"Fericirea vine din alta parte..."

Piercing-uri, tatuaje
sau cum că fericirea vine din altă parte

(un articol mai vechi, refăcut, acum într-o formă finală, pregătit pentru a treia mea carte*)

Laurenţiu Dumitru

„Numărul mare de clienţi la tatuaje şi a celor care se ocupă cu aşa ceva a făcut ca Ministerul Muncii să ia hotărârea, pe 25 ianuarie 2005, să introducă în nomenclatorul oficial al meseriilor şi pe cele de tatuator şi montator de bijuterii pe corp. Urmează ca aceste meserii să intre şi în nomenclatorul de calificări” (Libertatea, 8 februarie 2005)

Pe când stăteam oarecând în altar ajutând la diverse trebuşoare un părinte piteştean în vremea babiloniei ce se instaurează în bisericile noastre odată cu îmbulzeala din Săptămâna Mare, am văzut la rând la spovadă un elev de-al meu ce avea două piercing-uri într-o sprânceană. Ies din altar şi îi spun discret că ar fi bine să le scoată înainte de a da ochii cu părintele. Se scuză sincer că nu-i poate scoate pe loc, fiind o rană proaspătă. În fine, mi-a dat o explicaţie plauzibilă din câte îmi amintesc, însă urma să ajungă în faţa duhovnicului şi mă temeam, în necredinţa mea, că părintele, iute la mânie uneori, îl va respinge fără drept de apel şi-i va cere să vină altă dată, când şi-o veni în fire. Aşa că am aşteptat momentul prielnic, între două spovedanii, şi l-am rugat pe părintele să nu-l respingă pe elevul meu, precizându-i că este un băiat deosebit şi foarte deschis faţă de cele sfinte, o dovadă fiind şi faptul că era acolo în biserică în acel moment. Părintele m-a încredinţat că nu-l va respinge. Elevul meu a ieşit cu ochii în lacrimi de la spovedanie şi mi-a mărturisit că pluteşte de fericire. Mi-a spus că părintele i-a vorbit cu multă răbdare şi dragoste, „ca un adevărat părinte”, chiar dacă moda piercing-urilor a catalogat-o ferm ca fiind un moft, o deşertăciune şi i-a recomandat, în consecinţă, să reflecteze asupra acestui aspect.Aveam să observ în acele zile din Săptămâna Patimilor şi alţi adolescenţi şmecheruţi şi îmbrăcaţi extravagant ieşind cu ochii înlăcrimaţi, semn vădit că inimile lor tinere erau încă vii şi căutau cu sinceritate Calea. M-am încredinţat pe veci că greşim flagrant când etichetăm oamenii după prima impresie, după nebuniile şi vanităţile de moment.
***
Obiceiul de a purta cercei în diferite locuri de pe corp (body-piercing-ul) şi pictarea pielii (tatuajul) sunt vechi de când lumea şi, în timp, au avut diverse conotaţii. Le întâlnim la popoarele arhaice, dar şi la unele triburi din zilele noastre. La poporul evreu, spre exemplu, cerceii în urechi erau o marcă a sclaviei (v. Deuteronom 15, 17). Cum se face că întâlnim astfel de elemente „ornamentale” în plin progres, în plină civilizaţie? Pentru omul postmodern au ele aceeaşi valoare ca şi pentru omul arhaic? Ce mesaj vor să transmită aceşti oameni? Sunt ele fond sau doar forme? Departe de mine gândul de a aborda subiectul din perspectivă istorico-sociologică. Trebuie însă spus că în vremurile din urmă piercing-ul şi tatuajul s-au „reinventat”, au reapărut în comunităţile hippie (anii ’60) şi s-au dezvoltat în epoca punk (mijlocul anilor ’70) şi a rockului metalic (anii ’80). Într-o vreme, body-piercing-ul a fost semn de identificare pentru perverşii sado-maso.Astăzi însă dacă vrei să fii cool, să fii trendy, trebuie să ai musai piercing sau tatuaj. Tinerii sunt învăţaţi să trăiască după modă, indiferent dacă promovează ceva bun sau ceva rău. Rar li se spune să fie cu luare aminte şi cu discernământ, că nu tot ce zboară se mănâncă. În mediul liceal spre exemplu, dacă n-ai mobil, mai ales cu cameră foto şi sonerie polifonică ori iPOD eşti… varză, eşti un nimeni. Multe suferinţe adolescentine vin din aceste „lipsuri”, de fapt mai mult din desconsiderarea pe care le-o arată cei ce au celor ce nu au.

