Nimic nu merge!

Laurenţiu Dumitru

Un amic, care lucreaza printr-o tara araba, in Emirate, imi povestea o situatie vis a vis de faptul ca avem tendinta de a spune ca nimic nu merge. Un coleg de-al sau, inginer, sef de lucrari la o fabrica ii spunea ca la o sedinta operativa, vine inginerul dispecer de exploatare si se vaita aluia de la reparatii ca nimic nu merge. La care tipul de la reparatii ii cere: fii mai explicit, ce anume nu merge, nu pot sa cred ca nu merge chiar nimic. La care dispecerul insista: Nimic, dom’le, nimic, nu intelegi? La care tipul de la reparatii se duce in instalatie, apuca maneta (anclansatorul principal) si decupleaza de la retea toata fabrica. Instantaneu, moare tot, tot. Bineinteles ca sar toti ca disperatii, ceea ce s-a oprit in cateva secunde se pornea, cu punerea in sincronizare a tuturor parametrilor, in… doua saptamani. Atunci tipul de la reparatii se intoarce catre dispecer si-i spune: Uite, asta inseamna nimic. Acum poti sa-mi spui si mie EXACT ce nu mergea?.
Ei bine, EXACTUL asta ne da noua bataie de cap, ne e mai la indemana sa zicem ca nimic nu e bun…
Pentru ca nu identificam problemele si generalizam la nesfarsit, ne lamentam, ne scandalizam si nu rezolvam nimic.
Spre exemplu, multi parinti spun despre copiii lor adolescenti ca nu-s buni de nimic…, ca-s niste haimanale…. Nu vad cele bune ale lor, desi, spune inspirat parintele Savatie Bastovoi intr-o carticica: Orice om tanjeste sa fie inteles, dar se simte inteles numai de cel care ii remarca si ii vorbeste de calitatile sale ascunse, pe care altii nu i le observa. Ma intreb si eu… cum sa te intelegi cu un tanar cand crezi, simti si spui ca e total dereglat!? Cand spui ca nu-i bun de nimic, cum sa mai ai ochi pentru calitatile lui ascunse?! Ar fi bine si de dorit sa cautam ceea ce e bun in fiecare, nu poate fi cineva 100% rau… Sa cautam cele bune… Spune in slujba inmormantarii: Chipul slavei tale celei negraite sunt, desi port ranile pacatelor.
Dumnezeu care stie toate are timp si rabdare si va arata fiecaruia cum sa separe cele bune de cele rele. Vai noua, sa nu inchidem noi portile raiului altora si sa nu intram nici noi… Sa-L rugam pe Domnul sa ne invete sa privim cu inima buna, sa vedem pe fiecare om cu ochii lui Dumnezeu!

În căutarea fericirii

Aseară am vazut un film. Foarte bun.
Probabil mulți dintre voi îl știți deja, dar eu aseară am avut ocazia sa-l vad. Un film realizat după un caz real. „În căutarea fericirii” se numeste filmul, The Pursuit of Happyness – (2006) și îl puteți vedea aici.

O cronica a filmului:
The Pursuit of Happyness – „În căutarea fericirii” (2006)

Rar întâlneşti un film lăudat unanim de cei care l-au văzut. Incitant titlul. Incitant, de asemenea, să vezi un actor de comedie, Will Smith, (cunoscut din „Men In Black”, „Wild Wild West”, „Ali” sau „Independence Day”), jucând convingător un rol dramatic.

În „The Pursuit of Happyness”, Chris Gardner (Will Smith) este un tată care are greutăţi în a-şi întreţine familia. În ciuda curajoaselor sale încercări de a se menţine pe linia de plutire, soţia lui cedează în faţa greutăţilor şi pleacă, deşi aveau împreună un copil de cinci ani, Christopher (Jade Christopher Syre Smith). Chris, având de acum în grija sa şi copilul, face tot posibilul pentru a obţine o slujbă mai bine plătită. Folosindu-şi în acest scop cunoştinţele de marketing, obţine un stagiu de pregătire la o prestigioasă firmă de brokeraj şi, deşi nu este plătit pentru şase luni, acceptă, în speranţa că stagiul îi va deschide oportunitatea spre o slujbă decentă. Pentru că nu au avut bani pentru plata chiriei, Chris şi fiul său sunt evacuaţi din apartament, aşa că sunt nevoiţi să înnopteze în adăposturi sociale, iar uneori chiar în toalete publice. În ciuda necazurilor mari, Chris nu se îneacă în băutură, nu fură, nu se sinucide, ci rămâne acelaşi tată implicat şi iubitor, folosind încrederea şi dragostea fiului său drept un impuls pentru a depăşi piedicile care îi apar în cale. Întru sfârşit, Chris va ajunge broker, iar mai apoi va avea firma sa proprie. Peste ani de zile devine multimilionar. Povestea, pe cât de tristă, pe atât e de adevărată, filmul fiind inspirat dintr-un caz real.

