 |
| Sursa |
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
Se afișează postările cu eticheta Nicolae Steinhardt. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nicolae Steinhardt. Afișați toate postările
vineri, 14 martie 2014
Starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului
O comunicare cereasca
Ce reprezinta botezul lui Nicolae Steinhardt?
O comunicare cereasca
De câte ori mi se dã posibilitatea sã evoc botezul pãrintelui Nicolae Steinhardt, mi se oferã prilejul de a evoca providenta divinã, prin aceea cã eu am fost o mânã întinsã din partea Bisericii Ortodoxe crestine în numele Sfintei Treimi, iar fostul evreu, pãrintele Nicolae, sã fie o mânã întinsã cãtre intelectuali si tineret si sã le spunã: "Iatã, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfântului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, cãci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trãit-o eu, imediat dupã sãvârsirea botezului, de cãtre cãlugãrul meu (preot Mina), decât cã botezul este adevãrat, cã Sfintele Taine sunt adevãrate" (Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, 1995, p.85).
Da, vin sã spun, cãci aici vedem o mânã a proniei dumnezeiesti. Un mod de a ne vorbi, un mod de a comunica cu noi, fiii Bisericii, fiii Împãrãtiei Sale, într-o perioadã când puterea întunericului pãgân se abãtuse asupra noastrã, si omenirea (o treime din lumea crestinã) cãzuse pradã puterii antihristice. Soarele, Evanghelia lui Hristos a fost umbritã de întunericul ideologiei materialiste, comuniste. Ierarhia bisericii a fost datã la pãmânt de pe firmamentul Bisericii Ceresti, iar societatea crestinã fusese însângeratã, iatã ce putem spune diferitelor categorii sociale din Rãsãrit, care au pãtimit ca si Nicolae Steinhardt, pe când se afla în penitenciarul Jilava, în anul 1960.
La acelasi penitenciar, mã aflam si eu în acea perioadã, în celula 18 de pe reduit. Era o celulã foarte aglomeratã, paturile supraetajate la trei nivele, eu aveam patul la etajul al treilea; când, într-o noapte, usa se deschide cu zgomot si este împins în celulã un om cu bocceaua sub brat, înspãimântat si nedumerit, nestiind ce are de fãcut, toate paturile erau ocupate, ba erau si câte doi în pat.
Eu, observându-l, i-am fãcut semn sã se urce la mine. El a gândit atunci cã nu are altceva de fãcut decât "sã se urce ca maimuta pe cracã" (Jurnalul fericirii, pp.82-84). Îi zic: "Hai, sã mai dormim o târã, cãci acus se face ziuã". "Multe multumiri" – rãspunde noul venit si se supune docil.
Dimineata facem cunostintã, aflu cã este evreu si face parte din grupul intelectualilor lui Constantin Noica. Sunt condamnati pentru cã aveau clubul lor si convingeri crestine si de spiritualitate româneascã, nefiind de acord cu ideologia materialistã atee, motiv pentru care au fost condamnati la ani grei de temnitã, pedepsele fiind cuprinse între 10 si 20 de ani închisoare. Evreul fusese condamnat la 11 ani de închisoare, pentru cã era membru al acestui grup (toti membrii ai Uniunii Scriitorilor) si nu a primit sã-i denunte, rãmânând fidel prietenilor sãi. Desi nu era crestin si nici de nationalitate românã, scriitorul Steinhardt s-a dovedit a fi un om cu demnitate, rãmânând alãturi de colegii lui din Uniunea Sciitorilor, apãrând alãturi de ei o cauzã dreaptã.
De la început, detinutul evreu s-a atasat foarte mult de mine, l-a impresionat faptul cã eu n-am manifestat nici un fel de retinere fatã de persoana sa, chiar dacã el era un evreu, iar eu un preot monah crestin. De asemenea l-a impresionat si faptul cã eu eram condamnat tot pe motiv cã luasem atitudine fatã de abuzurile autoritãtilor comuniste manifestate vis-a-vis de bisericã. Aceasta a fost pentru el un sprijin moral, întãrindu-se în convingerea cã nu a gresit când a ales sã lupte pentru o cauzã dreaptã.
"Iatã cu adevãrat israelitean în care nu este viclesug" (Ioan 1, 46-48). Da, Nicolae Steinhardt a aflat pe cel despre care a scis Moise în lege. Iar Domnul îl scoate în evidentã arãtând cã este cu adevãrat fãrã viclesug. Când l-a chemat Domnul, el a rãspuns cu dãruire pânã la jertfã, cu o mortificare întreitã. Da, de trei ori – a dat dovadã cã acceptã lepãdara de sine (mortificarea) si anume:
Iatã cã Domnul ne cerceteazã prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari în credinta lor, mãrturisindu-o chiar cu pretul vietii. Pentru aceasta Domnul ne confirmã cerdinta lor si atitudinea lor statornicã si demnã pe care o scoate în evidentã prin faptul cã îl cheamã pe Nicolae Steinhardt la botez. Arãtând cã botezul este adevãrat si adevãrate sunt toate Sfintele Taine. Deci, cu alte cuvinte, si voi cei din grupul lui Noica apãrati o cauzã dreaptã si sfântã.
Autenticitatea botezului crestin, a prezentei harului în Sfintele Taine este confirmatã si de starea de fericire pe care Nicolae Steinhardt o trãieste imediat dupã botez. Iatã cum ne vorbeste Domnul într-o perioadã foarte criticã, când în mod grav, în special intelectualii se lepãdau de credintã, propagând ateismul si rationalismul pãgân.
Da, Domnul ne vorbeste prin israeliteanul în care cu adevãrat nu este viclesug. "Vedniti la Hristos, eu l-am aflat pe Mesia despre care a scris Moise în Lege".
Am vrut prin prezentarea de fatã sã atrag atentia intelectualilor si tineretului despre felul cum ne vorbeste Domnul. Intelectualii din grupul Noica au mãrturisit credinta, iar Domnul le rãspunde cã într-adevãr credinta lor este sfântã si dreaptã. Luptati pentru credinta cea dreaptã, apãrati credinta cea adevãratã.
As vrea sã fie cele spuse un imbold pentru ca si noi, astãzi, sã facem mai mult apãrarea dreptei credinte.
Cel mai mic mic între muritori Arhimandrit Mina Dobzeu
O comunicare cereasca
 |
| Sursa |
Da, vin sã spun, cãci aici vedem o mânã a proniei dumnezeiesti. Un mod de a ne vorbi, un mod de a comunica cu noi, fiii Bisericii, fiii Împãrãtiei Sale, într-o perioadã când puterea întunericului pãgân se abãtuse asupra noastrã, si omenirea (o treime din lumea crestinã) cãzuse pradã puterii antihristice. Soarele, Evanghelia lui Hristos a fost umbritã de întunericul ideologiei materialiste, comuniste. Ierarhia bisericii a fost datã la pãmânt de pe firmamentul Bisericii Ceresti, iar societatea crestinã fusese însângeratã, iatã ce putem spune diferitelor categorii sociale din Rãsãrit, care au pãtimit ca si Nicolae Steinhardt, pe când se afla în penitenciarul Jilava, în anul 1960.
