Hristos a înviat!

Pogorarea la iad

"Noi sarbatorim Invierea nu ca pe o comemorare. La slujba de Inviere, noi iesim din timp si intram in timpul Invierii de atunci!
Nadajduiesc ca toti mai multi oameni sa se bucure de Inviere si sa se indure sa se lepede de pacate. Si mai mult as vrea sa nu se teama cei care traiesc in iad, caci sintem foarte multi cei care traim ca intr-un iad. Sant patimi grele venite peste noi din toate partile... Dar in iadul acesta este Hristos, care asteapta sa zicem: "Doamne, nu mai vreau in iad, vreau cu Tine! Pomeneste-ma in Imparatia ta," cum a zis talharul pe cruce! Si El zice: "Astazi, vii cu Mine in rai!". ... Sa indraznim sa fim astazi cu El in rai. Asa sa ne ajute Dumnezeu!"

Maica Siluana

(Sursa)

Să nu-L căutăm pe Domnul ca pe un mort!

Sursa

Maica Siluana Vlad

Ramona Bădescu

Ramona Bădescu: Măicuță, astăzi, aș dori să vorbim despre femeile mironosițe, atât din perspectiva Sfintei Scripturi, cât și a omului de astăzi. Aș începe prin a observa că, spre deosebire de efuziunile noastre de simpatie spontană, îngerii mai degrabă le mustră pe femeile mironosițe decât le laudă: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, că a treia zi urma să învieze.“. Este într-adevăr o mustrare, sau mai degrabă o nedumerire?

Maica Siluana: Da, este o mustrare. Și Mântuitorul îi mustră pe ucenicii Săi, cărora atâta le vorbise parcă în zadar despre Înviere, numindu-i „puțin credincioșilor“. Nu-i mustră însă pentru ce i-am mustra noi, că de ce au fugit și s-au încuiat, ci-i mustră pentru că n-au putut să creadă. Dar e o mustrare caldă, părintească, plină de înțelegere, pentru că Dumnezeu știe că omul, fără Duhul lui Dumnezeu în el, nu poate să cuprindă asemenea adevăruri, nu poate să le ducă. Mustrându-i voiește să le arate asta, să-i ajute să conștientizeze această neputință și să dorescă Duhul Sfânt. Și îngerul le mustră pe femeile moronosițe pentru că de la ele așteapta cumva mai mult. Ele înfruntaseră frica, văzuseră piatra pe mormânt... Femeile au altă fire, ele și astăzi sunt mai curajoase în fața durerii. Nu-și pun mâinile la ochi, nu fug, ci se duc să ajute, să aline, să îngrijească… În fața morții, ele plâng, jelesc, dar se apropie de cel adormit, îl spală, îl îmbracă, îl îngrijesc, îl pregătesc… Bărbații, dacă nu sunt obligați prin profesia lor sau rânduți de vreo ascultare, preferă să iasă afară. Prin firea lor, prin felul în care și-au educat firea, ei au tendința de a fugi de contactul direct cu suferința, cu moartea și, în felul acesta, mai greu sesizează aspectul ei dătător de viață. Or, femeia care moare, pur și simplu, când naște, ea este mai pregătită să vegheze și să conducă viața care se naște. Chiar în propriul suflet.
Da, îngerul le mustră pe femeile mironosițe, dar tot pedagogic, tot cu scopul ca noi să devenim conștienți de neputința noastră, de neputința omului lipsit de Duhul Sfânt, de a accepta un adevăr revelat în locul celui simțit, perceput cu simțurile și prelucrat cu mintea noastră căzută. Este de mare trebuință să devenim conștienți de această boală a minții noastre pe care ar trebui s-o numim minciună. Minciuna nu este lucrarea minții prin care spunem altceva decât ceea ce gândim sau credem. Asta e o minciună de copil neștiutor și fricos. Minciuna este ceea ce vedem, percepem și credem fără prezența și lucrarea Duhului Sfânt în noi! Mintea omului minte! Mintea noastră căzută minte! Nu ne spune adevărul, nu ne arată adevărul, că nici nu poate pentru că nu poate primi Adevărul în ea. Noi nu cuprindem cu mintea căzută realitatea așa cum este ea. Cuprindem o imagine…

R.B.: Ce ne convine, poate, ce e mai frumos…

M.S.: Nu neapărat! Uneori nici nu ne convine, dar nu putem altfel… Această masă, ca obiect al acestei lumi este aici, dar în capul meu eu am o imagine: această masă, și e o imagine palidă. Eu văd ceea ce cred eu că este o masă, masa mea…

R.B.: Și are ceva special, o încărcătură subiectivă…

M.S.: Dar, dacă eu aș avea mintea totală, eu aș vedea în această masă pe Dumnezeu Care a făcut copacul din care e făcută masa, tâmplarii care au făcut-o, pe cel care mi-a dăruit-o, apoi pe măicuța care mi-a adus această față de masă tocmai din Asia Mică, de la locurile unde a fost Sfântul Vasile cel Mare, și pe cele care au țesut-o, au bordat-o… Și toate acestea n-ar mai fi imaginea unor obiecte care-mi plac sau nu-mi plac, care-mi trebuie sau nu-mi trebuie, ci ceea ce sunt, de fapt, semne ale iubirii și slujirii reciproce... Acest obiect înseamnă mult mai mult decât văd. Acest eveniment înseamnă mult mai mult decât percep eu. Or, îngerul urmărește tocmai să mă lumineze asupra acestui aspect al neputinței mele ca să-mi dau seama că sunt bolnavă și să nu mai refuz însănătoșirea. Să mă hotărăsc să cred ce-mi spune Dumnezeu, nu ce percep sau cred eu, pentru că simțurile mele sunt bolnave… E ca și când eu aș mirosi o floare când am nasul înfundat și aș spune: „Florile astea nu miros! Le smulg!“, în loc să știu că am nasul înfundat, că o să-mi treacă – pentru asta trebuie să fac tratament – și că apoi mă voi bucura de mirosul lor. Or, Mântuitorul cât a stat cu ucenicii, și cu ucenicii bărbați și cu ucenicele femei, tot timpul le-a dat această învățătură și această putere: nu vă încredeți în mintea voastră, ci primiți mintea Mea, primiți mintea dumnezeiască, nu vă încredeți în fericirea voastră, că fericit e a avea, Eu vă spun că mai fericit e a da, Eu vă spun: fericit cel ce plânge… Veniți la Mine, primiți-Mă pe Mine! De aceea ne ceartă. Dacă tu crezi că Eu sunt Dumnezeu, de ce nu faci ce ți-ar fi de folos? De ce nu faci ce spun Eu ca să ajungi să simți cu simțurile Mele, să ai mintea Mea în tine, să nu te mai folosești de biata ta minte care te minte și pe urmă să plângi că ești amărât…

Sursa

R.B.: Dar, până la urmă, ele s-au dus la mormânt din evlavie sau pur și simplu s-au dus să îndeplinească un ritual…

M.S.: Nu, maică, s-au dus din dragoste, s-au dus din evlavie. Ele Îl iubeau mult pe Mântuitorul, pe Învățătorul lor, ele Îi simțiseră dumnezeirea, pentru că unele dintre ele fuseseră vindecate de boli, de posesiuni demonice… Ele L-au slujit, cu mâinile și cu averea lor, L-au urmat din Galileea și au fost ucenicele Lui...

R.B.: Rezultă din textul evanghelic acest lucru…

M.S.: Da! L-au urmat din dragoste, Evanghelia ne arată dragostea lor. Ele Îl iubeau așa cum Îl iubeau și ucenicii. Sfântul Petru Îl iubea foarte mult. Ei, sigur că s-a speriat și el acolo de o slujnicuță care a făcut urât la el, dar altminteri, ai văzut că a avut curajul să-i taie urechea lui Malhus, nu era chiar așa fricos (Sfinte Petru, iartă-mi ironia, despre mine vorbesc!), dar a îngăduit Dumnezeu să i se vadă întreaga slăbiciune tocmai ca să facem diferența dintre omul firesc, fără Dumnezeu, cu firea căzută, și omul, așa cum l-a făcut Dumnezeu și cum a venit să-l repare, că acesta e cuvântul, prin Întrupare și Înviere, ca să nu ne mai încredem în simțurile noastre, în dorințele noastre, în impulsurile noastre, să pricepem odată că sunt bolnave, că avem nevoie de doctor și că El este Doctorul. Și ne-a adus și doctoria…
Da, L-au urmat din dragoste. Și încă ce dragoste! Din dragoste și-au biruit frica, frica aceea care îi făcea pe Apostoli să stea încuiați. Au biruit-o, au plecat pe întuneric, au plecat la mormânt, au plecat să facă ce trebuia făcut din iubire și datorie. Chiar dacă o făceau dintr-o datorie religioasă, una e datoria și alta e a o face când ești împiedicat. Cine îți dă curajul acesta? Numai dragostea. Îndrăzneala aceasta de a înfrunta un pericol.

R.B.: Ce pericol era atunci?

M.S.: Păi puteau să fie omorâte, alungate, bătute, mormântul era păzit de soldați. Pe urmă, s-au dus dintr-o dragoste și o încredere de care numai femeia e în stare. Vine câte unul și spune: da“ cum poți să crezi așa ceva? Dragostea unei mame, a unei soții, a unei femei e numită de multe ori oarbă și este. Iată, acestea știau precis că n-au cum să ridice piatra de pe mormânt, că se și întrebau: „Cine o să ne ridice nouă piatra?“. Că și de ar fi trecut de soldați, doar nu era să-i roage pe ei să le ridice piatra, când erau acolo s-o păzească! Dar tot s-au dus. Dacă rămâneau acasă și ziceau: „Dar nu are cine să ne ridice piatra, doar n-o să ne ridice soldații piatra!“… Dar ele s-au dus în ciuda oricărei rațiuni omenești. Aceasta este specific feminin, această încredere într-o înțelegere și o cuprindere mai adâncă decât cea rațională. Rațiunea spune clar că n-ai cum să ridici…

R.B.: Pentru că este foarte grea piatra.

