Arhim. Zaharia Zaharou: Ruşinea de la spovedanie scoate inima la suprafaţă

Mi se pare că cel mai greu lucru de făcut este depășirea stării de rușine. Oamenii nu vin să se spovedească chiar dacă au sufletul plin de păcate și asta îi apasă pentru că nu pot depăși starea de rușine ca să-și mărturisească păcatele. Cum să-i ajutăm pe oameni în acest sens?

Arhim. Zaharia Zaharou: Cred că puterea de îndura rușinea este un dar de la Dumnezeu. Tânăr fiind și fără prea multă experiență de duhovnic, Părintele Sofronie m-a sfătuit să încurajez pe tineri să mărturisească mai cu seamă lucrurile de care le este rușine, pentru că dacă învață să facă asta, rușinea este transformată în putere împotriva patimilor și vor depăși păcatul. Chiar asta s-a petrecut în persoana lui Zaheu. A îndurat rușinea nefiind obligat de cineva, și Domnul, Care se îndrepta spre Ierusalim ca să poarte Crucea rușinii, l-a văzut pe Zaheu rușinat de El și a recunoscut în acesta un duh de smerenie asemănător cu al Său. Zaheu s-a așezat în chip profetic în calea Domnului, pe calea Crucii și tot profetic taina Crucii și a Învierii lui Hristos a luat ființă și în sa. Inima i-a fost lărgită și cuprinsă de puterea credinței. Hristos ne-a mântuit prin Crucea rușinii și astfel când îndurăm rușine pentru El, aceasta este primită ca o recunoștință din partea noastră iar ca răsplată El ne trimite harul Său care înnoiește viața.

Asta se întâmplă și la Taina Sfintei Spovedanii. Cei care-și mărturisesc sincer și i-au asupra lor rușinea pentru păcatele săvârșite sunt înnoiți. Dar cei care ridică din umeri și spun: „Nimic special, lucrurile obișnuite...”, ei nu îndură nici o rușine, inima lor rămâne nemișcată și cu greu dacă folosesc ceva din aceasta. Dar cei care, cu inimă înfrântă și smerită, dezbracă sufletele lor înaintea Domnului și de față cu alt muritor, „doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi” (Fapte 14, 15), această rușine descoperă inima, o smerește și o aduce la suprafață. Atunci se deschide inima ca să primească harul înnoirii și al iertării. Vedem asta în viața multora care vin la noi: cu cât e mai mare rușinea îndurată cu smerenie, recunoscându-se păcătoși înaintea Domnului, cu atât este mai mare harul ce-l primesc ca să-și îmbunătățească viața și să pună un nou început.

(fragment din: Remember thy First Love, de Archimandritul Zaharia Zaharou)

Sursa: Doxologia.ro

Păcatele nemărturisite

"Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Știind Dumnezeu nătângia (prostia, nerozia, neghiobia) noastră, nu ne lasă părăsiți în întunericul necunoștinței, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispășirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi și orice altă suferință.
Ispășirea de nevoie e de obicei mai aspră decât ispășirea de bunăvoie, pentru că și păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bunăvoie. Cu toate acestea, tu, în neștiința ta, te poți împotrivi rânduielii lui Dumnezeu și ceea ce îți trimite Dumnezeu spre ispășire să strici și să întorci spre mai mare osândă - căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuiești fără mâna lui Dumnezeu și nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi și tu mâna. Destul îți este că te cercetează mereu și atât de mult te roagă!"

Pr. Arsenie Boca

Sursa: Doxologia.ro

Ce să facem ca să nu mai trăim prin comparaţie?

 

Eee, să ne convertim! Să ne convertim! Copii, ăsta este păcatul cel mai mare. De aici a început, de la interpretarea greşită a lui „ca” a început tragedia noastră. Că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie ca Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui şi dracul a venit şi a zis: „Ca să fii ca Dumnezeu, trebuie să faci invers decât ţi-a zis El!”.

Și a comparat Eva ce a zis ispititorul cu ce a zis Dumne­zeu şi, gata, a apărut dezbinarea care s-a înrădăcinat în noi ca lege a păcatului. Este greu de tot. Noi avem în tru­pul nostru un aparat, numit creier, pe care îl folosim ca să trăim şi să gândim. El e foarte complex şi capabil, gata oricând să gândească altceva, dar şi conservator: păstrează tot ce a gândit vreodată. Acest depozit însă este folosit, de multe ori, ca să scoatem din el răspunsuri gata făcute, răs­punsuri vechi la lucruri noi. Nu mai gândim, reacţionăm! Când vedem ceva, reacţionăm, facem ce-am învăţat, ce-am „apucat”. Suntem nişte apucaţi! Şi de ce? „C-aşa am apu­cat!” Şi dacă n-am apucat de la alţii, am apucat de la mine. Am apucat să spun că e rău, aşa rămâne! De ce?

S-a creat o impresie şi s-au făcut nişte sinapse, nişte legături între ne­uroni. E ca şi când ai avea o cărare într-un spaţiu verde. Toată lumea o ia pe acolo, pe unde e cărarea. Dar dacă sapi bine şi faci cărarea în altă parte, oamenii o iau tot pe unde a fost cărarea cealaltă, nu vor să o ia pe asta. Că, de ce? El a apucat-o pe acolo şi el vrea s-o apuce tot pe acolo! Nu contează că tu ai pus trandafiri. El apucă prin tranda­firi, nu ocoleşte nimic! Asta ne arată ceva despre felul nostru de a fi. Or, în clipa în care îmi dau seama că felul în care reacţionez şi gândesc şi trăiesc mă face nefericit, atunci eu trebuie să iau o hotărâre, ca şi când aş muri. Nu mai fac lucrul acesta.

Şi când îţi vine să te compari cu cineva, zici: „Aoleu, mor dacă mai fac asta! Nu mai fac!” Şi ne trebuie cam 30 de zile, 40 de zile, 40 e cifra cea mai bună, că e rânduită şi de Dumnezeu, ca să dispară o de­prindere proastă. Ca să dezvăţăm un obicei de-al nostru ne trebuie 40 de zile de muncă serioasă. Munca asta este antrenamentul pe care-l fac sportivii, este exerciţiul pe care-l fac cei care au examene, este asceza pe care o practi­căm noi, creştinii. Asceza creştină, spunea un Părinte, nu-i decât un antrenament de dobândire a „năravurilor” lui Dumnezeu, Care nu judecă, ci iubeşte, iartă, are înde­lungă răbdare şi pedepseşte cu milă...

Când mă înfurii pe cineva, să nu mai reacţionez aşa cum am învăţat şi apucat de la oameni şi de la fire, ci să-mi aduc aminte că am po­runcă să iert şi să încep să fac aşa cum zice Dumnezeu. Şi asta se face cu postul, cu rugăciunea, cu dezlegările pe care le primim la Sfânta Spovedanie, cu puterile pe care le primim prin sfintele slujbe.

Dacă te spovedeşti, dacă bei agheasmă, dacă ţii post, dacă faci mătănii... Nu uitaţi, oameni buni, mătăniile şi închinăciunile sunt cele mai pu­ternice arme pe care ni le-a dat Dumnezeu în trupul nostru. Rugăciunea nu înseamnă numai rugăciunea minţii. Aşa, bine zici, Doamne, uite, să-ţi spun frăţioare, înainte de ru­găciunea minţii, fă rugăciunea trupului. Stai în genunchi, nu sta într-o rână, fă mătănii, fă închinăciuni, şi apoi se adună mintea în trupşorul acesta şi dacă ne vin gânduri multe, în­seamnă că trupul n-a intrat în ritmicitatea lui ca să ajute ru­găciunea. Trupul ne ajută rugăciunea. Nu vă bazaţi pe sentimente la rugăciune. Ele sunt schimbătoare.