„În căutarea fericirii” e o adevărată lecţie de supravieţuire, e un film cu morală, un film „curat”, fără scene nepotrivite, un film sănătos care te pune pe gânduri, care te invită la o sinceră introspecţie asupra propriului destin. E o adevărată lecţie, mai ales pentru adolescenţii de bani gata care s-au trezit cu maşină de zeci de mii de euro la majorat.

I se poate reproşa filmului că fericirea e căutată numai la nivel orizontal, nu şi vertical, privind spre Cer. Adevăratul Chris însă, de acum milionar, povestea, într-un talk-show, despre credinţa pe care nu şi-a pierdut-o când i-a fost greu şi conştiinţa că Dumnezeu i-a purtat de grija şi l-a ajutat când totul părea fără speranţă. Acum întinde o mână şi el celor săraci de care e plină, de altfel, America tuturor posibilităţilor.

***
Mergând grăbiţi pe stradă, Christopher îi spune tatălui o pildă:

În largul mării, un om se zbătea să nu se înece. Vine o barcă:

„Hai, urcă la bord!”.

„Nu, mulţumesc, Dumnezeu mă va salva!”.

Pleacă barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare încă o barcă:

„Haide, sus!”.

„Nu, mersi, Dumnezeu mă va salva!”.

Se duc şi aceştia, omul nostru se îneacă, ajunge-n Rai şi se duce direct la Dumnezeu: „Bine, Doamne, aşa-mi răsplăteşti Tu mie credinţa? De ce nu m-ai salvat?”.

„Poftim…? Păi nu ţi-am trimis două ditamai bărcile?!?”

Laurenţiu Dumitru

[Pitesti] Schimb de Carte Ortodoxa, Cap. 1

O nouă fructificare a proiectului inițiat de teologul Laurențiu Dumitru, pentru care avem promisiunea că nu se va opri doar la capitolul I, va avea loc și în orașul Pitești. Astfel vă facem cunoscută invitația de a participa la schimbul de carte ortodoxă organizat de Protoieria Pitești, la sediul acesteia din strada Sfânta Vineri, luni – 15.02.2010, începând cu orele 15.00. În mijlocul celor prezenți vor fi Părintele Lucian Grigore și teologul Laurențiu Dumitru. Vă aşteptăm cu drag. [I.T.]

publicat de Ionuţ Trandafirescu

O vorba neortodoxa: “Asa mi-a fost scris!”

Laurenţiu Dumitru

(extras din cartea Tinerii, între cer şi pământ, Ed. Egumeniţa, 2008)

„Aşa mi-a fost scris!”. Vorba aceasta am auzit-o cu toţii. Unii dintre „clienţii” penitenciarelor au obiceiul de a folosi această expresie pentru a-şi justifica faptele reprobabile. Refuzând să-şi asume responsabilitatea pentru faptele săvârşite, socotesc că ceea ce li s-a întâmplat a fost de fapt scris …undeva, în Cartea vieţii sau poate a morţii, deci, lucru lămurit, aşa trebuia să se întâmple, nu aveau de ales, nu-s ei vinovaţi, El e vinovat!

