Minuni ale ortodoxiei, cu prof. dr. Pavel Chirilă

Nașterea Domnului a fost fără stricăciune și fără durere

”Tot în acest cuvânt ”Domnul este cu tine!” El era dezlegătorul și nimicitorul blestemului dintâi ce apăsa asupra femeilor, căci bărbatul fusese ales să fie domn asupra femeii, iar femeia primise poruncă să se întoarcă după bărbatul său. Iar aducerea pe lume a copiilor fusese rânduită să fie în întristare și durere din pricina neascultării dintâi (cf. Facere 3,16), după cum dă mărturie proorocul: când vin durerile nașterii în ceasul venirii pe lume, ea strigă de durere. Robia, întristarea și durerea femeilor n-avea astfel capăt. Dar când arhanghelul a spus Preasfintei Fecioare: Domnul este cu tine!, duse au fost toate datoriile întristării. Domnul este cu tine și nu mai e asupra ta puterea bărbatului, nici durerea aducerii pe lume, fiindcă într-adevăr ea singură a fost fecioară mai presus de toate fecioarele, înainte de naștere și în naștere și după naștere, Fecioară Preacurată.(...)
...Îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuiește Mântuitor, pentru că nu vei avea nimic din rânduielile și durerile femeilor, ci așa cum zămislirea ți-a fost dată fără sămânță, așa și nașterea va fi fără stricăciune și fără durere pentru mântuirea lumii întregi, și lucrul însuși va fi cunoscut plecând de la numele Său.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

”În acea mică peşteră, în noaptea dinspre sâmbătă spre duminică, 25 decembrie, Preasfânta Fecioară Maria a dat naştere Domnului şi Dumnezeului nostru lisus Hristos, Fiul ei. Ea L-a născut pe Domnul fără durerile fireşti naşterii femeilor, aşa cum şi de la Duhul Sfînt îl zămislise. De aceea ea L-a înfăşat cu mîinile ei, I s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, şi L-a aşezat în iesle. Atunci Dreptul losif s-a apropiat şi el şi s-a închinat Domnului Dumnezeu, Pruncul Hristos lisus, Cel născut din pântecele preacurat al Fecioarei Maria."
Sf. Nicolae Velimirovici

”Dumnezeu a trimis însă în inima lor un gând așezat și rânduit spre a împlini, pe de o parte porunca Legii și a lăsa în același timp deoparte căsătoria, și au hotărât să o dea numai în logodnă, nu în căsătorie, unui bărbat care să nu mai fie potrivit pentru căsătorie, ci bătrân și ramolit, dar care a ajuns să dobândească împlinirea virtuții, pentru ca el să fie mai degrabă păzitorul fecioriei ei.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

”Iosif era pe atunci în vârstă de peste șaptezeci de ani, pentru ca nimeni să nu aibă nici o bănuială asupra căsătoriei. Era văduv și sărac în avuții pentru ca în casa sa să crească cu creștere în cele materiale Cel ce S-a făcut sărac pentru noi, ca să ne îmbogățească cu Dumnezeirea Sa. (2 Co 8,9) ... Așa cum era cunoscut prin meseria sa, Iosif era cunoscut și prin blândețea, evlavia și faptele sale cele bune.”

Sf. Maxim Mărturisitorul
”Maica Domnului n-a avut dureri la nastere, caci numai ea a nascut fara dureri. Pentru ca acolo unde n-a fost inainte dulceata de nunta, nici durere n-a fost mai pe urma. Ea a nascut de la Duhul Sfant, fara durere, dar a avut dureri la rastignirea Mantuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei si de trei ori a lesinat, vazand pe Fiul ei insangerat, batjocorit si batut, stiind mai ales cine este El, Care a venit sa mantuiasca lumea si cu rana Lui sa vindece rana neamului omenesc.”
Pr. Ilie Cleopa

Din viaţa şi minunile contemporane ale mult milostivei şi grabnic ajutătoarei Sfânta Parascheva

Cum îi vom urma pe sfinţi dacă nu îi cunoaştem? Cât de mult putem să iubim pe cineva despre care ştim prea puţine lucruri?
În timp ce cunoaştem o mulţime de amănunte despre viaţa oamenilor politici, a vedetelor, vieţile sfinţilor ne sunt prea puţin cunoscute. Este drept că Dumnezeu a îngăduit ca unele să rămână ascunse. Dar este de datoria noastră, ca ortodocşi de neam român, să ne cunoaştem sfinţii şi marile personalităţi prin care Dumnezeu a povăţuit poporul nostru de-a lungul istoriei. Cine oare a contribuit mai mult la luminarea noastră duhovnicească decât sfinţii care au agonisit Duhul Sfânt întru ei şi, prin Acesta, L-au făcut pe Dumnezeu cunoscut poporului?
În această rubrică vom prezenta atât sfinţii români şi cei de alt neam ale căror moaşte au ajuns în ţara noastră, cât şi marile personalităţi prin care Dumnezeu ne-a condus în istoria duhovnicească a chemării tuturor popoarelor spre Împărăţia Cerurilor.

Fecioara din Epivata
Sfânta Parascheva (numită de slavi „Sveta Petka”) s-a născut în Epivata (astăzi Boiados, în Turcia), în a doua jumătate a secolului al X-lea. Ea a avut un frate care s-a călugărit, primind numele de Eftimie, şi care a ajuns mai apoi episcop.
La vârsta de 10 ani, după ce a auzit într-o biserică închinată Maicii Domnului cuvântul: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mat. 16:24), şi-a împărţit hainele săracilor. Avea să facă acest lucru de mai multe ori, în ciuda mustrărilor părinţilor ei.
Mai apoi, pătrunsă de dragostea pentru Mirele Hristos, a părăsit grijile lumii şi s-a retras într-o mănăstire de maici din pustia Iordanului. După ce a petrecut aici mai mulţi ani, Sfintei i s-a arătat în vis un înger care i-a poruncit să se întoarcă în lume, în ţinutul în care se născuse, căci acolo se cuvenea să îşi găsească obştescul sfârşit. Sfânta a călătorit până la Constantinopol, unde s-a rugat Maicii Domnului în faţa icoanei din biserica Vlahernei să o ocrotească şi de aici înainte. Încredinţându-se Împărătesei Cerului, ea s-a întors pe meleagurile natale. Aici şi-a continuat viaţa de aspră nevoinţă şi în curând a trecut la Domnul, fără să ştie nimeni cine şi de unde este.

Descoperirea sfintelor moaşte
Moaştele Sfintei Parascheva au fost descoperite în chip minunat. Trupul unui marinar mort a fost scos la ţărm de valuri. Când s-a săpat groapa pentru a-l înmormânta, a fost găsit trupul neputrezit al Sfintei, lângă el fiind aşezat trupul marinarului. În noaptea următoare, unul dintre cei ce săpaseră groapa, pe nume Gheorghe, a văzut în vis o împărăteasă stând pe un scaun luminat şi mulţime de îngeri în jurul ei. Unul dintre ei îl luă de mână, îl ridică şi-i zise: „Gheorghe, pentru ce n-aţi preţuit trupul Sfintei Parascheva? De ce l-aţi lăsat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?”
Împărăteasa, Sfânta Parascheva i-a spus apoi că este din acele locuri şi îi ceru să aşeze sfintele moaşte la loc de cinste. În aceeaşi noapte, o femeie, Eftimia, a avut acelaşi vis, pe care amândoi l-au povestit locuitorilor din Epivata. Aceştia s-au grăbit să aşeze trupul bine-înmirezmat al Sfintei în biserica Sfinţilor Apostoli.
Vestea despre minunile care se făceau la moaştele sale s-a răspândit repede, mulţi bolnavi însănătoşindu-se aici în urma rugăciunilor.

Sfânta Parascheva, ocrotitoarea bulgarilor
Imperiul Româno-Bulgar a fost întemeiat în 1186, de către fraţii Petru şi Asan. În 1185, aceştia au organizat o răscoală împotriva dominaţiei bizantine şi au declarat oraşul Târnovo drept capitală a celui de-al doilea Imperiu Bulgar. În 1238, Împăratul Ioan Asan al II-lea a strămutat moaştele Sfintei Parascheva din biserica Sfinţilor Apostoli în Târnovo, care devenise şi reşedinţa noului patriarh al bulgarilor. Cercetătorii afirmă că această strămutare s-a făcut în ziua de 14 octombrie, care va deveni ziua de pomenire a Sfintei Parascheva. Binecredinciosul împărat a ieşit în întâmpinarea moaştelor la patru kilometri distanţă de Târnovo, împreună cu mama sa Elena, soţia sa Ana şi cu Patriarhul Vasilie al Târnovei, cu demnitari şi credincioşi. În scurt timp, Sfânta Parascheva a ajuns foarte iubită de bulgari, fiind cinstită ca apărătoarea capitalei şi a ţării.
La 17 iulie 1393, Sultanul Baiazid atacă Târnovo, în timpul Ţarului Ioan Şişman şi al Patriarhului Eftimie. În acelaşi an, moaştele sunt mutate la Vidin, unde vor poposi pentru 5 ani, şi apoi la Brusa.

Sfânta Parascheva, ocrotitoarea sârbilor
După lupta de la Nicopole din 1396, Bulgaria devine parte din Imperiul Otoman, iar moaştele Sfintei Parascheva îşi continuă peregrinările. Din Vidin ajung la Belgrad, în Serbia, la anul 1398, datorită Ţarinei Miliţa, care le-a cerut de la Sultanul Baiazid. Acesta a întrebat-o pe soacra sa ce dar ar vrea de la el. Miliţa l-a rugat să-i dea moaştele Sfintei Parascheva. Sultanul a zâmbit şi a zis: „De ce nu ceri ceva mai de preţ, în locul unor oase uscate şi nemişcătoare?”
El i-a dăruit sfintele moaşte fără să bănuiască importanţa şi valoarea lor pentru evlavioasa Ţarină şi pentru poporul său. Astfel, Ţarina Miliţa a luat sfintele moaşte şi le-a aşezat în palatul din Kruşevăţ, în biserica ridicată de ea în cinstea Sfintei Parascheva.
Fiul ei, Ştefan Lazarevici, după lupta de la Ankara (1402), a primit de la Împăratul maghiar Sigismund oraşul Belgrad, unde a mutat moaştele Sfintei Parascheva. Aşa s-a unit drumul Sfintei Parascheva cu cel al sfintei familii a Cneazului Mucenic Lazăr (el, Ţarina Miliţa şi fiul lor Ştefan au fost canonizaţi).

La Constantinopol
În 1521 Sultanul Suleiman cel Mare cucereşte Belgradul. Mulţi dintre locuitori sunt duşi la Constantinopol. Biserica principală este transformată în geamie, iar obiectele preţioase, jefuite. Moaştele Sfintei Parascheva sunt duse la Constantinopol, împreună cu moaştele Ţarinei Theofana, fiica Domnului român Basarab I, şi sunt aşezate în palatul sultanului. Faptul că se săvârşeau multe minuni a provocat teama turcilor.
Patriarhul Ecumenic a răscumpărat sfintele moaşte cu 12.000 de ducaţi şi le-a aşezat în biserica mănăstirii Panmakaristos – sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice.
După transformarea acesteia în moschee, moaştele au fost duse în biserica Vlah-Serai (1586), apoi în biserica Sfântul Dimitrie de la Xiloporta (1597) şi în biserica Sfântului Gheorghe din Fanar – reşedinţa Patriarhiei Ecumenice (1601).