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul Bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p.197)

Curățirea, Cuvânt al Sfântului Naum

„După acest cuvânt, minunatul sfânt al lui Dumnezeu tăcu. Atunci, Athanasie monahul îl întrebă:

Spune nouă Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?

Pe chipul aspru al Sfântului Naum s'a ivit un zâmbet blând, și a răspuns așa:

Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găsește în al treilea așezământ, cel al curățirii.
Curățirea, frați monahi, urmează după pocăință – și anume, după pocăința cea mare și desăvârșită. Pocăința cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde și îl mănâncă pe om. Curățirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăiește cu adevărat de păcatele făcute, are două dorințe: să șteargă cumva din trecut negrele sale păcate și să nu le mai săvârșească niciodată. Cum își va șterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviți lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest țărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt țărm? Zilele ce s'au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Și numai Unul Dumnezeu, Atotțiitorul, poate spăla și albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele și le poate șterge din viața noastră. Curățirea de păcate o face Însuși Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curățirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica își spală cu bucurie și cu dragoste pruncul care a căzut în noroi și s'a murdărit, ce vine plângând și-o roagă să-l spele și să-l curățească, așa și milostivul nostru Tată ceresc îi curățește pe păcătoșii ce strigă către El, întinați fiind. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele și să le șteargă din viața noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit și osteneală pe măsura puterii și înțelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voiește sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă și să înfăptuiască. Osteniți-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalți, cu înfrânarea, curăția trupească și duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morții și a înfricoșatei Judecăți a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veșnică a dreptului și la cumplitele munci ale păcătosului în iad, și cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinții Părinți ai Bisericii tâlcuite și în pilde înfățișate. Toate acestea – toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curățirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăința înseamnă tăierea și deschiderea acestora. Curățirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Și atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanasie, trebuie să ne căim și să ne curățim, și fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curățesc și nu se vindecă pe deplin, și până ce nu piere urma lor! Căci căința este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăți de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curățire fără pocăință. Când rănile s'au curățit și s'au vindecat pe deplin, atunci nu mai sânt răni, și nici căință. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârșite. Așa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup și acum s'au vindecat, așa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut și care s'au șters din sufletul nostru.
Dar și cu toate ostenelile și chinurile pentru curățirea sufletului, nicicând nu ne-am curăți fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. Iată pentru ce, în această mănăstire, călugării au în inimă și pe buze rugăciunea neîncetată: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!,” pravilă pe care o țin neabătut. Frați monahi, fericiți cei ce s'au trezit, îndoit fericiți cei ce s'au pocăit, întreit fericiți cei ce s'au curățit!
Al treilea așezământ pe care vi-l las este despre curățire. Întreită fericire v'a dăruit Dumnezeu: întâia fericire – să vă puteți mântui, a doua – să vedeți în Împărăția lui Dumnezeu mântuirea tuturor păcătoșilor care se pocăiesc, și a treia fericire – că împreună cu voi să afle mântuire în Raiul cel dulce toți monahii și toți închinătorii acestei mănăstiri, ce vor fi până la sfârșitul vremilor.”

Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei și Jicei, Cele IV așezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Predania, 2008, p. 21-24.

De ce spuneți să nu-i povestim duhovnicului necazurile?

Am citit cu mare bucurie sfaturile dumneavoastră despre spovedanie. Un singur lucru nu mi-e foarte clar. De ce spuneți să nu-i povestim duhovnicului necazurile? Adică îmi e clar că nu ăsta e rolul spovedaniei, dar în rest, mă gândesc că dacă duhovnicul e un părinte, păi, cu mama și tata vorbesc și despre necazurile mele. Încerc să înțeleg mai mult teoretic, pentru că la spovedanie nu-mi spun necazurile (nu că aș avea prea multe, slavă Domnului!) Spuneți că e chiar o crimă, ca și atunci când îi spui copilului necazurile. Nu am copii, dar încerc să înțeleg, probabil că nu trebuie să-l mai încarc și eu cu ale mele când el încearcă să crească, să se dezvolte, e ca și cum ai pune pe un copac tânăr greutăți care să-i strâmbe ramurile. Dar cu duhovnicul? Nu poate el să dea sfat bun și într-un necaz?
 Îmi amintesc că părintelui Arsenie i-a spus odată un om, „Părinte, sunt tare amărât.” și a primit răspunsul, „Fugi de-aici. Cum să fii amărât când Hristos a înviat?”  Deci mă gândesc că acela și-a spus necazul și părintele i-a spus un lucru de folos. Nu știu, întreb.
 Paul
***
 Dragul meu Paul, 
Mulțumesc mult pentru întrebare. E foarte important pentru mine să fiu înțeleasă corect în această problemă esențială pentru mântuirea noastră. Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinții prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre. Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit. În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu și una fără Dumnezeu. De cele mai multe ori, mai ales în situații „mărunte”, reacționăm sau chiar alegem conștient o atitudine fără Dumnezeu. Nu trăim după porunci, nu suntem în Duhul Sfânt. Și acesta este păcatul. Și pe acesta îl mărturisim pentru a căpăta har vindecător împotriva neputinței, neștiinței, uitării sau lenevirii de a fi mereu și în toate cu Dumnezeu. Mai mult, povestirea necazurilor îl coboară și pe Părintele Duhovnic în tărâmul sufletesc și va căuta chiar și fără să-și dea seama soluții omenești. Iar noi vom pleca luându-ne plata în monedă de „mângâiere de la oameni” și nici măcar nu vom respecta sfatul primit de la Duhovnic pentru că nimeni nu-și povestește necazurile pentru a obține un sfat, ci pentru a se ușura și justifica. 
Da, este o crimă pentru că alungăm, stingem duhul… 
Și, te rog să fii atent, părintele Arsenie l-a trimis pe omul acela direct la relația cu Domnul! Desigur, e bine să ne spunem unii altora necazurile și să ne ascultăm cu dragoste și înțelegere unii pe alții. E un mare ajutor sufletesc, e o faptă bună pe care poate s-o facă și Duhovnicul în afara Tainei Spovedaniei. Și asta, de multe ori, poate fi un act care să-l salveze pe om dintr-o criză sufletească. Dar vindecarea nu vine cu ieșirea din criză, ci cu tratamentul ulterior specific bolii respective. Aici e cu totul altă realitatea decât aceea în care cineva vine săptămânal cu aceeași poveste la Spovedanie… Poate nu ai ascultat întreaga înregistrare și de aici nedumerirea. 
 În privința copiilor transformați în confidenți ai părinților necăjiți crima constă în neputința copilului de a purta poverile specifice adulților. Ei nu au nici structuri cerebrale, nici experiență și nici forță fizică necesară să îndure sau să facă ceva pentru cel ce se plânge… Doar se va frânge sub povară încetând să mai fie copil cu sufletul. Dacă ai ști câte abuzuri face un părinte care povestește copiilor „răutățile” celuilalt părinte! Dacă ai ști ce se întâmplă cu o fetiță când mama îi povestește ce pătimește ea în relațiile intime cu soțul ei! Dacă vei citi măcar mărturiile care sunt publicate la noi pe site te vei îngrozi și te vei ruga să-i ierte Dumnezeu pe acești părinți și să-i lumineze să înceteze cu aceste adevărate crime sufletești. 
Iartă-mă dacă nici acum n-am reușit să te ajut să înțelegi ce am vrut să spun. 
Cu rugăciune și încredere, 
Maica Siluana