„Dar n-a scris-o El, ci tu, omule! El n-a dorit-o, tu ai dorit-o, tu ai săvârşit-o…”. „Da, dar El ştia…”. „Ştia şi şansa ta de a privi spre cer. Ştia că poţi alege. A sperat că vei alege binele… Da, El în atotştiinţa Sa ştia ce vei alege, dar încă mai spera că vei alege ce-i bine… A riscat ruina ta pentru a nu te transforma într-o marionetă…”. Cât trăim alegem! Alegem ceea ce dorim! Îndemnul „lăuntric” de a săvârşi o faptă e de la Dumnezeu sau de la diavol sau din obişnuinţa firii…
Părintele Stăniloae, citând pe Vl. Lossky, spune: „Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea” (1).
A predestina pe unii la bine şi pe alţii la rău, câtă nedreptate! Cum poate fi această faptă demnă de un Iubitor de oameni ca Dumnezeul nostru?…
Dar nu numai „clienţii” penitenciarelor folosesc această expresie, ci şi mulţi dintre cei ce frecventează Biserica, deşi sintagma „aşa mi-a fost scris!” n-are a face cu învăţătura lui Hristos, dimpotrivă – trădează chiar un soi de necredinţă.
După atâtea veacuri de mărturisiri, ne schimonosim fără să ştim credinţa, de fapt ne întoarcem la concepţiile anticilor: fatum, moira, diferite nuanţe, însă aceeaşi temă: destinul implacabil al omului… Deşi Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, a mărturisit Vestea cea bună, a pătimit, a murit şi a înviat, deşi ne-a dat îndreptar de viaţă, noi încă mai considerăm că suntem nişte simpli roboţei. Toţi aceia care zic că există predestinare ar trebui să-şi pună întrebările: „De ce oare a mai vorbit Bunul Dumnezeu despre alegerea faptelor bune sau despre Judecată, dacă totul e o loterie?”; „De ce oare Adam a fost găsit vinovat pentru neascultare, căci, de bună seamă, şi el putea spune: aşa mi-a fost scris!?”.
Dumnezeu vede şi ştie tot ce vom face în viitor pentru că este atotştiutor. Vede desăvârşit, nu ca intuiţie, nu pentru că noi oamenii am fi previzibili (cum se exprima oarecând neinspirat N. Steinhardt), ci pentru că are acest atribut dumnezeiesc! Cel ce a făcut timpul este înafara lui, nu e condiţionat de el. Dumnezeu vede în timp, aşa cum, de exemplu, noi vedem în spaţiu!
Domnul ştie toate cele „scrise” de noi în cartea vieţii, însă nu El le scrie, ci noi înşine, fiecare în parte. Teologia noastră a sintetizat aceasta în sintagma arhicunoscută: „Dumnezeu preştie toate, dar nu le predestinează (predetermină)”.
În discuţiile ce se nasc pe tema acestei apoftegme care aparţine Sfântului Ioan Damaschin, am observat că mulţi au comentarii „logice” de făcut… „Stai puţin, dacă Dumnezeu ştie şi vede cele rele pe care le fac sau care mi se pot întâmpla (exemplul cărămizii care cade de pe bloc direct în cap l-am auzit deseori, deşi nu cunosc astfel de cazuri…), aşadar, dacă le ştie şi nu face nimic pentru a le împiedica să se întâmple e ca şi cum le-ar fi predestinat…”. „Profeţii nu vorbeau de cele ce aveau să se întâmple, nu vedeau cele viitoare? Iată predestinarea!”. Apoi, negreşit, cei ce cred în destin, încep să enumere toate grozăviile consemnate de istoria lumii de la începuturile ei şi până azi, grozăvii pe care Domnul le ştia înainte de a se întâmpla şi totuşi le-a îngăduit să fie. E adevărat că sunt multe situaţii şi întâmplări nefericite pe care nu le provocăm noi înşine, însă avem de suferit din cauza lor. Dumnezeu îngăduie suferinţa întotdeauna cu un rost, chiar dacă de cele mai multe ori nu-l pătrundem, dar nu o pregăteşte anume pentru noi, nu o predestinează, multe astfel de încercări şi grozăvii (cutremure, inundaţii etc.) sunt îngăduite de Dumnezeu cu scopul de a ne mai învăţa câte ceva. Apoi, noi, oamenii, avem obiceiul de a identifica suferinţa cu răul, lucruri de altfel distincte, de aici şi acuzele aduse lui Dumnezeu. Rău în sens propriu e doar păcatul, iar alegerea sau nealegerea lui ţine de noi, de libera noastră voinţă. Ştim că Dumnezeu ne-a dat darul libertăţii. Dumnezeu a vrut ca noi să putem să-i spunem şi „Nu”, deşi sunt încredinţat că aşteaptă întotdeauna „Da”-ul nostru la chemarea Lui. Dumnezeu caută să-l unească pe om cu El, caută să-i dea locul pe care i l-a gătit, tânjeşte după privire şi-o inimă îndreptată spre El şi se bucură aidoma unui copil – îndrăznesc a spune prin cuvinte omeneşti, căci bucuria copiilor e curată şi deplină – împreună cu îngerii, când află că omul întinat de păcat vine spre El cu pocăinţă…

Dându-ne nouă libertate, El şi-a îngrădit-o pe a Sa, pentru că nu ne poate constrânge să alegem cele bune. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). El vrea ca toţi oamenii să se mântuiască: Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? (Iezechiel 18, 23). Unde este aici „aşa mi-a fost scris!”?
Dacă ar exista destin implacabil, istoria omenirii ar fi o farsă. Pentru cei ce cred astfel, amintim cuvintele apostolului Ioan: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). În cazul fatalităţii, nu era nevoie de întrupare. La ce bun să dai şansă omenirii dacă pedeapsa sau bucuria ai scris-o înainte?

Omule, tu ai ceva de scris şi, vrând-nevrând, vei scrie. Vei scrie mărturia ta în cartea vieţii sau în cea a morţii. Nu o scrie Dumnezeu, ci tu însuţi. De-I vei îngădui, El va scrie împreună cu tine ca şi odinioară Gură de Aur după şoaptele Apostolului, va scrie de va auzi cuvântul-cheie pe care Hristos ni l-a spus în rugăciunea Tatăl nostru: „facă-se voia Ta”. Omul se va goli de sine, va face astfel loc lui Dumnezeu, încredinţat fiind că voia lui Dumnezeu împlinindu-se, oricare ar fi ea, bine vremelnic şi veşnic va aduce. Auzind aceasta, Tatăl va lucra cu tine şi voia ta va fi voia Lui în măsura în care cuvintele tale exprimă starea inimii şi puterea voinţei. Cel deplin încredinţat lui Dumnezeu nu va avea de rostit decât: „Facă-se voia Ta!”, „Miluieşte-mă, că netrebnic sunt!”, „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”.