Cultura MTV şi Bravo a făcut ca fenomenul body-piercing & tatoo să ia amploare. Mulţi tineri liceeni sunt prinşi în mreaja acestui trend. Şi cum să nu fie, când idolii lor se întrec în a susţine această modă? E cunoscut faptul că idolii influenţează alegerile fanilor. Nu degeaba vedetele sunt plătite fabulos pentru apariţiile în reclame. Dacă Mutu, Beckham, Eminem sau Angelina Jolie au tatuaje, de ce să fii mai prejos? Dacă băieţii de la The Rasmus sau Linkin Park, dacă Pink sau Christina Aguilera au piercing-uri, de ce să nu-ţi faci şi tu? Iată de ce, oricât de mult am vorbi despre deşertăciunea unor astfel de mode, e greu să stai împotriva curentului. Chiar şi copiii sunt virusaţi. Ei caută mai nou gume „cu tatuaj”, iar la petrecerile aniversare de la McDonald’s sunt pictaţi pe mâini şi pe faţă („Doar McDonald’s te distrează şi pe faţă te pictează” sună un slogan).
Există o tendinţă la tinerii din vremurile noastre de a nesocoti valoarea trupului, consideră bunăoară că pot face orice cu el, dacă îţi produce plăcere. Scriptura spune însă că trupul nostru nu-i de fapt al nostru, ci e templu al Duhului Sfânt (cf. I Corinteni 3, 16) şi că nu se cade a-l face părtaş necurăţiei, desfrânării. Pentru că fraţii noştri mai mici pentru care Hristos a murit găsesc că toate acestea aduc plăcere, aş vrea să rămânem puţin pe acest tărâm, al plăcerii…

Piercing-urile se pun în buze, în sprâncene, în nas („bobiţă”), în limbă („bară”), în cartilagiile urechii, în buric, în zona genitală!… Puţini ştiu că de cele mai multe ori zona se infectează şi puroiază. E valabil şi-n cazul tatuajelor. Dacă „operaţiunea” nu s-a efectuat într-un mediu aseptic, cu instrumente sterilizate, te poţi căpătui cu virusul hepatitei B sau C sau chiar cu HIV. Puţini ştiu, spre exemplu, că după gaura făcută în limbă 2-3 săptămâni trebuie să bei iaurt sau supă, că abia poţi vorbi şi că rişti oricând să înghiţi bila din capătul bării. Sper ca măcar unul din riscurile acestea să-i ţină departe pe doritori. E şi aceasta o treaptă, o măsură şi, tainic, o lucrare a Duhului.Am spus mai sus că nu poţi sta „împotriva curentului”. Trebuie făcută însă o precizare. Hristos, care ieri şi azi şi în veci, e acelaşi (Evrei 13, 8), stă împotriva curentului. El e cel care schimbă inimile, El cheamă la pocăinţă, la îndreptarea vieţii. Mântuitorul nu se ruşinează să deschidă uşa unui tânăr tatuat sau plin de piercing-uri dacă acesta bate, dacă acesta Îl caută cu sinceritate. Când El va deschide uşa, instantaneu tânărul se va ruşina (ca şi Christina Aquilera care s-a ruşinat când a fost detectată într-o vamă cu un piercing în zona genitală) şi toate acestea le va lepăda de la el ca fiind de prisos. Nădăjduim că aceste funny-things nu vor ţine o veşnicie, deşi semnele „de bună purtare” vor rămâne în cele mai multe dintre cazuri până la mormânt. De obicei găurile nu se acoperă, o spun ca un păţit, iar tatuajele se scot extrem de greu.
E cunoscut faptul că multe vedete merg să şteargă mesajele tatuate pe piele „pentru veşnicie” (vezi Angelina Jolie care şi-a tatuat numele soţului, Billy Bob Thorthon, de care între timp a divorţat sau cazul lui Johnny Depp care-şi tatuase pe braţ „Winona (Ryder, n.n.) forever”, numai că „forever-ul” a durat doar câţiva ani, iar tatuajul a trebuit, fireşte, şters).Victimă a modei, posesorul de tatuaje sau plin de piercing-uri nu e doar un tip sau o tipă cool, o persoana excentrică, ci, din ce am observat în jur, este de cele mai multe ori o persoană nefericită, neîmplinită. Golul din suflet caută să-l ascundă cu artificii de acest gen. El pare că s-a eliberat de „prejudecăţile lumii”, însă totodată vrea să spună tuturor că nu-i un om împăcat. Pe aceşti căutători ai adevărului, pe aceşti nemulţumiţi de starea lumii îi pescuieşte Hristos.Hristos nu a pus bariere dragostei, aşa cum punem noi - până aici, pe gay îi detest, pe Columbeanu îl dispreţuiesc, pe Andreea Marin nu o sufăr, pe Gigi Becali îl urăsc -.

