Un copil dintr-un trib african, convertit la creştinism a fost
adus în America, la un seminar teologic. La recepţia căminului
studenţesc, când a fost întrebat ce cameră vrea, el a răspuns: Cea pe care nu o vrea nimeni.
Una din cele mai mari pietre de poticnire pentru tinerii de azi, în
calea unei asumări transformatoare a creştinismului, este smerenia
creştină. Confundată cu o atitudine pioasă, introvertită, un fel de
„modă”, de „stil” ortodox, este cel mai adesea, ca orice lucru nefiresc,
ocolită cu dezgust ori practicată cu fanatism. Şi ce spectacol trist,
descurajator e un tânăr care îşi pune nădejdea mântuirii în smerenia
lui! Imaginea tânărului crispat, cu capul plecat şi mers alunecos,
furiş, ambalat în smerenie ca produsele alimentare „în vid”, cu feţe
schimonosite de o atitudine forţat interiorizată, terorizat de păstrarea
acestei ţinute în mod permanent precum un fariseu de altădată de
rigorismul tagmei sale, nu are nimic de a face cu Ortodoxia… Un ortodox
poate fi trist sau vesel, obosit sau proaspăt odihnit, înlăcrimat sau
meditativ, psihismul lui este unul normal, firesc… CEEA CE DIFERĂ ESTE
MOTIVUL ACESTOR STĂRI! IAR ACESTA ESTE TOTDEAUNA: HRISTOS!
Smerenia este felul Său de a fi, nu al nostru. Smerenia este o tăcere, o
discreţie a persoanei, ivită din prea-plinul vieţii, nu din puţinătatea
sau îngrădirea ei. De aceea e rodul contopirii noastre cu Hristos.
Dorinţa de a fi smerit pur şi simplu, de a afişa o smerenie cât mai
impresionantă, are aceeaşi consistenţă ca şi dorinţa de a purta adidaşi
originali, nu imitaţii chinezeşti. A dori să fii smerit presupune ideea,
cu totul falsă, că ai priceput la ce se referă Hristos atunci când
vorbeşte despre smerenie şi încerci să „fabrici” ceea ce ai înţeles; iar
asta e fraudă duhovnicească, e creştinism fără Hristos. Eşti mândru
pentru că eşti autonom, nu pentru că nu eşti prea iscusit în afişarea
smereniei sau în practicarea evlaviei celei mai rafinate. Dacă te vei
împărtăşi cu Hristos, smerenia va apărea firesc, ca semn al prezenţei
Lui în tine, al revărsării harului în fiinţa ta… Ortodoxia nu Îl
interpretează pe Hristos, ci Îl oferă! Pe Hristos nu-L poţi înţelege, ci
numai primi prin credinţă! El este de Sus, noi suntem de jos, infinit
de jos faţă de El…
A fi creştin înseamnă a avea inima în altă lume, în Împărăţia veşnică. A
avea inima în pieptul Altcuiva. A primi de acolo, prin Biserică, prin
Sfintele Taine, viaţa Lui ca pe a ta. Şi de a o revărsa pe pământ prin
faptele şi cuvintele tale. Iar viaţa care vine de acolo este smerită,
caută să se aşeze sub toate şi să le susţină ca o nouă temelie, una de
neclătinat. Oriunde şi orice ar fi, cu orice pregătire, talent sau
înzestrare, un creştin adevărat va fi un slujitor al oamenilor în Numele
lui Hristos: un „angajat” plătit în dragoste, un ambasador al
Împărăţiei. Pentru creștinul adevărat, a fi mare, important, înseamnă a
fi mare în ochii lui Hristos, a fi privit cu aprobare de El, de Cel cu
ochii căruia ne priveşte, din adâncul propriei inimi şi din ochii celor
din jur, Tatăl. Căci orice copil îşi ia nota, calificativul acţiunilor
sale, din ochii părinţilor; numai nota afişată acolo este dată de
dragoste. În ochii celorlaţi oameni e dată de interesele lor
particulare, egoiste.
Dacă vrei să fii liber, dacă vrei să scapi de făţărnicie şi laşitate,
de vulgaritate şi relativism, de teamă şi sărăcie sufletească, de
falsificarea involuntară a Ortodoxiei, atunci „scapă de tine”, căci tu
eşti cel care strică totul. Tu eşti saltimbancul, nebunul regelui care
s-a cocoţat pe tronul lui: eşti un impostor la cârma fiinţei tale.
Tronul din inima ta nu este al tău! De acolo a fost alungat Hristos.