La acelasi penitenciar, mã aflam si eu în acea perioadã, în celula 18 de pe reduit. Era o celulã foarte aglomeratã, paturile supraetajate la trei nivele, eu aveam patul la etajul al treilea; când, într-o noapte, usa se deschide cu zgomot si este împins în celulã un om cu bocceaua sub brat, înspãimântat si nedumerit, nestiind ce are de fãcut, toate paturile erau ocupate, ba erau si câte doi în pat.
Eu, observându-l, i-am fãcut semn sã se urce la mine. El a gândit atunci cã nu are altceva de fãcut decât "sã se urce ca maimuta pe cracã" (Jurnalul fericirii, pp.82-84). Îi zic: "Hai, sã mai dormim o târã, cãci acus se face ziuã". "Multe multumiri" – rãspunde noul venit si se supune docil.
Dimineata facem cunostintã, aflu cã este evreu si face parte din grupul intelectualilor lui Constantin Noica. Sunt condamnati pentru cã aveau clubul lor si convingeri crestine si de spiritualitate româneascã, nefiind de acord cu ideologia materialistã atee, motiv pentru care au fost condamnati la ani grei de temnitã, pedepsele fiind cuprinse între 10 si 20 de ani închisoare. Evreul fusese condamnat la 11 ani de închisoare, pentru cã era membru al acestui grup (toti membrii ai Uniunii Scriitorilor) si nu a primit sã-i denunte, rãmânând fidel prietenilor sãi. Desi nu era crestin si nici de nationalitate românã, scriitorul Steinhardt s-a dovedit a fi un om cu demnitate, rãmânând alãturi de colegii lui din Uniunea Sciitorilor, apãrând alãturi de ei o cauzã dreaptã.
De la început, detinutul evreu s-a atasat foarte mult de mine, l-a impresionat faptul cã eu n-am manifestat nici un fel de retinere fatã de persoana sa, chiar dacã el era un evreu, iar eu un preot monah crestin. De asemenea l-a impresionat si faptul cã eu eram condamnat tot pe motiv cã luasem atitudine fatã de abuzurile autoritãtilor comuniste manifestate vis-a-vis de bisericã. Aceasta a fost pentru el un sprijin moral, întãrindu-se în convingerea cã nu a gresit când a ales sã lupte pentru o cauzã dreaptã.
"Iatã cu adevãrat israelitean în care nu este viclesug" (Ioan 1, 46-48). Da, Nicolae Steinhardt a aflat pe cel despre care a scis Moise în lege. Iar Domnul îl scoate în evidentã arãtând cã este cu adevãrat fãrã viclesug. Când l-a chemat Domnul, el a rãspuns cu dãruire pânã la jertfã, cu o mortificare întreitã. Da, de trei ori – a dat dovadã cã acceptã lepãdara de sine (mortificarea) si anume:
- când s-a hotãrât sã rãmânã fidel grupului alcãtuit din oameni de culturã crestini si români, fãrã sã-i trãdeze,
- când a cerut botezul crestin, renuntând la Legea Vechiului Testament;
- când a cerut sã depunã votul monahal în Mãnãstirea Rohia, lepãdându-se întru totul de duhul lumesc.
Iatã cã Domnul ne cerceteazã prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari în credinta lor, mãrturisindu-o chiar cu pretul vietii. Pentru aceasta Domnul ne confirmã cerdinta lor si atitudinea lor statornicã si demnã pe care o scoate în evidentã prin faptul cã îl cheamã pe Nicolae Steinhardt la botez. Arãtând cã botezul este adevãrat si adevãrate sunt toate Sfintele Taine. Deci, cu alte cuvinte, si voi cei din grupul lui Noica apãrati o cauzã dreaptã si sfântã.
Autenticitatea botezului crestin, a prezentei harului în Sfintele Taine este confirmatã si de starea de fericire pe care Nicolae Steinhardt o trãieste imediat dupã botez. Iatã cum ne vorbeste Domnul într-o perioadã foarte criticã, când în mod grav, în special intelectualii se lepãdau de credintã, propagând ateismul si rationalismul pãgân.
Da, Domnul ne vorbeste prin israeliteanul în care cu adevãrat nu este viclesug. "Vedniti la Hristos, eu l-am aflat pe Mesia despre care a scris Moise în Lege".
Am vrut prin prezentarea de fatã sã atrag atentia intelectualilor si tineretului despre felul cum ne vorbeste Domnul. Intelectualii din grupul Noica au mãrturisit credinta, iar Domnul le rãspunde cã într-adevãr credinta lor este sfântã si dreaptã. Luptati pentru credinta cea dreaptã, apãrati credinta cea adevãratã.
As vrea sã fie cele spuse un imbold pentru ca si noi, astãzi, sã facem mai mult apãrarea dreptei credinte.
Cel mai mic mic între muritori Arhimandrit Mina Dobzeu
10 aprilie 2000
Mãnãstirea "Sfintii Apostoli Petru si Pavel"
Husi – judetul Vaslui
Mãnãstirea "Sfintii Apostoli Petru si Pavel"
Husi – judetul Vaslui
miercuri, 8 februarie 2012
Unde se ascunde azi Hristos?
Unde se ascunde azi Hristos, de lumea nu-L vede, nu-L cheamă, nu-L recunoaşte, nu-L ascultă?
Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi sîntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. Împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlăuntrul nostru. În sarcina noastră va fi să-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gîndim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-l vom întîlni în veci. Grija noastră, şansa noastră, stă în a ne deschide ochii… A ni-i deschide larg.
Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi sîntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. Împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlăuntrul nostru. În sarcina noastră va fi să-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gîndim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-l vom întîlni în veci. Grija noastră, şansa noastră, stă în a ne deschide ochii… A ni-i deschide larg.
Nicolae Steinhardt
miercuri, 2 februarie 2011
Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt
"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale. In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire.
Dar Domnul nu a implinit Legea numai supunandu-Se dispozitiilor ei ci si desavarsind-o, perfectionand-o, ridicand-o la un nivel superior de subtilitate si completitudine, dand adica verbului a implini intelesul de-al doilea. Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Raspunsul, ori mai bine zis raspunsurile, la cea dintai vedere, pot parea surprinzatoare. Dezbinare (ori vrajba), zice Domnul, am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Si tot asa: sabie am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10,34). E drept ca Domnul afirma (Matei 26, 52): toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar in clipele solemne ale Cinei celei de Taina isi intreaba ucenicii: "Cand v-am trimis pe voi tara punga, fara traista si fara incaltaminte, ati avut lipsa de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Si El le-a zis: acum insa cel ce are punga sa o ia, tot asa si traista; si cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere" (Luca 22, 35-36).
Domnul aseaza duhul deasupra literei, contrar saducheilor si (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeti stramti, minti incapabile de a depasi orizontul literal al prescriptiilor. "Duhul, proclama Hristos (loan 6, 63), este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic" (tot asa Sf. Apostol Pavel: "Litera ucide, iar duhul face viu": II Cor. 3, 6). Nu numai dezbinare si sabie aduce Hristos pe acest pamant, ci si - in aceeasi tonalitate apriga, impetuoasa - foc.