Sfânta Parascheva la Iaşi
După căderea Constantinopolului sub turci (1453), pentru Patriarhia Ecumenică începe o perioadă foarte dificilă. Popoarele ortodoxe din Balcani sunt sub stăpânirea turcilor, plătind tributuri mari. Datoriile Patriarhiei cresc necontenit.
În această perioadă, în Moldova domneşte Vasile Lupu (1634-1653). Aşa cum făcuseră şi înaintaşii săi, el a ajutat Sfintele Locuri, achitând datoriile Patriarhiei Ierusalimului şi pe cele ale Patriarhiei Ecumenice, făcute timp de 20 de ani. În urma acestui ajutor, Vasile Lupu cere pentru Iaşi moaştele Sfintei Parascheva. Nu era o sfântă necunoscută moldovenilor, ci dimpotrivă. Una din cele mai vechi biserici din ţară, ctitorită de Roman I, îi era închinată – catedrala de la Roman. Sfântul Ştefan cel Mare ctitorise două biserici cu acest hram, una la Râmnic, aproape de Ţara Românească, iar alta în Transilvania, la Feleac. Vasile Lupu însuşi ridică o biserică la Lvov (astăzi în Ucraina), pentru ortodocşii de acolo, cu hramul Sfintei Parascheva.
Pentru sfintele moaşte, Domnitorul Vasile Lupu construieşte anume Mănăstirea Trei Ierarhi. Iată cum este descrisă de preotul Sandino din Macedonia sosirea la Iaşi a Sfintei:
„Domnul Vasile, cu norodul lui, merse pe jos mult loc şi întâmpină sfintele moaşte şi le sărută cu capul descoperit, cu toţi oamenii săi. Iar în acea zi, la mănăstire se făcu mare praznic şi îi puse pe toţi câţi erau – preoţi, arhierei, ieromonahi, ierodiaconi – de slujiră, şi multe daruri el împărţi la săraci şi ei arătară multă evlavie faţă de Sfântă, iar mulţi bolnavi de orice boală se însănătoşiră, şi cu măreţie s-a preamărit Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei”.
În epocă, venirea la Iaşi a Sfintei care, prin rânduiala lui Dumnezeu, poposise în atâtea locuri sfinte şi importante pentru istoria popoarelor din Balcani, a însemnat un eveniment major pentru Moldova. Capitala sa o adăpostea acum pe Sfânta ocrotitoare a Balcanilor, ca o încununare a eforturilor Ţării Moldovei de a ocroti credinţa ortodoxă în faţa Imperiului Otoman. Prin Sfânta Parascheva, Iaşiul a devenit principalul loc de pelerinaj al Moldovei, izvor de credinţă şi minuni rânduit de Dumnezeu spre întărirea vieţii duhovniceşti în poporul nostru, dar, aşa cum se vede astăzi, şi în rândul altor neamuri.

O mare încercare şi o mare minune
În 1884 încep lucrările de restaurare a bisericii Trei Ierarhi, conduse de Lecomte du Nouy. În 1888, moaştele sunt mutate în Sala Gotică, într-o raclă de lemn, îmbrăcată cu argint şi cu un capac care se încuia. Era acoperită cu un acoperământ din stofă. În noaptea dintre 26 şi 27 decembrie 1888, clădirea paraclisului a luat foc de la lumânarea din sfeşnicul de lângă raclă. Incendiul a fost observat a doua zi dimineaţă de către elevii de la Şcoala Normală de la Mănăstire. După ce au intrat în paraclis, cu toţii au observat că din cauza temperaturii ridicate s-a topit sticla de la tablourile ctitorilor care erau atârnate pe un perete, iar policandrul era înfierbântat până aproape de topire, chiar dacă era situat la o mare distanţă de centrul incendiului, şi anume locul unde se aflau sfintele moaşte. Cu toate acestea, sfintele moaşte au fost neatinse de incendiu.
Dintr-o scrisoare din 7 ianuarie 1889, adresată de un prieten episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului, aflăm că a ars toată lemnăria sicriului, de la pereţi până la hainele Sfintei. Capacul s-a lăsat pe trupul Sfintei şi a fost cuprins de flăcări, rămânând foarte ars, dar netopit. Focul a mistuit şi partea de dedesubt a raclei şi a ajuns la o salteluţă umplută cu bumbac, pe care sta corpul Sfintei. Această salteluţă se vede arsă în partea de dedesubt până la bumbac, care este pârlit puţin. Chiar dacă jăratecul stătea pe hainele Cuvioasei Parascheva, acestea nici măcar nu miroseau a fum. Peceţile de ceară de la veşmintele ei (care proveneau din vremea lui Vasile Lupu) nu se topiseră.
Ridicate din jar, sfintele moaşte au fost puse în racla din lemn în care au fost aduse iniţial din Constantinopol şi aşezate în altarul aceleiaşi capele, care nu fusese cuprins de incendiu. După puţin timp, au fost mutate în Catedrala mitropolitană.

Sfântul Duh îi va chema şi pe ei
Venit în România pentru a face misionarism protestant, Michael Chunk a ajuns să fie botezat ortodox. Intrarea în Biserica Ortodoxă a avut loc în seara sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din 2005, la biserica Sf. Gheorghe din Iaşi. În august 2008, a fost hirotesit citeţ de către ÎPS Nathanael, iar în august 2009 ipodiacon. De România îl mai leagă ceva: vindecarea sa de o boală gravă, în chip minunat, cu ajutorul Sfintei Parascheva. Iar boala şi vindecarea, nădăjduieşte el, vor fi un prilej şi pentru alţii de a se întoarce acasă. Iată mărturia lui:
„În timp ce eram la Iaşi, în România, mi-am pus mâna pe mâna Sfintei Cuvioase Parascheva şi m-am rugat ca, dacă este vreo suferinţă în trupul meu, Sfânta să mijlocească să fiu vindecat de ea.
Câteva zile mai târziu am ajuns la Mănăstirea Sihăstria şi am fost la chilia Părintelui Cleopa. Ne-am întâlnit cu un călugăr care ne-a invitat la masă. Ne-au servit cu ciorbă de fasole. Am luat câteva înghiţituri şi, dintr-o dată, întreg trupul mi-a intrat în convulsii. Am fost dus la spital în mare grabă. Însă în acest timp aveam o pace deosebită. N-au găsit nimic în neregulă, dar mi s-a indicat să fac o tomografie la cap. Aceasta a arătat că aveam o tumoare benignă care trebuia operată şi extrasă.
La Bucureşti, în timp ce aşteptam avionul cu care urma să plec în America, am mers la Capela Ortodoxă din aeroport, m-am închinat la icoane şi am spus câteva rugăciuni. Ne-am urcat în avion. De obicei nu dorm pe avion, dar atunci am simţit înăuntrul meu pace şi că totul este în mâna lui Dumnezeu, aşa încât am adormit.
Am ajuns înapoi în Phoenix, Arizona, via Londra. Unul dintre membrii parohiei noastre, părintele Richard, mi-a văzut tomografiile. Părintele fusese neurolog înainte de a se preoţi. Mi-a recomandat ce doctori să sun. M-am sculat dimineaţă şi i-am sunat pe acei doctori. Am primit răspuns că o să mă consulte în două săptămâni. Atunci am căutat pe cineva care să mă ducă la secţia de urgenţă a spitalului Sfântul Iosif. Ştiam că îndată ce-mi vor vedea tomografiile mă vor interna.
Aici mi-au făcut o nouă tomografie şi un RMN. Înainte de operaţie, părintele Alin a venit la spital şi m-a împărtăşit cu Sfintele Taine. El mi-a spus să o am în minte pe Maica Domnului. În seara aceea am visat cum o femeie îmi ţinea capul în braţele ei şi se ruga. A doua zi am fost operat; operaţia a durat 9 ore. Toată partea dreaptă a trupului mi-a fost paralizată şi a trebuit să stau câteva zile la terapie pentru a putea merge din nou.
Minunile n-au încetat nici în perioada de recuperare. În mai puţin de o lună mergeam fără baston şi în fiecare zi mulţumeam lui Dumnezeu. Le-am mulţumit şi Sfintei Parascheva şi Maicii Domnului pentru că s-au rugat pentru mine. Câteodată mai şchiopătez puţin, dar mă înzdrăvenesc pe zi ce trece.
Terapeuţii sunt uimiţi de recuperarea mea şi perioada petrecută la spital mi-a dat posibilitatea să deschid inimile multor asistente şi persoane din spital care au văzut icoanele din rezerva mea. Pentru că mă întrebau de ce port o brăţară cu 33 de noduri, le-am explicat câtorva despre Rugăciunea lui Iisus… Atât am făcut. Ştiu că au fost semănate câteva seminţe şi, poate, câţiva vor ajunge odată acasă, în Biserica Ortodoxă. E doar o chestiune de timp. Au trebuit zece ani de zile pentru ca sămânţa plantată în inima mea de către o femeie deosebită, pe nume Olga, din Krasnodarsk, Rusia, care mi-a vorbit despre icoane, să rodească. Sfântul Duh îi va chema şi pe ei la plinirea vremii.
În dragostea lui Hristos,
Fratele vostru Mihail (Chuck)”

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”

Învierea fiicei lui Iair

frescă, Biserica Sf. Iosif  Mărturisitorul, Baia Mare

Arhim. Teofil Părăian

Duminica a 24-a după Rusalii, (Invierea fiicei lui Iair) Lc. 8, 41-56

Credinţa care despovărează şi mântuieşte

Credinţa care despovărează
“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair ,care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.

Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică - se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „ Nu te teme, crede numai - deci stăruie în credinţă - şi se va mântui fiica ta “.

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră - am spus de multe ori - este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor? ” (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
În ceea ce priveşte credinţa, noi foarte des avem putinţa să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă, după cuvântul Sfanţului Apostol Pavel din Epistola a II-a către Corinteni, anume: “Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă ” - se înţelege, dacă sunteţi cu credinţă în Dumnezeu, dacă credeţi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cred Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situaţia grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: „ Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede ” (Mc. 9,23), şi omul acela a zis cu lacrimi „ Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!”

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „ crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.

Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează. Noi nu aşteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morţi ai noştri, dar ştim că va fi o înviere, cum a zis şi Marta despre fratele său, Lazăr: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24).

Credinţa în înviere şi în nemurirea sufletului

Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărătoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.

Cineva, însă, care are o credinţă despovărătoare, o credinţă lucrătoare, acela ştie că trecem din această viaţă prin moarte la o altă viaţă, la viaţa de după viaţă. Aceasta e credinţa noastră pentru că aceasta e învăţătura Bisericii. Noi credem ce învaţă Biserica, noi credem ce învaţă Evanghelia, şi dacă nu credem trebuie să ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai multă credinţă să credem şi în nemurirea sufletului, să credem şi în judecata particulară, să credem şi în judecata universală, să credem în rai şi în iad, să credem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni le descoperă numai credinţa.