Cum ne spovedim? Serile Tălpălari cu Maica Siluana

Serile Tălpălari, 2 octombie
Despre spovedanie

 1. Nu lucram cu harul primit la spovedanie 
Cauza: îndragostirea noastră de placerea pacatului.
Urâm rodul pacatului dar iubim rădăcina pacatului. Harul pe care îl primim la spovedanie ne da putere sa spunem NU pacatului nu sa nu ne mai vina sa facem pacatului. Centrarea energiei sufletesti pe negarea problemei ne impiedica sa lucram cu harul. Harul ne aduce o putere care ne face sa spunem: fac ce nu simt, ce nu cred pentru ca asa spune Dumnezeu.
Mie imi vine sa tip, si am toate motivele sa o fac, dar in aceste conditii eu pot alege sa lucrez cu harul si spun: Doamne, opreste-ma cu Harul Tau. Astazi liberul arbitru este sa spunem Nu la ce ne vine, pentru ca ce-mi vine e mult mai rapid si scurt, decat gandirea rationala. Eu am timp sa spun Nu, folosind Harul.
 Pentru a folosi harul avem nevoie sa descoperim omul cel tainic al inimii. Omul vechi spune ca nici nu vreau sa il iert. Omul launtric spune ca Doamne cred in Tine ca Tu ma vei ajuta sa iert.
Omul sufletesc are mare nevoie de razboi, si el e multumit cu orice motiv de razboi. Noi toţi tanjim sa ajungem la o anumita inaltime si suferim ca suntem un nimeni. Si ne chinuim, strofocam si tot ratam. La prima spovedanie avem nevoie sa ne dam seama ca nu reusim nimic dupa moartea noastră. Sa profitam de acest moment, ca egoul isi revine repede.

2. Obisnuita de a-i spune duhovnicului nu pacatele, ci necazurile
Asta il scoate pe parintele din legatura cu harul, si intra in dimensiunea sufleteasca si omul iese din pocainta.
 Intrebarea e: cum crezi ca ai contribuit la aceste necazuri sau ce faci in acest necaz?
Faci pacate, te plangi de Dumnezeu, deznadajduiesti?
Nu va povestiti necazurile nici duhovnicului, nici copilului. Astea doua sunt crime. Ne descarcam prin povestirea necazului, dar nu crestem duhovniceste si nu ne vindecam. Putem avea la inceputul pocaintei o discutie cu parintele despre noi si viata noastra, dar apoi terminam cu telenovela.

3. Noi ne spunem dorintele si planurile noastre duhovnicului, ca sa ne aprobe egoismul nostru.
Daca nu ne incuviinteaza, spunem ca duhovnicul nu este bun, nu ma intelege..... Asta ne alimenteaza plansul de mila. Asta este un surogat identic natural cu plansul pocaintei. Adancul sufletului meu plange pentru pacat, dar pentru ca nu indraznim sa traim durerea de acolo, plangem de mila. De cate ori ne vine sa plangem de mila sa spunem Doamne, da-mi sa-mi plang pacatul!
Pentru ca nu urasc pacatul, ţip la celalalt. Orice mi s-ar fi intamplat in viata, pentru ca traiesc inseamna ca pot face ceva cu trairea vietii asa cum e!
Ce pot face eu cu asta? Sa transformam asta în trambulina catre Dumnezeu.
Toti trecem prin starea asta, dar sa nu ne oprim acolo! Sa folosim iadul ca loc de trecere, nu ca locuinta!

 4. Ma duc sa ma marturisesc sa ma usurez?
Daca parintele iti da un canon sau iti spune sa te desparti de cineva cu care traiesti in pacat, te vei simti usurat?
Pe de alta parte, usurarea este duhovniceasca, si avem curaj sa continuam lupta si nevointa.

 5. Ispita duhovnic - ucenic, aceea de a se impresiona unul pe altul
 Pocainta adevarata ne aduce bucurie chiar daca nu ne putem lepada de pacat.

6. Compararea cu stilul altora de a se spovedi
In spatele deznadejdii tale se ascunde microbul mandriei!
Cum e posibil sa fac asta?
 E foarte posibil, am vazut ca e foarte posibil. Atunci incep sa ma contemplu in asta si sa ma arat Domnului.
Sf Nicodim: ma mir ca am facut numai atat!

Statea de pocainta este:
1. Pazeste-ma Doamne în ziua aceasta fara de pacat 
2. Opreste-ma, Doamne (umilinta de a te opri in timpul pacatului)
 3. Iarta-ma, Doamne! 

 Pregatirea pentru Sfânta Împărtăşanie este terapie. Avem doua aspecte: nu indrazni sa te apropii daca te indreptatesti si nu ai iertat pe toate cate ai gresit, si sa ne cerem iertare de la toti carora le-am gresit. Al doilea aspect: sa avem iubire de Domnul, sa ne rugam pentru a-L iubi.
 Dumnezeu are ac de cojocul fiecaruia.
 Duhovnicul este martorul iubirii lui Dumnezeu pentru mine.

 De descarcat inregistrarea audio:
 Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as
http://dlf.transfer.ro/transfer_ro-03oct-75b435f04ffa126.zip

Diavolul mult se bucură când cineva îşi ascunde gândurile de duhovnicul său

Sfaturi din Sfantul Munte

Parintele Efrem Athonitul

Despre spovedanie şi socotinţa duhovnicească

(fragment)

Aceasta marturisire a ta mi-a facut mare bucurie in suflet, deoarece Dumnezeu si îngerii, care o asteptau, s-au bucurat. Ai reusit sa rusinezi diavolul, care mult se bucura cand cineva îşi ascunde gandurile de duhovnicul sau.

Cand un sarpe isi paraseste culcusul, se grabeste sa se ascunda undeva fiindca se asteapta sa fie lovit - la fel se intampla si cu un gand dracesc, care este precum un sarpe veninos. Cand un astfel de gand paraseste gura unei persoane, se risipeste si dispare, deoarece marturisirea este smerenie, si deoarece Satan nu poate suporta nici macar mireasma smereniei, cum ar putea el sa ramana dupa o marturisire smerita si sincera?

Copilul meu, iti doresc un inceput bun si o inaintare plina de ingrijire. Nu te rusina in fata mea. Nu ma privi ca pe un om, ci ca pe un reprezentant al lui Dumnezeu. Spune-mi tot, chiar daca gandesti rau despre mine, caci eu am experienta cu influentele dracesti, si stiu cum diavolul il lupta pe om. Stiu ca fiii duhovnicesti au inimi simple si ca daca ganduri rele vin la ei, este din pricina rautatii diavolului si a eu-lui copilului duhovnicesc, caruie i se ingaduie sa cada si sa aiba asemenea ganduri impotriva Parintelui sau, ca astfel copilul duhovnicesc sa se poata smeri mai mult. Prin urmare, nu te teme. Ma voi bucura intotdeauna cand imi vei vorbi liber si sincer, caci fara o marturisire dreapta, nu exista sporire duhovniceasca.


Copilul meu, fii fara de grija. Am luat povara ta. Eu te rog doar sa ai pace. Vorbele tale pot fi numai pe hartie, dar eu simt puterea, intelesul si esenta a ceea ce ai scris; patrund duhul cuvintelor tale. Iti zic sa fii cu pace de acum inainte. Esti iertat cu fiecare marturisire pe care o faci. Satana a inteles firea ta si te munceste, dar fara ca ceva grav sa se fi intamplat. Tot ceea ce scrii (adica gandurile care te chinuie) este o amagire a celui rau ca sa te faca sa deznadajduiesti, sa fii nelinistit, si tot astfel. Arunca tot ceea ce ti s-a intamplat in adancimile marii. Urmeaza un drum nou in viata ta.