Mai inainte chiar de a fi inceput Domnul sa propovaduiasca, Ioan Botezatorul declara: "Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine… Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc (Matei 3, 11). Intocmai glasuieste si Evanghelia Sfantului Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine…El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc" (3, 16). Iar Domnul Se exprima categoric (la fel ca pentru dezbinare si sabie): "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins" (Luca 12, 49).
Dragostea este aceea care, in invatatura lui Hristos, inlocuieste vechea - rece si aspra - dreptate. Legamantul vechi e al dreptatii, al dreptatii stricte, cel nou e al dragostei care atat de maret si in cuvinte incomparabile este proclamata de Sfantul Apostol Pavel (I Cor. cap. 13) a fi suprema virtute si singura menita vesniciei. Iubirea aproapelui este recunoscuta a fi o porunca la fel de mare ca si cea a iubirii lui Dumnezeu atat de Evanghelia lui Matei (22,39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne invata a-l iubi ca pe noi insine. In Evanghelia Sfantului Apostol Ioan aflam aceeasi porunca exprimata in termeni mai hotarati, raportati la relatia dintre Hristos si apostolii Sai si accentuandu-se in chip minunat caracterul ei exemplificator: "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul". Iubirea de aproapele, asadar, e statornicita la gradul cel mai inalt: ea nu se cade a cobori sub nivelul celei purtate de invatator ucenicilor Sai. Si Domnul urmeaza: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan. 13, 34-35 si 15, 12). Dragostea de aproapele e marturia care nu inseala, e proba dirimanta. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urasc ori defaima unii pe altii sunt niste mincinosi nerusinati.
Tot in intelesul al doilea al verbului a implini se cuprind povetele date de Hristos in Predica de pe munte pe care nu sovai a o socoti atat de vrednica a fi aportul planetei noastre la acel concurs inchipuit de marele scriitor si marele crestin Giovanni Papini ca si Fericirile, de el gandite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret si apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai putini sorti de a castiga concursul cosmic.
Intreaga Predica de pe munte e o manifestare a implinirii Legii vechi prin desavarsire, rafinare si subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum pana la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este multumit cu porunca de a-ti iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ti vrea binele, pe "aproapele" in inteles concret. Mergand mult, mult mai departe decat Legea veche, doreste si ne cere sa-l iubim pe vrajmasul nostru (Matei. 5, 43-44; Luca 6, 27 si 6, 35). "Sa nu ucizi" I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea (Matei 5, 22). Cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata mentionata in versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: "Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". Altfel spus dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate. Tot atat de nobil, de indrumator spre smerenia sinei si de bogat in omenie este indemnul de a nu vedea paiul din ochitii vecinului mai inainte de a fi vazut si scos barna din propriul tau ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42).
Celor de demult li s-a spus: "Sa nu savarsesti adulter"; dar Hristos face un salt pana la o inaltime de unde simpla poftire, simplul gand apar egale cu fapta. Nu ajunge sa nu savarsesti, Iisus ne cere sa nici nu ne invoim cu gandul pacatos. Curat sa ne fie nu numai trupul, ci si cugetul: acesta ne poate implica in rele, tot atat de grav ca si materializarea sa. De asemenea nu ajunge sa nu juri stramb, ci trebuie sa nu juri deloc cu nici un fel de juramant; sa fie cuvantul tau da ori ba. Parca si mai departe inaintam pe calea subtilitatii, dand de aceste recomandari care toate stau dovada pentru cat de mult pretuia Domnul insusirea ce se numeste discretie: se cere sa fim intru totul discreti cand ne rugam: sa nu ne facem rugaciunea in vazul oamenilor, in locuri publice, ci in camara incuiata (Matei 6, 5-6); cand facem milostenie, "sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta" (Matei 6, 2-3). Cand postiti, ni se spune (si aici textul evanghelic - Matei 6, 16-1 8 - se ridica la un nivel moral, mitopoetic si de eleganta care deopotriva ne cutremura si ne incanta): "Nu fiti tristi ca fatarnicii; ca si ei isi smolesc fetele, ca sa arate oamenilor ca postesc… Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala". Deci, nu numai sa nu dam in vileag o fapta virtuoasa, dar sa ne si straduim a o ascunde!
Cu totul proprie Noului Legamant este desigur si taina Crucii care inseamna jertfa, suferinta si asumare a vinovatiei. Hristos Se jertfeste pentru noi si nevinovat, neprihanit fiind - ia asupra-Si pacatele lumii. Hristos Se intrupeaza pentru a cunoaste nemijlocit conditia omeneasca; nu prin relatari si informatii indirecte (prin reportaje) ci prin experienta personala, existentiala. Si de ce, de buna voie, se da Domnul, crucii si suferintei? Tocmai pentru ca suferinta este caracteristica definitorie - cu adevarat definitorie - a omului, trasatura cu totul specifica a conditiei umane. Crestinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atat de mult de Hristos fara a face insa pasul final - nu ne da un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, dar ne da mijlocul de a folosi in mod miraculos suferinta (de a o preface, adica, in mijloc de cunoastere - cum spune Dostoievski - de mantuire si de iubire).
Suferinta, Hristos a tinut sa o cunoasca in forma ei totala si cumplita - si insotita de batjocura si deznadejde, condimentele necesare oricarei suferinte reale - tocmai pentru a da intruparii Sale un caracter autentic, de buna credinta, serios si nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu si prin ea, asadar, a inteles ca e de datoria Sa a trece.
Crestinismul nu este numai Lege, dreptate (sa nu uitam vorba paradoxala dar si zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul: sa nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat sa piara pe cruce pentru mantuirea pacatosilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive si negative in care Talmudul rezuma raporturile dintre om si dumnezeire; implinirea lor neabatuta chezasuieste indubitabil izbavirea savarsitorului). Crestinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vadit "dinamice" si subtile.
De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, intru implinirea vocatiei noastre spirituale si cosmice.
Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. Crestinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism si toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Sa ne straduim a ne induhovnici, a ne apropia cat mai mult de El, a ne inalta in limita - ba si peste limita - puterilor noastre omenesti; numai astfel vom fi in masura sa ne implinim si noi menirea, sa ne aratam si noi Vrednici sa-L intampinam pe Hristos in inimile noastre. Caci voi incheia citandu-va o preafrumoasa si adevarata vorba a unui invatat evlavios: intrebarii: "Unde este Dumnezeu?" el ii raspunde: "Acolo unde este lasat sa intre".
Nicolae Steinhardt
Sursa:Predica la Intampinarea Domnului
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
sâmbătă, 25 septembrie 2010
Părintele Nicolae Steinhardt-Ce vă face azi fericit?
din ”Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari”
Zaharia Sangeorzan
Editura Humanitas
Ce vă face azi fericit?
a) Cîte o vorbă bună spusă mie spontan.
b) Ne-boala.
c) Amintirea clipelor fericite de altădată (Anti-Dante).
d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi.
e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.(...)
