănăstirea de maici se poate descoperi bucuria Liturghiei permanente, a acelei aşa de cunoscute Liturghii de după Liturghii, dar numai cu condiţia ca fiecare monahie sau surioară care vine în mănăstire să fie informată despre asta şi să adere liber la viaţa de aici. Altfel, ştim cu toţii că putem să căpătăm o repulsie faţă de ascultare, şi asta ne dăunează foarte mult din punct de vedere călugăresc.

- Am început intenţionat cu această întrebare, deoarece există o părere, că în mănăstirile de maici se munceşte mult mai mult şi că rămâne mult mai puţin timp de rugăciune şi de slujbă – de rugăciune atât la chilie, cât şi de rugăciunea din biserică.

- Cred că e adevărat. Cred că sunt mănăstiri în care s-a muncit – nu ştiu dacă se mai munceşte acum, se muncea foarte mult ...

- ... şi chiar de curând, am întâlnit un caz în mănăstire, în care îmi spunea maica stareţă că a avut măicuţe tinere care chiar au leşinat, la propriu, datorită muncii fizice, deoarece au foarte mulţi pelerini şi foarte mulţi care intră în mănăstire şi ele nu mai au timp nici măcar de slujbe.

- Da, aceasta este păcat... dacă nu este făcută ca o Liturghie, ca o slujire. Este o ardere de sine a slujirii aproapelui, în care nu leşini. Dacă ai leşinat, înseamnă că ai depăşit puterea ta duhovnicească de a spune da ascultării respective şi ai fost total lipsită de puterea harului care se dă prin întâlnirile rânduite după sfânta rânduială în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie, în toate slujbele.
Atunci când suntem foarte aglomerate, când avem ceva urgent de făcut. De exemplu: am cules mazărea din grădină, şi dacă nu terminăm în seara asta, până mâine mazărea se încălzeşte şi nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Şi atunci, noi putem să rânduim ca în seara asta, la vecernie, să nu meargă decât jumătate din măicuţe, şi altă dată, cealaltă jumătate. Dar asta se întâmplă extrem de rar, şi cele care rămân pot spune rugăciune. Însă, din păcate, ştiu că există – şi nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta – ştiu că există mănăstiri în care se munceşte foarte mult, dar fără întâlnirile acestea cu harul, fără hrănirea duhului e imposibil de rezistat. Duhul se hrăneşte prin sfintele slujbe. Dacă nu mergem la Sfânta Liturghie, dacă nu mergem la slujbele rânduite şi nu ne împărtăşim, nu avem cum să rezistăm.
Şi o privire lucidă, din afară, ar putea să spună: „Bine, dar o tânără de vârsta ei, sau o femeie, o mireancă, în viaţa din lume, e mai chinuită decât ea, nu? Merge la slujbă, face piaţa, face curat, îşi iubeşte bărbatul, îşi îngrijeşte copiii pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineaţa...." Da, dar acolo, puterea mireanului este stimulată şi alimentată de mângâierile zilei. De la copil, de la soţ, de la şefi, de la artă, de la subcultură, de unde-şi găseşte fiecare hrana. Aici, pentru că gesturile noastre sunt mereu repetate, şi mereu, mereu, acelaşi lucru, dacă nu te întâlneşti cu harul, care să le facă pe toate noi, nu ai cum să rămâi în picioare - şi atunci, leşini. Deci, este o boală duhovnicească această osteneală, această simţire a ostenelii în slujirea din biserică, din mănăstire.

- Dar ce să facă o măicuţă tânără care este pusă în imposibilitatea fizică de a se întâlni cu harul? Adică este mereu pusă la ascultări, nu are timp de slujbă, nu mai poate trupeşte să îşi facă pravila de chilie.