Mântuitorul ne îndeamnă sa-i cercetăm pe cei bolnavi, precum şi pe cei din închisori. Cei întemniţaţi, cu siguranţă, nu-s icoane de-nchinat. Pot fi ucigaşi, violatori, tâlhari la drumul mare etc. Dacă avem alergie la rockeri, cercelaţi, tatuaţi e semn că nu ne asemănăm cu Cel pe care spunem că-L urmăm. Hristos n-a avut nicio alergie în întâlnirea cu cei căzuţi. A stat aproape în toată vremea printre desfrânate şi oameni obosiţi de atâta păcat. De El s-au atins nu doar cei curaţi, ci mai ales cei necuraţi, iar câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Iată că şi noi, creştinii de astăzi ne petrecem viaţa printre oameni cu diverse apucături, mentalităţi şi idei revoluţionare. De cele mai multe ori ei primesc de la noi o privire acră, o vorbă tăioasă dură.

Teama mea în ce-l privea pe elevul cercelat de care pomeneam mai sus era întru totul justificată pentru că, personal, odinioară, am simţit pe propria-mi piele atitudinea acesta aproape de desconsiderare.În anii liceului mi-am pus doi cercei în urechea stângă, de altfel tot piercing se cheamă (tatuaj nu am apucat să-mi fac, până să mă hotărăsc ce anume să-mi desenez, am ajuns la Hristos şi nu mi-a mai trebuit nimic de acest fel). Imediat după 1990, a purta cercei ca bărbat era sinonim cu răzvrătirea, revolta, extravaganţa ori trufia, cum ar spune teologul. Cerceii erau atunci pentru mine modul de exprimare a frondei adolescentine. Cum nu erau încă prea mulţi amatori, pentru că nu era încă un trend, erai imediat observat că eşti altfel şi majoritatea oamenilor strâmba din nas neascunzându-şi în nici un fel dezgustul pentru o aşa opţiune scandaloasă. În familie lucrurile nu au stat altfel. Consiliu de familie… „băiatul nostru a luat-o pe mirişte, ascultă rock, iar acum poartă cercei în ureche”. Părinţii mi-au spus să-i scot neapărat pentru că fac familia de râs, eu însă îi purtam în ascuns. Revolta mea creştea din zi în zi. Eram fericit că alegerile mele provocau polemici, deşi evitam mai mereu discuţiile logice. Nu puteam explica pertinent motivul pentru care-i port. Să le spun că vreau să mă deosebesc de mulţime? Că vreau să par interesant? Acestea nu erau argumente, şi asta ştiam prea bine.
***
Dacă vă întrebaţi cum s-a sfârşit povestea cerceilor din urechea stângă pot spune că hotărâtoare a fost întâlnirea cu bunica din partea tatălui pe care o întâlneam destul de rar, o femeie cu viaţă sfântă pe care o iubeam mult şi de care îmi era de fel o ruşine teribilă. Bunica aceasta, văduvă în ultimii 30 de ani ai vieţii, a crescut cu multă trudă şapte copii. La 96 de ani şi-a încheiat menirea pe pământ şi s-a dus la ceruri cu un zâmbet larg pe chip. La înmormântarea ei am plâns mai mult de bucurie, decât de jale. Aveam încredinţarea că s-a întâlnit cu Hristos, Cel pe care-L iubise întreaga viaţă, iar acum El o aşeza în locaşul drepţilor pe care-l gătise cu mult înainte ca ea să se nască. Ştiam că de acum întreg neamul nostru va avea un mărturisitor la scaunul Stăpânului. La bunica am văzut întâia oară măsura cea înaltă a dragostei, a răbdării şi nejudecarea cu niciun chip a vreunui om, virtute care, aveam să înţeleg în timp, schimbă în chip tainic până şi inimile cele mai îndărătnice. Aşadar venise vremea să-mi văd bunica. Aflase deja că port cercei, dar nu ştiam cum a reacţionat la aflarea veştii. M-am dus în bucătăria unde stătea de obicei să-şi încălzească picioarele la căldura cuptorului şi i-am spus: „Mamaie, cred că ai aflat deja, e adevărat, da, mi-am pus doi cercei în ureche!”