Unde se ascunde azi Hristos, de lumea nu-L vede, nu-L cheamă, nu-L recunoaşte, nu-L ascultă?
Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi sîntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. Împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlăuntrul nostru. În sarcina noastră va fi să-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gîndim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-l vom întîlni în veci. Grija noastră, şansa noastră, stă în a ne deschide ochii… A ni-i deschide larg.
*
Să nu ne găsească moartea cu mîinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pămîntului, care ne-am bătut joc de talantul ori jumătatea de talant ori sfertul de talant care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat.
Oare ce făcuse tîlharul cel bun? Îl desferecase pe Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? NU! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocurii de pe infectul maidan al Golgotei — cu o vorbă bună. De care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Vă recomand să citiţi mai multe aici:
Ce vă face azi fericit?
*
Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii,..
joi, 27 mai 2010
Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare
Parintele Nicolae Steinhardt
din JURNALUL FERICIRII
Bucureşti, 1971
Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.
Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?
Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.
Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda Îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Iisus spune lămurit că nu poate fi iertare?
Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predând ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor? Au chemat pe ruşi pe bord şi li l-au înmânat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-l omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-l predea. L-au predat.
Preşedintele Nixon — (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflând că nu i s-a dat colonelului Redl — trădător şi spion dovedit — posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) — a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atâta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintre-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie scufundat in adâncul mării). Hristos e blând şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, când a şi pus mâna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).
Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat!) se amestecă în vâscoase părţi egale, nu se poate să nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce — vorba lui Kierkegaard — încap în mâinile Dumnezeului celui viu.
(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu” am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, — adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)
— Câteva ore puteau în orice caz aştepta americanii de pe vasul din Atlantic: să fi cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile”. Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa — şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.
Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului. Nu l-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a nu te grăbi şi a fi niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o fraus pia[inselaciune evlavioasa].
— Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic Feldwebel74. Înlăuntrul omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toţi pescarii aceia de bună seamă burduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a înţeles.
Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vândut de către cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Până la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această murdară tărăşenie şi ne pătăm mâinile cu sângele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al ţării unde mai venerată decât oricare alta e sfânta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sângele lui asupra noastră şi a fiilor noştri!
Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scară umană (vorba lui Leon Blum). Când s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la hulita onomastică a creştinilor spre a-l caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare a lui Iuda.
— Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare. Obligându-l pe acuzat să recunoască, să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa, chipul divin.)
Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorâtă. Acum i se ia şi duhul, să rămână — spiritualiceşte — jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl fără umbră. Dar trupul fără suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost câtva timp — în intervalul până la punerea în aplicarea sentinţei — au fost, cu adevărat, nişte cadavre vii.
Ma uimesc oamenii care arata cu degetul spre celalalt si il judeca groaznic, ca judecata semenilor numai groaznica poate fi.
Ma doare fizic.
Slava Domnului ca nu omul va judeca lumea!
din JURNALUL FERICIRII
Bucureşti, 1971
Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.
Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?
Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.
Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda Îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Iisus spune lămurit că nu poate fi iertare?
Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predând ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor? Au chemat pe ruşi pe bord şi li l-au înmânat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-l omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-l predea. L-au predat.
Preşedintele Nixon — (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflând că nu i s-a dat colonelului Redl — trădător şi spion dovedit — posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) — a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atâta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintre-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie scufundat in adâncul mării). Hristos e blând şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, când a şi pus mâna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).
Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat!) se amestecă în vâscoase părţi egale, nu se poate să nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce — vorba lui Kierkegaard — încap în mâinile Dumnezeului celui viu.
(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu” am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, — adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)
— Câteva ore puteau în orice caz aştepta americanii de pe vasul din Atlantic: să fi cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile”. Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa — şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.
Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului. Nu l-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a nu te grăbi şi a fi niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o fraus pia[inselaciune evlavioasa].
— Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic Feldwebel74. Înlăuntrul omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toţi pescarii aceia de bună seamă burduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a înţeles.
Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vândut de către cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Până la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această murdară tărăşenie şi ne pătăm mâinile cu sângele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al ţării unde mai venerată decât oricare alta e sfânta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sângele lui asupra noastră şi a fiilor noştri!
Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scară umană (vorba lui Leon Blum). Când s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la hulita onomastică a creştinilor spre a-l caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare a lui Iuda.
— Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare. Obligându-l pe acuzat să recunoască, să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa, chipul divin.)
Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorâtă. Acum i se ia şi duhul, să rămână — spiritualiceşte — jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl fără umbră. Dar trupul fără suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost câtva timp — în intervalul până la punerea în aplicarea sentinţei — au fost, cu adevărat, nişte cadavre vii.
Ma uimesc oamenii care arata cu degetul spre celalalt si il judeca groaznic, ca judecata semenilor numai groaznica poate fi.
Ma doare fizic.
Slava Domnului ca nu omul va judeca lumea!
duminică, 11 aprilie 2010
Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție
Celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav
NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii
Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.
În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.
Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.
Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.
Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție.
NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii
Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.
În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.
Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.
Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.
Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție.
vineri, 17 aprilie 2009
O VORBĂ BUNĂ
Din “Daruind vei dobandi”Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia
O VORBĂ BUNĂ
Hristos e pe cruce, gol: pe cap, o cunună de spini, piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn, trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite.
A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin.
Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului, Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţi amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice.
La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi - doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare.
E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea - esenţă a modului acestuia de nimicire - a început să se manifeste şi totul nu-i decât netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă. Ei, pasămite, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă.
Cel din dreapta însă nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său.
Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii.
Nimic, nu poate face, nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii.
Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă?
„Astăzi vei fi cu Mine în rai”.
De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă?
De ce oare să fie el - vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire - , de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul Făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad?
De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imedialitate?
Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai!
E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţie cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc angesiial constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună şi a fost de ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare, în colţ de omenie, în anticameră de paradis.
Astăzi, cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S. Eliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că, trecând peste propria-ţi năpastă M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, facându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără de speranţă. Nu te-ai plâns de tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările astea din cap şi toate „hu-urile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens - paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin.
Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului, Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţi amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice.
La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi - doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare.
E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea - esenţă a modului acestuia de nimicire - a început să se manifeste şi totul nu-i decât netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă. Ei, pasămite, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă.
Cel din dreapta însă nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său.
Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii.
Nimic, nu poate face, nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii.Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă?
„Astăzi vei fi cu Mine în rai”.
De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă?
De ce oare să fie el - vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire - , de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul Făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad?
De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imedialitate?
Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai!
E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţie cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc angesiial constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună şi a fost de ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare, în colţ de omenie, în anticameră de paradis.
Astăzi, cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S. Eliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că, trecând peste propria-ţi năpastă M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, facându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără de speranţă. Nu te-ai plâns de tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările astea din cap şi toate „hu-urile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens - paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici un ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere, practic), „surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală, ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru.
Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşijderea tâlharului celui bun.