- Să caute altă mănăstire. Sau să se plângă duhovnicului, să se plângă maicii stareţe. Când un tânăr, o tânără se duce la mănăstire, el ştie ce caută. Şi el trebuie să stea în vizită o vreme, ca să vadă dacă acolo primeşte duhul de care are nevoie, dacă acolo se sfinţeşte. Pentru că s-ar putea ca şi în ritmul acesta, şi într-o viaţă pe care o descrieţi, dacă e făcută cu binecuvântare şi cu rugăciunea asta în alergare, să fie mântuitor.
Pentru că putem aici avea de luptat cu o lene disimulată, cu o neputinţă de a fi ordonat, cu o neputinţă de a asculta o slujbă. Sunt mănăstiri în care se merge regulat la slujbă, toată lumea are voie să meargă la slujbă, este chemată, îndemnată – şi nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare la slujbă. Şi atunci te întâlneşti cu neputinţa omenească şi cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Dacă acest suflet strigă: „Doamne, eu aşa nu pot! Fă ceva cu mine, că vreau să mă mântuiesc şi vreau să fiu mireasa Ta!” – se schimbă ceva: ori ea pleacă din mănăstire, ori mănăstirea se schimbă. Cea mai mare tragedie a omului este că ne place să fim victime. Şi contribuim la starea de victime: cârtirea, judecarea, plângerea şi neschimbarea a ceea ce se poate schimba – în rânduiala unei mănăstiri, în rânduiala vieţii mele personale. Nu se poate schimba orice, dar se pot schimba multe. Şi eu trebuie să am acest discernământ: ce pot să schimb, ce nu pot să schimb, şi să le deosebesc pe astea între ele. Şi vezi oameni fatalişti care spun: „N-am ce să fac!” – şi efectiv au ce să facă. Şi vezi oameni care se zbat să schimbe ceea ce nu se poate schimba: „Aş vrea şi eu să am ochii verzi!”

Omul bolnav

- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

- Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu...”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un...

- Un ipocrit!

- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum ... La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.

O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.

Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.

Or, noi venim la mănăstire, mai ales cei care am venit după anii 90, venim dintr-un puseu emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, de împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă, care este alimentată de cântări sentimentale... Acum au şi ele rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa, acelea nu vor avea probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Este greu, atunci, când vin la mănăstire doar dintr-un puseu de acesta emoţional. Ca şi în viaţa laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului, emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru. Duhul nostru vrea pacea, vrea mântuirea, vrea iubirea de vrăjmaşi, vrea să se sfinţească. Nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar mi¬nunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiec¬tată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”.

Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul) care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit! Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai am timp să citesc nici unul!” Dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie stăteau la părinţi, unde mama spăla, mama călca, făcea mâncare, şi copilul stătea la catedrală şi citea acatiste şi asculta muzică psaltică. Or, când intră în mănăstire, el trebuie să înveţe. Sunt copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o cultură, să ştii ce e aceea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică, cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum... as¬ta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!

Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea... avem o lene în noi, du-te, ia pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii. Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or, aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă pământul la o floare, dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă într-un fel şi celălalt se roagă altfel.

Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât. Eu sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării este un gest litur¬gic, este un gest de slujire. Asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

Mănăstirea ca bolniţă

- Aţi vorbit de lene, ca despre una din patimile care supără cel mai tare pe monah, pe monahie. Care sunt – să rămânem la acest capitol al luptei cu patimile – care sunt patimile sau neputinţele cu care au de luptat măicuţele într-o mănăstire? Sunt diferite de cele ale călugărilor?

- Eu nu prea ştiu cum se luptă călugării, că nu mi s-au spovedit mie şi nu mi s-au confesat. Dar ei spun, bărbaţii, călugării că cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi rivalitatea. Şi cum, într-o mănăstire, ocaziile de rivalitate sunt rare, de câte ori poţi să alegi stareţi? Deci, sunt condiţii mai mici. Până la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: să mă călugăresc eu mai înainte, sau în lupta pentru ucenici: cine are mai mulţi ucenici, cine e duhovnic mai bun...

- Asta nu poate fi şi o rivalitate bună, în funcţie de cum e ea dusă? Adică, e rău să-ţi doreşti să fii un duhovnic mai bun?

- Nu, nu, ferească Dumnezeu! Dar, dacă-ţi pui problema aşa, uiţi să fii duhovnic – după părerea mea! Şi eu nu mă gândesc la duhovnic, cât mă gândesc la ucenici. Şi ştiu câtă concurenţă şi câtă rivalitate este între ucenici.

- E mai mare concurenţa între ucenici decât între duhovnici!

- Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu ştie? Când un ucenic al unui duhovnic zice: „Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu eşti la fel de bun!” – înseamnă că eu, la spovedanie, trebuie să spun: „Ştiţi, părinte, eu am zis că eu sunt mai bun!” – şi atunci părintele ar trebui să ştie ce să spună la lucrul ăsta. Şi atunci bănuiesc că este o rivalitate foarte delicată, care trece prin... dar, să ne întoarcem la oile noastre!