M.S.: Da; și nici nu ziceau: „Lasă că rezolvăm noi…“, nu-și negau neputința și nici nu o ignorau, dar mergeau. Mai mult, Sfânta Maria Magdalena, văzând că nu mai este în mormânt, a întrebat: „Unde este? Unde L-ați pus, că-L iau eu.“. Îl lua ea, Îl lua ea în brațe și-L ducea. Cum Îl lua? Și unde L-ar fi dus? Iată „mintea de femeie“ lipsită de logica rațiunii omenești căzute...

R.B.: De fapt, această lipsă de rațiune este aparentă, pentru că atunci când te lași cu totul în voia Domnului ești mai rațional decât atunci când îți faci socoteli și raționamente…

M.S.: Exact. Pentru că noi prin gândire înțelegem numai rațiunea care folosește concepte și judecăți, gândirea lui „dacă – atunci“… Dacă un corp e de greutatea cutare, atunci poate fi ridicat de o persoană cu forța cutare. Altfel nu se poate. Or, acesta este doar un aspect al realității, aspectul fizic, aspectul matematic, aspectul exterior. Dar realitatea întreagă cuprinde, la celălalt capăt al obiectului, gândul lui Dumnezeu. În relația dintre mine și obiect este și Dumnezeu prezent. Nu există, de fapt, obiecte în sine. Realitatea Îl cuprinde pe Dumnezeu, lumea creată de El și omul pentru care a fost creată. În relația dintre mine și semenii mei este Dumnezeu prezent și ceva mult mai adânc decât ceea ce se vede.

R.B.: Așadar, până la urmă a crede înseamnă a crede chiar și în imposibil.

M.S.: Păi tocmai asta este credința. Când crezi doar ce este posibil după mintea ta, nu crezi în Dumnezeu, ci în mintea ta, în imaginile din capul tău… Și vei trăi această „realitate“ iluzorie și tot tu te vei simți dezamăgit și te vei supăra…

R.B.: Este o iluzie sau o evidență fizică...

M.S.: Exact, nu e credință. Ori credința este o putere de cunoaștere cu care cunoaștem ceea ce nu se vede, ceea ce nu pare posibil. Da, eu cred. De ce cred? Pentru că mi-a spus Dumnezeu și eu am încredere în El, cred în El. Înțelegeți? Pentru că mi-a spus Dumnezeu. Pentru că eu, în adâncul meu am această convingere, o simt cu simțul meu duhovnicesc lăuntric. Și mironosițele, în ciuda faptului că-L căutau ca pe un mort, ele pricepuseră cumva și simțiseră mai mult decât ucenicii, prin intuiția aceasta specific feminină, că se va întâmpla ceva imposibil.

Sursa

R.B.: Tocmai de aceea s-au și dus, deși știau că nu aveau cum să ridice piatra de pe mormânt.

M.S.: Exact, exact. Deși rațiunea spunea: e mort, trebuie să-l ungem, credința, dincolo de toate acestea, le mâna. Bărbații ar avea mult folos dacă ar asculta, nu de femeie, că femeia trebuie să asculte de bărbat, știu că nu-ți place, dar…

R.B.: Asta este…

M.S.: … da, bărbatul ar face bine să asculte de intuiția feminină, să ia în calcul, cum se spune, ce spune femeia: „Măi, femeia asta simte ceva, ia să văd…“. Poate să verifice și rațional, dar să nu zică: „Ei… prostii de-ale femeilor!“.

R.B.: De altfel, în foarte multe căsnicii armonioase, bărbații recunosc că de multe ori ascultă de intuiția femeii.

M.S.: Ascultă pentru că o aude; o aude și ține cont de ea și n-o consideră ca pe o dictare sau dictatură. Femeia aude și ascultă mai adânc decât bărbatul și ființa umană și pe Dumnezeu. Pentru că ea are altă relație cu viața, ea nu aude numai cuvintele, nu aude numai raționamentele, ci aude chiar viața. O femeie poate să audă când te doare ceva, aude durerea, aude frica, aude neliniștea, aude bucuria, aude îndemnul lui Dumnezeu: „Du-te și fă asta!“.

R.B.: Acesta este un dar de la Dumnezeu, nu este neapărat un merit, nu?

M.S.: Nu este nici un merit, desigur, este darul lui Dumnezeu, așa cum bărbatul e dăruit cu mai multă putere trupească, de unde și mai mult curaj pentru a înfrunta pericole exterioare...

R.B.: Și poate aici e și paradoxul: deși bărbații sunt înzestrați cu mai mult curaj, în această situație femeile mironosițe au dat dovadă de mai mult curaj și au fost primele cărora Mântuitorul li S-a arătat. Totuși, Apostolii nu au crezut, când li s-a vestit.

M.S.: Da, așa este, și ele au fost trimise. Poate a fost și o lucrare a lui Dumnezeu ca să vindece odată această despărțire între bărbat și femeie prin niște calități care aprțin mai mult educației și mentalaității… Da, curajul, ca virtute, nu este o calitate specific bărbătească, ci este o virtute a omului, bărbat și femeie. Și sunt femei pe care cântările bisericești le numesc întocmai cu Apostolii. Slăbiciunea femeii este o slăbiciune trupească, este o slăbiciune fiziologică, este o gingășie și nu slăbiciunea de a înfrunta un risc, un pericol. Aici mai degrabă bărbatul zice: „să nu riscăm“…

R.B.: Da, curajul este, de fapt, o virtute creștină pe care trebuie s-o regăsim atât la bărbatul creștin cât și la femeia creștină.

M.S.: Curajul e virtute creștină când e altoit de harul lui Dumnezeu, acea putere în plus, care e puterea dumnezeiască, singura care transformă curajul-îndrăzneală în curaj-virtute. Fără curaj, omul trage înapoi în fața unui pericol, pentru că firea spune: o să te doară, o să-ți fie frică, o să mori… Și harul lui Dumnezeu spune: dar eu nu m-am născut ca să nu-mi fie frică, nu m-am născut ca să nu mor, ci m-am născut ca să fiu fericit, ca să fiu ca Dumnezeu, și dacă prin moarte voi fi fericit, iată, mor.

R.B.: Ne rupe frica de Dumnezeu?

M.S.: Da, frica bolnăvicioasă, ca patimă, ne rupe de Dumnezeu. Dar mila lui Dumnezeu e mai mare decât neputința noastră și ne iese în întâmpinare și ne spune: „Nu te teme, crede numai. De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?“.

R.B.: De fapt foarte des în Sfânta Evanghelie găsim acest îndemn: „Nu vă temeți!“, „Îndrăzniți!“…

M.S.: Da, pentru că Dumnezeu știe neputința firii omenești.

R.B.: Că e șovăielnică…

M.S.: Da. Din clipa în care omul s-a desprins de relația cu Dumnezeu și harul lui Dumnezeu n-a mai intrat în el. Harul este o putere, o energie dumnezeiască, necreată, care intră în puterea omului, în duhul omului, care e putere sufletească și o alimentează, o dublează, devenind duhovnicească… Și tot ce lucrează omul cu această putere nu mai este omenește, ci omenesc-dumneeiește. Omul nu mai simte, nu mai miroase, nu mai gustă, nu mai gândește doar omenește, nu mai are impulsuri doar omenești, totul se ridică la un nivel dumnezeiesc. În clipa în care omul a căzut, puterile lui s-au îmbolnăvit. A simțit numai omenește, de fapt dobitocește, pentru că omul fusese creat cu suflare divină în el. Așa, toate puterile și simțirile lui au căzut și decăzut și ele. De exemplu: frica. Ea, la început, era trăită de om ca o vibrație de adorare în fața măreției lui Dumnezeu, Care venea în Grădina Raiului, în răcoarea serii și te înfiorai în fața măreției și frumuseții și iubirii Lui. În același timp, Dumnezeu pusese frica în om și ca să sesizeze, prin această tresărire lăuntrică, orice pericol. Îi era necesară pentru că îngerul căzut, invidios pe fericirea omului, uneltea răutăți ca să-l piardă și pe el. Omul avea trebuință să simtă acest pericol și să se înfioare în fața lui și acest fior să-i aducă un plus de știință și de putință pentru a se apăra. Frica nu e decât un rezervor de energie cu care noi putem să fugim sau putem să ne batem cu lupul, nu?