E adevărat că flecare dintre noi suntem în aşa fel alcătuiţi încât nu ne vine să credem că murim; ştim că vom muri, dar nu ne vine să credem. De ce? Pentru că noi am fost făcuţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere, şi nouă ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: „ Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “, şi noi, mărturisind această credinţă zicem la slujbele pentru cei răposaţi, pentru cei morţi, pentru cei trecuţi din viaţa aceasta: „ Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Spunem aceasta pentru că credem aceasta.

Învierile din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Iubiţi credincioşi,
În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume:
- învierea tânărului din Nain,
- învierea fiicei lui Iair şi
- învierea lui Lazăr.
Iar în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume
- învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în Faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul IX, că Sf. Apostol Petru a înviat pe o tânără,
- învierea unui tânăr, Eutihie, minune descrisă tot în Faptele Sf. Apostoli, şi pe care a făcut-o tot Sf. Apostol Pavel (F. Ap. 20).

Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii, ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă că moare.
Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşti cumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; asta e experienţa bătrânilor.

Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameni serioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s-au simţit la tinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnă că omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să se nimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vom muri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s-a gătat cu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.

Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică. Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Tesaloniceni zice: „ Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde “.

Oameni ca noi din Sfânta Scriptură

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.

Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cu viaţă amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cu nesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi, iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui a murit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui… “.

Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: „ Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” - şi cred şi nu cred - şi, iată, Sfânta Evanghelie ni-l înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.

Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într-o împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu au avut destulă credinţă. L-au întrebat: „ De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? ” şi Domnul Hristos a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate ca şi apostolii să fie necredincioşi.

Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunci înseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui să avem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul Hristos „ Dă-ne mai multă credinţă”, şi-au dat seama că n-au credinţă câtă trebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „ Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc. 22, 31-32).

Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas în împrejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos 1-a întărit în credinţă.

Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi pe tânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcătuiască trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul - cu sufletul care nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune. Dacă nu avem credinţa aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă. Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian

One Of the Most Powerful Videos You Will Ever See

Firea umană

Nain - ora de înviere

Marius Iordăchioaia

În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum!

 "The Resurrection of the Widow's Son at Nain" (circa 1894) by James Tissot

„Orice lucrare misionară stă la hotarul dintre biserică şi ne-biserică, şi câteodată şi anti-biserică. Şi o astfel de lucrare de obicei implică reproşuri de ambele părţi. Pentru oamenii de rând, misionarul este un om prea obscurantist, fanatic. Pentru oamenii bisericoşi el e prea deschis, extrem de tolerant şi liberal” (diac. Andrei Kuraev).

„Luaţi aminte, fraţilor, ca nu cumva în vreunul dintre voi să fie o inimă vicleană întru necredinţă (a mimării credinţei, n. trad.), care să vă îndepărteze de la Dumnezeul cel viu.”
(Evrei 3,12,  Noul Testament, ediţia comentată a Mitropolitului Bartolomeu Anania)

            Cu ani în urmă, am scris un articol şi l-am distribuit în cel mai „liceu de liceu” din oraşul meu. Tema articolului era paradoxul că în acea instituţie şcolară erau satanişti care aveau media 10 la religie ortodoxă. Mai uimitoare decât subiectul propus au fost reacţiile elevilor creştini practicanţi: nu e nimic anormal, Religia este un obiect de studiu ca oricare altul!!!
            Nu pun în discuţie studierea religiei în şcoli: indubitabil, e un lucru bun. Mai degrabă încerc să atrag atenţia asupra felului în care se dăruieşte Evanghelia tinerilor în cadrul acestor ore. Imaginaţi-vă, astfel, că la poarta cetăţii din Nain, convoiul funerar este oprit nu de un Iisus a Cărui milă poate învia morţii, ci de unul care ar fi produs doar o predică despre Înviere, un expozeu teologico-moral. Cine ar mai fi fost socotit El? În nici un caz Proorocul Cel Mare binevestit de Moise. Ci doar un fel de „profesor de religie” al timpului Său.
            Evanghelia nu este o poveste. Nici legendă ori mit fondator al unei religii. În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum! Dacă nu vă învârtoşaţi inimile! (Evrei 4, 7)Astăzi! Acum! Aşa bate, neîncetat, clopotul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos: astăzi, acum, dacă vă veţi concentra să auziţi glasul Său, adică dacă nu vă veţi împietri inimile prin indiferenţă sau ipocrizie (inimă vicleană) Îl puteţi întâlni pe Iisus Cel Înviat! Căci ceea ce Evanghelia vesteşte, Biserica, prin Sfintele Taine, împlineşte!

„Radio-televiziunea lui Dumnezeu”

            Întâlnirea cu Iisus începe în inimă. Căci o inimă care vrea să-L audă desfundă urechile minţii de zgomotul propriilor gânduri şi al lumii. Credinţa e la început un efort, o sforţare, de a-L auzi pe Iisus, de a-I auzi glasul şi de a înţelege ce vrea El să spună, ce anume vrea El să auzim şi să înţelegem. Un efort de deschidere lăuntrică. E ca şi cum ai fi în grădina Sfântului Mormânt, acum 2000 de ani, şi ai încerca să dai la o parte piatra de la intrare, care, spun unii, că avea aproape 2 tone… Dar celui ce vrea să dea la o parte piatra de mormânt din pieptul lui, ca să-L audă şi să-L vadă pe Dumnezeu, este ajutat de Iisus însuşi să o facă. Şi astfel experimentează dumnezeirea lui Iisus, puterea învierii Lui! Chiar aceasta e întâlnirea intim revelatoare cu Hristos. Căci nimeni nu-L cunoaşte pe Iisus, separat de puterea învierii Lui! Ci Îl cunoaşte în însăşi lucrarea acestei puteri în propriul suflet, în propria înviere sufletească! Nu există credinţă autentică acolo unde nu există ţâşnirea „apelor vii” din inima celui ce a crezut şi „înverzirea” pustiului din jurul acelei inimi, adică „viaţa” şi „lumea” acelei persoane. Iată de ce n-am crezut niciodată în credinţa celor care nu manifestă dragoste-de-fraţi (prima vârstă a iubirii lui Hristos, căci pe ea vrea Iisus s-o auzim şi s-o înţelegem când ascultăm/vizionăm Evanghelia) şi, o fărâmă măcar, de manifestare misionară spontană.
            Pentru că evenimentul transmis, în direct de „radio-televiziunea lui Dumnezeu”, Biserica, este acum în tine: în inima, mintea şi, dacă te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine, în trupul şi sângele tău! Ai putea să taci? Doar dacă n-ai crezut…
            Credinţa în Iisus Cel înviat, înviază sufletul! Cutremură lumea lăuntrică şi deschide mormintele din cimitirul păcatelor: al minţii, al inimii, al simţirii! Şi din toate iese adevăratul nostru chip, pe care Harul, doar Harul, îl face să semene, tot mai vădit, cu Iisus! Căci spune Sf. Simeon Noul-Teolog: În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale sau dacă a făcut vreun alt bine în acestă viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum are fiul cu tatăl său.

Naturalismul „gibsonian” al Evangheliei

            De aceea, cred din toată inima că o oră de religie trebuie să fie un pelerinaj lăuntric în Biserică, în Odaia de Sus, unde Maica Domnului şi apostolii se roagă ca Iisus să vină iar, trecând prin zidul ortodoxiei la care şi un satanist poate avea media 10.
            Cred că fiecare oră de religie trebuie să fie întâlnirea lui Iisus Cel Înviat cu o clasă de tineri din Nain. Şi, neîndoielnic că aşa ar fi, dacă noi, Biserica de aici şi acum, am fi, asemenea Bisericii cereşti, o mamă care plânge după tinerii de azi, ca mama tânărului din Nain după fiul său. Căci în lacrimile ei e plânsul lui Dumnezeu….
            Ca o adăugire la cele spuse mai sus şi ca o sugestie spre adevăratele motive ale anemicului şi ne-ortodoxului misionarism al credinţei noastre de azi, aduc câteva observaţii ale Păr. Diac. Andrei Kuraev  prilejuite de filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos. Un film care, este important s-o specificăm, nu i-a plăcut părintelui. Şi totuşi:
            „Urmărind discuţiile legate de acest film, încă o dată mă uimeşte măsura până la care au ajuns unii oameni ai Bisericii, care au reuşit să cultive o extraordinară lipsă de curiozitate, indiferentism misionar faţă de oameni şi pretenţia de a se considera înduhovniciţi. În una din emisiunile ortodoxe televizate realizate la Moscova, filmul lui Gibson a fost analizat de trei egumeni. Toţi trei, cu aceeaşi evlavie şi în mod egal susţineau că noi avem icoane şi nu ne mai trebuie absolut nimic. Autorii emisiunii însă au fixat o cameră video la ieşirea din cinematograf. Şi se putea constata cât de mare era contrastul dintre acele glasuri binevoitoare arbitrare ale părinţilor egumeni (care aveau părerile lor, cu toate că nu vizionaseră niciodată filmul) şi feţele oamenilor care ieşeau din cinematograf… Fetele educate la Fabrica de Stele (un fel de Românii au talent de la noi), fete al căror vis al vieţii este să ajungă pe ecran, de îndată îşi întorceau capul din faţa camerelor de luat vederi, refuzând orice interviu şi, plângând, se retrăgeau în linişte în spate. (…) Acest film, mai întâi de toate, este o demascare a grosolăniei noastre. Mulţimea oamenilor nu vor înţelege niciodată Evanghelia, dacă grosolănia lor nu va fi spartă de naturalismul lui Gibson.” (Filmul: restartare prin teologie, Ed. Reîntregirea, 2005)
            Cred că e nevoie de naturalismul „gibsonian” al Evangheliei ca să spargă nu numai grosolănia mulţimilor de oameni faţă de Iisus Hristos şi Jertfa Lui mântuitoare, ci şi pe a noastră, a evlavioşilor, bisericoşilor şi „înduhovniciţilor” faţă de ei şi de mântuirea lor.

Pr. Nicolae Tanase - Datoria mea față de tânăra generație

”Ce se va întâmpla cu copiii noștri dacă noi suntem curvari? Trebuie să se întâmple ceva, pentru că copilul trage din tine. E vinovat copilul? Răspunsul e nu, dar asta trage din tine. Asta trage floarea din tulpină, din rădăcină - tu ești (rădăcina). Și-atunci...
Propuneam odată: când copiii fac prostioare, trebuie să existe o cameră de dat palme. Casa noastră trebuie să aibă o cameră cu un mic paraclis, bucătărie, sufragerie, dormitor, cămară, baie și o cameră specială unde să se și pună afiș ”Cameră de dat palme”. Cine trebuie să intre acolo? Când mama, când tata, când amândoi. Să-și deie palme. Pentru că copii lor fac prostii din cauza lor. Eventual chemați acolo și bunicii și spus: intrați puțin și dați-vă palme. De ce? Pentru că am transmis copiilor...iată ce am transmis.
Este foarte important acest lucru. Un aspect care nu se studiază”

Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinţele

Minunea de a crede, Arhimandritul Jacob
(fragment)


Harul Sfântului Duh, puterea dătătoare de viaţă a Domnului Iisus în inimile noastre nu ne sunt dăruite pentru ca toate dorinţele să ne fie împlinite, ci pentru ca să ne întărească astfel încât să suportăm insuportabilul şi să putem trece prin încercările vieţii, printre care şi cea ultimă: moartea. Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care, deşi greu încercaţi, radiau de bucurie şi a căror inimi ardeau de dragoste, într-o încredere totală în Hristos. Aceşti oameni sufereau, dar le era imposibil să-şi piardă nădejdea sau să fie trişti. Aceasta este o minune a Duhului pe care o cinstim atunci când îi sărbătorim pe sfinţii mucenici, de fapt pe toti sfinţii. Ei îndurau în mod eroic încercările, nu pentru că erau personalităţi excepţionale ci pentru că încrederea lor în Dumnezeu era neştirbită, Sfântul Duh îi întărea cu putere şi, prin El, nu mai erau ei cei ce trăiau, ci însuşi Hristos trăia în ei.   