***
Cândva, la ora de Religie, m-am folosit de o reprezentare, ce ar putea fi catalogată de unii drept prea îndrăzneaţă, pentru a mă face mai bine înţeles de ce noi nu credem în fatalitate, în destin. Socotesc însă că, departe de a fi smintitoare, poate folosi multora.

Filmul istoriei umanităţii, dar şi al fiecăruia în parte, nu este regizat de Dumnezeu, ci de fiecare dintre noi. Ca într-un sneak preview (premiera unui film într-un cerc restrâns, de obicei pentru a reface unele scene şi a hotărî sfârşitul), profeţii din vechime au avut parte de vizionarea unor secvenţe din marele film. Dumnezeu, la ceas de taină, în răcoarea serii, le mărturiseşte că, de fiecare dată când i s-a cerut cu stăruinţă ajutorul, a intervenit cu bucurie, din păcate nu i s-a cerut prea des, omul obişnuindu-se să trăiască fără a-L lua în calcul. „Pururea le port de grijă. De câte căderi nu i-am ferit, tainic, prin Duhul Sfânt? De câte ori nu i-am purtat pe braţe, dar tot Eu, Cel ce i-am iubit desăvârşit, port vina în ochii multora” ar spune Domnul.
Filmul, de-ar fi fost regizat de Dumnezeu, ar fi fost desăvârşit, însă paradoxal, ar fi avut un mare neajuns: noi, oamenii, am fi fost nişte simple marionete, nişte actori puşi să joace când într-un fel, când în altul.

Profeţii din vechime, vorbind despre cele viitoare, nu lasă să se înţeleagă că această curgere a vieţii lumii, deseori haotică, este predestinată din veci de Dumnezeu. Ca ei să-şi întocmească profeţiile, Domnul le descoperă cele viitoare. Creatorul îi invită pe profeţi la această vizionare în premieră, sneak preview, a acestui film al umanităţii. Dumnezeu îl oferă profeţilor spre vizionare în curgerea lui firească, însă, totodată, le arată şi alte variante, „soluţii alternative”. „Ia priviţi, sfinţii mei, Eu aşa aş fi făcut!”. „Doamne, atunci fă Tu cum este mai bine!”. „Ce pot face? Ei, oamenii, au ales calea păcatului, au ales înstrăinarea de Mine!”. „Eu preştiu toate pentru că văd alegerile oamenilor. Preştiinţa mea e una potenţială, ştiu ce vor face, dar nu-i pot sili spre ceva. Oricând le este lor în putinţă să-şi schimbe viaţa prin conlucrare cu harul Meu”.

Profeţii văd îngroziţi scena distrugerii cetăţii Ninive… „Doamne, miluieşte-i!”, zic proorocii. „Dar n-au pocăinţă!”. Unul dintre prooroci, Iona, ascultând pe Domnul, anunţă cetatea şi iminenta ei distrugere… Şi a pătruns Iona în cetate, zicând: „Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!” (Iona 3, 4). De observat că referatul Scripturii („filmul”) nu dă de înţeles că Domnul şi-ar schimba voia. Proorocul anunţă ce a văzut mai înainte, anunţă sentinţa Domnului!
Ninivitenii însă au nădejde, postesc şi se îmbracă în sac! Hotărârea de pocăinţă este a regelui, care, împreună cu poporul, vrea să-L înduplece pe Dumnezeu (Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim! – Iona 3, 8).