R.B.: Depinde…

M.S.: Depinde de situație și de fiecare. Prin cădere însă a apărut frica de moarte, ca slăbiciune, frica omului de a-și pierde viața. Și avea dreptate, pentru că viața lui nu mai era alimentată de viață dumnezeiască. Și atunci frica aceasta a devenit afect și Dumnezeu știe cum e frica aceasta, Dumnezeu mă cunoaște pe dinăuntru, știe în ce hal a ajuns firea mea. Aceste neputințe ale omului: foamea, setea, oboseala, frica de moarte, toate acestea sunt numite afecte și sunt neputințe ale firii bolnave, căzute, pe care le-a luat și Mântuitorul când S-a întrupat. Și le știa dinăuntru. Și El S-a cutremurat în fața morții, și El a flămânzit, a obosit și a dormit, dar, care e deosebirea? Că nu a căzut în păcat din cauza lor. N-a făcut nici un păcat. Nouă, când ne e frică, suntem gata să facem mulțime de păcate din cauza ei. „Păi, ce era să fac, dacă mi-a fost frică? Am dat eu prima, decât să…, am furat, pentru că muream de foame…“ Înțelegeți? Aceste neputințe ne împing spre păcat. Ne trebuie o mare putere. Acum, asta e puterea noastră, să acceptăm mai degrabă să murim de foame decât să furăm. Mai degrabă să fim omorâți, decât să omorâm, mai degrabă să fim loviți, decât să lovim. De ce? Ca să iubim, ca să ne mântuim, să ieșim din cercul acesta: eu te omor pe tine, copiii tăi îi omoară pe copiii mei, copiii copiilor mei îi omoară pe copiii copiilor tăi… Iată rodul fricii: acest lanț al răutății și al distrugerii care duce în iad. Un iad pe pământ și dincolo de pământ.

R.B.: Să revenim la femeile mironosițe. Așadar, ele au fost curajoase, au fost evlavioase, au fost primele cărora li S-a arătat Mântuitorul înviat. Ce alte calități mai au?

M.S.: Au fost apostolii Apostolilor. Ce înseamnă apostol? Cel care e trimis, trimisul care să ducă vestea. Or, primul apostol, după înviere, a fost o femeie. Le-a trimis pe femei, a trimis-o pe Maria să le spună ucenicilor Săi că a înviat! Ea este apostolul Apostolulilor. Femeia are ceva de spus, Dumnezeu îi grăiește femeii ceva ce bărbatul ar trebui să asculte pentru că nu știe. Primul apostol al urmașilor Apostolilor este o femeie. Primul om care îl vestește pe copil că Dumnezeu este, este mama, care îi face semnul crucii, care îi pune iconița la pătuț, care îl duce în brațe la biserică. Sigur, pe la 2-3 ani îl mai ia și tati să se mândrească cu el acolo… dar la început mamele…

R.B.: Îl formează.

M.S.: Ea este primul apostol. Ea îi spune: există Dumnezeu și tu ești copilul Lui, nu ești numai al meu.

R.B.: Așa este, mulți copii, când îi întrebi „de unde știi?“, zic: „de la mama“.

M.S.: De la mama, de la bunica, de la mamaia, deci de la o femeie. Apoi vin apostolii, ucenicii, care-l investesc, îl ung, îl așează în ascultarea și în rânduiala lui în Biserică, pentru că asta e lucrarea bărbatului, să zicem, iconom, administrator al Sfintelor Taine. Așa sunt numiți Apostolii și urmașii lor. Dar vestirea: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu este Viață, Dumnezeu Se mănâncă, Dumnezeu Se pupă, Dumnezeu doarme cu noi, este adusă, propovăuită de apostolul femeie. Ea e trimisă să-i spună. Și dacă pruncul a avut o mamă care l-a pus în legătură cu Dumnezu prin Biserică încă din prima săptămână de sarcină, și-i cântă și se roagă, acela din pântec va fi apostol cu adevărat, fie că este mitropolit, sau episcop, sau preot, sau operator de televiziune, sau zugrav, el poate să fie apostolul lui Hristos, el poate să fie vestitorul veștii celei noi: Dumnezeu face din noi sfinți.

R.B.: Este femeia mironosiță femeia ideală?

M.S.: Nu există femeie ideală. Idealul e o minciună, este o lozincă sugerată de diavol. Noi suntem nefericiți de cele mai multe ori pentru că avem un ideal. Cine își alege un ideal…

R.B.: Așa se zice: toți tindem spre un ideal.

M.S.: Suntem imaturi.

R.B.: Suntem bolnavi de idealuri?

M.S.: Idealul e o idee, maică, noi nu trebuie să trăim după idei, noi trebuie să trăim după un model care mă face. Modelul nostru este Hristos, modelul meu este Maica Domnului, modelul meu e femeia sfântă, modelul meu este Dumnezeu care îmi dă putere să mă fac. Idealul mă face să-mi imaginez că sunt și mă supăr pentru că lumea nu zice că sunt. Suntem foarte supărați că nu suntem cum ne-ar plăcea nouă să fim. Idealul e o minciună. Înțelegeți? Și ideile. „Eu trăiesc după ideile mele, am principii…“ – ești un om mort dacă ai principii! Principiile tale sunt pușcăria ta. Ce e aia să ai principii? Trebuie să fii viu, să ai credință, să zici: „Doamne, acum ce să fac? Până acum am făcut așa. E… nu mi-a mers bine, uite, acum fac așa, Doamne, dacă așa zici Tu…“. Acesta este un om viu. Pentru că principiile sunt produse ale rațiunii noastre înțepenite. De frică nu ne călcăm principiile.

Lumina Invierii - Mitropolit Bartolomeu Anania

Scrisoare Pastorală de Paști a Înaltpreasfințitului Bartolomeu Valeriu Anania (2003)

http://bartolomeuanania.blogspot.ro/

Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!

De este cineva credincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat.
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă.
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urma ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plată.
Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă.
Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua.
Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi.
Masa este plină, ospătaţi-vă toţi.
Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.
Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii.
Să nu se plangă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte.
 Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea.
Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat. A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ţi este moarte, boldul?
Unde-ţi este iadule, biruinţa?
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.
 Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii.
 Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.
 Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.
 Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut.
 Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Intrati întru bucuria Domnului!

Doxologia.ro

Hristos a înviat!

Hristos a înviat!

Bunul Dumnezeu să vă dăruiască pace şi bucurie!

„Întâlnire cu Joe Black”

Ştiu că ţi-e greu! E limpede că nimic din tot ceea ce simţi acum nu seamănă cu ceea ce ţi-ai fi dorit cu adevărat. Văd, cum altfel să nu văd, că inima ţi-e împietrită de griji, de spaime, de îndoieli. Dar am pentru tine certitudinea că nu poate fi atât de simplu să te pierzi în deznădejde fără măcar să fi încercat contrariul. Şi totuşi nu-i cazul să forţezi atât de mult limitele. Primeşte totul aşa cum este şi doar fă efortul de a înţelege ce ţi se întâmplă.
A fi fericit nu e tot una cu iscusinţa de a confecţiona aparenţe. Chiar poţi să-ţi imaginezi că toţi cei care zâmbesc jovial fac asta cu toată inima?! Nu! E doar jocul unor complezenţe cărora vor a le face faţă. De fapt, fiecare are singurătatea lui, fricile lui. Lumea însăşi este un puzzle imens, construit din frânturile unor vieţi ce vor să pară altfel decât sunt cu adevărat. Dar tu… nu ai cum să vrei să fii astfel !
Primul pas ca să te salvezi este chiar acesta: să înveţi să te izbăveşti din hăţişul aparenţelor. Şi acum, fiindcă ai devenit tu însuţi, te rog să-ţi pui cele mai serioase întrebări pe care ţi le cere persoana pe care o târăşti zi de zi în propriul trup. Ce vrei cu adevărat de la tine însuţi?! Ce aştepţi de la ceilalţi?! Ce-ţi spune ţie relaţia cu Dumnezeu?! Ai o relaţie cu Dumnezeu?! Sau nu?!
Se pare că chiar ai avut răbdare, dacă ai ajuns să citeşti până aici! Asta înseamnă că te preocupă persoana ta. Dar mai înseamnă ceva! Înseamnă că-ţi pasă că exişti şi nu îţi este indiferentă percepţia celorlalţi despre tine. Cel mai greu lucru de pe lume este să recunoşti despre tine anumite lucruri. Dacă faci un astfel de exerciţiu de recunoaştere, nu ai cum să nu descoperi cât îţi eşti de străin, cât eşti de singur cu tine şi cât poţi fi de rău, abominabil chiar, în unele situaţii pe care viaţa ţi le-a scos în cale.
Vrei să ştii ce-ţi lipseşte?! Am să-ţi spun, pentru că bănuiesc! Îţi lipseşte …
Dar mai bine spune tu! Şoptit! Să nu te audă nimeni altcineva decât omul tău de suflet, duhovnicul, sfetnicul tău de taină pe care îl ai sau pe care nici nu ştii că se cuvine să-l cauţi chiar azi! Nu mai ai timp! Nu mai amâna atât de mult! Vei regreta să afli că poimâine ar fi prea târziu! Deja, poate un „mâine” nici nu mai există! Şansa ta este ziua de azi. Nu mai poţi miza pe ziua de mâine!
Ai văzut filmul „Întâlnire cu Joe Black”?! Ce-ai simţi dacă peste câteva clipe ţi s-ar arăta un înger şi ţi-ar spune: „Pregăteşte-te de drum! Mai ai la îndemână doar o singură zi pentru viaţa ta cea de aici! Mâine plecăm spre ceruri!?”.
Hm! Prea multe întrebări! Crezi că sensul pentru care ai venit pe lume ar fi acela de a fi abandonat în seama morţii? Te simţi frustrat de limita asta, te simţi condamnat?! Nu! N-ar trebui!
Am pentru tine cea mai neobişnuită veste: a venit Paştele! Iar noi mergem de acum cu chipul înţelegerii către Ierusalimul cel de Sus. Acolo nu poate fi nici moarte, nici frică, nici suspin! Acolo va fi Viaţă şi Înviere! Ridică-te în Lumină!

Preot Lucian Grigore
Revista Orthograffiti, nr. 20

Hristos a înviat!

Hristos a înviat, Bucuria mea! 

(Sf. Serafim de Sarov)

Vino, Doamne!