Degeaba încerci să-I imiţi manierele regale, smerenia şi blândeţea,
credinţa şi vorbirea, eşti tot un clovn, unul tragic. Aşază-te la locul
tău prin Spovedanie şi cheamă-L pe Rege pe tronul Lui prin Împărtăşanie.
Căci oricine altcineva afară de Iisus, aşezat pe acest tron lăuntric,
va deveni un tiran distructiv. Iisus este infinit de plin de viaţă şi
identitate, şi, astfel, singurul în care nu există setea de putere, de
afirmare de sine care există în toate celelate fiinţe umane rănite de
păcat… Iisus este singurul Împărat care îşi exercită domnia slujind
desăvârşit supuşilor Săi: căci domnia Lui este cea a iubirii.
Stăpânirea Lui este revărsare de daruri, El este Împăratul care nu cere
de la supuşii Săi decât o deschidere tot mai largă a fiinţei lor pentru
belşugul de viaţă din El. A-L avea pe Iisus Hristos drept stăpân
înseamnă a fi mereu umplut cu viaţa Lui nesfârşită, cu cea mai înaltă şi
mai sublimă dintre vieţi.
Sunt convins că în acea cameră pe care nu o voia nici unul din
seminariştii americani locuia Iisus Hristos. Era camera în care te
puteai bucura deplin în inima ta de confortul tuturor celorlalţi la un
loc. Adică, pentru sufletul creştin, cea mai bună, mai dotată şi cu cea
mai spectaculoasă privelişte, din campusul studențesc.
Şi aşa este şi viaţa celui ce trăieşte pentru a sluji celorlalţi în Numele lui Iisus şi al Împărăţiei Sale.
Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu
Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.
Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț.Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.
Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.
Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.
Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).
Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoţie: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine.Dacă nu îţi găseşti pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauţi tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.
N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.
Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!
Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.
Să nu vorbim despre alţii și să nu încercăm să-i controlăm. Îmi amintesc vorbele Părintelui Porfirie: „Măi, dacă cerţi pe cineva vinovat, ce va face? Nu doar că nu te va asculta, dar se va și apăra și va încerca să-ţi demonstreze contrariul, iar sufletul lui se va închide încă și mai mult; în schimb, dacă îl lași în pace, nu-l mustri și nu-l controlezi, sufletul i se înmoaie și deveniţi prieteni. încet – încet, va ajunge și el să-ţi spună ce i-ai fi spus tu”. De aceea, să-I lăsăm lui Dumnezeu cele pe care vrem să le spunem oamenilor. Vrem ca aproapele nostru să se schimbe, să se transforme, să se pocăiască? Atunci să lăsăm asta în seama lui Dumnezeu, iar noi să îl iubim.
Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa, sunt oameni singuri pentru că-i urmează lui Hristos. Şi a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facere 2,18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur. (De scaunul spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale.) A te potrivi cu cineva înseamnă a sta faţă în faţă cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.
Sunt oameni care, nefiind singuri, se lasă măcinaţi de un cumplit egoism şi sunt oameni care trăiesc toată viaţa în singurătate, iubind pe ceilalţi. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte, în ispite şi îndoieli, nu are cine să-l povăţuiască, flămând, n-are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar şi pentru cel ce este singur şi pentru cel ce nu este singur în viaţă, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea sunt realităţi care vin prin naştere şi dispar prin moarte, şi într-una, şi în cealaltă omul fiind singur, neaducând nimic şi neluând nimic din lume. Între naştere şi moarte, oamenii îşi poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alţii mai mult alături de soţie, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este... altceva.
Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul, mort prin anul 400 şi prăznuit la 12 iunie, singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt: pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând faţă de om, dar făcând rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur... Se hrănea din roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dintr-un izvor pe care-l săpase cu mâinile sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănise s-a uscat, iar apa izvorului pe care-l săpase a secat... Nimic nu rămâne pe acest pământ!
Sfinţii reprezintă castitatea sufletească a Lumii, sau dreptul nostru de-a fi tineri...
Un răspuns de la Duhul Sfânt, printr-un sfânt al Său, pentru cei ce caută ajutorul lui Dumnezeu și simțirea prezenței Lui în viața lor.