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere, practic), „surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală, ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru.
Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşijderea tâlharului celui bun.
luni, 30 martie 2009
Lansarea celui mai recent volum din seria „N.Steinhardt”
Cel mai recent volum din seria „N.Steinhardt”, Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia de N. Steinhardt si Ioan Pintea, va fi lansat pe 30 martie, ora 12.00, la Manastirea „Sf.Ana”Rohia.
Lansarea de la Manastirea Rohia ( în „Sala Bizantina”) se va face cu participarea Ministrului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Theodor Paleologu.
Vor mai vorbi despre carte: P.S. Justin Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”, membrii colectivului redactional al Integralei „N. Steinhardt” (Virgil Bulat, George Ardeleanu, Stefan Iloaie, Florin Roatis) si Emanuela Stoleriu, redactor-sef al Editurii Polirom. Protos. Macarie Motogna va fi moderatorul evenimentului.
Evenimentul comemoreaza totodata douazeci de ani de la trecerea la cele vesnice a Monahului Nicolae Delarohia.
Vor mai participa: Preasfintitul Justinian Episcopul Maramuresului si Satmarului, Vasile Timis Secretar de Stat în Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Dan-Calin Peter Rectorul Universitatii din Baia Mare, Pr. Ioan Chirila Decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca, Petre Dunca Decanul Facultatii de Litere din Baia Mare, Petre Guran, Virgil Ciomos, Mircea Oliv, Teodor Ardelean Directorul Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu” din Baia Mare, George Vulturescu, Pr. Cristian Stefan Consilier cultural al Episcopiei Maramuresului si Satmarului, Membrii Fundatiei N. Steinhardt si iubitori ai Operei Monahului Nicolae Delarohia.
În continuare va avea loc si lansarea cartii N. Steinhardt si paradoxurile libertatii avândul ca autor pe Lectorul univ. dr. George Ardeleanu, cartea fiind teza de doctorat a domniei sale, pe care a sustinut-o în anul 2008 la Catedra de filologie a Universitatii din Bucuresti sub îndrumarea domnului Nicolae Manolescu. Este cea mai complexa si importanta lucrare despre Omul si Opera N. Steinhardt
Dupa încheierea manifestarilor de la Manastirea Rohia, Excelenta Sa, Domnul Ministru Theodor Paleologu, la orele 16,3o va vizita Biserica monument UNESCO din localitatea Rogoz, iar de la orele 18,oo în Aula Universitatii de Nord din Baia Mare va sustine conferinta N. Steinhardt si prietenii sai.
Primejdia marturisirii va fi lansata si marti, 31 martie, ora 15.00, în Bistrita, la Biserica „Sfintii Trei Ierarhi”, cu participarea coautorului Ioan Pintea. Partenerii evenimentului sunt: Editura Polirom, Manastirea „Sf. Ana”Rohia si Centrul Judetean pentru Cultura Bistrita-Nasaud. Vor prezenta cartea: Ioan Pintea, protos. Macarie Motogna, Emanuela Stoleriu, Virgil Bulat si George Ardeleanu.
Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia constituie al saselea volum din seria de autor „N. Steinhardt”.
Opera integrala N. Steinhardt apare din initiativa P.S. Justin Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”. Volumul contine dialogurile „întrupate la Rohia” între autorul Jurnalului fericirii si Ioan Pintea, convorbiri care puncteaza o serie de momente esentiale ale itinerariului spiritual al lui N. Steinhardt.
„O carte vie, plina de farmecul inteligentei si al sinceritatii... Este o carte-document care, împreuna cu Jurnalul fericirii..., arata un destin de intelectual roman în lupta cu «pacatosenia» lui lumeasca si cu aspiratia sa de a se «înduhovnici» prin Hristos.” (Eugen Simion)
„Am trait cu voluptate de ucenic apropierea de Parintele Nicolae. Pentru mine el a fost Avva, Antrenorul. Antrenorul acesta nu a scos din mine un jucator de elita, pentru ca m-a antrenat mai mult pe «margine», dar, fara doar si poate, a scos din mine un iubitor de joc, de jucatori. Admiratia pentru marile spirite, pentru marile jocuri si jucatori, pentru campioni o detin, desigur, de la el. El numea cultura, ca si Huizinga, un mare joc.” (Ioan Pintea)
N. Steinhardt se naste la Bucuresti pe 29 iulie 1912. Isi face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret”. Colaboreaza la Libertatea si la Revista Fundatiilor Regale. Dupa razboi, publica pentru scurta vreme în Universul literar, Victoria, Tribuna poporului si, din nou, Revista Fundatiilor Regale. Refuza sa colaboreze cu noul regim. In 1960 este anchetat, apoi condamnat in „lotul Noica-Pillat“ la 12 ani de munca silnica. La 15 martie 1960, în închisoare se converteste la crestinism. In 1972 termina prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publica volume de eseuri si de critica foarte bine primite, desi unele sunt puternic cenzurate. În 1980 întra în obstea monahala de la Rohia unde va fi tuns în monahism la 16 august 1980, ramâne activ pe terenul eseisticii si al criticii. Se stinge din viata la 30 martie 1989 si este înmormântat în cimitirul Manastirii Rohia.
In seria de autor „N. Steinhardt” au mai aparut:
•Jurnalul fericirii
•Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta (contine CD)
•In genul…tinerilor
•Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Leon Duguit
•Articole burgheze
Mai multe date aflati pe site-ul manastirii, la rubrica "Noutati"
Lansarea de la Manastirea Rohia ( în „Sala Bizantina”) se va face cu participarea Ministrului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Theodor Paleologu.
Vor mai vorbi despre carte: P.S. Justin Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”, membrii colectivului redactional al Integralei „N. Steinhardt” (Virgil Bulat, George Ardeleanu, Stefan Iloaie, Florin Roatis) si Emanuela Stoleriu, redactor-sef al Editurii Polirom. Protos. Macarie Motogna va fi moderatorul evenimentului.
Evenimentul comemoreaza totodata douazeci de ani de la trecerea la cele vesnice a Monahului Nicolae Delarohia.
Vor mai participa: Preasfintitul Justinian Episcopul Maramuresului si Satmarului, Vasile Timis Secretar de Stat în Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Dan-Calin Peter Rectorul Universitatii din Baia Mare, Pr. Ioan Chirila Decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca, Petre Dunca Decanul Facultatii de Litere din Baia Mare, Petre Guran, Virgil Ciomos, Mircea Oliv, Teodor Ardelean Directorul Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu” din Baia Mare, George Vulturescu, Pr. Cristian Stefan Consilier cultural al Episcopiei Maramuresului si Satmarului, Membrii Fundatiei N. Steinhardt si iubitori ai Operei Monahului Nicolae Delarohia.