Î: Atunci când n-am obţinut ceea ce I-am cerut lui Dumnezeu, a fost din cauza lipsei mele de credinţă?

R: Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinţele. Însă El ne dă tot timpul ceea ce e cel mai bine pentru noi, chiar atunci când nu obţinem ceea ce cerem. Nimeni nu are dreptul să-l învinovăţească pe cel a cărui cerere nu s-a împlinit, zicându-i că nu s-a rugat cu credinţă. Dumnezeu totdeauna ascultă şi împlineşte, chiar şi pe cel care se roagă cu puţina lui credinţă, iar ceea ce El ne dă e cu mult mai mult decât ceea ce am cerut, chiar dacă acest lucru rămâne încă ascuns. E mai puţin important ceea ce cerem cât faptul în sine de a ne ruga. De aceea trebuie să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu după ce I-am cerut ceva şi asta încă înainte de a primi răspuns. Pentru că încă nu suntem curaţi cu inima, pentru că încă nu suntem conştienţi de darul Domnului, pentru că El ştie mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat; astfel de fiecare dată când Îi cerem ceva ar trebui să adăugăm „facă-se voia Ta”. Vedeti Tatăl Nostru, rugăciunea pe care însuşi Iisus ne-a învăţat-o. Spuneţi-o adesea, spuneţi-o cu multă atenţie. În această rugăciune a Domnului avem totul, tot ceea ce cu adevărat avem nevoie.     

Î: Dar de ce Dumnezeu nu ne izbăveşte de încercările vieţii?

R: Trebuie să ţinem minte că Dumnezeu vrea mântuirea noastră, adică printr-o rezidire duhovnicească, dar cât se poate de reală, a inimilor noastre în Duhul Sfânt, El ne dă posibilitatea să devenim adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi, în felul acesta, să ne bucurăm de viaţa veşnică cu şi în Hristos. Aceasta Mântuire e o eliberare radicală de condiţia noastră terestră, căzută, care sfarşseşte în moarte. Ceea ce e important, ceea ce trebuie să ne intereseze înainte de orice altceva, e să nu trecem pe lângă această eliberare. A pierde Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte înseamnă a pierde adevărata viaţă, înseamnă a ne înfunda în suferinţa şi deznădejdea pe care Evanghelia o numeşte iad. Disponibilitatea de a primi mântuirea lui Dumnezeu se obţine, în mod necesar, printr-un proces de reorientare a inimii pe care îl numim „convertire”. A se converti înseamnă a se întoarce către Dumnezeu, iar această orientare antrenează în mod natural părăsirea patimilor şi a păcatului. Tot ceea ce intervine în vieţile noastre, fie bucurie, fie durere, trebuie să fie folosit la înfăptuirea acestei reorientări a inimii. Acest proces e mai mult sau mai puţin dureros, dar el e deja, încă de pe acum, izvor de viaţă, de pace şi de bucurie. Însă trebuie să respectăm ordinea pe care Evanghelia ne-o indică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi dreptatea ei şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.    

Î: Dumnezeu nu poate interveni în mod neobişnuit în vieţile noastre? Ce părere aveţi despre minuni?

R: Pentru cel care ştie să privească cu ochii credinţei, Dumnezeu nu încetează să lucreze în mod neobişnuit. Într-un fel, viaţa celui ce crede este impregnată de minuni. În primul rând marea minune a creaţiei şi a propriei noastre existenţe. Apoi, de exemplu, convertirea păcătoşilor: ce minune să vezi un om rău devenind bun prin harul lui Hristos, un depravat renunţând la patimile sale, un netrebnic sau necredincios mărturisindu-şi pacatele! E atât de minunat că până şi îngerii în cer se bucură. Şi nu e extraordinar să vezi un tânăr sau o tânără plini de succes, cărora totul le reuşeste şi care, din dragoste de Hristos, renunţă la toate şi intră în mănăstire? Este pur şi simplu de necrezut. Ca şi fidelitatea celor căsătoriţi care îndură cu răbdare dificultăţile fiecărei zile. Sau acei oameni care preferă să renunţe la propriile interese şi să-şi compromită cariera decât să nu îndeplinească poruncile lui Hristos.

Şi cum să nu ne minunăm de pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei Liturghii atunci când pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Însuşi spre îndumnezeirea celor ce se împărtăşesc?

Cel credincios este înconjurat de aceste minuni cu totul deosebite pe care Dumnezeu le face spre mântuirea noastră. Totuşi adevăratul credincios ortodox nu se limitează la a beneficia de minuni, ci le înfăptuieşte el însuşi pentru aproapele său. De fapt, dacă e să citim atent Evanghelia, Domnul le cere ucenicilor Săi să scoată demoni şi să vindece bolnavii (Marcu 16, 17). Mărturisitorului Evangheliei i se dă o misiune, el nu e doar beneficiarul lucrării lui Dumnezeu, ci este el însuşi co-lucrător. A lucra pacea, a-şi ierta duşmanii, a se ruga pentru ei sau a le face bine nu înseamnă de fapt a alunga demonii urei? A da milostenie celor săraci, chiar din puţinul pe care îl avem, precum văduva din Evanghelie, nu înseamnă a alunga demonul zgârceniei? Nu sunt dragostea, blândeţea şi smerenia cel mai eficace exorcism?

A împărţi totul cu fraţii întru credinţă, a-i mângâia pe cei care suferă, a avea o vorbă bună pentru fiecare om, nu sunt acestea minuni ale dragostei creştine care fac din Biserica însăşi o minune, mai convingătoare în faţa lumii decât orice alte minuni? „Cât de mult se iubesc unii pe alţii" spuneau păgânii, surprinşi şi plini de admiraţie faţă de primii creştini, pe care îi percepeau ca fiind „o singură inimă şi un singur suflet". N-o să existe niciodată o minune mai mare decât cea a dragostei: oare de ce îi dăm atât de puţină importanţă?

Î: Nu sunt minunile pe care le consemnează tradiţia ortodoxă dovada că Biserica ortodoxă e deţinătoarea Adevărului?

R: Nu, nicidecum. Minunile nu sunt dovezi, sunt semne pentru întărirea credinţei. Minunile nu sunt în nici un caz demonstraţii inatacabile. Miracole cu totul neobişnuite există şi în religiile păgâne dar asta nu înseamnă că aceste religii sunt adevărate. Iar ştiinţa de astăzi nu face ea câteodată adevărate minuni? Dragostea şi viaţa sfântă a credincioşilor vor fi întotdeauna cea mai bună demonstraţie a adevărului. Ortodoxia implică ortopraxia. Să ascultăm ce ne spune însuşi Domnul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată un v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7, 21-23)

Î: Şi minunea luminii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim?

R: Adevărata lumină care vine în această lume este Hristos. El este singura Lumină veritabilă, nu există alta care să ne poată lumina inimile. Amatorilor de miracol Domnul Hristos le-a răspuns deja că nu li se va da alt semn decât cel al Învierii Sale. Iată minunea pe care trebuie să o cunoaştem: Hristos Cel Înviat care Îşi dă viaţa pentru ca noi să devenim, întru El, făpturi noi. Niciodată nu vom putea să-I mulţumim îndeajuns pentru aceasta. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia Lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tes 5, 16-18) 

Sâmbăta lui Lazăr

Învierea lui Lazăr - Frescă sec. XX, Paraclisul „Duminica Tuturor Sfinților” din Reședința mitropolitană din Iași 

Icoana Sf. Ioan Botezatorul de la schitul românesc Prodromu

La o conferinta tinuta mai demult de scriitorul si teologul Danion Vasile in oraselul nostru, cei prezenti au primit la sfarsit cate o icoana a sfantului Ioan Botezatorul si o icoana a Maicii Domnului de la schitul romanesc Prodromu.
Icoana Sf. Ioan Botezatorul m-a uimit mult, nu mai vazusem niciodata chipul unui sfant incruntat. Cred ca îi uimeste pe toti cei care o vad. Am scanat-o și am postat mai jos și istoria ei. Iata istoria acestei icoane:

Minunata încruntare de George Crăsnean

“Niciodata n-am putut uita privirea Sfantului Ioan de la Schitul Prodromu! Tristete si mahnire are-n ochi, dar nici mânia parca nu-i este straina…

Grecii spun ca initial nu a fost pictat astfel si ca Sfantul s-ar fi incruntat pe la 1821, dupa represaliile turcilor asupra eteristilor. Care eteristi s-ar fi ascuns si pe la schitul romanesc, iar cand osmanii au intrat in paraclis, au si inceput sa traga inspre altar, de frica sa nu fie vreun grec ascuns dupa iconostas. Atunci s-ar fi incruntat Sfantul Ioan Inaintemergatorul si si-ar fi modificat si cautatura, fiindca el se afla in stanga altarului, iar turcii care l-au suparat intrasera pe usa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Si exista marturii ale batranilor de la Marea Lavra care spun ca le-ar fi intors turcilor si gloantele trase, incat cei scapati de moarte au luat-o la sanatoasa, lasand si schitul in buna pace.

Totdeauna cand am intrat in paraclis am simtit ca ma vede! N-am putut scapa de senzatia asta nici macar atunci cand intram cu mai multi inchinatori si speram ca va fi mai bland cu pacatele mele. Si cu toate acestea, niciodata nu pot sa ajung in Prodromu si sa nu ma inchin lui! Il simt acolo, viu, in dreapta schitului, in micul paraclis, ca un batran strajer ce ocroteste monahii prodromiti de sute de ani!

Mi-e si mai mare frica de el – pentru multimea pacatelor mele – dar mi-e si tare drag… Cel mai mare om nascut vreodata din femeie! Sa spuna Insusi Dumnezeu asa ceva despre tine! Oare de ce sa mai spun eu altceva?…”

(Articolul face parte din ultimul numar (66/ianuarie 2009) al revistei “Lumea credintei)

Sfântul Spiridon al Trimitundei

Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni.

În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A dat la iveala gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era să se stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată, deşi acela murise de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.

Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.

Sinaxar 12 decembrie

Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. (Tropar)

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie sa tac si sa nu graiesc acest cuvant, despre o alta minune a Sfantului si Cuviosului Parintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunatati si evlavie vietuind si avand un fiu, unul nascut, anume Vasile si care traia in tara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind impodobit, era imbelsugat si cu avutie multa. Si avea credinta multa spre Sfantul Parinte Nicoale. Pentru aceasta, in toti anii, la pomenirea Sfantului petrecea ziua aceea cu praznuire si punea mese pentru saraci si pentru vecini, prieteni si altii. Insa era o biserica zidita in numele Sfantului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, si acolo, in tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfantului Nicolae.