„Minune! Doamne, iată-i, se pocăiesc!”. Dumnezeu a hotărât să-i piardă, dar nu o va mai face! Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit (Iona 3, 10). Profeţii văd mai apoi scena trădării Mântuitorului! În sneak preview văd clar că Iuda este vânzătorul… „Ooo, Doamne, fă ceva pentru Fiul Tău, nu lăsa să fie vândut! Opreşte nelegiuirea! Schimbă lucrurile, ca şi în cazul ninivitenilor!”. „Ninivitenii au aflat voia Mea şi s-a cutremurat, s-au pocăit, iar eu mi-am schimbat sentinţa”. „Fă-l pe Iuda, Doamne, să nu-L vândă pe Fiul Tău!”. „Iubiţii mei, nu pot răpi libertatea Iudei”. Şirul evenimentelor a născut profeţia: Cineva Îl va vinde! Iuda a împlinit-o! Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar scrie Zaharia (11, 13) despre Iuda trădătorul. „A fost Iuda predestinat să-L vândă, e Iuda nevinovat?”. Dacă Iuda nu l-ar fi vândut pe Domnul, scena din „film” n-ar fi arătat astfel. Iuda a „jucat” scena, Dumnezeu n-a îngrădit libertatea Iudei şi a nici unei făpturi. De aceea exista profeţia, pentru că Iuda l-a vândut pe Domnul… de altfel, în ciuda profeţiei, putea să schimbe cursul evenimentelor din sneak preview, ca şi ninivitenii… Aşadar e doar o aparentă contradicţie între libertatea de acţiune, dată de Dumnezeu, pe care Iuda o avea ca orice om, şi faptul că gestul său de a-L vinde pe Hristos a servit ca parte a planul de mântuire a lumii. „Dar Doamne, tu spui: Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? (Romani 9, 21). Dacă tu ai vase alese spre slavă, ai şi vase stricate, alese pentru iad. Aşa-i?”.

„Iuda n-a fost ales din pântecele maicii sale să-L vândă pe Fiul. L-am numit fiul pierzării (cf. Ioan 17, 12) văzând faptele lui. Am hotărât mai înainte, ceea ce am cunoscut mai înainte.
Scris este: Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8, 29). I-am hotărât pentru că i-am cunoscut tânjind după Mine, pentru că le-am ascultat inima… de aceea i-am hotărât mai înainte, pentru că i-am aflat căutându-Mă. Tot de aceea unii sunt numiţi vase alese ale lui Dumnezeu sau aleşi încă din pântece. Faptele lor au născut alegerea Mea!”.

Iuda nu se putea justifica la judecată menţionând existenţa profeţiei care „trebuia să se întâmple”, nu putea deci spune „aşa mi-a fost scris”. Putea fi Iuda, putea fi altcineva, iar la urma urmei nu era necesar ca cineva să fie vinovat, preaînţeleptul Dumnezeu găsea căi potrivite pentru a ne mântui. Nu putem afirma că mântuirea era intrinsec legată de decizia unui apostol! Iuda nu a împlinit dorinţa lui Dumnezeu.
Apoi, dacă nici Iuda, sărmanul, nu putea spune: „aşa mi-a fost scris”, şi dacă argumentul „e vina lui Dumnezeu” nu i-a folosit nici lui Adam, noi de ce ne îndârjim şi ne numim pe noi înşine marionete supuse destinului implacabil?

Notă:(1). Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 283.

Sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/07/03/o-vorba-neortodoxa-asa-mi-a-fost-scris

"Fericirea vine din alta parte..."

Piercing-uri, tatuaje
sau cum că fericirea vine din altă parte

(un articol mai vechi, refăcut, acum într-o formă finală, pregătit pentru a treia mea carte*)

Laurenţiu Dumitru

„Numărul mare de clienţi la tatuaje şi a celor care se ocupă cu aşa ceva a făcut ca Ministerul Muncii să ia hotărârea, pe 25 ianuarie 2005, să introducă în nomenclatorul oficial al meseriilor şi pe cele de tatuator şi montator de bijuterii pe corp. Urmează ca aceste meserii să intre şi în nomenclatorul de calificări” (Libertatea, 8 februarie 2005)