În continuare va avea loc si lansarea cartii N. Steinhardt si paradoxurile libertatii avândul ca autor pe Lectorul univ. dr. George Ardeleanu, cartea fiind teza de doctorat a domniei sale, pe care a sustinut-o în anul 2008 la Catedra de filologie a Universitatii din Bucuresti sub îndrumarea domnului Nicolae Manolescu. Este cea mai complexa si importanta lucrare despre Omul si Opera N. Steinhardt
Dupa încheierea manifestarilor de la Manastirea Rohia, Excelenta Sa, Domnul Ministru Theodor Paleologu, la orele 16,3o va vizita Biserica monument UNESCO din localitatea Rogoz, iar de la orele 18,oo în Aula Universitatii de Nord din Baia Mare va sustine conferinta N. Steinhardt si prietenii sai.
Primejdia marturisirii va fi lansata si marti, 31 martie, ora 15.00, în Bistrita, la Biserica „Sfintii Trei Ierarhi”, cu participarea coautorului Ioan Pintea. Partenerii evenimentului sunt: Editura Polirom, Manastirea „Sf. Ana”Rohia si Centrul Judetean pentru Cultura Bistrita-Nasaud. Vor prezenta cartea: Ioan Pintea, protos. Macarie Motogna, Emanuela Stoleriu, Virgil Bulat si George Ardeleanu.
Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia constituie al saselea volum din seria de autor „N. Steinhardt”.
Opera integrala N. Steinhardt apare din initiativa P.S. Justin Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”. Volumul contine dialogurile „întrupate la Rohia” între autorul Jurnalului fericirii si Ioan Pintea, convorbiri care puncteaza o serie de momente esentiale ale itinerariului spiritual al lui N. Steinhardt.
„O carte vie, plina de farmecul inteligentei si al sinceritatii... Este o carte-document care, împreuna cu Jurnalul fericirii..., arata un destin de intelectual roman în lupta cu «pacatosenia» lui lumeasca si cu aspiratia sa de a se «înduhovnici» prin Hristos.” (Eugen Simion)
„Am trait cu voluptate de ucenic apropierea de Parintele Nicolae. Pentru mine el a fost Avva, Antrenorul. Antrenorul acesta nu a scos din mine un jucator de elita, pentru ca m-a antrenat mai mult pe «margine», dar, fara doar si poate, a scos din mine un iubitor de joc, de jucatori. Admiratia pentru marile spirite, pentru marile jocuri si jucatori, pentru campioni o detin, desigur, de la el. El numea cultura, ca si Huizinga, un mare joc.” (Ioan Pintea)
N. Steinhardt se naste la Bucuresti pe 29 iulie 1912. Isi face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret”. Colaboreaza la Libertatea si la Revista Fundatiilor Regale. Dupa razboi, publica pentru scurta vreme în Universul literar, Victoria, Tribuna poporului si, din nou, Revista Fundatiilor Regale. Refuza sa colaboreze cu noul regim. In 1960 este anchetat, apoi condamnat in „lotul Noica-Pillat“ la 12 ani de munca silnica. La 15 martie 1960, în închisoare se converteste la crestinism. In 1972 termina prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publica volume de eseuri si de critica foarte bine primite, desi unele sunt puternic cenzurate. În 1980 întra în obstea monahala de la Rohia unde va fi tuns în monahism la 16 august 1980, ramâne activ pe terenul eseisticii si al criticii. Se stinge din viata la 30 martie 1989 si este înmormântat în cimitirul Manastirii Rohia.
In seria de autor „N. Steinhardt” au mai aparut:
•Jurnalul fericirii
•Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta (contine CD)
•In genul…tinerilor
•Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Leon Duguit
•Articole burgheze
Mai multe date aflati pe site-ul manastirii, la rubrica "Noutati"
sâmbătă, 4 octombrie 2008
Cuvantul de mangaiere
Atunci când spui cuiva un cuvânt greu, jignitor, batjocoritor, ironic , zeflemitor ești un om crud.
Ești un tiran sadea.
Provoci Celuilalt suferințe de nedescris.
Cuvântul care lovește rănește și e mai tare, mai dur, mai terifiant decât pumnul, palma, piroanele, biciul cu care îți “persecuti” adversarul.
Cred ca Iisus a suferit mai mult atunci când I s-au aruncat vorbe de hula, închipuite și neadevărate, blasfemeitoare, nerușinate și batjocoritoare și a suferit mai puțin atunci când a fost pur si simplu biciuit, torturat și răstignit… în orice caz , răbdând, a depășit suferința fizica și El prin cuvânt (dar ce Cuvânt!) cuvântul bun, salvator, mântuitor, de IERTARE ABSOLUTA:”Părinte, iartă-le ca nu știu ce fac ”
Nu întâmplator Iisus Domnul a primit cu atâta bucurie și satisfacție dumnezeiască intervenția - prin cuvânt - a tâlharului celui bun, căruia drept răsplata i-a și promis, dăruindu-i pe loc Raiul:”Adevărat grăiesc ție astăzi vei fi cu Mine în Rai”
Tâlharul I-a spus Domnului cuvânt de mângâiere, cuvânt bun.
Ferice de el!
“Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt”
(Ioan Pintea, pag. 145)
Sursa: Cuvântul de mângâiere..
luni, 18 august 2008
Increderea in Hristos
Aici in textul cu titlul INCREDEREA IN HRISTOS, veţi găsi un cuvânt de care are nevoie orice luptător intru Hristos, orice calator duhovnicesc pe marea învolburata a lumii acesteia. Este un cuvânt extrem de necesar si de actual mai cu seama in vremurile noastre, caracterizate prin excelenta de un copleşitor duh al deznădejdii. Este o predica a părintelui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, incluse in faimosul volum de predici “Daruind vei dobandi” si are ca punct de plecare Evanghelia potolirii furtunii de pe mare de catre Hristos. Cuprinde un mesaj puternic, plin de forţa si de vitalitate duhovniceasca. (Introducere)
Redau mai jos un fragment:
"Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este superior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune: nu va temeti! O putere mai mare decat a valurilor acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si tropisme; grav - si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru - se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.
Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga - oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!). Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti. A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hindusii) - adica iluzie, amagire, scenografie - tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Macbeth.
Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu - tu (Martin Buber), de la persoana - la persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire - macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton - intre credinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada. Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta: un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii - adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile - ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare.
"Cred in Hristos si am incredere in El” - se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.
Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt - referindu-ma la Holderlin si Heidegger - ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica.
Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.
Continuarea o gasiti aici: INCREDEREA IN HRISTOS
Redau mai jos un fragment:
"Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este superior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune: nu va temeti! O putere mai mare decat a valurilor acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si tropisme; grav - si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru - se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.
Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga - oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!). Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti. A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hindusii) - adica iluzie, amagire, scenografie - tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Macbeth.
Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu - tu (Martin Buber), de la persoana - la persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire - macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton - intre credinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada. Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta: un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii - adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile - ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare.
"Cred in Hristos si am incredere in El” - se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.
Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt - referindu-ma la Holderlin si Heidegger - ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica.
Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.
Continuarea o gasiti aici: INCREDEREA IN HRISTOS
vineri, 1 august 2008
Eveniment editorial: N. Steinhardt – Opere complete
La aproape o suta de ani de la nasterea lui N. Steinhardt si la doua decenii de la moartea sa, Polirom editeaza împreuna cu Manastirea „Sfînta Ana” Rohia integrala operei carturarului.