Iara intr-un an, la slavita lui pomenire, mult popor venind la praznic in sfanta lui biserica, atunci si binecredinciosul acela isi trimise pe fiul sau Vasile cu slugile sale, si zise lui: "Mergi, fiule, la biserica Sfantului Nicolae si sa faci dupa obicei, precum te-ai invatat de la noi in anii trecuti, adica la cantarea de seara, cu frica stand, sa iei aminte, asisderea la Utrenia toata si la dumnezeiasca Liturghie; dupa aceea sa te intorci in casa noastra la masa, iar eu si maica ta vom randui cele ce sunt de trebuinta saracilor". Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatal sau, s-a dus cu bucurie. Iar cand a fost in vremea cantarii Utreniei, iata, fara de veste, au navalit saracinii si, inconjurand biserica, au robit tot poporul, asemenea si pe Vasile, fiul lui Agricola, si l-au dus in insula Creta si l-au dat pe el lui Amira, dregatorul, ca era foarte frumos. Si i-a poruncit lui domnul saracinilor sa se afle pururea inaintea fetei lui, iar pe altii i-a vandut, ba pe unii si in temnita i-a inchis.

Parintii lui Vasile, auzind aceasta, spre plangere si Unguire s-au intors. Si asa, ca doi ani petrecand, pomenirea Sfantului nu o mai faceau, ci se topeau de necaz si cu lacrimi se tanguiau, zicand: "Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, impreuna cu cei de varsta ta, ca sa te cuprindem cu mainile si cu buzele sa te sarutam. Mai bine ne-ar fi fost noua de te vedeam zacand in boala sau sa ti se fi intamplat tie moarte; inima noastra nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea, graind ei, au auzit vecinii lor si toate rudeniile si s-au adunat toti, spre mangaierea necazului si a tanguirii lor. Si le ziceau lor: "Pentru ce va aratati, ca niste neincercati in necazuri? Au nu cunoasteti voi pe minunatul Nicolae, cat de multe minuni face pe uscat si pe mare? Inca si de sabie si de robie si de toate mortile cele nedrepte pe multi izbaveste". Si alte multe le graiau lor spre risipirea intristarii.

Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii sai, si mangaindu-se putin din necazul sau, sculandu-se, a mers la femeia sa si i-a zis: "Oare, avem noi vreun folos din tot plansul acesta mult? Ci, iata, al treilea an avem de cand ne aflam in aceasta intristare si am uitat de pomenirea Sfantului Nicolae si n-am iesit la praznicul lui. Acum, dar, asculta-ma pe mine; sa luam lumanari si untdelemn si tamaie si sa mergem la Sfantul si sa ne rugam lui cu credinta, ca sa luam de la dansul mangaiere pentru Vasile, fiul nostru, si cu mare nadejde ne vom intoarce. Ca poate sa ne dea noua in maini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri noua de este el viu sau mort". Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine zici, stapane, sa facem precum voiesti, de vreme ce si praznicul Sfantului Nicolae a sosit". Si, asa sfatuindu-se, s-au sculat si cu bucurie au mers la biserica Sfantului Nicolae. Si au facut dupa obiceiul praznuitorilor, apoi s-au intors la casa lor si, chemand la cina pe rudele lor si pe toti vecinii cei de aproape, au pus masa si au inceput a manca si a bea intru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfantului Parinte Nicolae. Iar cand era in vremea cinei lor si sedeau la masa, au inceput cainii a latra cu mare pornire. Si a zis Agricola slugilor sale: "Mergeti si vedeti la ce navalesc cainii, poate o fiara este, sau altceva", iar slugile, iesind afara, n-au vazut nimic. Insa cainii mai mult se repezeau, latrand. Deci, Agricola a luat lumina si a mers ca sa vada cu ceilaiti si au vazut un om, in mijlocul curtii stand, in haine turcesti, si s-au speriat, ca nu se pricepeau ce putea sa fie. Iar dupa ce Agricola, a venit aproape de dansul, a vazut un tanar voinic, stand si tinand in mana un pahar plin de vin. Si cauta Agricola la dansul, nimic zicand, si cu frica si cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grai in spaima mare: "O, fiul meu, Vasile, iata acum te vad cu adevarat; oare tu esti, fiul meu, sau o naluca mi se arata mie, prin tine?" Iar tanarul Vasile degraba a raspuns: "Eu sunt tata, fiul tau, pe care saracinii l-au robit si in Creta l-au dus". Acestea auzind, Agricola, tatal sau, imbratisandu-l, il saruta pe el si zicea: "Spune-mi mie fiule, cum ai scapat din mainile saracinilor, celor fara Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatalui tau". Iar tanarul a zis catre el: "Nimic tata, nimic din toate acestea, de care ma intrebi, nu stiu. Numai aceasta stiu, ca eu acum stam inaintea dregatorului saracinilor. Ca dupa ce m-au robit pe mine si m-au dus in Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Si dintru acea vreme, Amira dregatorul m-a pus pe mine ca sa dreg vin si sa-i tin paharul, stand inaintea fetei lui, precum ma vezi pe mine tata, acum. Si, iata, nu stiu cine, cineva puternic m-a rapit asa cum ma aflam, cu paharul acesta pe care inca il tin in mana, si ca un vant m-a adus si m-a pus aicea; si am vazut pe Sfantul Nicolae, care m-a asezat pe mine la locul acesta".

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru aceasta mare minune si, luandu-l de mana, l-a dat maicii sale. Iar ea, vazand pe fiul ei, plangea de bucurie si, multe cuvinte graind si cu mainile cuprinzandu-l, il saruta zicand: "Acum te vad pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nadajduiam sa te vad, in mainile mele te tin. Acum, din nou, pe tine, te am mangaiere sufletului meu si toate mahnirile mele se desleaga". Acestea si alte multe cuvinte de mangiiere graia catre dansul. Si, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau imprejurul locului aceluia s-au adunat degraba la veselia acestei minuni negraite. Inca si cinstit praznic au facut Sfantului si Marelui Parintelui nostru Nicolae, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sfantul Dimitrie cel Nou de la Bucuresti

Sfinţi români- Sfântul Dimitrie cel Nou de la Bucureşti

Fapte şi cuvinte de învăţătură

Încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. Odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat cu piciorul într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii. Mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor.

În obştea mănăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin; nu avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul.

Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la diavoli. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a retras între două pietre mari şi acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Uitat de fraţii săi din mănăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile, până când Dumnezeu le-a descoperit într-un chip ca acesta. Era o copilă stăpânită de duh necurat şi nu afla sănătate nicăieri. într-o noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis şi i-a zis:
- Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine!
Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care l-a visat cu o zi înainte pe doctorul ei minunat.

Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi alinând multe suferinţe omeneşti.

Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului Dimitrie, în satul Basarabov.:
Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.
Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat.
Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos şi a dat laudă binefăcătorului său.

În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.

În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse în catedrală.

În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o soţul bolnav şi i-a zis:
- Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine?
- Nu! i-a răspuns femeia.
- Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti.
- Şi te-a consultat? întrebă femeia.
- M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Mărie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte!
Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit binefăcătorului ei.

În vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. În fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul naţional, lat cât şoseaua. În urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori.
După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă pentru păcatele noastre.

Sfinte Preacuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Semne si minuni

Mi s-a întâmplat să citesc (pe net) sau să aud întrebari venind din partea celor apropiaţi, referitoare la ''preoţi cu har'' (de parcă ar exista şi fără), care ar avea darul înaintevederii sau pe acela de a dezlega farmece şi alte cele... De parcă ar merge să vadă un urs...
*
Omule bun, vrei să vezi semne şi minuni?
Minune e să te trezesti dimineaţa, să vezi lumina soarelui într-o nouă zi. Minune e să poţi vorbi cu cei din jur, să le zâmbeşti, să mergi în întampinarea lor cu o vorbă bună, cu o mângâiere.
Minune e mereu în Sfânta Liturghie în biserica din cartier, pe masa sfântului altar, când se prefac darurile de pâine şi vin în sfântul Trup şi Sânge al Domnului.
Minune e să ierţi şi să fi iertat, minune e să mergi în faţa Domnului şi să vorbeşti cu El în rugăciune, El e acolo, lângă tine şi te ascultă. Minune e să îţi asculţi inima bătând.
Minune e să vezi chipul mamei tale zâmbind, să vezi mâinele muncite ale tatălui tău.
Minune e să vezi bucuria din ochii copiilor, să vezi frumuseţea florilor şi tot ce a lăsat Dumnezeu pe pământ pentru tine.
Semne? Găseşti o mulţime în inima ta atunci când te micşorezi ca să Îl asculţi pe Dumnezeu vorbindu-ţi. Acolo, în inima ta.
Toate minunile săvârşite de Dumnezeu au ca scop mântuirea omului, oprirea din păcat, schimbarea inimii, preamărirea Lui, cunoaşterea Lui. Minunea adevarata îl apropie pe om de Dumnezeu, iar omul va da slavă Domnului. Dacă o ''minune'' îl îndepărtează pe om de Dumnezeu şi îl face să dea slavă unui om, nu lui Dumnezeu, aceea este o falsă minune.


A, nu, când ţi se bate ochiul nu e semn de rău sau de bine, e doar o lipsă de calciu :)


Nu căuta alte minuni, nu căuta un preot sau un “om înduhovnicit, înaintevăzător cu duhul, cu renume, etc”. Asta spune chiar parintele Arsenie Boca şi multi alţi părinti cu viaţă sfântă.
Ce vrei să-ţi spună? Vrei să îţi spună ce va fi mâine? Viata ta e aşa cum alegi tu să fie, eşti liber, aşa te-a creat Dumnezeu.

Iartă-mă, dar îmi vine să te întreb dacă ai nevoie de cineva care să te trezeasca un pic, să te cutremure prin felul său de a fi, astfel încat, în sfarşit, să îţi pui ordine în viaţă?
Aşa ceva găseşti în Taina Spovedaniei. Acolo e. Căci acolo te întalnesti cu Hristos. Şi Îl primeşti în biserica de lângă tine.
Hai, fă-ţi curaj şi du-te acolo să te întalneşti cu Domnul.
Înca ceva. Fugi de tristeţe.
Hristos e bucurie, iar tu bucuria o doreşti.

Ramona P.

Minunile Sfântului Nectarie

Am primit de curând încuviinţarea bunei mele prietene, Elisa, de a face cunoscută mărturia despre minunea pe care Sfântul Nectarie a făcut-o în viaţa ei. Intenţionez ca aceasta să fie doar o introducere a prezentării lungului şir de mărturii – viaţa lui, opera şi minunile pe care Sfântul le face în viaţa oamenilor şi care Îl mărturisesc pe Hristos cel Viu. Rugămintea mea este să faceţi cunoscut, la rândul vostru, fraţilor creştini, binefacerile pe care Sfinţii le lucrează prin voi, pentru ca lumina să nu fie ascunsă sub obroc.


A vorbi despre Sfântul Nectarie este mai mult decât un privilegiu, este o binecuvântare. Poate cineva să spună bucuria gândului şi liniştea sufletului la purtarea sa de grijă, la buna sa povaţă şi la izvorul de tămăduiri pe care îl revarsă asupra sufletelor noastre?
El m-a scapat de la moarte, atunci cand eu nici măcar nu auzisem de el şi uitasem total de Biserica lui Hristos. Trăiam în adâncul păcatului, cunoscând, timp de zece ani, toate păcatele grele ale desfrânării şi preadesfrânării şi acceptând nebunia de a sta necununată cu un bărbat de altă naţionalitate şi religie.