Nu e nevoie sa baţi tu la uşa Domnului, ci doar să-I deschizi! El este deja la uşa inimii tale şi bate! Auzi? Fiecare bătaie a inimii tale este, de fapt, bătaia Lui la uşa ei! Când Îi vei deschide, bătăile inimii tale vor deveni sunetul auzit al neauzitelor Lui cuvinte de iubire! Curaj!
Maica Siluana

*
Vino Doamne!

Domnul să ne ajute ca zilele ce urmează să le petrecem în El!
Să arătăm Domnului iadul din noi pentru a pogorî și în el și a-l birui prin Învierea Lui!
Domnul să ne aducă la lumină, încredințându-ne că fără El nu putem face nimic. Prin lepădarea de orice nădejde în noi, să-L chemăm pe El și Lui să ne încredințăm.
Domnul să ne ajute să ne îndurăm să ridicăm crucea păcatelor noastre, să Îl chemăm în ajutor și să avem încrederea că prin Cruce vine Învierea.
Domnul să vă bucure!

Maica Siluana cu obștea

Învierea la Aiud-Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară şi în noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi am cântat „Hristos a înviat!”. La început în gând, pe urma am simțit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară pe culoar şi sigur gardianul m-au auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea, cele mai dragi amintiri. Să ştiti, în timpul acela de izolare, au fost relația mea cu studenții de la Teologie şi amintirile copilariei. Era o relatie de inocenţa, inocenţa copilariei şi inocenţa aceasta a tinerilor care mă suportaseră în timpul predicilor mele.

A doua zi dimineata garda se schimba la ora şapte. Pe secţie la noi – era secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni (era o secţie mai mare). Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi nu ştiu la ce se uita să vadă dacă este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.

În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care arăta atâta gingăşie, o frumuseţe masculină, să nu fie un om gingaş. Cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria tortură. Când auzeai strigătele…

Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!”. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!”.

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!”, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră”. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală”.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Suferinţa ca binecuvântare”,
Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, pag. 31-35

Lumina Sfântă de la Ierusalim

Lumina Sfântă de la Ierusalim. Dovezi şi mărturii from OODE on Vimeo.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat din morți

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte

Viață dăruindu-le!

Taina Învierii, Arhimandrit Teofil Paraian

Preacuvioase părinte, dragi studenţi, ieri seara în legătură cu taina Jertfei am venit şi cu unele aprecieri în legătură cu taina Învierii, pentru că numai aşa se poate înţelege taina Jertfei Mântuitorului. Numai în perspectiva Învierii are valoare de jertfă Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pătimirea pe care a suferit-o pentru noi. Fără Înviere ziceam că Răstignirea ar fi fost un fapt obişnuit. Ar fi putut conta pentru mulţi ca o pedeapsă, cum a şi contat pentru cei care nu au ştiut de Înviere şi care nu au crezut în Înviere, care au zis că un tâlhar a primit o pedeapsă. Ori noi, care ştim că Domnul Hristos a înviat din morţi şi că este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, credem că Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos a fost o jertfă, pătimirea Lui a fost o jertfă adusă pentru ispăşirea păcatelor noastre, pentru ispăşirea păcatelor lumii, pentru mântuirea lumii.

Sunt unii dintre creştini care nu sunt cinstitori ai Crucii Domnului nostru Iisus Hristos, spunând că crucea a fost o unealtă de chinuire. Noi însă credem altceva. Credem că crucea a fost un altar de jertfă. E adevărat că a fost chinuit Domnul Hristos pe cruce dar El a intrat întru mărirea Sa, după firea omenească, prin cruce, şi după Învierea Sa din morţi, vorbind cu cei doi călători spre Emaus, le-a spus mustrându-i: "Oare nu trebuia Hristos să pătimească şi să intre întru mărirea Sa?" (Luca 24, 26). Aceasta arată că Domnul Hristos pune accent pe jertfa Lui şi o arată ca fiind un mijloc de mântuire. Firea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos a fost înviată din morţi, respectiv a înviat Domnul Hristos cu trupul din morţi, pentru că sufletul nu moare niciodată şi nici dumnezeirea nu poate muri.

Noi ştim că la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-a întâmplat lucrul următor: orice moarte înseamnă despărţirea sufletului de trup. Domnul Hristos are fire omenească deplină şi fire omenească înseamnă trup şi suflet, suflet şi trup. Noi vorbim de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de înomenirea Fiului lui Dumnezeu, dar prin aceasta nu înţelegem că firea dumezeiască s-a unit doar cu trupul omenesc, s-a întrupat. Şi când zicem că s-a întrupat înţelegem că s-a unit cu firea omenească constătătoare din suflet şi trup, din trup şi suflet. Deci Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a luat un trup, un simplu trup în care S-a întrupat dumnezeirea, ci a luat omenitatea, adică a luat pe om aşa cum este el în întregime. De ce? Pentru că altfel nu avea cum să mântuiască firea omenească, care nu e numai trup ci e şi trup şi suflet.

Prin urmare, la moartea Mântuitorului s-a întâmplat despărţirea sufletului de trup şi despărţirea firii omeneşti de firea dumnezeiască, nu în înţelesul că s-a făcut o separare, ci că dumnezeirea de fapt a rămas cu cele două elemente ale fiinţei omeneşti, cu sufletul şi cu trupul, cu sufletul S-a pogorât în iad, cu sufletul şi cu dumnezeirea, cu trupul şi cu dumnezeirea a rămas în mormânt şi cu dumnezeirea, care e pretutindeni, Domnul Hristos a fost şi în rai cu tâlharul, căci i-a promis tâlharului: "Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43), i-a promis că vor fi împreună în rai.

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este şi rămâne taină, oricât am vorbi noi despre Învierea Domnului Hristos nu putem ajunge la înţelegere deplină. Ştiţi, poate ştiţi mai bine zis, că este o alcătuire între catavasiile Crucii în care Învierea este prezentată expres "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu", adică ceva care e mai presus de ceea ce putem noi înţelege cu puterile firii şi de fapt e mai presus de ceea ce putem înţelege noi deplin. În orice caz nu ajungem niciodată să înţelegem Învierea Mântuitorului, pentru că este mai presus de fire.

Deci în ce a constat Învierea Mântuitorului Hristos? A constat în învierea trupului, în unirea lui cu sufletul, deci sufletul la Învierea Domnului Hristos s-a unit cu trupul Domnului Hristos şi prin putere dumnezeiască a înviat din morţi. Despre acest lucru e scris în Sfintele Evanghelii, în cele patru Evanghelii. Fiecare Evanghelist prezintă Învierea Domnului Hristos ca realitate, nu o explică, nici nu face aprecieri asupra Învierii, ci fiecare Evanghelist prezintă Învierea ca o realitate, ca ceva care s-a întâmplat.

Domnul Hristos a rânduit ca jertfa Lui să fie pomenită până la sfârşitul veacului prin Sfânta Liturghie: "Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). Deci Domnul Hristos nu are nici o ezitare când e vorba de a se pomeni jertfa, ci chiar a lăsat să I se pomenească jertfa. Şi noi pomenim jertfa Domnului Hristos împreună cu celelalte câte s-au întâmplat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, deci Răstignirea, înmormântarea, Învierea, Înălţarea la cer, toate acestea sunt cuprinse în Sfânta Liturghie care este o sărbătorire cuprinzătoare. Nu se fac aprecieri în Sfânta Liturghie în legătură cu valoarea Jertfei, cu valoarea Învierii, cu valoarea Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ci ni se prezintă ca nişte lucruri reale în care noi credem.

Sfintele slujbe ale Bisericii însă, slujbele de la Paşti în special, slujbele de dumineca, sunt prăznuitoare ale Învierii Mântuitorului Hristos. Paştile se prăznuiesc cu sărbătorire deosebită la Paşti, dar Paştile se repetă în fiecare duminecă, cu câteva excepţii doar: nu se prăznuieşe Învierea Domnului Hristos ca o prelungire a Paştilor la Rusalii, în dumineca Rusaliilor, pentru că atunci se sărbătoreşte pogorârea Duhului Sfânt; în Dumineca Floriilor, pentru că atunci se prăznuieşte intrarea în Ierusalim, deci altceva decât Învierea; şi apoi dacă într-una din dumineci cade o sărbătoare împărătească, cum este Schimbarea la faţă, Ziua Crucii, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Botezul Domnului Hristos, atunci se anulează însemnătatea de praznic a Învierii pe care o are dumineca şi se prăznuieşte numai praznicul respectiv, sărbătoarea care coincide într-o zi de duminecă. În rest toate duminecile sunt pomenitoare, sărbătoritoare a Învierii Domnului Hristos. Aşa încât am putea zice că în fiecare duminică avem şi Paştile. Iar Sfânta Liturghie este o prăznuire de Paşti, o continuare a Paştilor şi chiar se spune la Sfânta Liturghie, de către clericii care se împărtăşesc, după ce se împărtăşesc spun şi cuvintele "O Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase, o Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale". Noi pomenim deci Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu numai la Paşti, ci în toate duminicile, cu mici excepţii, şi în toate Liturghiile avem o prelungire a Paştilor.