• Seria de autor însumeaza operele lui Steinhardt, atît cele de dinaintea intrarii în monahism, cît si cele de dupa aceasta data, si cuprinde peste 20 de volume. • Noile editii, cartonate, îngrijite de specialisti în opera lui Steinhardt, vor beneficia de o prezentare grafica de exceptie si de studii introductive consistente.
Primele cinci volume ale noii serii se gasesc deja în librarii. Între acestea se numara tomul masiv de publicistica steinhardtiana interbelica intitulat Articole burgheze, editat de Viorica Niscov, dar si un CD audio distribuit împreuna cu volumul de predici îngrijit de Stefan Iloaie, Daruind vei dobîndi. Cuvinte de credinta, cu Predica la Duminica Ortodoxiei.
Seria de autor va cuprinde atît operele de tinerete (începînd cu articolele publicate în presa interbelica, cu volumul de debut din 1934, În genul… tinerilor, si cu teza de doctorat, Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Léon Duguit, publicata în 1936), cît si operele publicate dupa 1964, cînd N. Steinhardt este eliberat din închisoare.
Prima lansare a seriei de autor
Miercuri, 30 iulie, ora 13.00, la o zi dupa comemorarea de la Manastirea „Sfînta Ana” Rohia a lui N. Steinhardt, Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” din Baia Mare a gazduit prima lansare a noii serii de autor.
Nadajduim ca în acest fel oferim publicului larg imaginea completa si complexa a monahului Delarohia: criticul literar, eseistul, scriitorul, evreul convertit la crestinism ortodox, monahul carturar, ca un posibil – ba chiar un necesar – model de urmat pentru tineri, oameni de cultura, teologi si chiar crestini simpli, marturisea, în argumentul la noua editie a Jurnalului fericirii, P.S. Justin Hodea Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”, prin initiativa caruia a putut fi pus in practica proiectul integralei Steinhardt.
Articole burgheze
Editie îngrijita, adnotari, cronologie si indice de Viorica Niscov
Studiu introductiv de Nicolae Mecu
Steinhardt îsi continua în Revista „masacrul” din volumul de debut, semnând episodic tot „Antisthius” si parodiind acum stilul revistelor Criterion si Vremea, precum si pe Eugen Ionescu. „Ma întreb înca o data daca între Steinhardt cel de dupa 1964 si cel de pîna la 1947 exista o ruptura. Recitirea recenta a scrierilor de junete mi-a consolidat opinia de acum zece ani. Cel de-al doilea Steinhardt nu înseamna decît maturizarea fireasca a primului – sub impactul noilor experiente existentiale, culturale si spirituale prin care i-a fost dat sa treaca”, dupa cum observa Nicolae Mecu.
Jurnalul fericirii
Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul
Editie îngrijita, studiu introductiv, repere biobibliografice si indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat si Virgil Ciomos
Cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu
„Jurnalul fericirii este în egala masura o opera de bilant existential (asemenea Luntrei lui Caron a lui Lucian Blaga), dar si una conturînd devenirea si cristalizarea unei constiinte – în toate componentele ei: teologica si morala, civica si politica, estetica etc.”, este de parere îngrijitorul noii editii.
Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional
Critica operei lui Léon Duguit
Editie îngrijita, note, studiu introductiv, referinte critice si indici de Florian Roatis
Repere biobibliografice de Virgil Bulat
Addenda: Dreptul social
Un excurs prin cartea cu care a obtinut titlul de doctor în drept, ce apare acum întro noua editie, „este de natura sa descopere o fateta mai putin cunoscuta a activitatii si personalitatii lui N. Steinhardt, si anume aceea de cercetator si gînditor avizat asupra problemelor juridice si politice”, apreciaza Florian Roatis.
În genul... tinerilor
Editie îngrijita, note, studiu introductiv, referinte critice si indici de George Ardeleanu
Repere biobibliografice de Virgil Bulat
În 1934, Steinhardt publica, sub pseudonimul Antisthius, volumul parodic În genul... tinerilor. Spectrul literaturii studiate este destul de vast: „nu numai literatura «noii generatii», ci si avangarda interbelica ori literatura stîngista de tip Petre Bellu sau Panait Istrati. Sunt parodiati nu numai autori si opere, ci si categorii, grupuri literare: titluri gen «Unui tanar de stanga-dreapta», «Unui tanar doctor», «Unei reviste de avangarda», «Unui autor de piese de teatru cu masse» vizeaza, în fapt, tot atîtea directii culturale sau ideologice”, cum remarca George Ardeleanu, îngrijitorul volumului.
„Fara a fi niste capodopere ale genului, parodiile de aici, în majoritate antigenerationiste, dar si antiavangardiste (e.g. cea la «Poemul invectiva» al lui Geo Bogza, intitulata «Balada celor trei smintiti si a altor multi pârliti») si antisocialiste (presa din Sarindar), conteaza, din perspectiva viitoarei opere, ca exercitiu de critica indirecta si de încalzire a moralistului/caracterologului, dar îndeosebi ca exercitiu de stil, prin care îsi face mâna viitorul maestru stapân pe o atât de ampla si policroma claviatura lingvistica”, subliniaza la rîndul sau Nicolae Mecu.
Daruind vei dobîndi
Cuvinte de credinta
Editie îngrijita, note, studiu introductiv si referinte critice de Stefan Iloaie
Repere biobibliografice de Virgil Bulat
Indici de Macarie Motogna
Contine CD audio
Volumul reprezinta o sinteza a textelor si a gîndirii teologice ale lui Steinhardt, dar si o încununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic si eseist încrestinat în închisoarea de la Jilava si calugarit la Manastirea Rohia din Maramures. „Predica sa, actuala si dinamica, vine din suflet si se rosteste prin intelect, este îmbibata în credinta si în încrederea în Hristos, dar foloseste si datele stiintei, se adapa din Sfânta Scriptura si curge spre cititorul stiut si nestiut. Totul pentru ca el, autorul, ne vrea crestini – adica «sa te faci fratele lui Hristos... sa te faci, tu, Hristos»”, observa pr. Stefan Iloaie, îngrijitorul editiei.
Colectivul redactional
Opera completa a lui N. Steinhardt va fi publicata sub îngrijirea unui colectiv redactional format din apropiati si specialisti în opera lui N. Steinhardt: universitarul George Ardeleanu, autorul unei stralucite lucrari de doctorat consacrate lui Steinhardt, Virgil Bulat, primul editor al Jurnalului fericirii (împreuna cu Virgil Ciomos), Florian Roatis, îngrijitor al mai multor inedite publicate în Caietele de la Rohia, pr. Stefan Iloaie, îngrijitorul volumului de omilii Daruind vei dobîndi. Cuvinte de credinta, consilier cultural al Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, si protos. Macarie Motogna, îngrijitor al seriei de autor din partea Manastirii „Sfînta Ana” Rohia.