Sfântul mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele, la puţin timp după ce aflasem verdictul doctorilor: că am în mine un virus provocator de cancer, iar genotipul sau este unul dintre cele mai agresive (hpv 18), neexistând niciun tratament pentru a-l înlătura. Eram deja într-o fază precanceroasă, celulele fiind displazice. Virusul asta incepuse deja sa lucreze şi infecţia era într-o stare foarte gravă, fiind foarte posibil să degenereze în cancer. Atunci am cunoscut-o pe Oana, un medic român stabilit de foarte mulţi ani în Chicago. Venise sa-şi viziteze nişte rude în Romania, şi, printr-o cunoştinţă comună, am întâlnit-o. M-a îndemnat să mă duc la Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, însă eu nu ştiam cine e si nici că exista o asemenea mănăstire aşa aproape de mine.

Aşa a început drumul regasirii mele, al speranţei şi al vieţii. Am păşit cu teamă în Biserică şi m-am rugat la el cu nepricepere, dar din toata inima. Nu i-am cerut să ma vindece neapărat, ci să mă ajute cum crede el de cuviinţă. Am citit cu mare interes aproape toate cărţile despre viaţa şi minunile sale şi am rămas profund impresionată. ESTE, INTR-ADEVAR, UN MARE IUBITOR DE OAMENI ŞI UN GRABNIC AJUTĂTOR! Mă gândeam cum s-a milostivit el de mine să mă ajute fara ca eu să i-o cer, dându-mi de veste prin femeia aceea. Cât de bun, blând şi milostiv este Domnul! După mai bine de 10 ani de rătăcire, iată, mă primea ca pe fiul cel risipitor, cu toată dragostea Sa!
La scurt timp după diagnosticare, am primit cadou din SUA, de la aceeaşi femeie care mi-l vestise pe Sfânt, tratamentul care nu se găsea în Romania şi care pentru mine era foarte costisitor; tot Sfântul m-a ajutat şi am găsit un duhovnic bun iar, în vara lui 2006, la nicio jumatate de an, am plecat in Grecia, de dragul de a-i vedea patria din Eghina şi de a-i săruta moaştele, fără niciun însoţitor, doar cu o prietenă. În tot drumul am simţit paza sa, iubirea şi bucuria cu care m-a înconjurat.

Să nu credeţi că a fost o minune imediată şi spectaculoasă, acestea sunt dăunătoare uneori sufletelor celor care le cer, deşi pentru mine rămâne la fel de spectaculoasă ca şi învierea lui Lazăr. De când am aflat diagnosticul, experimentele doctoriţei, căci, aşa cum am spus nu există tratament, nu au încetat (inclusiv intervenţii chirurgicale) timp de 3 ani. Traumatizante psihic, nu atât fizic, cât umilitoare. Sfântul Nectarie a fost cel care m-a ajutat să le îndur, căci el mi-a deschis ochii către Hristos, dar a lucrat, simplu şi firesc, prin oameni.

Evident că viaţa mea nu a mai fost aceeaşi. Iniţial simţeam în mine revolta, căci omul pe care eu îl iubeam mai mult decât demnitatea şi decât viaţa mea şi despre care niciodată nu-mi pusesem problema că poate să-mi facă vreun rău, a fost cel care mi-a dat virusul, la modul concret (căci boala a fost însuşi păcatul). Ulterior, am înţeles că şi el e bolnav la fel ca mine şi că nu avea habar că are această boală, aşa că am încercat să-l conving, pe cât mi-a stat mie în puteri să caute să se trateze şi să-şi schimbe viaţa. Am trăit cu spaima morţii şi simţeam că iadul sub picioarele mele oriunde mă aflam, pe stradă sau acasă. Mi-am privat toate sperantele de viitor, iubirea firească faţă de un alt bărbat cu care aş fi putut întemeia o familie, iar asta trebuie să recunosc că a fost o luptă îngrozitoare pe care doar Domnul m-a ajutat s-o duc.

Absolvisem o facultate si aveam o meserie care presupunea o siguranţă şi o linişte relativă până la adânci bătrâneţi. Nu-mi mai găseam însă nicio satisfacţie spirituală în ea, aşa că am dorit din tot sufletul să-mi schimb profesia. M-am rugat şi am plâns la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie şi am fost sigură că mă vor ajuta, dar trebuia să am răbdare şi să fiu perseverentă în rugăciune. De-abia după un an, dorinţa mea s-a împlinit, acum lucrez chiar într-o instituţie a Bisericii. Între timp, am devenit studentă la teologie, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege binecuvântarea acestei credinţe care este ORTODOXIA şi Adevărul revelat de Hristos, cel puţin din studiului învăţăturii date prin Tradiţie şi Scriptură. A o cunoaşte însă cu adevărat presupune cu mult mai mult, a trăi în comuniunea Bisericii şi a consolida o viaţă liturgică autentică.

Vestea care m-a surprins, aducându-mi o imensă bucurie şi putere de viaţă, a fost rezultatul analizelor la fix trei ani de la primul diagnostic: VIRUSUL ESTE NEDETECTABIL!!!Doctoriţa nu a ştiut ce explicaţii să-mi dea: mi-a spus că fie e într-o cantitate foarte mica, fie s-a neutralizat, fie a fost eliminat, însă eu ştiu cine m-a ajutat: MAICA DOMNULUI şi SFÂNTUL NECTARIE! Lor m-am rugat mereu şi în paralel cu aplicaţiile-şoc presupuse de tratament, m-am uns cu mir din candela Sfântului, ceea ce fac şi în prezent. După un an de la acest minunat rezultat, am mai avut o intervenţie chirurgicală, deoarece îmi rămăsese de dinainte un mic polip endocervical, care mi-a fost acum extirpat. Anul acesta, în 2010, când am fost la ultimele amalize, mi s-a spus că rana e vindecată, că nu au mai crescut niciun fel de formaţiuni, ba chiar până şi cicatricele au dispărut, cu excepţia uneia mici…

Ceea ce vreau să vă mărturisesc din toata inima este speranţa în mila Domnului faţă de cei mai mari păcătoşi. Nu cereţi neapărat vindecări miraculoase, caci trebuie să ne vindecăm mai întâi sufletul, iar boala este o terapie în acest sens, prin care se arată dreptatea ( adică iubirea) lui Dumnezeu. Nu vedeţi că de cele mai multe ori în boală, în suferinţă, în grele încercări, ne ridicăm ochii spre Hristos? Suntem ingraţi, dar atunci inima noastra devine sensibilă în a primi iubirea dumnezeiască pe lângă care am trecut nepăsători. Vindecarea presupune să te confrunţi însă cu multe şi grele ispite, căci după ce ai stat atât departe de Domnul, dând putere vrajmaşului, sufletul e plin de răni şi slăbit. Deci, aşteptaţi-vă la cele mai grele încercări, dar fiţi perseverenţi în rugăciune şi nu vă îndoiţi în credinţă. De multe ori, nu putem pătrunde sensul încercării şi ne întrebăm “De ce, Doamne?” sau cârtim. Dar răspunsul îl vom afla mai târziu, fie în viaţa aceasta, fie în Impărăţia Sa. Important e să nu ne îndoim de Cuvântul Domnului care zice: “După credinţa voastră, fie vouă!” (Mat. 9,29).

Să înţelegem viaţa optimist şi o acceptăm aşa cum vine, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru fiecare clipă şi încercând să ne facem împreună-lucrători cu El în lume prin iertare şi milă.

Preluat de aici Bucuria Darului
Mulţumesc încă o dată, Theodora.

Pr. Sofian Boghiu, Despre Maica Domnului

Minuni nerecunoscute

Sub o frunză, un grăunte
Într-o umezeală stă,
Prin găurelele mărunte
Soarele lumină-i dă.

O minune! Se ivește
Copilul copacului,
Prinde rădăcini și crește
Fără grija nimănui.

Boabe de grâu aruncate,
Încă din toamnă-n ogor,
Lasă fire revărsate,
Ce cresc fără ajutor.

Ce minuni ar mai vrea omul,
Când din floarea cea de mai,
Toamna își culege rodul
Cu dulceața cea de rai?

Ce minuni ar trebui
Să dea Domnul pe Pământ,
Ca să poată mulțumi
Omul, doar cu un cuvânt?

Preluat de aici.

Sfântul glumeţ

Un părinte mi-a povestit următoarea minune, care are puţin umor în ea.

Era o fată care dorea să se căsătorească, dar nu-şi găsea partea. Spunându-i bunicii ei, aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania şi i-a zis: „Ia această icoană şi să te rogi 40 de zile la sfântul acesta, dar să ştii că sfântul acesta este cam glumeţ şi mai face câteodată şi unele minuni hazlii”.

Luând fata icoana, s-a dus acasă, a aprins o candelă în faţa icoanei şi s-a pus pe rugăciune şi post. Când s-au împlinit cele 40 de zile, fata fiind supărată că nu i s-a împlinit dorinţa, a zis supărată către sfânt: „M-am rugat atâta timp şi nu ai vrut să mă asculţi, de acum nu mai am nevoie de tine!”. Zicând acestea, a luat icoana şi a aruncat-o pe fereastră, fără să se uite unde a căzut. După puţin timp, aude pe cineva bătând la uşă. Când a deschis, a văzut un tânăr cu capul spart şi fiind plin de sânge pe faţă. „Mă iertaţi de deranj, a zis el, dar mi-a căzut această icoană în cap şi văzând că a căzut de la geamul dumneavoastră, v-am adus-o înapoi”.

Atunci fata, cerându-şi iertare, l-a rugat să intre să se spele şi să-i bandajeze rana. După ce l-a îngrijit, l-a întrebat cum îl cheamă şi tânărul a zis că Anania. Fata l-a rugat să treacă şi în ziua următoare, ca să-i schimbe bandajul. Şi aşa, trecând tânărul de mai multe ori, s-au împrietenit, iar apoi, după scurt timp, s-au căsătorit.

Sfântul a făcut minunea, dar în felul în care a spus bunica ei.

Povestiri duhovnicesti, Monah Pimen Vlad

Întâmplari cutremurătoare cu părintele Paisie Aghioritul

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr… din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! (Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής - Vasul ales, pp. 29-30)

Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Revista Orthograffiti Nr. 16

Helen Keller, fetiţa oarbă, surdă şi mută care a ajuns savantă

“Este pentru mine o adevărată mulţumire să aflu că vă interesează cartea mea şi mă voi simţi fericită dacă publicul îndepărtatei României o va găsi plăcută. Ţin să ştie oricine că lumea mea este plină de interes, plină de fericire. Iată de ce sper că lucrarea mea va putea deveni un mijloc de încurajare a tuturor acelora care-şi caută deznădăjduiţi drumul lor dibuind prin lipsuri fizice”. 

Acesta e un fragment din scrisoarea cu data de 31 ianuarie 1923 a Helenei Keller adresată Domnului Chiriţescu, care i-a tradus în româneşte cartea ei intitulată “Lumea mea”.