- La albine...

- La albine, da. Neputinţa aceasta, numită invidie. Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului ome¬nesc. La acea dorinţă de mai mult care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, omenească. Nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc la lucrul acesta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări¬? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm, cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, după ce am văzut ce face cineva, dacă nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.

Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie, cel puţin din corespondenţa şi din "consilierile" mele, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu.pentru că sunt copii bătuţi, co¬pii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10, un lucru greu de obţinut. Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat...”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta), le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.

Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea... Cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor, atent să descopere persoana. Când vorbim de fata credincioasă, eu nu vorbesc de cele care au plecat în mănăstire din pură vocaţie de a fi cu Dumnezeu, acolo e altă categorie şi suntem puţine. Deci, fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie, îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic. „Duhovnicul este cel care trebuie să mă iubească, să-mi împlinească toate nevoile emoţionale şi duhovniceşti de care n-am avut parte în familie.” Este o iubire pătimaşă, nu în sensul desfrânării, Doamne fereşte!, ci pătimaşă în sensul de iubire ca pentru tată, care exclude pe fraţi, care exclude pe ceilalţi. Şi atunci, dacă duhovnicul stă mai mult de vorbă cu cineva, dacă spovedeşte mai mult pe cineva, dacă dă mai multă atenţie cuiva, "înseamnă că pe mine nu mă iubeşte. Şi dacă nu mă iubeşte, înseamnă că nu sunt bună. Şi atunci, înseamnă că cealaltă e bună. Deci, sunt cu ochii pe ea: ce are?" Dacă maica stareţă e mai atentă sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă. Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei, pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă.
Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să...” putem merge până la chestii copilă¬roa¬se, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă...”

- Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

- Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul acesta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.

- Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.

- Exact! E spital. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Ieşirea la Lumină

- Şi cum ieşim din această spărtură?

- În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de Sfânta Biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte... îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce ... îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă... şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme. Şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi".
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile...
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer şi ne scotea din necaz. Şi chemarea lui în viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi alegem prefăcătoria, negarea? Aceasta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi să zic: „Doamne, fă ceva cu mine!” că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut mătănii, am postit, am...”. Alţii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed pentru ca să le facă El!”

Cei trei vrăjmaşi

Este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schim¬bă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament. Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem?” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” "La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!" Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”. Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.

"Să fim atenţi la durere"

Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – Dumnezeu a pus durerea, ca să sară, să se dea jos – omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a durerii e bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă. Îi leagănă. Le bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Doar aşa am învăţa. Când un co¬pil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun... şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el, simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.

- E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.

- Exact! Şi atunci, iată-i pe copiii aceştia care vin în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” ... dar cum a ajuns aşa? Eu zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost minţit, a fost umilit, ... a învăţat să violeze, să bată. Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu. Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească. S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi, i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în picioare... Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-avea cum să-ţi treacă. Probabil că o fi fost lume mai emancipată pe vremea aceea, dar nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăsta viu care geme sub blestem.

De la blestem la bucurie

Noi, maică, trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa. Toate aceastea sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecu¬vân¬ta¬rea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învă¬ţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvân¬tân¬du-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe celălalt.
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog. A zis Domnul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e. Eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo. Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?” Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi cred că e momentul să deschidem puncte de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil.
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Şi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

- Mulţumesc, măicuţă.

- N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi, când ai făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii de ce trec prin asta!”, şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic: „Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!”, vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune, nu poţi s-o păstrezi, s-o pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!

A consemnat Madalin Iacob

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

Paraclisul Maicii Domnului

Rugăciunile începătoare:În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătaţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi ! (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…

Zece sfaturi despre cum să rămâi femeie între bărbaţi

I. O femeie care nu iubeşte este cel mai vulnerabil loc din Univers. O femeie care iubeşte poate schimba Universul.

Nu te grăbi sa acţionezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe şi îţi vor atrage răni greu de vindecat.

Bărbaţii văd femeia rănită de o despărţire, aşa cum vulturii văd animalul bolnav şi îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că eşti lăsată să desparţi pe fiu de tată şi pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblînzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face.

Femeia are şansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea.

Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.

II. Dacă eşti o pasăre - păzeşte-ţi aripile, dacă eşti o căprioară - păzeşte-ţi picioarele.

Ceea ce crezi că ai mai bun în tine este slăbiciunea ta ş…