Pe când stăteam oarecând în altar ajutând la diverse trebuşoare un părinte piteştean în vremea babiloniei ce se instaurează în bisericile noastre odată cu îmbulzeala din Săptămâna Mare, am văzut la rând la spovadă un elev de-al meu ce avea două piercing-uri într-o sprânceană. Ies din altar şi îi spun discret că ar fi bine să le scoată înainte de a da ochii cu părintele. Se scuză sincer că nu-i poate scoate pe loc, fiind o rană proaspătă. În fine, mi-a dat o explicaţie plauzibilă din câte îmi amintesc, însă urma să ajungă în faţa duhovnicului şi mă temeam, în necredinţa mea, că părintele, iute la mânie uneori, îl va respinge fără drept de apel şi-i va cere să vină altă dată, când şi-o veni în fire. Aşa că am aşteptat momentul prielnic, între două spovedanii, şi l-am rugat pe părintele să nu-l respingă pe elevul meu, precizându-i că este un băiat deosebit şi foarte deschis faţă de cele sfinte, o dovadă fiind şi faptul că era acolo în biserică în acel moment. Părintele m-a încredinţat că nu-l va respinge. Elevul meu a ieşit cu ochii în lacrimi de la spovedanie şi mi-a mărturisit că pluteşte de fericire. Mi-a spus că părintele i-a vorbit cu multă răbdare şi dragoste, „ca un adevărat părinte”, chiar dacă moda piercing-urilor a catalogat-o ferm ca fiind un moft, o deşertăciune şi i-a recomandat, în consecinţă, să reflecteze asupra acestui aspect.Aveam să observ în acele zile din Săptămâna Patimilor şi alţi adolescenţi şmecheruţi şi îmbrăcaţi extravagant ieşind cu ochii înlăcrimaţi, semn vădit că inimile lor tinere erau încă vii şi căutau cu sinceritate Calea. M-am încredinţat pe veci că greşim flagrant când etichetăm oamenii după prima impresie, după nebuniile şi vanităţile de moment.
***
Obiceiul de a purta cercei în diferite locuri de pe corp (body-piercing-ul) şi pictarea pielii (tatuajul) sunt vechi de când lumea şi, în timp, au avut diverse conotaţii. Le întâlnim la popoarele arhaice, dar şi la unele triburi din zilele noastre. La poporul evreu, spre exemplu, cerceii în urechi erau o marcă a sclaviei (v. Deuteronom 15, 17). Cum se face că întâlnim astfel de elemente „ornamentale” în plin progres, în plină civilizaţie? Pentru omul postmodern au ele aceeaşi valoare ca şi pentru omul arhaic? Ce mesaj vor să transmită aceşti oameni? Sunt ele fond sau doar forme? Departe de mine gândul de a aborda subiectul din perspectivă istorico-sociologică. Trebuie însă spus că în vremurile din urmă piercing-ul şi tatuajul s-au „reinventat”, au reapărut în comunităţile hippie (anii ’60) şi s-au dezvoltat în epoca punk (mijlocul anilor ’70) şi a rockului metalic (anii ’80). Într-o vreme, body-piercing-ul a fost semn de identificare pentru perverşii sado-maso.Astăzi însă dacă vrei să fii cool, să fii trendy, trebuie să ai musai piercing sau tatuaj. Tinerii sunt învăţaţi să trăiască după modă, indiferent dacă promovează ceva bun sau ceva rău. Rar li se spune să fie cu luare aminte şi cu discernământ, că nu tot ce zboară se mănâncă. În mediul liceal spre exemplu, dacă n-ai mobil, mai ales cu cameră foto şi sonerie polifonică ori iPOD eşti… varză, eşti un nimeni. Multe suferinţe adolescentine vin din aceste „lipsuri”, de fapt mai mult din desconsiderarea pe care le-o arată cei ce au celor ce nu au.

Cultura MTV şi Bravo a făcut ca fenomenul body-piercing & tatoo să ia amploare. Mulţi tineri liceeni sunt prinşi în mreaja acestui trend. Şi cum să nu fie, când idolii lor se întrec în a susţine această modă? E cunoscut faptul că idolii influenţează alegerile fanilor. Nu degeaba vedetele sunt plătite fabulos pentru apariţiile în reclame. Dacă Mutu, Beckham, Eminem sau Angelina Jolie au tatuaje, de ce să fii mai prejos? Dacă băieţii de la The Rasmus sau Linkin Park, dacă Pink sau Christina Aguilera au piercing-uri, de ce să nu-ţi faci şi tu? Iată de ce, oricât de mult am vorbi despre deşertăciunea unor astfel de mode, e greu să stai împotriva curentului. Chiar şi copiii sunt virusaţi. Ei caută mai nou gume „cu tatuaj”, iar la petrecerile aniversare de la McDonald’s sunt pictaţi pe mâini şi pe faţă („Doar McDonald’s te distrează şi pe faţă te pictează” sună un slogan).
Există o tendinţă la tinerii din vremurile noastre de a nesocoti valoarea trupului, consideră bunăoară că pot face orice cu el, dacă îţi produce plăcere. Scriptura spune însă că trupul nostru nu-i de fapt al nostru, ci e templu al Duhului Sfânt (cf. I Corinteni 3, 16) şi că nu se cade a-l face părtaş necurăţiei, desfrânării. Pentru că fraţii noştri mai mici pentru care Hristos a murit găsesc că toate acestea aduc plăcere, aş vrea să rămânem puţin pe acest tărâm, al plăcerii…