Daca continui sa gandesti la fel, stiu ca vei ajunge bataia de joc a dracilor. Te implor, doar fa ascultare de mine. Dupa marturisirea ta, totul a fost iertat, deci lasa cele trecute sa treaca. Nu zgandari o rana care te-a facut sa suferi atat de mult. Nu te lasa inselat de gandul ca este vina ta. Daca nu l-ai fi dus la doctori s.a.m.d., atunci asemenea ganduri te-ar fi luptat cu dreptate. Pe cand, asa cum sunt acum lucrurile, ti-ai implinit datoria. Dumnezeu vrea sa il primesti pe acesta, pentru un motiv pe care numai intelepciunea Sa nemarginita il cunoste, in timp ce tu crezi ca l-ai ucis! Fii prevazator cu acest gand, caci altfel ar putea pandi in inima ta. Este o cursa a diavolului ca sa iti faca rau, caci el stie cum. Acest inselator priceput a inecat multimi nenumarate in adancimile iadului cu disperarea.

Cand se petrece ceva si diavolul vede ca cineva este suparat din aceasta pricina, inselatoria lui este sa adune nenumarate ganduri asa-zis indreptatite care sa il duca pe acel biet om spre o furtuna mare si sa il inece. (Asa cum zice proverbul, vulpea iubeste incaierarea.) Si cand furtuna a trecut, el vede ca a fost in pericol sa se inece doar intr-o cana cu apa.

Smereste-te, si de acum inainte marturiseste-te, caci marturisirea cuprinde cea mai sfanta umilinta, fara de care nimeni nu se mantuieste. Diavolul se bucura tare cand reuseste sa convinga pe cineva sa isi ascunda gandurile cele rele. Aceasta deoarece isi atinge scopul sau premeditat, de distrugere a sufletului.

Ti-am scris despre constiinta, ca trebuie sa fim cu grija sa nu facem ceva ce va fi condamnabil si ne va osandi. Tine-ti in minte ca Dumnezeu le vede pe toate si ca nimic nu se ascunde de la ochii Sai. Deci cum as putea minti eu in fata lui Dumnezeu? Nu stii ca minciunile sunt de la diavol, si lipsa de ingrijire devine o practica, apoi un obicei, si apoi o patima, si nu stii tu ca cei ce mint nu vor mosteni Imparatia Domnului? (Apocalipsa 21:8)

Teme-te de Dumnezeu. Dumnezeu nu este multumit cu jertfe materiale cand neglijam sa ajungem in launtrul inimii. Dar este necesar sa le savarsim si pe acestea, fara sa le lasam pe celelalte nefacute. (Matei 23:23)

Cerceteaza-ti cugetul, caci nu stim cand va veni ceasul mortii. Si de nu ii vom plati creditorului nostru (care este constiinta) tot ceea ce ii datoram, ne va acuza cu glas tare, fara sa se tina deoparte. Atunci - vai! - gura noastra va fi inchisa, neavand ce raspuns sa dea.

In fiecare noapte, adu-ti aminte de cum ti-ai petrecut ziua, si de dimineata adu-ti aminte de cum ai trecut noaptea, ca sa stii cum stai cu socoteala sufletului tau. Daca vezi vreo pierdere, incearca sa o redobandesti cu grija si tarie. Daca vezi vreun castig, slaveste-L pe Domnul, ajutatorul tau nevazut.

Nu-ti lasa constiinta sa te apese pentru multa vreme, ci degraba da-i ceea ce iti cere, ca nu cumva sa te dea judecatorului si sa fii aruncat in temnita (Matei 5:25). Vrea constiinta ta sa iti faci pravila de rugaciune si sa redobandesti rugaciunea? Da-i aceste lucruri, si iata, esti izbavit de la trimiterea in fata judecatorului. Nu slabi vocea mantuitoare a constiintei tale ignorand-o, deoarece mai tarziu vei regreta fara folos.

Cauta sa fi sincer in faptele tale, precum si in vorbele tale, si mai ales in marturisire. Caci Dumnezeu cearca inima si rarunchii (Psalmi 7:9), si nimic nu ramane ascuns privirii ochiului Sau neadormit.

Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu Se lasa batjocorit (Galateni 6:7); El nu este pacalit. El pedepseste aspru cand nu vede sinceritate; asa ca ai grija. Cand esti neascultator si faci un pacat ascuns, contracareaza-l dezvaluindu-l deschis in marturisire. Nu iti lasa eul sa te copleseasca si sa te faca sa ascunzi adevarul si sa ramai neindreptat si impatimit. Indreapta totul acum daca vrei sa vezi zilele bune ale despatimirii si pacii.

Traducere-Radu Hagiu

Sursa - Sfaturi din Sfantul Munte

Conferinţa Părintelui Zaharia Zaharou (Cluj, 2012)

Conferinta Parintelui Zaharia Zaharou de la Manastirea ,,Sf Ioan Botezatorul" din Essex, Anglia. Conferinta a avut loc la Cluj Napoca în data de 7 iunie 2012, iar printre invitati s-a numarat si Inaltpreasfintitul Andrei.

„Trezvirea inimii prin primirea ruşinii, în Taina Spovedaniei”

Ziarul Lumina  (Fragment):

Cu cât este mai mare pocăinţa, cu atât este mai mare harul primit

Când credinciosul îşi cunoaşte fărădelegea, omul nu mai caută să o mai ascundă, ci împotriva lui însuşi o mărturiseşte Domnului şi pentru ruşinea ce o rabdă atunci când se pocăieşte, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii şi îl primeşte cu harul mântuirii celei veşnice.
Cu cât este mai adâncă pocăinţa, cu care îşi mărturiseşte fărădelegile la spovedanie, cu atât sunt mai mari puterea şi harul pe care le primeşte pentru înnoirea vieţii sale.
"Ruşinea la spovedanie nu este doar un lucru firesc şi sănătos duhovniceşte, dar ea ne încredinţează că pocăinţa vine din inimă, că este de bunăvoie şi plină de smerenie. Oricine se pocăieşte cu adevărat, mărturisindu-şi păcatele, ia asupră-şi întreaga răspundere pentru toată fărădelegea săvârşită, fără a da vina pe Dumnezeu sau pe aproapele, ci îşi poartă ruşinea păcatelor cu smerenie şi bărbăţie", spune părintele.
Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, omul pune înlăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să se poată sălăşlui în el. Dumnezeu primeşte ruşinea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulţumire adusă Lui, celui care ne-a mântuit prin crucea ruşinii şi pentru mulţumita aceasta ne cercetează şi ne face părtaşi la viaţa sa. Şi, într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a ruşinii. " De aceea, ori de câte ori văd oameni mărturisindu-se cu sinceritate şi cu ruşine, îmi vine să mă ascund sub pământ şi mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că ştiu că în ceasul căinţei şi al ruşinii lor, mâna Domnului se odihneşte peste ei şi tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră şi umilă, oamenii aceştia primesc marele har şi cu adevărat se nasc din nou".

Pr. Savatie Baştovoi-Despre spovedanie

Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău - Pr.Rafail Noica

Povestea bagajelor pierdute în noi

Andreea Hefco 


O cauză a persistenţei suferinţelor sufleteşti se bazează pe faptul că oamenii se identifică cu traumele trăite. Identificarea cu trecutul şi readucerea acestuia în prezent are greutatea unui blestem, unul de care, din păcate, ne facem vinovaţi. Retrăim durerea trecutului prin faptul că nu ne eliberăm de acesta.