Am zis că despre Învierea Domnului Hristos ne relatează Sfinţii Evanghelişti. În fiecare Evanghelie avem istorisiri ale Învierii, ale împrejurărilor în care a înviat Domnul Hristos, şi a arătărilor Mântuitorului care au urmat după Înviere. Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28 al Evangheliei sale are aprecieri în legătură cu Învierea, respectiv prezentarea celor ce au fost în legătură cu Învierea. La fel Sfântul Evanghelist Marcu, avem în capitolul 16 astfel de relatări, în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 24, tot capitolul, şi în Sfânta Evanghelie de la Ioan, două capitole, 20 şi 21. De fapt cercetările făcute asupra Evangheliei de la Ioan au ajuns la concluzia că Evanghelia de la Ioan se sfârşeşte cu ultimul verset din capitolul 20, iar capitolul 21 din Evanghelie este un adaos scris de ucenicii Sfântului Ioan Evanghelistul. În realitate noi citim din Evanghelia de la Ioan, zicem că şi capitolul 21 e tot de la Ioan, nu se spune altceva în legătură cu aceasta, dar cercetările mai noi au ajuns la concluzia că ultimul capitol e un adaos. În Faptele Apostolilor se fac la fel unele afirmaţii în legătură cu Învierea Domnului Hristos. Sfântul Apostol Pavel în capitolul 15 din Epistola I către Corinteni, într-o bună parte din capitol, mai ales în partea de început, are aprecieri în legătură cu cele ce s-au întâmplat la Înviere.

Cât priveşte Învierea însăşi, este o taină. Adică noi am spus şi ştim aceasta că înviere înseamnă revenirea trupului la viaţă, unirea cu sufletul şi cu dumnezeirea în cazul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ştim că aceasta înseamnă învierea. Dar ea rămâne totuşi o taină. Şi de fapt Învierea nu a văzut-o nimenea. Nimeni nu L-a văzut pe Domnul Hristos înviind, L-a văzut înviat. Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia sa relatează că în dimineaţa celei dintâi zile după sâmbătă, respectiv în dumineca de după răstignirea Mântuitorului, după moartea Mântuitorului, dimineaţa, când s-au dus mironosiţele la mormânt, Domnul Hristos înviase. Şi Mântuitorul S-a întâlnit cu femeile mironosiţe şi le-a zis "Bucuraţi-vă!" (Matei 28, 9) şi "Nu vă temeţi!" (Matei 28, 10). Tot Sfântul Evanghelist Matei spune că în dimineaţa acelei zile, în dimineaţa zilei în care a înviat Domnul Hristos, s-a prezentat un înger la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi de lumina îngerului străjerii care erau de faţă, şi despre care vorbeşte numai Sfântul Evanghelist Matei - deci ceilalţi evanghelişti nu spun că a fost străjuit mormântul, dar Sfântul Evanghelist Matei ne informează că mormântul a fost străjuit de ostaşi puşi de mai marii iudeilor, cu învoirea lui Pilat - după ce ei au pecetluit mormântul şi străjerii au fost puşi ca nu cumva, ziceau ei, să se întâmple ceea ce a zis "înşelătorul" acela - aşa Îl numeau pe Domnul Hristos, înşelător - că El va învia şi ucenicii să-L fure şi să zică ei că de fapt a înviat (cf. Matei 27, 62-66). Au pus strajă, au pecetluit mormântul. Ceilalţi evanghelişti nu spun despre aceasta, de fapt fiecare dintre evanghelişti a scris ceea ce a crezut el că este important pentru cititorii săi. Evangheliile nu au fost scrise pentru noi, au fost scrise pentru primii cititori. A rânduit Dumnezeu să ajungă Evangheliile până la noi şi noi citim Evangheliile, avem elemente de istorisire cuprinse în Evanghelii şi aceste elemente de istorisire ne informează. Dar de fapt nici unul dintre noi, eu cred că nici unul dintre câţi sunteţi aici n-aţi învăţat despre Învierea Domnului Hristos din Evanghelie. Chiar dacă am ascultat cu toţii Evanghelia citindu-se la sfintele slujbe, am putea zice că am învăţat de la sfintele slujbe în cazul acesta, din cuprinsul sfintelor slujbe, am învăţat din atmosfera din jurul nostru, am învăţat din credinţa înaintaşilor noştri.

Ştiţi că la Paşti se obişnuieşte ca atunci când se întâlnesc credincioşii între ei, să zică, ca cel dintâi cuvânt, "Hristos a Înviat!", şi se răspunde "Adevărat a Înviat!". E o mărturie. De fapt nu e un salut în cuvintele acestea de întâlnire, ci e o mărturie despre Înviere. Ea pare ca un salut, că în loc de "Bună ziua", de pildă, zici "Hristos a Înviat". Poţi să zici "Hristos a Înviat" şi după aceea să zici "Bună ziua". Şi pentru că se zic cuvintele acestea, ele par ca un salut, dar nu sunt un salut, sunt o mărturie, o mărturisire despre Învierea Domnului Hristos.

Acest lucru noi l-am învăţat înainte de a şti ce înseamnă "Hristos a Înviat". De pildă eu, când eram copil, ştiu eu, oi fi avut patru, cinci ani, îmi aduc aminte - şi zic aşa, cumva întâmplător că îmi aduc aminte, nu ştiu cum de mi s-a împlântat în minte lucrul acesta - că a zis mama către mine: "Du-te la mama tână - mama tână era bunica, mama tatălui meu, şi noi locuiam în aceeaşi casă, în camere diferite - şi zi ?Hristos a Înviat?, şi apoi mama tână îţi dă un ou". M-am dus la mama tână şi am zis "Hristos a Înviat, mama tână!" şi mama tână a zis "Adevărat că a Înviat, hai să-ţi dea mama tână un ou". Mi-aduc aminte de lucrul acesta şi de ce îl amintesc? Pentru că eu de fapt atunci nu ştiam ce înseamnă "Hristos a Înviat" şi pentru că de fapt nu ştiam ce înseamnă "Adevărat a Înviat", dar eram introdus într-o atmosferă de Paşti pe care cei care erau în jurul meu o înţelegeau şi o trăiau, pe când eu participam la atmosfera aceasta dar nu o înţelegeam. Au trecut ani şi ani peste mine, bineînţeles am participat la slujbele Bisericii şi când nu ştiam ce se spune la Biserică. Când eram copil credeam că nici nu se spune nimic, decât se scot nişte sunete la biserică. Cu vremea am început să-mi dau seama că totuşi se spune ceva, după aceea am învăţat texte pe de rost, din copilărie ştiam Liturghia, tot ce spune preotul ştiam, dar nu înţelegeam, sau în orice caz nu apreciam în adânc lucrurile pe care le puteam exprima cu cuvântul, ca o poezie.

Biserica însă, introducându-ne în această atmosferă a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vine şi cu nişte lămuriri, cu nişte aprecieri asupra Învierii, mai ales în slujba de la Paşti. Pentru noi slujba de la Paşti nu este un simplu cadru în care se citeşte Evanghelia, pentru că la drept vorbind Evanghelia ar trebui să fie temeiul credinţei noastre în Învierea Domnului Hristos pentru că în Evanghelie se scrie despre Înviere. Ori temeiul credinţei noastre e credinţa celor din jurul nostru, e credinţa celor care mărturisesc aceeaşi credinţă. Apoi slujbele în general, şi temeiul din Evanghelie vine, am putea zice noi, în ultimul rând, deşi cei care vor să studieze despre Învierea Domnului Hristos, despre ceea ce spun evangheliştii, despre ceea ce se spune în Faptele Apostolilor, pot să citească şi să studieze. Însă nimenea nu învaţă despre Înviere, nu se încredinţează despre Înviere prin studiu. Nu poţi să zici către cineva uite, ia Evanghelia şi citeşte şi te convingi despre Învierea Domnului Hristos. Nici noi nu ne-am convins aşa.

Eu când eram tânăr, şi mai ales când eram student la Teologie mi-am propus să cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos şi să citesc în Faptele apostolilor ceea ce au scris Sfinţii Apostoli despre Învierea Domnului Hristos şi până la urmă mi-am dat seama că totuşi nu e convingător. Adică noi avem informaţie, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Şi de fapt cred că nimenea nu a avut încredinţarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru că Învierea fiind mai presus de ceea ce poate aştepta cineva, nu ajunge nimenea să se încredinţeze despre Înviere din informaţie. Nici din informaţia Evangheliei, nici din informaţia prin cuvânt, prin predică, ci ajunge să se încredinţeze prin ceea ce s-au încredinţat cei care au ajuns să-şi spună "Hristos a Înviat", nu ca formulă, ci ca realitate, ca mărturisire de credinţă, şi aceia, de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.

Atmosfera din jurul nostru ne introduce într-o gândire şi într-o trăire realizate de cei din jurul nostru, dar putem rămâne ca persoane singuratice, putem rămâne absenţi de la încredinţare. Încredinţarea o dă Dumnezeu. Nu există nici unul dintre câţi sunt prezentaţi în Evanghelii ca oameni care s-au convins de Învierea Domnului Hristos şi care au dus mai departe convingerile lor şi au făcut mărturisiri despre Înviere, nici unul nu s-a încredinţat altfel decât prin prezenţa Domnului Hristos, prin ceea ce a lucrat Domnul Hristos în ei.