Preluare de pe site-ul Manastirii Rohia
• Seria de autor însumeaza operele lui Steinhardt, atît cele de dinaintea intrarii în monahism, cît si cele de dupa aceasta data, si cuprinde peste 20 de volume. • Noile editii, cartonate, îngrijite de specialisti în opera lui Steinhardt, vor beneficia de o prezentare grafica de exceptie si de studii introductive consistente.
Primele cinci volume ale noii serii se gasesc deja în librarii. Între acestea se numara tomul masiv de publicistica steinhardtiana interbelica intitulat Articole burgheze, editat de Viorica Niscov, dar si un CD audio distribuit împreuna cu volumul de predici îngrijit de Stefan Iloaie, Daruind vei dobîndi. Cuvinte de credinta, cu Predica la Duminica Ortodoxiei.
Seria de autor va cuprinde atît operele de tinerete (începînd cu articolele publicate în presa interbelica, cu volumul de debut din 1934, În genul… tinerilor, si cu teza de doctorat, Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Léon Duguit, publicata în 1936), cît si operele publicate dupa 1964, cînd N. Steinhardt este eliberat din închisoare.
Prima lansare a seriei de autor
Miercuri, 30 iulie, ora 13.00, la o zi dupa comemorarea de la Manastirea „Sfînta Ana” Rohia a lui N. Steinhardt, Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” din Baia Mare a gazduit prima lansare a noii serii de autor.
Nadajduim ca în acest fel oferim publicului larg imaginea completa si complexa a monahului Delarohia: criticul literar, eseistul, scriitorul, evreul convertit la crestinism ortodox, monahul carturar, ca un posibil – ba chiar un necesar – model de urmat pentru tineri, oameni de cultura, teologi si chiar crestini simpli, marturisea, în argumentul la noua editie a Jurnalului fericirii, P.S. Justin Hodea Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”, prin initiativa caruia a putut fi pus in practica proiectul integralei Steinhardt.
Articole burgheze
Editie îngrijita, adnotari, cronologie si indice de Viorica Niscov
Studiu introductiv de Nicolae Mecu
Steinhardt îsi continua în Revista „masacrul” din volumul de debut, semnând episodic tot „Antisthius” si parodiind acum stilul revistelor Criterion si Vremea, precum si pe Eugen Ionescu. „Ma întreb înca o data daca între Steinhardt cel de dupa 1964 si cel de pîna la 1947 exista o ruptura. Recitirea recenta a scrierilor de junete mi-a consolidat opinia de acum zece ani. Cel de-al doilea Steinhardt nu înseamna decît maturizarea fireasca a primului – sub impactul noilor experiente existentiale, culturale si spirituale prin care i-a fost dat sa treaca”, dupa cum observa Nicolae Mecu.
Jurnalul fericirii
Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul
Editie îngrijita, studiu introductiv, repere biobibliografice si indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat si Virgil Ciomos
Cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu
„Jurnalul fericirii este în egala masura o opera de bilant existential (asemenea Luntrei lui Caron a lui Lucian Blaga), dar si una conturînd devenirea si cristalizarea unei constiinte – în toate componentele ei: teologica si morala, civica si politica, estetica etc.”, este de parere îngrijitorul noii editii.
Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional
Critica operei lui Léon Duguit
Editie îngrijita, note, studiu introductiv, referinte critice si indici de Florian Roatis
Repere biobibliografice de Virgil Bulat
Addenda: Dreptul social
Un excurs prin cartea cu care a obtinut titlul de doctor în drept, ce apare acum întro noua editie, „este de natura sa descopere o fateta mai putin cunoscuta a activitatii si personalitatii lui N. Steinhardt, si anume aceea de cercetator si gînditor avizat asupra problemelor juridice si politice”, apreciaza Florian Roatis.
În genul... tinerilor
Editie îngrijita, note, studiu introductiv, referinte critice si indici de George Ardeleanu
Repere biobibliografice de Virgil Bulat
În 1934, Steinhardt publica, sub pseudonimul Antisthius, volumul parodic În genul... tinerilor. Spectrul literaturii studiate este destul de vast: „nu numai literatura «noii generatii», ci si avangarda interbelica ori literatura stîngista de tip Petre Bellu sau Panait Istrati. Sunt parodiati nu numai autori si opere, ci si categorii, grupuri literare: titluri gen «Unui tanar de stanga-dreapta», «Unui tanar doctor», «Unei reviste de avangarda», «Unui autor de piese de teatru cu masse» vizeaza, în fapt, tot atîtea directii culturale sau ideologice”, cum remarca George Ardeleanu, îngrijitorul volumului.
„Fara a fi niste capodopere ale genului, parodiile de aici, în majoritate antigenerationiste, dar si antiavangardiste (e.g. cea la «Poemul invectiva» al lui Geo Bogza, intitulata «Balada celor trei smintiti si a altor multi pârliti») si antisocialiste (presa din Sarindar), conteaza, din perspectiva viitoarei opere, ca exercitiu de critica indirecta si de încalzire a moralistului/caracterologului, dar îndeosebi ca exercitiu de stil, prin care îsi face mâna viitorul maestru stapân pe o atât de ampla si policroma claviatura lingvistica”, subliniaza la rîndul sau Nicolae Mecu.
Cuvinte de credinta
Editie îngrijita, note, studiu introductiv si referinte critice de Stefan Iloaie
Repere biobibliografice de Virgil Bulat
Indici de Macarie Motogna
Contine CD audio
Volumul reprezinta o sinteza a textelor si a gîndirii teologice ale lui Steinhardt, dar si o încununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic si eseist încrestinat în închisoarea de la Jilava si calugarit la Manastirea Rohia din Maramures. „Predica sa, actuala si dinamica, vine din suflet si se rosteste prin intelect, este îmbibata în credinta si în încrederea în Hristos, dar foloseste si datele stiintei, se adapa din Sfânta Scriptura si curge spre cititorul stiut si nestiut. Totul pentru ca el, autorul, ne vrea crestini – adica «sa te faci fratele lui Hristos... sa te faci, tu, Hristos»”, observa pr. Stefan Iloaie, îngrijitorul editiei.
Colectivul redactional
Opera completa a lui N. Steinhardt va fi publicata sub îngrijirea unui colectiv redactional format din apropiati si specialisti în opera lui N. Steinhardt: universitarul George Ardeleanu, autorul unei stralucite lucrari de doctorat consacrate lui Steinhardt, Virgil Bulat, primul editor al Jurnalului fericirii (împreuna cu Virgil Ciomos), Florian Roatis, îngrijitor al mai multor inedite publicate în Caietele de la Rohia, pr. Stefan Iloaie, îngrijitorul volumului de omilii Daruind vei dobîndi. Cuvinte de credinta, consilier cultural al Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, si protos. Macarie Motogna, îngrijitor al seriei de autor din partea Manastirii „Sfînta Ana” Rohia.
Preluare de pe site-ul Manastirii Rohia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației Starețul Trifon În Biserica Ortodoxă nu e... -
Rugăciunile începătoare: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Împăr... -
1. 2. Sexul în afara căsătoriei. Oare merită? (With Romanian Subtitles) People today are faced with a raging plague of sex relate...