Increderea in Hristos

Aici in textul cu titlul INCREDEREA IN HRISTOS, veţi găsi un cuvânt de care are nevoie orice luptător intru Hristos, orice calator duhovnicesc pe marea învolburata a lumii acesteia. Este un cuvânt extrem de necesar si de actual mai cu seama in vremurile noastre, caracterizate prin excelenta de un copleşitor duh al deznădejdii. Este o predica a părintelui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, incluse in faimosul volum de predici “Daruind vei dobandi” si are ca punct de plecare Evanghelia potolirii furtunii de pe mare de catre Hristos. Cuprinde un mesaj puternic, plin de forţa si de vitalitate duhovniceasca. (Introducere)

Redau mai jos un fragment:

"Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este superior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune: nu va temeti! O putere mai mare decat a valurilor acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si tropisme; grav - si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru - se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.

Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga - oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!). Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti. A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hindusii) - adica iluzie, amagire, scenografie - tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Macbeth.
Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu - tu (Martin Buber), de la persoana - la persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire - macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton - intre credinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada. Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta: un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii - adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile - ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare.

"Cred in Hristos si am incredere in El” - se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.
Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt - referindu-ma la Holderlin si Heidegger - ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica.
Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.

Continuarea o gasiti aici: INCREDEREA IN HRISTOS