Femeile mironosiţe. De exemplu să o luăm pe Maria Magdalena întâi. Maria Magdalena s-a dus la mormântul Domnului Hristos dis- de-dimineaţă. Şi a găsit mormântul descoperit, piatra a văzut-o dată la o parte, mormântul a rămas gol. Şi atunci ea s-a gândit că cineva L-a furat pe Domnul Hristos. Nu s-a gândit că a înviat, şi s-a dus la ucenici, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, şi le-a spus: "Au furat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus" (Ioan 20, 2). Ucenicii au luat aminte la ceea ce a spus Maria Magdalena dar nu ni se spune că ar fi zis "A, nu L-a furat nimeni, a Înviat din morţi, că doar a spus înainte de pătimirea Lui că va învia". Nici ei nu s-au gândit la această posibilitate. S-au dus şi au văzut mormântul fără trupul Domnului Hristos, dar au văzut giulgiurile rămase în mormânt ca mărturie despre Înviere. Între timp Maria Magdalena L-a văzut pe Domnul Hristos înviat şi a crezut că e grădinarul. Când a întrebat-o Domnul Hristos "Femeie, de ce plângi, pe cine cauţi?", ea şi-a spus gândul ei: "Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus pe El". Şi atunci, crezând că Domnul Hristos e grădinarul, a zis "Dacă L-ai luat Tu şi L-ai pus undeva, spune-mi unde L-ai pus", să mă duc să-l iau. Şi atunci Domnul Hristos a zis din nou "Marie!" şi Maria Magdalena şi-a dat seama că e Domnul Hristos, i-a cunoscut glasul, şi a zis "Rabuni!" (Ioan 20, 3-16), atât a zis. Cel puţin Evanghelia nu ne spune că a zis mai mult. Şi după aceea s-a dus la ucenici şi le-a spus "Hristos a Înviat!", adică nu a mai zis "L-au furat" ci a zis "Hristos a Înviat", "Am văzut pe Domnul" (Ioan 20, 18). Aceasta însemna "Hristos a Înviat", L-am văzut eu, sunt încredinţată că Hristos a înviat.

Femeile mironosiţe la fel, după ce L-au văzut pe Domnul Hristos înviat, au mărturisit că Domnul Hristos a înviat. Apoi cei doi care mergeau spre Emaus. S-au întâlnit cu Domnul Hristos şi şi-au mărturisit informaţiile pe care le-au spus, adică nu şi-au mărturisit credinţa în Înviere. Spuneau că au fost unele dintre femei la mormânt, au spus că L-au văzut, au văzut vedere de îngeri, dar ei spuneau aceasta nu ca o încredinţare a lor, ci spuneau aceasta ca o informaţie. Se zice că e posibil, probabil şi aşa mai departe. Ori cu probabilitate, cu posibilitate nu ajungi la convingeri. Şi abia după ce s-au întâlnit cu Domnul Hristos şi s-au încredinţat că Domnul Hristos a mers cu ei pe cale, şi L-au cunoscut la frângerea pâinii, când Domnul Hristos a şi dispărut de lângă ei, abia atunci au ajuns ei să-şi dea seama că Domnul Hristos a înviat şi că L-au văzut pe Domnul Hristos. Şi nu au mai putut sta în Emaus, s-au dus la Ierusalim să le spună celorlalţi că Hristos a Înviat şi ceilalţi ucenici ziceau că e adevărat că a înviat, că S-a arătat lui Chefa, lui Simon Petru (Luca 24, 34).

Mare lucru, să ştiţi. Adică Domnul Hristos nu l-a lăsat pe Sfântul Apostol Petru în întristarea de pe urma lepădărilor, ci îndată după Înviere i S-a arătat şi lui. Nu ni se spune în ce împrejurări. Sfântul Evanghelist Luca dă mărturie despre faptul că ziceau ucenicii "Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Petru". Apoi şi ceilalţi care L-au cunoscut pe Domnul Hristos, afară de Sfântul Apostol Toma. Ştiţi că nu a fost de faţă când Domnul Hristos S-a arătat ucenicilor şi a zis că el nu va crede. Dacă nu va pune el mâna să se convingă, nu va crede. E o mărturisire de necredinţă şi e foarte interesant că în ziua de Paşti, la Vecernie, e rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie despre întâlnirea Domnului Hristos cu ucenicii Săi în ziua Învierii, în seara zilei în care a înviat. Şi Evanghelia care se citeşte în ziua de Paşti la Vecernie se termină cu această necredinţă a Sfântului Apostol Toma. "Nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cu aceste cuvinte se termină. Nu le-a fost frică sfinţilor care au rânduit lucrul acesta că nu vor crede oamenii dacă vor afla despre necredinţa unuia dintre ucenici. Până la urmă s-a convins şi Sfîntul Apostol Toma. Cum s-a convins? L-a convins Domnul Hristos, i S-a arătat Domnul Hristos care i-a zis "Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, adu degetul tău şi îl pune în urmele cuielor şi nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 27).

Stimaţi ascultători, aici este o chestiune care e bine să o avem în vedere, şi anume în Sfânta Evanghelie nu ni se spune dacă Sfântul Apostol Toma a pus sau nu a pus mâna acolo unde erau semne ale Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în coastă sau pe mâini sau pe picioare. Deşi să ştiţi că şi Sfântul Evanghelist Luca relatează că ucenicii, când L-au văzut pe Domnul Hristos, au stat la îndoială şi erau cuprinşi de teamă şi de bucurie, şi în această stare nu au putut să se încredinţeze de Înviere. Ei credeau că văd un duh şi atunci Domnul Hristos a zis către ei: "Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul carne şi oase nu are, precum Mă vedeţi pe Mine având" (Luca 24, 39). E vorba de materialitatea trupului, deşi nu e o materialitate cum sunt trupurile noastre şi cum a fost trupul Domnului Hristos înainte de Înviere, dar în orice caz e şi ceva din materie, pentru că şi materia trebuie salvată. E adevărat că Domnul Hristos după Înviere a intrat prin uşile încuiate la apostolii Săi, în două rânduri, şi condiţiile trupului sunt altele decât cele de dinainte de Înviere, dar realitatea este că Domnul Hristos le-a spus "Pipăiţi-Mă şi vedeţi". Încredinţaţi-vă şi prin pipăire, nu numai prin vedere.

Nu ni se spune că Sfântul Apostol Toma a pus mâna şi de aceea sunt unii, cu greşeală, care spun că nici nu a pipăit Sfântul Apostol Toma pe Domnul Hristos. Însă toţi aceştia contrazic Biserica. Biserica mărturiseşte clar şi apăsat, din ziua de pomenire a Sfântului Apostol Toma, deci de la Dumineca Tomii şi până la sfârşitul săptămânii care urmează Duminecii Tomii, că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Domnului. Şi între altele zice aşa: "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce s-a pipăit. Căci dacă n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele de sus şi cele de jos? - ne gândim la cele ce s-au întâmplat la pătimirea Domnului Hristos, când s-a cutremurat pământul şi celelalte. Cu adevărat, acest dar lui Toma i s-a dat a o pipăi pe aceasta şi a striga: Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Aici e o teologie deja. Nu e numai o constatare, o relatare, o informare, ci e o teologie. Dar în orice caz se afirmă de patru ori în alcătuirea aceasta scurtă că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului, aşa încât greşesc toţi aceia care contrazic Biserica sau care socotesc că au o părere mai bună când afirmă că Sfântul Apostol Toma nu a îndrăznit, nu a împlinit ceea ce i-a zis Domnul Hristos - "pipăie" - ci s-a încredinţat fără pipăire. Nu avem voie să facem aşa ceva. Dacă Biserica are un punct de vedere, noi trebuie să ne unim cu punctul de vedere al Bisericii. Şi dacă noi suntem cinstitori ai Sfântului Apostol Toma şi avem în vedere evenimentul acesta, noi îl sărbătorim, îl cinstim după rînduiala Bisericii şi cu rânduielile Bisericii. Ori Biserica ne spune că "dreapta cea de lut" a lui Toma, mâna materială a lui Toma s-a apropiat de "coasta Domnului cea de foc", coasta Domnului o prezintă ca fiind coastă de foc pentru că era pătrunsă şi de dumnezeire. Ori dumnezeirea e prezentată de multe ori ca foc mistuitor. "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipăi - ce? - osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce s-a pipăit. Căci dacă nu ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile - respectiv e Învierea care cuprinde şi patimile - care au zguduit cândva şi cele de sus şi cele de jos. Cu adevărat, acest dar - e un dar - lui Toma i s-a dat - a pipăi coasta, a pipăi pe Domnul Hristos, a pipăi semnul lăsat de suliţa care a străpuns coasta Mântuitorului - a o pipăi pe aceasta şi a striga: - lui Hristos - Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

E o teologie a Învierii în Ortodoxie. E Ortodoxia, credinţa ortodoxă despre Învierea Domnului Hristos. Şi mai e ceva în Ortodoxie, în legătură cu taina aceasta a Învierii mai presus de lume. Noi avem afirmaţii la sfintele slujbe că Învierea s-a petrecut înviind Domnul Hristos străbătând piatra de pe mormânt. Deci nu a fost înlăturată întâi piatra ca să poată ieşi Domnul Hristos din mormânt, ci prin piatră a înviat Domnul Hristos, a ieşit din mormânt prin piatră. Aceasta e credinţa Bisericii noastre. Şi aceasta se afirmă în anumite alcătuiri. De pildă: "Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind prea curat trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viaţă. Pentru aceasta Puterile cerurilor strigau Ţie, Dătătorule de viaţă: Mărire Învierii Tale, Hristoase; mărire împărăţiei Tale; mărire purtării Tale de grijă, Unule, Iubitorule de oameni" (Troparul Învierii glas I). Deci "piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule, dăruind lumii viaţă".

Sau la Paşti. La Paşti, la alcătuirile de la slujba de Paşti se zice aşa: "Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai vătămat cheile Fecioarei întru a Ta naştere şi ne-ai deschis nouă uşile raiului". Sau gândiţi-vă, de pildă, la o alcătuire din Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos în care, de asemenea, se spune că Domnul Hristos a ieşit din mormânt prin piatra pecetluită. După aceea a fost dată piatra la o parte de către îngeri - se spune în Sfânta Evanghelie - desigur cu scopul ca să se vadă mormântul gol de trupul Mântuitorului, să se vadă giulgiurile în care a fost înfăşurat Domnul Hristos.