„Fericit este omul care-și cunoaște slăbiciunea lui. Căci această cunoaștere i se face temelie și rădăcină și început a toată bunătatea. Căci, când află cineva și simte cu adevărat neputința sa, își strânge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoștința și-și adună comoara sub pază. Dar nimeni nu-și poate simți slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puțin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, comparând slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaște mărimea Acestuia. Și, iarăși, când va vedea mulțimea meșteșugirilor sale și paza și înfrânarea sa și acoperământul și îngrădirea sufletului său prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine și n-a dobândit-o și vede că inima lui nu are liniște din partea fricii și tremurului, va înțelege și va cunoaște că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie, prin frica ce o apasă și o războiește înăuntru, că-i lipsește cineva. Și de aceea inima se mustră pe sine, neputându-se sălășlui întru încredere.
Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice [Psalmistul], cel ce mântuiește. Iar când cineva cunoaște că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni și, cu cât le înmulțește pe acestea, cu atât se smerește mai mult în inima sa. Căci nimeni rugându-se și cerând nu poate să nu se smerească. Iar inima zdrobită și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăștiere. Căci smerenia adună inima. Iar când omul se smerește, îndată îl înconjoară mila, și atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mișcă în ea. Iar când omul simte că ajutorul dumnezeiesc e de față, ajutându-l, inima lui se umple îndată de credință și înțelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găsește ajutor și izvor de mântuire și vistierie de încredere și liman izbăvitor de vijelie și lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi și acoperământ în vremea încercărilor și ajutor în ascuțișul bolilor și pavăză izbăvitoare în război și săgeată ascuțită împotriva vrăjmașilor și, simplu grăind, că toată mulțimea acestor bunătăți își află intrarea în el prin rugăciune.”
Ne-am învăţat să căutăm vinovaţi pentru eşecurile noastre, în loc să ne uităm la noi. Mereu e de vină celălalt, dar niciodată Eu. În cazul nostru, nu cred că (vorba lui Ivan Karamazov, personajul lui Dostoievski) „există suferinţă şi nu există vinovaţi”. Ci, mai degrabă, noi căutăm vinovaţii acolo unde nu-s.
Căutăm întotdeauna vina la ceilalţi
Ne îndoim mereu de cel de lângă noi, dar nu şi de propria persoană. Umorul nostru proverbial a ajuns în punctul în care nu mai râdem atât de necazul nostru, cât mai ales de necazul celuilalt; iar hotărârea de a schimba ceva în propria viaţă dispare atunci când, în loc să ne întrebăm ”de ce nu eu?”, noi ne întrebăm şi acum: „de ce eu? De ce să mă schimb eu?”.
E semnul resemnării noastre. Până şi cei care se abţin sunt tot nişte resemnaţi, prin incapacitatea lor de a se plasa de o parte sau alta. Încă nu ne-am dat seama că Vreau nu înseamnă neapărat şi că Poţi, iar dacă Poţi nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptul şi dacă Ai dreptul nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptate.
Şi cum putem să ne dăm seama de toate astea, câtă vreme noi nici măcar nu ştim cu exactitate ce vrem? Am ajuns să ne întrebăm dacă e mai bine ”să ne rugăm şi apoi să jucăm la Loto?” sau „să jucăm la Loto şi apoi să ne rugăm?”. Probabil şi cel care câştigă la Loto e tot în dilemă: ”Am avut noroc sau mi-a ajutat Dumnezeu?”.
Păcatul cel mai mare e păcatul tău
Am mai spus-o şi o repet: Eu sunt de vină şi nu celălalt (nu Dumnezeu, nu preşedintele, nu guvernul, nu Mitică, nu Georgică)! Eu! Şi eu port o parte din vina răului care se întâmplă. Şi atunci pot să încep schimbarea cu mine însumi. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cel mai mare păcat pe lume este trufia, iar cuvintele părintelui Cleopa vin parcă cu o completare de care e bine să ţinem cont: ”Păcatul cel mai mare e păcatul tău!”. Cuvintele acestea nu numai că sunt adevărate, dar pun înaintea noastră o virtute străină nouă, şi anume smerenia. Dacă vedem păcatul nostru ca fiind cel mai mare, atunci înseamnă că suntem pe calea cea bună, înseamnă că pe mine mă văd mai întâi, şi nu pe cel de lângă mine.
Examen în faţa oglinzii
Dacă facem acest lucru, o să începem să vedem în sfârşit adevăratul vinovat. În oglindă ne uităm mai ales ca să vedem defectele noastre şi nu calităţile. Oglinda sufletului (conştiinţa) are în fond acelaşi rol. Şi dacă ne putem uita în oglinda altuia la faţa noastră, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre oglinda sufletească. Nădăjduiesc să ajung zilele în care majoritatea dintre noi n-o să se mai întrebe „de ce eu, de ce sunt eu de vină, de ce să mă schimb eu?”şi o să înceapă să se-ntrebe ”de ce nu eu?”. Şi aceasta trebuie înţeleasă nu ca o lipsă de smerenie, ci ca o îndrăzneală binecuvântată. Hristos ne-a avertizat că o să avem necazuri în lume, dar ne-a îndemnat spre îndrăzneala de a le birui (Ioan 16, 33). Ori prima „îndrăzneală” este să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem.