Piercing-urile se pun în buze, în sprâncene, în nas („bobiţă”), în limbă („bară”), în cartilagiile urechii, în buric, în zona genitală!… Puţini ştiu că de cele mai multe ori zona se infectează şi puroiază. E valabil şi-n cazul tatuajelor. Dacă „operaţiunea” nu s-a efectuat într-un mediu aseptic, cu instrumente sterilizate, te poţi căpătui cu virusul hepatitei B sau C sau chiar cu HIV. Puţini ştiu, spre exemplu, că după gaura făcută în limbă 2-3 săptămâni trebuie să bei iaurt sau supă, că abia poţi vorbi şi că rişti oricând să înghiţi bila din capătul bării. Sper ca măcar unul din riscurile acestea să-i ţină departe pe doritori. E şi aceasta o treaptă, o măsură şi, tainic, o lucrare a Duhului.Am spus mai sus că nu poţi sta „împotriva curentului”. Trebuie făcută însă o precizare. Hristos, care ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 8), stă împotriva curentului. El e cel care schimbă inimile, El cheamă la pocăinţă, la îndreptarea vieţii. Mântuitorul nu se ruşinează să deschidă uşa unui tânăr tatuat sau plin de piercing-uri dacă acesta bate, dacă acesta Îl caută cu sinceritate. Când El va deschide uşa, instantaneu tânărul se va ruşina (ca şi Christina Aquilera care s-a ruşinat când a fost detectată într-o vamă cu un piercing în zona genitală) şi toate acestea le va lepăda de la el ca fiind de prisos. Nădăjduim că aceste funny-things nu vor ţine o veşnicie, deşi semnele „de bună purtare” vor rămâne în cele mai multe dintre cazuri până la mormânt. De obicei găurile nu se acoperă, o spun ca un păţit, iar tatuajele se scot extrem de greu.
E cunoscut faptul că multe vedete merg să şteargă mesajele tatuate pe piele „pentru veşnicie” (vezi Angelina Jolie care şi-a tatuat numele soţului, Billy Bob Thorthon, de care între timp a divorţat sau cazul lui Johnny Depp care-şi tatuase pe braţ „Winona (Ryder, n.n.) forever”, numai că „forever-ul” a durat doar câţiva ani, iar tatuajul a trebuit, fireşte, şters).Victimă a modei, posesorul de tatuaje sau plin de piercing-uri nu e doar un tip sau o tipă cool, o persoana excentrică, ci, din ce am observat în jur, este de cele mai multe ori o persoană nefericită, neîmplinită. Golul din suflet caută să-l ascundă cu artificii de acest gen. El pare că s-a eliberat de „prejudecăţile lumii”, însă totodată vrea să spună tuturor că nu-i un om împăcat. Pe aceşti căutători ai adevărului, pe aceşti nemulţumiţi de starea lumii îi pescuieşte Hristos.Hristos nu a pus bariere dragostei, aşa cum punem noi - până aici, pe gay îi detest, pe Columbeanu îl dispreţuiesc, pe Andreea Marin nu o sufăr, pe Gigi Becali îl urăsc -.

Mântuitorul ne îndeamnă sa-i cercetăm pe cei bolnavi, precum şi pe cei din închisori. Cei întemniţaţi, cu siguranţă, nu-s icoane de-nchinat. Pot fi ucigaşi, violatori, tâlhari la drumul mare etc. Dacă avem alergie la rockeri, cercelaţi, tatuaţi e semn că nu ne asemănăm cu Cel pe care spunem că-L urmăm. Hristos n-a avut nicio alergie în întâlnirea cu cei căzuţi. A stat aproape în toată vremea printre desfrânate şi oameni obosiţi de atâta păcat. De El s-au atins nu doar cei curaţi, ci mai ales cei necuraţi, iar câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Iată că şi noi, creştinii de astăzi ne petrecem viaţa printre oameni cu diverse apucături, mentalităţi şi idei revoluţionare. De cele mai multe ori ei primesc de la noi o privire acră, o vorbă tăioasă dură.