Iată atâtea lucruri, atâtea elemente care ne menţin în sfera tainei Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne fac cunoscută Învierea ca realitate, dar care ne încredinţează că Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos e mai presus de lume şi rămâne taină, una dintre cele mai mari taine.

Dragi studenţi, iată nişte gânduri care ar trebui să le avem în vedere mai ales dumineca, mai ales la Paşti, mai ales când ni se pune în faţă Învierea Domnului Hristos. Noi înşine am ajuns la certitudinea despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos printr-o lucrare a Mântuitorului Însuşi în sufletele noastre. Nu din simplă informaţie. Dacă ar fi suficientă informaţia, atunci toţi oamenii informaţi ar şi crede. Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea "Ştie dar nu crede". Adică nu e destul să ştii, ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că "cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă", adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere. Credinţa în Învierea Domnului Hristos înseamnă convingere. La Paşti toate alcătuirile de slujbă sunt izbucniri de încredinţare a Învierii şi anume se spun cuvinte ca acestea: "Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând lăudăm pe Pricinuitorul, pe Unul Cel Binecuvântat Dumnezeul Părinţilor şi Preamărit". "Acum toate de lumină s-au umplut: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit". "Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a Înviat, veselia cea veşnică".

Dar este şi o intervenţie în care ni se arată calea pe care putem să ne încredinţăm. E de fapt ceea ce zice Domnul Hristos în Sfânta Evanghelie în Fericiri: "Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8), şi anume chiar la Paşti se spune: "Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii şi bucuraţi-vă zicând, luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă". Când poate ajunge omul să se încredinţeze despre Învierea Domnului Hristos? Când îşi curăţeşte simţirile, când se face receptiv pentru Învierea cea mai presus de lume, când îl învredniceşte Dumnezeu să fie încredinţat, nu numai informat, despre Învierea Domnului Hristos.

Aş vrea să reţineţi aceste lucruri şi mai ales faptul că Învierea Domnului Hristos e mai presus de lume, că Învierea Domnului Hristos e o taină, că Învierea Domnului Hristos nu o putem înţelege şi nu o putem primi ca adevăr decât în măsura în care Mântuitorul Însuşi, Mântuitorul Cel înviat ne încredinţează cum l-a încredinţat pe Sfântul Apostol Toma, cum l-a încredinţat pe Sfântul Apostol Petru, cum i-a încredinţat pe ucenicii de la Marea Tiberiadei, cum i-a încredinţat pe ucenicii cu care S-a întâlnit în ziua Învierii Sale, cum i-a încredinţat pe cei cinci sute care pe muntele din Galileea L-au întâmpinat pe Domnul Hristos şi s-au încredinţat de Învierea Lui şi cum i-a încredinţat pe toţi oamenii care au mărturisit cu adevărat Învierea Domnului Hristos. Pentru că să ştiţi că până la urmă martori ai Învierii Domnului Hristos nu sunt numai cei care L-au văzut înviat îndată după Înviere, ci toţi care cred în Înviere, toţi care credem în Înviere suntem martori ai Învierii Domnului Hristos. Şi suntem martori ai Învierii Domnului Hristos în măsura în care primim ca adevărat tot ceea ce ne spune Sfânta Biserică ca realitate, deci şi că a înviat străbătând prin piatră, prin piatra de pe mormânt, şi că a intrat prin uşile încuiate la apostoli, şi că a păzit întregi peceţile şi a înviat din mormânt aşa cum S-a născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute!

(...) 24 iulie 1996

Taina Învierii

Duminica Sf. Ap. Toma

Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. Ev. Ioan 20, 19-31

Duminica Sfantului Apostol Toma
Cum se vedeau semnele stricaciunii in trupul nestricacios?
Duminica Tomii
Noi, cei din Duminica Tomii
Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?
Acatistul Sfantului Apostol Toma

Predici la Duminica Tomii:
Sf. Ignatie Brianceaninov
Sf. Nicolae Velimirovici
Pr. Ilie Cleopa
Nicolae Steinhardt

ACATISTUL SFINTEI ÎNVIERI A DOMNULUI

După obişnuitul început, se zic:
Condacele şi Icoasele:

Condacul 1:

Aparătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Icosul 1
Ingerii, Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi, cei de pe pământ, învredniceşte-ne cu inimă curată a-Ţi cânta Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorâţi în păcate;

Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi, cei plecaţi spre pământ;

Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;

Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 2
Văzând, Doamne, oamenii căzuţi, Te-ai întrupat şi ai înviat pe toţi, dăruindu-le celor înviaţi toate spre mântuire. Înviază-ne şi pe noi cei omorâţi din pricina păcatelor, ca să-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 2
Mintea nu pricepe dumnezeiasca taină, cum izvorul vieţii înviază, omorând moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simţind bucuria învierii şi astfel fiind luminaţi, cu glas de bucurie duhovnicească grăim către Tine unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai intraăt prin uşile încuiate, intraă şi în casa sufletelor noastre;

Iisuse, Cel ce ai întâmpinat în cale pe ucenicii Tăi, întâmpină-ne şi pe noi, pe calea acestei vieţi, şi ne mântuieşte;

Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde şi inima noastră cea rece, spre dorirea de slava Ta;

Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut întru frângerea pâinilor, dă-ne şi nouă a Te cunoaşte în dumnezeiasca împărtăşanie;

Iisuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfânt ucenicilor Tăi, trimite-ne şi nouă pe acest Duh mângâietor de la Tatăl;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 3
Cu puterea Ta, cea dumnezeiască, înviind pe Lazar, înviază-ne şi pe noi cei ce suntem doborâţi de patimi şi zăcem în păcatul nepocăinţei, ca sculându-ne după glasul Tău, să cântăm cântare: Aliluia!

Icosul 3
Având putere asupra morţii, sufletele le-ai chemat din moarte, Iisuse. Cheama-ne şi pe noi, din adâncul păcatelor noastre, ca şi noi, curăţindu-ne simţirile, Ţie, celui ce străluceşti cu lumâna cea neapropiată, cu bucurie să-Ţi aducem cântare de biruinţă, aşa:

Iisuse, biruitorul morţii, biruieşte patimile noastre cele rele;

Iisuse, Datătorule de viaţă, dă-ne şi nouă o viaţă mântuitoare;

Iisuse, izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;

Iisuse, Cel ce ai săturat, cu cinci pâini şi doi peşti, cinci mii de barbaţi în pustie, afară de femei şi copii, hrăneşte-ne şi pe noi cu pâinea Ta cerească;

Iisuse, nădejdea celor căzuţi, scoate-ne şi pe noi din adâncul răutăţilor noastre;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 4
Viforul patimilor ne tulbură şi ne îneacă; ci Te rog pe Tine Iisuse, întinde-ne, ca şi lui Petru, mâna Ta cea de ajutor şi, cu puterea Învierii Tale, ridică-ne şi ne înalţă a cânta Ţie: Aliluia!

Icosul 4
Având îmbucurătoarea veste a învierii Tale, Iisuse, cerurile cu vrednicie se veselesc şi pământul se bucură; iar noi, prăznuind veselia cea veşnică, îndrăznim a-Ţi cânta unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce şezi întru lumina cea neapropiată, fii aproape tuturor creştinilor, după îndurările Tale;

Iisuse, Cel ce iubeşti zidirea Ta, nu ne uita pe noi cei de pe urmă;

Iisuse, Cel ce atragi inimile noastre la Tine, întoarce la Tine şi inima noastră cea ticaloasă;

Iisuse, Cel ce împlineşti toate cererile cele bune, împlineşte şi doririle noastre cele bune, ca mai mult decât toate să Te iubim pe Tine;

Iisuse, Cel ce primeşti orice picătură de lacrimi, nu depărta rugăciunile noastre;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 5
Viaţă de Dumnezeu plăcută izvorăşte din Tine, o, Iisuse, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru aceea Te rugăm pe Tine, ca să nu ne piardă pe noi ucigătorul de suflete, nici să ne inchidă gura ca să murim nepocăiţi, ci învredniceşte-ne să-Ţi cântăm: Aliluia!

Icosul 5
Văzând cu Duhul pe Dumnezeu înviat, veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă şi neroditoare, ci din izvorul nestricăciunii şi purtătorul de viaţă mormânt al Mântuitorului, care, pe pământul cel neroditor al sufletelor noastre udându-l, ne-a învăţat pe toţi a cânta unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ne-ai poruncit să primim scump sângele Tău, învredniceşte-ne fară de lipsă, a primi acest prea cinstit sânge;

Iisuse, Cel ce trimiţi ploaie asupra celor drepţi şi asupra celor păcătoşi, stropeşte-ne şi pe noi cu harul Tău, ca să aducem roadă duhovnicească;

Iisuse, Cel ce nu Te-ai scârbit de păcătoasa care Ţi-a sărutat cu lacrimi de pocăinţă picioarele Tale, dă-ne şi nouă a-Ţi uda picioarele Tale cu lacrimi de umilinţă;

Iisuse, Cel ce ai întărit pe Toma în credinţa învierii Tale, dă-ne şi nouă credinţă nefăţarnică;

Iisuse, Cel ce ai zis: căutaţi şi veţi afla, dă-ne şi nouă a Te găsi pe Tine;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 6
Propovăduind cu duhul neîncetat bucuria învierii tale, celei purtătoare de viaţă, Iisuse, Dumnezeul nostru, dă să fim şi noi, păcătoşii, părtaşi acestei învieri, ca neîncetat să cântăm în Ierusalimul cel de sus: Aliluia!