Este adevărat că cele întâmplate atunci au fost extrem de dureroase şi ne-au marcat profund, dar avem în noi capacitatea de a lăsa în urmă bagajele de durere, alegând să dăm o şansă noului şi vindecării care stă în clipa prezentă. Este greu de acceptat că tocmai unirea noastră cu evenimentul trăit, care poate merge până la identificarea totală, ne permanentizează rănile şi ne îndepărtează de pacea pe care o dorim. Că acum noi, prin aceste întoarceri ce se hrănesc din imposibilitatea de a ierta şi accepta, suntem proprii noştri agresori. Gândim obsesiv că totul se leagă de ce am trăit atunci şi că doar faptele şi oamenii implicaţi sunt cauzele durerii noastre din prezent. Dar adevărul este altul. Durerea mea, cea de acum şi aici, nu mai este generată de trecut, ci de mine, cel care aleg să o retrăiesc, aproape ca un mod de a fi. Iar vindecarea îmi este cu adevărat accesibilă şi vital de necesară. Pentru că această permanentizare a traumelor trecute ne îmbolnăveşte. În afara faptului că poate genera somatizări concretizate în orice tip de suferinţă fizică, pentru creier durerea noastră este neurono-toxică, adică ne distruge celulele nervoase şi favorizează modificări uneori greu reversibile la nivelul substanţei cerebrale. De asemenea, ne modifică felul în care privim viaţa, ca şi cum am vedea permanent prin ochelari care deformează şi îngustează câmpul vizual, căci obişnuinţa de a suferi este întreţinută de creier, prin modificările date de durere.

Când nu credem că spovedania vindecă

Metoda de bază a desprinderii de ceea ce ne-a rănit este iertarea faptelor, a celor implicaţi atunci, iertarea mea. Cum? Prin spovedanie, în care noi chiar trăim o despovărare a greului din noi, o eliberare binecuvântată, făcută tocmai spre iertare. Problema care face ca lucrurile să nu se încheie mereu prin această mare taină stă în faptul că noi nu credem cu adevărat că această oferire prin spovedire sufletească chiar este o eliberare. Este o desprindere de rău, una care o depăşeşte cu mult pe cea în care doar ne confesăm în faţa unui bun ascultător sau a unui posibil sfătuitor. Această necredinţă ne costă prin aceea că plecăm tot cu bagajele mărturisite şi le cărăm apoi în viaţă ca pe lanţuri grele, cu care ne legăm de durerea din noi.

Un ajutor pentru iertare constă şi în a face o diferenţă între fapta cuiva şi cel care a comis-o. Noi ne referim la fapte, dar cel mai adesea nu înţelegem diferenţa „eu nu sunt fapta mea“. Pentru a avea o reprezentare mai concretă, putem simboliza durerea trăită atunci sau fapta în sine cu un obiect, care poate să fie orice şi faţă de care putem alege să ne manifestăm furia, să-i vorbim, să-l îngropăm, să-l dăm altcuiva să-l păstreze pentru noi, dar mai ales să-l privim cu atenţie, ca pe un ghem de energie dureroasă care a luat o formă fizică şi care este în afara noastră.

De asemenea, putem să scriem o scrisoare către cel care ne-a rănit. În scrisoare descriem ce s-a întâmplat, cum le-am trăit noi, ce efect au avut în sufletul nostru şi pentru alegerile pe care le-am făcut apoi, influenţaţi de cele trăite. Este foarte important ca scrisoarea să verse în cuvinte tot ce nu am putut să spunem şi să facem în trecut. Nu este necesar şi de multe ori poate să aibă chiar efecte contrare, ca noi să dăm scrisoarea celui căruia i se adresează. Dar este bine ca ea să fie citită de cineva apropiat, poate de duhovnic, pentru că în felul acesta, al cuvintelor scrise, scoatem din noi cele trăite. Să privim durerea de pe hârtie ca pe ceva concret şi din afara noastră. Putem să folosim şi o tehnică creativă, ca artterapia, adică să desenăm ce simţim în momentele grele, să conştientizăm, acceptăm şi să binecuvântăm cele ce se ridică din labirintul sufletesc, prin desenele noastre.

De cele mai multe ori ne opunem binelui propriu

Acesta constituie şi un ritual de despărţire, în care conştientizez şi accept că nu sunt durerea mea, că eu sunt eu şi nu cele trăite de mine. Este o şansă în care pot să restitui violenţa care mi-a fost dată şi să aleg să trăiesc mai departe liber de acea poveste care mă otrăvea prin faptul că eu o ţineam în viaţă. Este o datorie către mine şi către dorinţa mea de libertate, de a-mi câştiga clipa prezentă renunţând conştient la iluzia unei vieţi, trăită din trecut.

Există o mare greutate în a accepta că, de cele mai multe ori, ne opunem binelui propriu, iar această stare de negare se trăieşte pe un fond în care aparent căutăm cu toate forţele vindecarea şi tratăm efectele bolii. Să îndrăznim să ne ascuţim simţurile şi să încercăm cu voinţa să rămânem în clipa de acum şi, trăind asta, trăindu-ne pe noi şi poveştile noastre, să simţim cum bagajele trecutului sunt aduse acum şi aici, doar de noi înşine.

Dreptul nostru de a fi tineri

pr. Sever Negrescu

-fragment-

Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa, sunt oameni singuri pentru că-i urmează lui Hristos. Şi a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facere 2,18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur. (De scaunul spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale.) A te potrivi cu cineva înseamnă a sta faţă în faţă cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.
Sunt oameni care, nefiind singuri, se lasă măcinaţi de un cumplit egoism şi sunt oameni care trăiesc toată viaţa în singurătate, iubind pe ceilalţi. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte, în ispite şi îndoieli, nu are cine să-l povăţuiască, flămând, n-­are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar şi pentru cel ce este singur şi pentru cel ce nu este singur în viaţă, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea sunt realităţi care vin prin naştere şi dispar prin moarte, şi într-una, şi în cealaltă omul fiind singur, neaducând nimic şi neluând nimic din lume. Între naştere şi moarte, oamenii îşi poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alţii mai mult alături de soţie, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este... altceva.
Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul, mort prin anul 400 şi prăznuit la 12 iunie, singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt: pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând faţă de om, dar făcând rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur... Se hrănea din roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dintr-un izvor pe care-l săpase cu mâinile sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănise s-a uscat, iar apa izvorului pe care-l săpase a secat... Nimic nu rămâne pe acest pământ!
Sfinţii reprezintă castitatea sufletească a Lumii, sau dreptul nostru de-a fi tineri...

Cum se înnoieşte sufletul?

Ionuţ Bursuc

Învăţătura creştină despre pocăinţă accentuează latura regeneratoare, vitalizantă şi restauratoare a acesteia. Departe de a fi privită ca simplă părere de rău pentru fapte şi atitudini din trecut, pocăinţa înseamnă schimbare activă, dinamică, a felului de a gândi şi, în consecinţă, a felului de a fi. Căinţa este doar un preambul, o pregătire necesară transformării complexe a modului de viaţă care defineşte esenţa pocăinţei.

Sfântul Siluan Athonitul, monah trăitor în ultima parte a secolului al XIX-lea, îşi fundamentează întreaga sa viaţă duhovnicească pe ideea pocăinţei regeneratoare şi a iubirii divine care iartă, înnoieşte şi hrăneşte sufletul. Nu întâmplător, maxima favorită a monahului devenit sfânt - „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjui!“ - a fost preluată de ucenicii acestuia şi promovată drept îndemn prin excelenţă adresat umanităţii din prezent. Semnificaţia acesteia - susţine Jean-Claude Larchet în fragmentul pe care vi-l recomandăm în continuare - ilustrează în acelaşi timp ideea discernământului necesar oricărui creştin pentru a putea urma o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dar mai ales nădejdea în iubirea atotputernică şi iertătoare a Părintelui ceresc.