Helen Keller s-a născut la 27 iunie 1880 în orăşelul Tuscumbia, Alabama, din Statele Unite. Ea s-a născut ca un copil normal. Până la 19 luni ea s-a bucurat de lumină, de razele soarelui, de zborul păsărelelor, de coloritul florilor. Atunci, îmbolnăvindu-se grav, rămâne fără vedere şi fără auz. Mama ei nu a ştiut lucrul acesta, dar a observat când o îmbăia că fetiţa e oarbă. Apoi a observat că fetiţa nu răspunde la întrebări, la sunetul clopoţelului. Fetiţa era şi surdă. Pe la trei ani fetiţa a devenit şi mută. Cuvintele ce le rostea la un an şi jumătate au fost uitate cu totul. De acum era oarbă, surdă, şi mută.

Închisă în întuneric prin pierderea văzului şi izolată de lumea sunetelor prin pierderea auzului, ea a pierdut şi posibilitatea de a i se comunica şi de a comunica. Părinţii nu puteau să o înveţe nimic. Ea a crescut, s-a dezvoltat, dar era ca un animal. Umbla prin camere şi răsturna totul, ieşea pe afară, se tăvălea prin iarbă şi scotea sunete stridente. Aşezată la masă, răsturna mâncarea, ce apuca ducea la gură şi toată se murdărea. Mama ei, o femeie foarte gingaşă şi fină, ajunsese la disperare cu ea. Fetiţa devenise rea, egoistă şi răsfăţată. Când mama era la culmea disperării, a citit în foaia lui Charles Dickens “Notiţe americane” că Laura Bridgman, o fetiţă oarbă, surdă, şi mută din New England a început să fie instruită de Samuel Gridley Howe, Directorul Institutului Perkins. Helen a fost dusă la Michael Anagnos, care a urmat la conducerea Institutului după Howe. Acesta i-a recomandat pe o tânără irlandeză, Annie Sullivan, care tocmai terminase studiile. Timp de jumătate de veac ea a fost tovarăşa de nedespărţit a Helenei Keller. Datorită ei, Helen Keller a devenit savantă.

Am ales să dau câteva pagini şi despre Helen Keller înadins pentru toţi acei părinţi care au copii suferinzi de a infirmitate sau alta, şi care consideră că nu mai este nici o posibilitate pentru aşa copii nenorociţi. Helen Keller e mărturie că ei pot fi educaţi şi pot deveni folositori societăţii. Ba chiar se pot ridica până la cele mai înalte culmi. Pe de altă parte, aici se vede importanţa mare a educatorului. Prin perseverenţă şi răbdare, chiar şi cel mai brut şi dur diamant poate fi şlefuit cu multe feţe ca să fie scânteietor.

Constantin Fedeleş, fost profesor la Universitatea din Iaşi, în introducere la versiunea românească a cărţii “Lumea mea” scrisă de Helen Keller, se adresa educatorilor de toate gradele, prin cuvintele: “De cel din urmă copil... cu credinţă şi cu dragoste nemărginită să vă apropiaţi. Căci nu puteţi niciodată bănui ce suflet se ascunde în unii ca aceştia. Nici ce descoperiri mari vă aşteaptă dacă veţi şti să-i înţelegeţi, să-i ajutaţi şi să aveţi încredere în ei”.

În anul 1887, educatoarea Annie Sullivan a sosit la casa familiei Keller. În timp ce cobora din trăsură, Helen i-a ieşit în întâmpinare. Annie a fost izbită de faţa inteligentă a fetiţei şi i-a dat o păpuşă. N-a trebuit să treacă mult ca să observe că fetiţa devenise capricioasă, deoarece părinţii îi îngăduiau să facă orice.

Într-o dimineaţă, pe când îşi luau dejunul, fetiţa a mirosit că la masă cineva are cârnăciori; ea şi-a răsturnat ceaşca şi învârtindu-se în jurul mesei căuta cu nasul ridicat să vadă cine are cârnăciori. Cum numai Annie mai avea cârnăciori, când ajunsese lângă ea, îşi vârî mâna în farfuria ei şi luă cârnăciorul. Annie o apucă de mână şi îi luă cârnăciorul desfăcându-i degetele de pe el. Helen deveni nervoasă şi începu să dea din picioare. Căpitanul Keller interveni zicând către Annie: “Ce crezi că faci aici?” Aceasta, calmă, îi răspunse: “Doar mi-am luat înapoi cârnăciorul”. - “Domnişoară, ea e un copil ce nu îşi dă seama, noi întotdeauna i-am îngăduit toate”. Annie simţea cum i se înfierbântă sângele, totuşi controlându-şi temperamentul îi zise: “Domnule căpitan, eu ştiu că Helen este disperată, frustrată şi handicapată, dar ea are şi anumite năravuri rele, şi nu poate merge mai departe în felul acesta”; ridicându-se furios de pe scaun, el îi zise: “Nici unul din copiii mei nu va fi lipsit de hrana sa aici în casa mea”. Annie la fel deveni furioasă şi îi spuse: “Şi nici un copil în grija mea nu-şi va vârî mâna în farfuria mea”. Cu un ton apăsat Keller căută să precizeze că atâta timp cât el e la masă, nimeni nu are ce să se amestece în viaţa fetiţei. Iar educatoarea răspunse şi ea tot aşa de apăsat: “Atunci ar fi mai bine să plecaţi şi să ne lăsaţi singure”.

Mama fetiţei văzând că tensiunea între ei creşte, îl apucă pe soţ de mână şi-i zise: “Haidem să mergem căci tu i-ai promis domnişoarei că are mână liberă să facă ce crede de bine. Eu înţeleg ce face. Şi în definitiv nu a fost nu ştiu ce cruzime. E pentru binele ei”. Annie a fost încurajată prin aceste ultime cuvinte, în timp ce familia ieşea afară.

După ce ei ieşiseră, Annie se duse să închidă uşa şi scoase cheia din broască, apoi se aşeză iarăşi la masă să-şi termine dejunul, care deja se răcise. Helen era pe duşumea şi bătea furioasă din picioare. Văzând că nimeni nu vine la ea, se opri, se ridică de jos şi căută să vadă cine e acolo. Se învârti în jurul mesei şi constată că numai educatoarea era acolo şi că mânca. Îi pipăi mâna şi apoi încă odată să-şi vâre mâna în farfurie. Annie îi împinse mâna înapoi, dar Helen, flămândă fiind, cu mai mare iuţeală încercă să apuce ce era în farfurie, dar Annie o lovi peste mânuţă. Helen explodă în furii şi începu să dea cu picioarele şi să pişte pe Annie de mână.

Annie o lovi. Mai furioasă căută s-o pişte, iar Annie o lovi din nou. A urmat pişcătură şi lovitură pentru câteva momente. În cele din urmă, se mai învârti odată în jurul mesei şi constată că nu e nimeni care să-i vină în ajutor. Atunci se duse la uşă, dar o găsi încuiată. Pipăi după cheie să o descuie, dar cheia nu era acolo. Astfel, cât mai departe de educatoare, se lipi cu spatele la perete. După o vreme, biruită de foame, se apropie de masă, se aşeză la locul ei şi începu să mănânce cu mâna. Părinţii o învăţaseră să mănânce cu lingura, dar ea îşi avea toanele ei, arunca lingura şi mânca cu mâna. Annie se gândi că acum e momentul să o oblige să mănânce cu lingura. Ea se ridică şi puse lingura în mâna fetiţei. Aceasta o aruncă jos. Annie o luă de pe scaun şi o obligă să-şi ia lingura de jos, apoi o aşeză iarăşi în scaunul ei. Cu mâna ei strânsă pe mâna fetiţei care ţinea lingura, îi duse de câteva ori mâncarea la gură. Dar de îndată ce o lăsă de mânuţă, ea azvârli lingura în Annie. Annie repetă lecţia obligând-o s-o ia de jos şi o ţinu mai strâns în mâna ei ca să mănânce îngrijit. După câteva momente o lăsă singură ca să şi continue mâncarea. Helen, fiind prea flămândă şi obosită, îşi termină mâncarea, servindu-se cu lingura până la sfârşit. Annie se gândi că a câştigat bătălia, dar Helen îşi smulse şerveţelul de la gât şi-l aruncă jos. “Eşti tu încăpăţânată şi ai toanele tale să le arunci toate pe jos, - zise Annie - dar şi eu sunt încăpăţânată şi, fiindcă sunt ceva mai tare ca tine, nu te voi lăsa să faci aşa ceva”. Astfel începu din nou lupta. O luă şi o forţă să ia şerveţelul să-l împăturească frumos şi să-l aşeze la locul lui. Această lecţie îi luă încă o oră, căci de îndată ce îl lua de jos, ea îl azvârlea din nou. Abia când o fost extenuată de puteri, ea îl aşeză frumos la locul lui.

Când descuie uşa şi ieşi afară cu Helen, constată că era amiază. Atât a durat dejunul-lecţie. Ei nu-i mai trebuia nici un fel de mâncare. Era istovită, urcă la camera ei, se trânti pe pat şi după câteva momente izbucni în plâns nestăvilit. Îşi dădea seama de greaua muncă ce o are cu această fetiţă lipsită de văz, de auz, şi de grai. Ca să o poată educa, trebuia întâi să o debaraseze de toanele şi capriciile ei pe care părinţii ei le cultivaseră, făcându-i totul pe voie. Îşi dădea seama că nu va putea face aceasta decât dacă o izolează de părinţii ei. Când discută cu mama problema aceasta, mama se învoi ca Annie şi Helen să se mute într-o cameră care era în grădină, să nu se ducă timp de două săptămâni înăuntru, ci doar să o privească pe geam. Numai aşa spunea Annie că încearcă să scoată din ea toanele ce le avea şi să o facă dependentă de ea, ca să o poată învăţa.

Metoda s-a dovedit eficientă. Annie era perseverentă în munca ei, se lupta cu Helen până ce aceasta trebuia să cedeze, să renunţe la toanele şi furiile ei. Aceasta a ajutat-o să devină atentă şi ascultătoare ca să se poată începe lecţiile cu ea. Micuţa sălbatică devenise cuminte, liniştită. Acum Annie îi lua mânuţă ei şi îi bătea cu degetul ei semne în palma ei, apoi Helen îi lua mâna educatoarei şi cu degetul ei repeta semnalele care constituiau litere ale alfabetului. Munca a fost foarte grea. Fetiţa nu avea nici cele mai elementare noţiuni în capul ei. De la litere şi cuvinte, trebuia să o facă să înţeleagă, să se formeze noţiunile în minte. Când a venit, Annie i-a adus o păpuşă pe care Helen o iubea foarte mult. Acum îi bătea în palmă literele cuvântului păpuşă şi după ce fetiţa repeta cuvântul, educatoarea îi dădea păpuşa. Aceasta a fost prima denumire. Ori de câte ori dorea păpuşa, Helen bătea în palma educatoarei semnalele cuvenite.

Helen avea o minte foarte ascuţită. Pe calea aceasta a telegrafierii la minte, cum o numea Annie, Helen a ajuns să înveţe 21 de cuvinte, 18 substantive şi trei verbe: păpuşă, ceaşcă, ac, cheie, câine, pălărie, pahar, apă, lapte, cutie, bomboane, ochi, deget, deget de la picior, cap, prăjitură, copilaş, mamă, şezi, stai, umblă. Timpul petrecut în casa din grădină a fost binecuvântat. Ce fericiţi au fost părinţii când au văzut-o liniştită şi că poate prinde lecţiile. Când au venit să le mute iarăşi în casa lor, cu tata a venit şi un câine de vânătoare. Helen a mirosit că a venit şi dinele, s-a dus la el şi i-a apucat laba, iar cu degetul a început să bată semnalele învăţate.