Icosul 6
Strălucind la toată lumea cu învierea Sa Domnul Iisus Hristos, acum toate le-a umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt; ca să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos, întru care întăriţi fiind vom cânta unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează şi ochii noştri cei întunecaţi;

Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pământul, ridică-ne şi pe noi de pe pământ la cer;

Iisuse, Cel ce Te-ai pogorât cu lumina Ta cea dumnezeiască în cele de dedesubt, pogoară-Te şi în adâncul inimilor noastre;

Iisuse, Cel ce ai scos din temniţele iadului sufletele ce te aşteptau, scoate-ne şi pe noi, păcătoşii, din întunericul mâhnirii, căci viaţa noastră de iad s-a apropiat;

Iisuse, Cel ce tuturor le întinzi prea curatele Tale mâini, cuprinde-ne şi pe noi, ticăloşii, în braţele Tale;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 7
Vrând Domnul Hristos ca să descopere oamenilor puterea dumnezeirii Sale, S-a acoperit cu pecetea lui Caiafa şi nestricând-o, înaintea celor ce-L păzeau, ca un purtător de biruinţă s-a sculat şi ne-a învăţat a-i cânta: Aliluia!

Icosul 7
Minunat şi cu nepuţinţă este a pricepe, cum ieri ne-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, iar azi ne sculăm împreună cu Tine, în Duh. Dar cu bucurie Iţi cântăm Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai înviat şi ai dat în dar tuturor viaţă, întraripează mintea noastră, ca să-Ţi urmeze Ţie pururea;

Iisuse, Cel ce ai sfinţit pământul cu picioarele Tale, sfinţeşte şi gândurile noastre, cele care se înalţă la Tine;

Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi cinstitul Tău chip, dă-ne şi nouă a avea pururea în sufletele noastre chipul învierii Tale;

Iisuse, Cel ce ai primit cei doi bani ai văduvei, primeşte şi de la noi cântarea aceasta;

Iisuse, Cel ce n-ai osândit pe femeia desfrânată, ci, prin puterea Ta, ai îndreptat-o pe calea cea bună, nu osândi nici buzele noastre cele întinate care Te sărută pe Tine, prin cântări de laudă;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 8
Străin lucru, că pe Dumnezeu întrupat şi înviat din morţi, noi astăzi cu cugetul văzându-L, toată grija cea lumească să o lepădăm. Şi ca pe Împăratul tuturor să-L primim şi să-I cântăm Lui: Aliluia!

Icosul 8
Totul ai fost iubire, Iisuse, către omul cel căzut, şi ai pus la dumnezeiască strajă pe de Dumnezeu grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat despre Învierea Ta. Pentru aceasta şi noi grăim Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai fost păzit de ostaşi, trimite la straja sufletelor noastre pe îngerul păzitor, pe care noi îl alungăm cu păcatele noastre, ca să ne păzească şi să ne călăuzească spre mântuire, pentru învierea Ta;

Iisuse, Cel ce ai orbit cu dumnezeiasca Ta strălucire ochii celor ce Te strajuiau, întoarce ochii noştri de la deşertăciune şi-i luminează, spre cunoştinţa adevarului;

Iisuse, Cel ce ai întrebat pe Apostolul Petru: "Mă iubeşti?", dă-ne şi nouă să avem chipul dragostei lui de la urmă;

Iisuse, Cel ce ai iertat lui Petru Apostolul lepădarea de Tine, iartă şi nouă lepădările cele din fiecare ceas, de poruncile Tale;

Iisuse, Cel ce ai dat putere Apostolilor Tăi, a lega şi a dezlega, dezleagă-ne şi pe noi de nedreptăţile noastre;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 9
Toata firea omenească în Tine s-a preaslăvit, cu învierea Ta, Iisuse, şi prin aceasta s-a dăruit nestricăciune trupurilor sfinţilor, adeverindu-se aceasta prin moaştele sfinţilor şi cântându-Ţi cu umilinţa: Aliluia!

Icosul 9
De Dumnezeu grăitorii ritori mânecă cu duhul întâmpinând ieşirea din mormânt, şi în loc de mir, cântare Iţi aduc Ţie, ca soarelui dreptăţii şi Stăpânului; cu ale căror cântări, primeşte şi aceste rugăciuni ale noastre:

Iisuse, Cel ce ai primit mirul cel vărsat pe Tine, primeşte şi ale noastre cântări de laudă, de mulţumire şi de cerere;

Iisuse, soarele dreptăţii, luminează sufletele noastre cele întunecate;

Iisuse, Cel ce pe pescari i-ai făcut vânări de oameni, atrage şi voia noastră cea rea, spre ascultarea Ta;

Iisuse, Cel ce pe Saul l-ai prefăcut în mai-marele Apostol, înţelepţeşte-ne şi pe noi cei ce rătăcim;

Iisuse, pentru rugăciunile acestui Apostol şi ale tuturor sfinţilor Tăi, fie-Ţi milă de noi păcătoşii;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 10
Voind a mântui neamul omenesc, Iisuse, Te-ai pogorât pe pământ şi Însuţi Dumnezeu fiind, ai primit nepuţinţele noastre, ca şi în ele să se arate puterea Ta, care ne îndeamnă a cânta: Aliluia!

Icosul 10
Cel ce ai înviat, Iisuse Hristoase, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce Te-ai pogorât în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat legăturile cele veşnice, în care se ţineau legate sufletele, slobozeşte-ne şi pe noi de legăturile păcatului, ca să-Ţi cântăm Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai încredinţat pe iubitul Tău ucenic Maicii Tale, încredinţează-ne şi pe noi îngrijirii ei, celei mântuitoare;

Iisuse, Cel ce suferinţele Maicii Tale le-ai prefăcut în bucurie, dă-ne şi nouă, nevrednicilor, cu rabdare să purtăm crucea noastră;

Iisuse, Cel ce ai dat lumii ocrotitoare pe Maica Ta, dă-ne şi nouă, păcătoşilor, ca să fim sub acoperământul ei;

Iisuse, Cel ce nu ai oprit pe prunci a se atinge de Tine, dă-ne şi nouă blândeţile şi curăţia inimii pruncilor;

Iisuse, Cel ce ai liberat pe desfrânată şi i-ai poruncit de acum să nu mai păcătuiască, dă-ne şi nouă ca de acum să nu Te mai întristăm;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 11
Cântare de umilinţţ, despre învierea Ta, binevoieşte ca să-Ţi aducem Ţie, Mântuitorul nostru. Şi prin aceasta să primească sufletele noastre mirul vindecărilor de nălucirile cele vătămătoare, ca să-Ţi cântăm Ţie pururea: Aliluia!

Icosul 11
Primind, prin învierea Ta, razele strălucitoare ale darului, şi prin aceasta, ca prin oglindă, duhovniceşte văzând scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim, cântând aşa:

Iisuse, Cel ce ai plecat cerul, primeşte şi rugăciunea noastră, ca un îndurător;

Iisuse, Cel ce ai adormit cu trupul ca un muritor, omoară poftele noastre cele trupeşti;

Iisuse, Cel ce Te-ai dat cu totul pentru mântuirea noastră, dă-ne şi nouă cu totul a ne preda Ţie;

Iisuse, Cel ce Te-ai suit la ceruri, ca să pregăteşti locaşuri celor ce Te iubesc pe Tine, aşază-ne şi pe noi în locaşurile Tale;

Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui, numără-ne şi pe noi cu oile cele de-a dreapta Ta;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 12
Darul Tău dă-ni-l nouă, Iisuse, Cel ce pe toţi ne-ai iubit, şi primeşte rugăciunea noastră, ca o pârgă, ce-Ţi aducem Ţie. Şi depărtează de la sufletele noastre tot gândul cel viclean, ca fară osândă să-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 12
Cântând preaslăvită învierea Ta, Te slăvim pe Tine, o, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, şi credem că dăruieşti tuturor viaţă veşnică. Pentru aceasta, întru această numită şi sfântă zi, ca fraţii unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Iar pe cei ce ne urăsc pe noi, să-i iertăm pentru învierea Ta. Deci cu o gura şi cu o inimă să cântăm unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează pe Tine, binecuvintează şi acum osteneala noastră cea după putere;

Iisuse, Cel ce sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, sfinţeşte şi doririle şi gândurile noastre;

Iisuse, Cel ce Te-ai făgăduit să fii cu cei credincioşi până la sfârşitul veacului, fii neîncetat şi cu noi păcătoşii;

Iisuse, Cuvântul cel Adevărat al Tatălui, curăţă cuvintele noastre cele nevrednice, ca să Te lăudăm pe Tine;

Iisuse, Paştile cele mântuitoare, care duc de la moarte la viaţă, sălăşluieşte-ne în locaşul Tău, luminându-ne haina sufletelor noastre;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul 13
O, Iisuse Hristoase, Cel ce ai călcat cu moartea pe moarte şi celor din morminte le-ai dăruit viaţă, primeşte ca un miros de bună mireasmă duhovnicească această puţină rugăciune. Şi dăruieşte-ne nouă, celor ce suntem în mormântul nesimţirii, viaţă veşnică, ca să-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori, apoi se zice iarăşi

Icosul intâi
Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi, cei de pe pământ, învredniceşte-ne cu inimă curată a-Ţi cânta Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorâţi în păcate;

Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi, cei plecaţi spre pământ;

Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;

Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Şi Condacul întâi
Aparătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Sursa: Mănăstirea Dervent-Acatiste

Hristos a înviat!

Hristos a înviat din morţi!

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le.