O latură cu totul originală a învăţăturii Sfântului Siluan cu privire la pocăinţă este încredinţarea, născută fără îndoială din simţirea în propria viaţă, a milei lui Dumnezeu, că Domnul, în marea Sa bunătate, este întotdeauna gata să-l ierte pe cel care se căieşte de păcatele sale, oricât ar fi ele de mari şi de grele. „Mulţi sunt cei ce gândesc: «Am făcut multe păcate, am ucis, am furat, m-am mâniat, am defăimat, am trăit în desfrâu şi am făcut multe alte lucruri rele», iar ruşinea îi reţine de a intra pe calea pocăinţei. Dar, înaintea lui Dumnezeu, toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare“.

Domnul nu încetează să dorească şi să aştepte pocăinţa celor care păcătuiesc. Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu ştie „cât de mult ne iubeşte şi cu ce dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască“.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de cei care au făcut rele şi s-au depărtat de El, smerenia, răbdarea, grija şi milostivirea pe care le-o arată, sunt pentru Sfântul Siluan prilej de uimire şi minunare: „Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga Ta în păcatul ei“. Amintindu-şi de trecutul său păcătos, el spune: „Era odată un suflet păcătos pe care Domnul l-a chemat la pocăinţă şi acest suflet s-a întors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e atât de milostiv, de smerit şi de blând! Pentru nesfârşita Lui bunătate, El nu Şi-a adus aminte de păcatele lui“.

Pe cel care se căieşte de păcate sale, Dumnezeu nu numai că îl iartă, dar chiar îi dă pe dată harul Său, fără nici o întârziere. „Întoarce sufletul spre Domnul şi spune: «„Doamne iartă-mă!», şi să nu crezi că El nu te va ierta. Bunătatea Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte numaidecât. Iată ce învaţă Duhul Sfânt în Biserica noastră“.

„Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte“

Căinţa celui păcătos Îl bucură pe Domnul: „Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte întru smerenie“, „Domnul Se bucură de căinţa oamenilor“; „Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului“; „Domnul Se bucură pentru noi când ne învinovăţim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său“. Bunătatea Lui este atât de mare încât El îi dă omului tot ce acesta Îi cere pentru mântuirea sufletului său. „Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pe oameni şi le va da toate.“

E un mare păcat ca omul să nu se căiască, cugetând că Dumnezeu nu-l va ierta, neştiind că bunătatea şi mila Lui sunt nemărginite şi că El este întotdeauna gata să-l primească pe cel care se căieşte, ca să-i dăruiască nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul Său. „Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască. Văd deznădejdea lor şi plâng mult, compătimindu-i. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu. Dacă tot sufletul ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui.“ „Sufletul păcătos, care nu cunoaşte pe Domnul, gândeşte că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult El ne iubeşte. Dar, dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului.“

Sfântul Siluan nu osteneşte să laude binefacerile pocăinţei şi mai ales îndreptarea pe care o aduce ea sufletului păcătos: „Prin pocăinţă totul se repară“.
Ea curăţeşte mintea şi inima: „Omul care a căzut se curăţeşte prin pocăinţă“; „Prin pocăinţă, mintea ta se va curăţi; şi face aceasta mai ales pentru că înlesneşte iertarea păcatelor“. Pentru că iertarea păcatelor îl scapă pe om de povara păcatelor şi de nenorocitele lor urmări - pornirea spre rău şi cugetele rele -, căinţa este izvor al multor bunătăţi duhovniceşti.

Mai întâi, ea face sufletul să-şi afle pacea şi odihna, pierdute din pricina păcatului: „Din pricina păcatului toţi oamenii au pierdut pacea“; „tot sufletul care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria şi pacea vor domni din nou în suflet“; „Dacă cineva şi-a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa“; „Pocăieşte-te şi vei vedea pace în sufletul tău“. Lucrul acesta este adevărat nu numai pentru fiecare om în parte, ci şi pentru toate popoarele lumii: „Dacă un popor sau un stat suferă, să se pocăiască şi atunci toate se vor reaşeza de Dumnezeu“. Pacea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu în urma pocăinţei noastre nu este simpla pace firească, ci odihna pe care ne-a făgăduit-o Hristos (Matei 11, 28), „odihna în Duhul Sfânt, pe care sufletul o primeşte prin pocăinţă“, „pacea dumnezeiască“. Sfântul Siluan dă mărturie pentru aceasta din propria sa experienţă: „De îndată ce spun «Iartă-mă, Doamne, căci sunt slab şi neputincios, şi dă-mi pacea Ta, pe care o dai slujitorilor Tăi!», sufletul meu îşi regăseşte numaidecât pacea“.

Pocăinţa - „calea cea mai scurtă de mântuire“

Prin pocăinţă, omul ajunge să-şi afle libertatea cea adevărată: „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme“; „Cere iertare şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei dobândi iertarea păcatelor tale, vei zice: «Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi vine de la Dumnezeu»“.

Tot prin ea, sufletul câştigă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: „Voi, toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte; şi acolo unde e iertare, acolo domnesc libertatea şi iubire“. „Prin pocăinţă vei iubi pe toţi oamenii“, care se pierd din pricina păcatului, a patimilor şi a gândurilor rele.

Ea este pentru om izvor de bucurie duhovnicească, mai cu seamă pentru că face să înceteze suferinţa pricinuită de păcat. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, atunci va fi bucurie şi săltare în sufletul tău.“

Iertarea dobândită prin pocăinţă deschide poarta rugăciunii curate, în care se fac vădite în chip deosebit toate aceste roade ale căinţei despre care am vorbit: „Când Duhul ne iartă păcatele noastre, sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată şi atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne în pace şi bucurie întru El. Aceasta e adevărata libertate. Dar, fără Dumnezeu, nu poate exista libertate, pentru că vrăjmaşii ne tulbură sufletul prin gânduri rele“.

Prin pocăinţă, omul se înalţă la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, cea pe care ne-o dă El Însuşi: „Prin pocăinţă vine harul Duhului Sfânt şi astfel cunoaştem pe Domnul“.

Pocăinţa este cel mai bun mijloc şi calea cea mai scurtă de mântuire şi, în ultimă instanţă, singura condiţie pentru a fi mântuit, însă cu totul indispensabilă. Sfântul Siluan îşi întemeiază pe ea nădejdea mântuirii tuturor oamenilor: „Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fără excepţie. Numai cei care nu vor să se pocăiască nu se vor mântui“. „Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de cel păcătos. Scriu adevărul, înaintea feţei lui Dumnezeu: toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu se va pierde dacă face pocăinţă.“

Ca şi smerenia, pocăinţa este mijloc sigur de păstrare a harului Duhului Sfânt, de câştigare sau regăsire a lui. Curăţind mintea şi inima omului, îl pregăteşte astfel să primească harul: „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă în dar harul Duhului Sfânt“. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, harul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul tău.“ Dacă ne pocăim, „atunci vom vedea slava Domnului“, căci „cei care se pocăiesc pentru păcatele lor sunt înălţaţi la ceruri, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă“.

(Texte selectate din Jean Claude Larchet, Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003)

Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea

Fragment preluat de aici: Trei episcopi şi un făcător de minuni

Preot DAN POPOVICI
"Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el"

Nascut la Orastie, in 1970, parintele Dan este inca un exemplu de convertire miraculoasa a unui tanar dupa revolutie. Initial, a urmat Facultatea de Calculatoare si Automatica din Timisoara si a fost un "ateu fervent", dupa cum marturiseste.