Ca să o înveţe ce înseamnă apă, educatoarea a dus-o la cişmea, a mânuit pompa şi când a venit apa, i-a pus mânuţa ei acolo, i-a bătut în palmă semnalele cuvântului şi din nou i-a pus mânuţa la apă. Ce s-a bucurat, ce a sărit, când fetiţa a înţeles în mintea ei că cuvântul apă e apa ce curge de la cişmea. A pus mâna pe pompă, a pipăit-o şi a început să bată din picioare ca să-i spună cum se numeşte. Pompă fu numaidecât răspunsul educatoarei. Setea de cunoştinţă pe calea semnelor bătute în palmă a devenit tot mai mare. Pe tot ce punea mâna, Helen voia să ştie numele acelei jucării sau obiect.

Ceva mult mai greu a fost când s-a ajuns la noţiuni abstracte. Se gândea şi nu le putea pricepe. Scriindu-şi amintirile ei, în cartea “Prevestea vieţii mele,” ea spune: “Îmi aduc aminte de dimineaţa când pentru prima dată am întrebat despre înţelesul cuvântului iubire. Era pe când nu ştiam prea multe cuvinte. Găsisem primele viorele înflorite şi le-am adus învăţătoarei mele. Ea a încercat să mă sărute; dar pe atunci nu-mi plăcea să mă sărute nimeni, afară de mama. Domnişoara Sullivan m-a cuprins uşor cu mâna şi mi-a silabisit în palmă: “Te iubesc, Helen!”. “Ce înseamnă iubire?” - am întrebat-o eu. Ea m-a tras mai aproape şi mi-a spus: “E aici,” arătând spre inima mea, de a cărei bătăi mi-am dat seama atunci pentru prima oară. Cuvintele ei m-au pus pe gânduri căci pe atunci ne puteam să înţeleg un lucru fără să-l pipăi.

Am mirosit viorelele din mâna ei şi am întrebat-o: “Este dulceaţa florilor dragoste?”. “Nu,” mi-a răspuns ea. M-am gândit iarăşi. Soarele cald strălucea deasupra noastră. “Nu e aceasta dragoste?” am întrebat-o arătând în direcţia de unde venea căldura. Nu e aceasta dragostea? Mi se părea că nu poate fi nimic mai frumos ca şi soarele a cărui căldură face totul să crească.

Dar domnişoara Sullivan mi-a răspuns că nu, şi eu am rămas iarăşi încurcată şi dezamăgită. Mi se părea straniu că învăţătoarea mea nu-mi putea arătă iubirea.

O zi sau două după aceea înşiram mărgele de diferite mărimi pe sfoară în grupuri simetrice, două mari, trei mici. Făcusem multe greşeli şi domnişoara Sullivan mi le arăta mereu cu multă răbdare. În sfârşit mi-am dat seama de o greşeală foarte clară în ordinea mărgelelor şi mi-am concentrat atenţia la lecţie, având în minte cum trebuie aranjate mărgelele. Domnişoara Sullivan mi-a atins uşor fruntea şi mi-a silabisit apăsat: “Gândeşte-te”.

Într-o străfulgerare mi-am dat seama că era vorba de procesul ce avea loc în capul meu. Aceasta a fost prima percepţie conştientă a unei idei abstracte. Pentru mult timp am rămas nemişcată. Nu mă mai gândeam la mărgelele din poală, ci căutam să găsesc înţelesul cuvântului iubire în lumina noii idei pe care o găsisem. Toată ziua aceea soarele a stat ascuns de nori şi plouase din când în când, dar dintr-odată s-a arătat în toată splendoarea lui. Am întrebat-o din nou pe învăţătoare: “Nu e aceasta dragostea?” - “Dragostea e ceva ca şi norii de pe cer, înainte ca soarele să se fi ivit”, mi-a răspuns ea. Şi apoi în cuvinte mai simple decât acestea mi-a explicat: “Nu poţi atinge norii, ştii bine, dar simţi ploaia şi ştii cum se bucură de ea florile şi pământul setos după o zi fierbinte. Nici dragostea n-o poţi atinge, dar îi simţi dulceaţa care se revarsă peste tot. Fără dragoste n-ai avea fericire”.

Adevărul acesta frumos a ţâşnit în mintea mea. Simţeam că sunt întinse funii nevăzute între inima mea şi inimile celorlalţi”.

Domnişoara Annie Sullivan a sosit la casa căpitanului Keller pe data de 3 martie 1887. La sfârşitul lunii aprilie, Helen cunoştea mai mult de o sută de cuvinte, iar pe la mijlocul lui mai cunoştea aproape patru sute de cuvinte cu însemnătatea lor. Acum e momentul, se gândi Annie, să o învăţ să citească. Ea adusese cu ea nişte cartonaşe cu scrierea în relief denumită Braille. Dintre ele apucase cuvântul “cutie” şi aşeză cartonaşul pe o cutie. O puse pe Helen să pipăie cuvântul şi apoi îi puse mânuţa să pipăie cutia, dar fetiţa nu înţelegea nimic, nu putea face nici o legătură între scris şi cutia reală. Răbdătoare, Annie a încercat alte cuvinte şi obiecte, dar Helen nu prindea sensul. Atunci şi-a schimbat metoda, folosind alfabetul. Avea pe un carton literele. A pus degetul de la mâna dreaptă pe litera A, iar în palmă prin semnale i-a spus că e litera A. Helen a pipăit-o îndeaproape, iar Annie i-a trecut degetul la litera B şi în palma stângă i-a bătut cu degetul că e litera B. Acum a înţeles Helen şi nu mai putea de bucurie. A trecut la litera C şi i-a învăţat forma, apoi litera D şi E. În două zile a ajuns să stăpânească tot alfabetul. Acum se deschidea o nouă lume pentru ea şi Helen era avidă după cunoştinţe. Cartonaş după cartonaş a ajuns să treacă pe sub degetuţul ei. Nu se plictisea, ei ore întregi era la învăţătură.

Afară începuseră căldurile de vară şi Annie căută să o încetinească cu învăţătura, dar Helen nu o slăbea, ci stăruia să o mai înveţe ceva. Într-o zi, îi spuse să înveţe liniştită că ea coboară jos să o ajute pe mama. Fetiţa luă cartonaş după cartonaş. De acum le cunoştea bine, le a mai repetat odată şi mai odată, dar domnişoara zăbovea să vină. Atunci îi veni o idee. Căută printre cartonaşe şi alese patru. Le pipăi încă odată, le aşeză în ordine pe duşumea şi ea se ascunse în dulap. Acolo aşteptă o bună bucată de vreme până ce simţii primele vibraţii ale scării. O va găsi învăţătoarea? Pe cartonaşe erau cuvintele: FATA ESTE ÎN DULAP. Ce bucurie a fost pe faţa Helenei când a găsit-o, dar cu nimic mai mică a fost bucuria învăţătoarei când a văzut că mintea ei lucrează bine.

Alt pas greu a fost când au trecut la lecţii de matematică, însă cu răbdare, tact şi stăruinţă, ea reuşi să intre în domeniul cifrelor. Şi a fost un salt în anul 1890, când ea a început să vorbească. Învăţătoarea i-a luat degetul şi i l-a pus sub limba ei ca să-şi dea seama cum poate pronunţa literele alfabetului. Apoi trecu la cuvinte uşoare, scurte şi după aceea la cele mai grele. Ea a fost a doua persoană în lume care fără auz şi fără văz, a învăţat să vorbească.

La 12 ani, Helen Keller şi-a anunţat părinţii şi învăţătoarea că vrea să facă studii universitare. În anul 1900 a intrat la facultate şi după patru ani a primit în mână diploma că şi-a terminat studiile “cum laude”. Ea a devenit persoana surdă şi oarbă cu cea mai bună educaţie. Ea s-a dedicat mult scrisului şi mergea la anumite întruniri mari şi ţinea conferinţe. Era uimitor cum din fetiţa mută de altădată a ajuns o distinsă vorbitoare. A călătorit pentru a ţine conferinţe în Anglia, Franţa, Italia, Grecia şi Japonia.

Helen Keller avea o frumoasă bibliotecă. Pereţii biroului ei, de jur împrejur erau plini de cărţi. Dar cea mai preţuită carte a ei a fost Biblia. O citea şi ziua şi noaptea căci, ea nu avea nevoie de lumină. Cunoştea capitole întregi pe din afară.

Ea a fost o bună credincioasă. Odată stând de vorbă cu cântăreţul Philip Brooks i-a spus că totdeauna ea a fost convinsă că există Dumnezeu, dar că ea nu i-a ştiut numele. Studierea Bibliei pentru ea a fost o adevărată desfătare. Biblia ei în Braille avea pagini întregi cu literele în relief tocite de degetele ei. Odată a zis: “Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru handicapurile mele, căci prin ele m-am găsit pe mine, mi-am găsit lucrul meu şi pe Dumnezeul meu”.

Celor ce o deplângeau că e nenorocită fiindcă nu vedea şi nu auzea, ea le-a răspuns: “Cele mai bune şi mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici auzite, ci trebuie numai simţite în inimă... Am mers alături de oameni ai căror ochi erau plini de lumină şi care cu toate acestea nu văd nimic în păduri, în mare, în cer, nimic pe străzile oraşelor, nimic în cărţi. Ce absurdă iluzie e acest fel de vedere! Mai bine să rătăceşti pentru totdeauna în noaptea veşnică a orbiei cu bun simţ, cu sensibilitate şi inteligenţă, decât să te mulţumeşti numai cu actul simplu de a vedea”.

“Destinul fiecăruia este călăuzit de o viaţă internă şi secretă; noi suntem susceptibili de a fi buni, de a iubi, de a fi iubiţi, de a cerceta după mijloace care să ne facă să devenim mai înţelepţi; aceste forţe spirituale le posedăm şi noi ca şi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. De asemenea auzim şi noi tunetul şi vedem scăpărând fulgerele pe muntele Sinai, străbatem şi noi pustiul fără drum, care se va bucura sub paşii noştri şi va înflori ca trandafirul; mergem şi noi spre pământul făgăduit, pentru a stăpâni comorile spiritului şi invizibila continuitate a vieţii şi a naturii”.

“Ei mi-au luat ceea ce ar fi trebuit să fie văzul meu.
(Dar mi-aduc aminte de Paradisul lui Milton)
“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie auzul meu.
(Beethoven a venit şi mi-a şters lacrimile mele)
“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie graiul meu.
(Dar am vorbit cu Dumnezeu când am fost tânără)
“El nu-i va lăsa să-mi ia sufletul
Posedând aceasta, eu încă posed totul”.

Prin strădania ei, prin lecturile ei şi prin scrisul ei, ea a fost o pricină de inspiraţie, o binecuvântare pentru mulţi. Ea rămâne în istorie ca persoană unică care, prin harul lui Dumnezeu, cu minimul ce-l avea a dat maximul de randament.

Helen Keller a trecut în veşnicie la 1 iunie 1968 în vârstă de 88 ani.

Preluat de aici