Teama mea în ce-l privea pe elevul cercelat de care pomeneam mai sus era întru totul justificată pentru că, personal, odinioară, am simţit pe propria-mi piele atitudinea acesta aproape de desconsiderare.În anii liceului mi-am pus doi cercei în urechea stângă, de altfel tot piercing se cheamă (tatuaj nu am apucat să-mi fac, până să mă hotărăsc ce anume să-mi desenez, am ajuns la Hristos şi nu mi-a mai trebuit nimic de acest fel). Imediat după 1990, a purta cercei ca bărbat era sinonim cu răzvrătirea, revolta, extravaganţa ori trufia, cum ar spune teologul. Cerceii erau atunci pentru mine modul de exprimare a frondei adolescentine. Cum nu erau încă prea mulţi amatori, pentru că nu era încă un trend, erai imediat observat că eşti altfel şi majoritatea oamenilor strâmba din nas neascunzându-şi în nici un fel dezgustul pentru o aşa opţiune scandaloasă. În familie lucrurile nu au stat altfel. Consiliu de familie… „băiatul nostru a luat-o pe mirişte, ascultă rock, iar acum poartă cercei în ureche”. Părinţii mi-au spus să-i scot neapărat pentru că fac familia de râs, eu însă îi purtam în ascuns. Revolta mea creştea din zi în zi. Eram fericit că alegerile mele provocau polemici, deşi evitam mai mereu discuţiile logice. Nu puteam explica pertinent motivul pentru care-i port. Să le spun că vreau să mă deosebesc de mulţime? Că vreau să par interesant? Acestea nu erau argumente, şi asta ştiam prea bine.
***
Dacă vă întrebaţi cum s-a sfârşit povestea cerceilor din urechea stângă pot spune că hotărâtoare a fost întâlnirea cu bunica din partea tatălui pe care o întâlneam destul de rar, o femeie cu viaţă sfântă pe care o iubeam mult şi de care îmi era de fel o ruşine teribilă. Bunica aceasta, văduvă în ultimii 30 de ani ai vieţii, a crescut cu multă trudă şapte copii. La 96 de ani şi-a încheiat menirea pe pământ şi s-a dus la ceruri cu un zâmbet larg pe chip. La înmormântarea ei am plâns mai mult de bucurie, decât de jale. Aveam încredinţarea că s-a întâlnit cu Hristos, Cel pe care-L iubise întreaga viaţă, iar acum El o aşeza în locaşul drepţilor pe care-l gătise cu mult înainte ca ea să se nască. Ştiam că de acum întreg neamul nostru va avea un mărturisitor la scaunul Stăpânului. La bunica am văzut întâia oară măsura cea înaltă a dragostei, a răbdării şi nejudecarea cu niciun chip a vreunui om, virtute care, aveam să înţeleg în timp, schimbă în chip tainic până şi inimile cele mai îndărătnice. Aşadar venise vremea să-mi văd bunica. Aflase deja că port cercei, dar nu ştiam cum a reacţionat la aflarea veştii. M-am dus în bucătăria unde stătea de obicei să-şi încălzească picioarele la căldura cuptorului şi i-am spus: „Mamaie, cred că ai aflat deja, e adevărat, da, mi-am pus doi cercei în ureche!”. „Apoi, maică, să-i porţi sănătos!” mi-a spus dânsa zâmbind cald. Şocul a fost aşa tare încât am rămas fără glas minute în şir. Întru sfârşit m-a întrebat: „Te face fericit?”. Deşi, după cum spuneam, eram fericit că alegerile mele năşteau polemici, am realizat că totul era un moft, o fiţă… „Cred că nu”, i-am răspuns. S-a uitat cu dragoste spre mine şi dând uşor în cap a încredinţare mi-a zis: „Fericirea vine din altă parte!”. N-am întrebat din ce parte vine fericirea, am aflat asta ceva mai târziu, dar în ziua aceea am ştiut că nebunia asta nu avea să mă mai ţină mult. Ce frondă, ce revoltă? Iaca, bunica deja mă înţelegea! Ce n-au reuşit părinţii cu ameninţări şi interdicţii, a izbutit bunica printr-un gând bun, printr-o vorbă aparent simplă. Şi mai era şi acel tainic „fericirea e în altă parte”… Într-adevăr, nebunia cu cerceii nu m-a mai ţinut mult… Într-una din zile, la recomandarea unui prieten, am sunat o doamnă profesoară de filosofie în speranţa că îmi va da câteva ore de meditaţie ca să-mi lămuresc câteva concepte pe care nu le stăpâneam prea bine. Aveam nevoie pentru admitere. Dumneaei mi-a dat întâlnire la o biserică, după terminarea Liturghiei urmând să ne cunoaştem şi să stabilim în linii mari un program de lucru. Am ajuns la întâlnire mai devreme şi m-am gândit să intru şi la slujbă. Stăteam în spate ascultând. Într-un moment liturgic, probabil al Heruvicului, mi-am dat seama că preotul va trece tămâind pe lângă mine şi negreşit îmi observa cerceii. Atunci, de ruşine, printr-un gest rapid i-am scos şi cred că din ziua aceea nu i-am mai pus în ureche.
***
Pentru că nu mulţi au avut şansa să aleagă între bine şi rău, ci mai ales între două sau mai multe rele, pentru că unii abia acum sunt „pe drumul Damascului” (v. Faptele Apostolilor 9), pentru că şi pentru ei – mai ales pentru ei – a murit Hristos, să ne rugăm ca tinerii să înţeleagă deşertăciunea piercing-urilor şi să le ocolească… căci e „dureros” să te rogi lui Hristos cu o bară în limbă! Iar cei vor cu ardoare un tatuaj să ajungă ziua să-şi dorească „tatuată” voia lui Dumnezeu pe inima lor.

Sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/09/19/piercing-uri-tatuaje/

* Cartea "Tinerii, între cer si pământ", pe care azi, in sfarsit, mi-am cumparat-o.
O recomand tuturor, cu multa caldura. E ca o gura de aer proaspat, care da tanarului posibilitatea sa se "lamureasca", ajutandu-l sa afle, sa descopere Calea, in vremurile acestea pline de nalucire. E adresata si celor care se cred indreptatiti sa-i judece cu asprime pe altii, pe cei care au tendinta sa arunce primii piatra, văzând mereu păcatele celor din jur, si nu păcatele proprii. Scrisă cu sinceritate, înţelegere si iubire faţă de TINERI. (Nota mea)