. „Apoi, maică, să-i porţi sănătos!” mi-a spus dânsa zâmbind cald. Şocul a fost aşa tare încât am rămas fără glas minute în şir. Întru sfârşit m-a întrebat: „Te face fericit?”. Deşi, după cum spuneam, eram fericit că alegerile mele năşteau polemici, am realizat că totul era un moft, o fiţă… „Cred că nu”, i-am răspuns. S-a uitat cu dragoste spre mine şi dând uşor în cap a încredinţare mi-a zis: „Fericirea vine din altă parte!”. N-am întrebat din ce parte vine fericirea, am aflat asta ceva mai târziu, dar în ziua aceea am ştiut că nebunia asta nu avea să mă mai ţină mult. Ce frondă, ce revoltă? Iaca, bunica deja mă înţelegea! Ce n-au reuşit părinţii cu ameninţări şi interdicţii, a izbutit bunica printr-un gând bun, printr-o vorbă aparent simplă. Şi mai era şi acel tainic „fericirea e în altă parte”… Într-adevăr, nebunia cu cerceii nu m-a mai ţinut mult… Într-una din zile, la recomandarea unui prieten, am sunat o doamnă profesoară de filosofie în speranţa că îmi va da câteva ore de meditaţie ca să-mi lămuresc câteva concepte pe care nu le stăpâneam prea bine. Aveam nevoie pentru admitere. Dumneaei mi-a dat întâlnire la o biserică, după terminarea Liturghiei urmând să ne cunoaştem şi să stabilim în linii mari un program de lucru. Am ajuns la întâlnire mai devreme şi m-am gândit să intru şi la slujbă. Stăteam în spate ascultând. Într-un moment liturgic, probabil al Heruvicului, mi-am dat seama că preotul va trece tămâind pe lângă mine şi negreşit îmi observa cerceii. Atunci, de ruşine, printr-un gest rapid i-am scos şi cred că din ziua aceea nu i-am mai pus în ureche.
***
Pentru că nu mulţi au avut şansa să aleagă între bine şi rău, ci mai ales între două sau mai multe rele, pentru că unii abia acum sunt „pe drumul Damascului” (v. Faptele Apostolilor 9), pentru că şi pentru ei – mai ales pentru ei – a murit Hristos, să ne rugăm ca tinerii să înţeleagă deşertăciunea piercing-urilor şi să le ocolească… căci e „dureros” să te rogi lui Hristos cu o bară în limbă! Iar cei vor cu ardoare un tatuaj să ajungă ziua să-şi dorească „tatuată” voia lui Dumnezeu pe inima lor.

Sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/09/19/piercing-uri-tatuaje/

* Cartea "Tinerii, între cer si pământ", pe care azi, in sfarsit, mi-am cumparat-o.
O recomand tuturor, cu multa caldura. E ca o gura de aer proaspat, care da tanarului posibilitatea sa se "lamureasca", ajutandu-l sa afle, sa descopere Calea, in vremurile acestea pline de nalucire. E adresata si celor care se cred indreptatiti sa-i judece cu asprime pe altii, pe cei care au tendinta sa arunce primii piatra, văzând mereu păcatele celor din jur, si nu păcatele proprii. Scrisă cu sinceritate, înţelegere si iubire faţă de TINERI. (Nota mea)