�

Dar dorinta sa de a afla tainele lumii, curiozitatea scormonitoare si dragostea de carte l-au impins in pridvorul Bisericii. Intai a intrat intr-un cerc de parapsihologie, apoi a citit istoria tuturor marilor religii si asa a ajuns la "Tratatul de mistica" al parintelui Dumitru Staniloae. "Acolo e un pasaj despre rugaciunea duhovniceasca, aceea cand nu te mai rogi tu, ci intra in tine Duhul Sfant si face toata lucrarea. Mi-am dat seama ca aceasta nu e filosofie, ci viata, si am vrut sa ma apropii mai mult. Apoi am cunoscut o serie de mari preoti, ca parintele Staniloae, parintele Sofian Boghiu, parintele Ghelasie de la Frasinei, parintele Teofil de la Sambata sau parintele Gheorghe Donu de la Cugir - mai putin cunoscut, dar de o nemarginita finete duhovniceasca. Si cu ajutorul lor am crescut duhovniceste, am urmat teologia si am devenit preot. Niciodata nu ma gandisem la asta inainte si nu mi-am dorit aceasta".
Parintele Dan este la randul sau un duhovnic cunoscut si pretuit in inima Ardealului. Aflandu-ne in plin post al Pastilor, am gasit de cuviinta sa zabovim cu sfintia sa asupra relatiei duhovnic-ucenic si a primelor trepte din urcusul duhovnicesc.

- Este timpul Postului Mare, in care de obicei vin mai multi crestini sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Relatia cu duhovnicul este esentiala in evolutia spirituala a crestinului. Care credeti ca este cea mai buna cale de a-l ajuta ca duhovnic pe un crestin? 

- Relatia dintre duhovnic si ucenic trebuie sa fie relaxata. Calea este una de mijloc, nici foarte aspra, dar nici foarte laxa.

�

Eu nu sunt pedepsitorul celui pe care il spovedesc, dar nici nu pot sa-l ajut daca nu vrea. Stradania mea este sa-l fac sa constientizeze ce inseamna o viata crestina autentica si, eventual, sa-l vindec de unele traume. Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el. Desigur, nu poti astazi sa aplici canoanele in litera lor, fara nici un fel de grija pentru spiritul lor, pentru contextul social si, mai ales, avand in vedere persoana din fata ta, pentru ca atunci risti sa-l indepartezi pe cel care vine la scaunul de spovedanie. Dar nici nu poti trece in cealalta extrema, sa-l absolvi imediat de orice pacat si sa-l impartasesti fara sa faca nimic pentru a se indrepta. Pentru ca, daca a facut pacate mari si nu s-a pocait, nu a facut un canon, nu s-a rugat cu zdrobirea inimii pentru iertare, iar eu ii dau sfânta împărtăşanie, nu se va schimba. Va spune: "Pai, totul e in regula, orice am facut, am primit sfanta impartasanie". Si nu va face nici cel mai mic efort sa se schimbe in bine viata lui. Insa, daca reusesc sa-l fac constient de consecintele faptelor sale si ii sadesc in inima dorinta de a se imbunatati sufleteste, pe urma e lucrarea lui si nu mai am de facut prea multe.

- Acest echilibru pe care il cultivati in relatia cu credinciosii da roade?

O bijuterie la marginea Alba Iuliei

�

- Sigur ca da. Numai ca nu exista o reteta universala, iar ce este echilibru intr-un caz poate fi exces in altul. Duhovnicia presupune o buna cunoastere a ucenicului (credinciosului n. red.), pentru a gasi solutia cea mai buna pentru el. Fiecare dintre noi ne aflam pe o alta treapta de dezvoltare sufleteasca. Din punct de vedere biologic avem o varsta, din punct de vedere psihologic avem o alta varsta si din punct de vedere duhovnicesc, o alta varsta. Pot sa am 60 de ani de viata, dar numai 20 de ani psihologic vorbind si 7 ani - duhovniceste. Anii mai multi de viata nu inseamna neaparat si cunostinte mai bogate sau experiente formatoare mai multe si mai fecunde, nici vreo imbunatatire duhovniceasca mai mare. Trebuie sa vezi cam care e nivelul duhovnicesc al fiecarui om, si atunci sa-i vorbesti pe acel nivel, nu ca unui om de 60 de ani, chiar daca atatia are dupa buletin. E fundamental sa-l accepti pe om cu limitele lui, dar la fel de important este ca omul sa vrea sa se schimbe.
Piatra de temelie a vietii duhovnicesti este spovedania. Daca omul face o spovedanie completa, scotand la lumina tot ce il apasa, tot ce ii ingradeste constiinta, e un pas urias. Apoi, daca participa la slujbe, in principal la Sfanta Liturghie, in mod constant, se roaga dimineata si seara si tine posturile, nu se poate sa nu se schimbe viata lui. Daca, intr-adevar, vrea sa mearga pe aceasta cale... Pentru ca, de multe ori, spunem cu gura ca vrem, dar in inima noastra nu vrem.

"Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea"

- E suficienta experienta de duhovnic, pentru a putea "citi" bine un credincios, sau e necesara si o pregatire speciala in psihologie?

- Din pacate, noi am pierdut inaltimea duhovniceasca a parintilor de demult. Aceia nu aveau nevoie nici de cunostinte teologice, nici de alt fel.

�

Traiau in rugaciune continua, si harul Duhului Sfant ii lumina si le dadea puterea de a discerne si de a gasi solutii la orice. Noi incercam sa compensam cumva lipsa acelei inaltimi duhovnicesti, prin cunostinte teoretice, inclusiv cele de psihologie. Ne insusim o suma de lucruri care provin dintr-o cunoastere mai mult omeneasca si mai putin dumnezeiasca. Acestea sunt niste cârje, de care ne folosim pentru a merge pe drumul drept. Ele ne sprijina in neputintele noastre, insa idealul este viata duhovniceasca desavarsita, caci aceea ne face autentici si ne da forta de a vedea pana departe, pentru noi si pentru credinciosii nostri. Imi amintesc, de pilda, de viata sfanta a staretului Iosif, de la manastirea Optina, la care veneau nenumarati crestini, de la sute de kilometri, din pravoslavnica Rusie, sa-i ceara sfatul. La un moment dat, a venit la avva o fata care voia sa se marite si avea trei pretendenti si nu stia pe care sa-l aleaga. Ea i-a spus parintelui ca l-ar prefera pe unul dintre aceia, dar nu stia daca e cel mai bun. Iar parintele a povatuit-o sa-l ia pe un altul, daca vrea sa-i fie viata buna. Fata l-a ascultat si a trait fericita cu acel barbat, pana la adanci batraneti, in vreme ce acela pe care l-ar fi preferat initial a murit napraznic, in mai putin de un an. Iata, asadar, ca parintele avea darul de a vedea pana in zarile vietii, fara sa fie psiholog. Apropo de casnicie, sa retineti ca una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea. Ni se inoculeaza aceasta minciuna, prin literatura, presa, filme, inca de cand suntem copii. Ni se spune ca nu putem fi fericiti decat daca ne gasim jumatatea. Este o minciuna care dateaza cam din perioada romanticilor, cand omul s-a indepartat de Dumnezeu si cauta sa puna pe piedestalul pe care statuse Dumnezeu un alt om, persoana iubita.

Invierea Domnului - in biserica schitului

�

- De ce spuneti ca e o minciuna? 

- Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: "Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru". Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru. Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine. Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine. De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg. Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala... Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai daca vrea. Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe "jumatatea". Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe. Cand iubesti pe cineva, nu te căzni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi. Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau. Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cât râvna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita. Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti. Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru.

�

- Care ar fi cea mai buna motivatie pentru un om, ca sa duca o viata crestineasca in adevaratul sens al cuvantului?

- Sa vada in noi, preotii, modele de viata crestina. Daca ar vedea in noi bucurie, lumina, pace si liniste, poate ca si-ar dori sa devina asemeni noua. Va amintiti dialogul Sfantului Serafim de Sarov cu Nikolai Motovilov, caruia i-a spus ca scopul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh. Iar Motovilov l-a intrebat ce e Duhul Sfant. Atunci, Sf. Serafim i-a luat fata in palme si l-a privit in ochi, iar lumina Duhului Sfant, care era ascunsa in Sf. Serafim sub haina smereniei, a navalit in afara si, in ciuda aprigei ierni rusesti, Motovilov marturiseste ca a simtit o caldura in tot trupul si ca in jurul lor era numai soare. Asta e, daca noi duhovnicii avem o viata duhovniceasca adevarata, pacea si linistea li se transmit si credinciosilor. Cum tot sfantul Serafim spune: "Fa pace in sufletul tau si multi isi vor gasi linistea langa tine". Cand are exemplul viu, crestinul nu mai are nevoie de argumente. Pe de alta parte, crestinul trebuie sa fie constient de ce traieste. De aceea, eu ii sfatuiesc pe cei care vin la mine: analizeaza starea ta de dinainte de rugaciune, roaga-te cu daruire si atentie un sfert de ora si apoi observa iarasi starea ta. E clar ca e mult mai buna. Daca vrei ca mereu sa ai acea stare de bine, trebuie sa te rogi mai mult si sa traiesti potrivit unor reguli. Pe urma, fii atent la ce ti se intampla dupa ce te spovedesti.

�

Daca te marturisesti din toata inima, fara sa ascunzi mizeria sub covor si caindu-te cu adevarat, te vei simti usurat, luminat, bucuros. Pastreaza curatenia in sufletul tau, chiar daca nu te poti abtine de la unele pacate, vino si te spovedeste, fa-ti canonul si vei avea o viata mult mai senina si mai usoara. Sfanta impartasanie e punctul culminant al acestei apropieri de Dumnezeu. Straduieste-te sa te faci vrednic de ea si vei vedea cat de bine iti va fi. Noi putem gusta Imparatia lui Dumnezeu inca de aici, nu trebuie sa asteptam sa murim. E suficient sa ne ingrijim sufletele pentru a ne putea impartasi. Dar revin mereu la principalul obstacol pe care il intampinam pentru o viata duhovniceasca imbunatatita: propria noastra vrere. Sunt multi oameni care nu vor sa se schimbe, care nu cred ca au ceva de schimbat in viata lor, care nu constientizeaza pacatul. Imi spun: "Parinte, nu am facut nici un rau, nu am furat, n-am dat foc, n-am omorat pe nimeni". Si atunci, nu au cum sa mearga mai departe.

Fotografiile autorul
Claudiu Tarziu 

Cum aş putea să mă port cu colegii mei?

Am şi eu o întrebare pentru Maica Siluana, cum aş putea să mă port cu colegii mei? Acum ceva timp dirigintele nostru ne-a dat un chestionar Eu in ochii celorlalţi, iar ei şi-au spus părerea despre fiecare din clasă, numai că la mine au fost numai jigniri, m-au făcut urâtă, proastă, pestriţată, mistreaţă, furicioasă, tocilară.
Mă simt foarte prost când ajung în clasă, mă aşez în banca mea şi nu vorbesc cu nimeni, nimeni nu vorbeşte cu mine.
Ana
*
Draga mea Ana,
Acum ai trei lucruri de făcut:
Primul să te rogi ca Domnul să te ajute să accepţi tot ce e adevărat în cele spuse de colegii tăi. Să înţelegi că noi, fiecare om în parte, avem şi laturi plăcute şi laturi neplăcute şi întunecate. Unii le ascundem mai bine, alţii nu. Unii ne dăm seama de ele, altii nu. Dar puternic şi fericit este omul care îşi cunoaşte laturile neplăcute, le acceptă, le iubeşte ca pe nişte copii bolnavi pe care îi îngrijeşte şi îi duce la medic, adică la Doamne! Când vezi la tine că faci sau simţi ceva care ar putea fi „mistricios” (nu ştiu ce înseamnă asta, dar o fi ceva) să spui Domnului: „Doamne, uite, eu acum sunt cam „mistricioasă” pentru că îmi e frică, sau sunt furioasă şi nu pot să fac nimic ca să-mi împlinesc nevoile care mă fac să mă înfurii. Te rog, ajută-mă Tu să nu mai fiu aşa. Transformă Tu acest fel al meu de a fi în iubire, răbdare sau ce crezi Tu că e bine pentru mine şi pentru colegii mei!” Şi tot aşa. La Spovedanie să spui despre aspectele tale neplăcute şi să ceri har de la Domnul ca să te vindece.
Al doilea lucru este să-ţi dai seama că ce au spus şi cred colegii tăi despre tine este ceea ce neagă la ei. Ei se simt în ascunsul lor aşa cum te văd pe tine, dar nu au curajul să vadă asta la ei şi proiectează pe tine şi unii pe alţii. Da, poate că nu sunt „tocilari” pentru că sunt leneşi sau ahtiaţi după plăceri mai frivole. Dar le-ar plăcea şi lor să aibă drag de studiu şi să fie apreciaţi ca fiind buni la învăţătură. Și, pentru că nu pot, ştii tu: „vulpea când nu ajunge la struguri, spune că sunt acri”. Aşadar, să înţelegi că oricine spune ceva rău despre tine, are acel rău în mod ascuns. E adevărat că proiectează pe tine mai uşor pentru că te nu te poţi apăra şi ei preferă din laşitate pe cineva mai slab emoţional, dar şi pentru că le oferi un „cui” (adica ai şi tu ceva din acele trăsături) în care să-şi pună oglinda în care se văd pe ei înșiși. Dacă te vei ruga pentru ei şi nu te vei mai supăra, ci îţi va fi milă de ei (pentru că e mai dureros să fii rău, decat „urât”, de exemplu) totul se va schimba. O relație este alcătuită din doi oameni şi ceea ce circulă de la unul la celălat. Dacă tu te schimbi, îţi schimbi atitudinea şi de la tine spre fiecare dintre colegii tăi va circula altceva decât judecata, frica, ura, şi anume: rugăciune, binecuvântare şi înţelegere, relaţia nu va mai fi aceeaşi. Încearcă!
În al treilea rând, şi cel mai important, este să-ţi dai seama că cele ce ni se întâmplă în afară, oglindesc cele trăite de noi înăuntru. Pentru ca viaţa noastră să se schimbe în afară, avem nevoie să o schimbăm înăuntru. Să ne rugăm, să iertăm, să ne iubim valorile şi să învăţăm să ne apărăm punctul de vedere, să binecuvântăm pe cei ce ne urăsc spunând din tot sufletul „ Doamne, binecuvintează pe X, Z !”, să ne spovedim des şi să ne împărtăşim. Rugăciunea şi iubirea ne vor face frumoşi pe dinăuntru şi, această frumuseţe, va străluci şi în afară. Desigur, vor mai fi care să ne invidieze, dar majoritatea oamenilor se bucură când sunt iubiţi, când nu sunt judecaţi şi condamnaţi...
Mă rog Domnului şi Măicuţei Sale pentru tine şi aştept să-mi scrii ce rezultate ai obţinut pe această cale.
Cu drag şi rugăciune,
Maica Siluana

Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc (Sf. Efrem Sirul)

Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea, pentru cele trecute păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale.

Că aşa, oarecând şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi i-a şters picioarele cu părul capului şi aşa a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu, pleacă-ţi grumazul pe genunchi şi te arată umil, şi cu aceasta te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foamete şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, din toate părţile în plângere, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata, pe care o poruncise Domnul ca să o ia ei, a schimbat-o. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători nu-i lasă să piară fără cruţare.

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide, celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru acela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă. Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te, ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este Patima, una Moartea, una Învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Fragment extras din Proloagele, vol. I, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1995