DUMINICA A PATRA DUPĂ RUSALII Evanghelia credinței, Matei 8, 5-13
Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu ? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18) ? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi si blânzi, care și-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează si se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc si în locul ei sădeşte o viţă sălbatică. Când fiul uită dragostea părintească si se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta ? Il va alunga din casa sa pe fiu si va infia pe strain.
Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincisii spun: Cutare si cutare lucru e dupa natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti si omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu si spre binele nostru. Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri si întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă si se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta. De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă si cruţare. O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei. Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu și cei cărora El le desluşeşte.
Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriţi și înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Isaia 57,15). Aşadar, aici pe pământ Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrânta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii și ale vieţii, și adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări si lucruri. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă și duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă și smerită. Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu. Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborâtori din marii și lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus. Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta și-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales. Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles. Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind și cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii. Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta. Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată. Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi. E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată si proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia si nepăsarea noastră. Si mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi.
„Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugăndu-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace in casă, slăbănog, cumplit chinuidu-se”.
Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la marea Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundară, deşi mai probabil era sub stăpânirea Romei. Lucrul de seama e ca acest sutas era păgân şi nu iudeu. Este primul ofiter roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinta in Hristos. Altul este sutaşul de straja langa Cruce, cel care vazand infricosatoarele semne care au zguduit firea cand Hristos Si-a dat ultima suflare , a strigat: „Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta! ” (Matei 27, 54). Mai este apoi Corneliu, sutaşul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10). Cu toate ca erau păgâni , aceştia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos şi au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.
„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.
Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (pais) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.
Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelisti, Matei şi Luca, va socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină pana la dansul pentru ca el, sutaşul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis el, „spune cu cuvantul si se va tamadui sluga mea”. Deosebire este , într-adevăr, intre aceste doua istorisiri, dar contradicție nu. Iar deosebirea sta in faptul ca Matei nu pomeneşte de cele doua solii trimise mai întâi Domnului de sutaş, iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul. Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelişti unul printr-altul. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur , daca toate istorisirile ar fi fost la toti Evangheliştii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul. De ce ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii şi patru Evanghelişti ? In orice instanţă de pe pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelisti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără împiedicare iar cei ce caută pierzania sa nu aiba nici o acoperire. Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se întregesc între dânşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12). Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor, Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).
Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea şi mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos şi nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau nu să intre în casa mea ? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da, mai vedem noi…”
Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos si nevrednic, ci doar să spună cu cuvântul, şi bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui ? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cât despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare, mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer. Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului după câştigul lor. Indeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu. „Sinagoga el ne-a zidit-o…” Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.” Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însa nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutasului si, în urmă, sutaşul însuşi.
Stând faţă în faţă cu Hristos, sutasul a trebuit, desigur, să-I spună si el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Si i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”. Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !” Si, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta ?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărât, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”. Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutasului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată. Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutasului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, si despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra. „Dar sutasul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul si se va vindeca sluga mea”. Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om si crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc zugrăvit. Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el si casa lui. Obraznic şi mândru cum era, si-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Si spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).
Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte. Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, si el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul” şi boala va fi învinsă, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă. Sutasul a simţit în Hristos cerul: foc din cer si lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul sau atata foc când este de-ajuns doar o scânteie ? De ce tot soarele când e destul o rază ? Dacă sutasul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoastem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui; „numai zi cu cuvântul”!
O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân ! Noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem ! Dar sutasul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora si am sub mine ostaşi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fă aceasta, si face”.
Ce-i un sutaş ? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, si căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor si slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Insuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor ! Si dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutas, cum să nu se supună toate lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17) ? Care sunt soldaţii si slugile lui Hristos ? Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui ? Ingerii, sfinţii si toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos ? Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui ? Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine. El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii. La cuvântul Său ostile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic. „El a zis si s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9). Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului Lui. „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46). El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Matei 7, 29). Iată cum este Cel pe care L-a rugai sutasul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână si să-l ridice. La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”. „Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”. Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutasul ? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”. De ce se mai miră acum ? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze si ei de credinţa lui cea mare. Intr-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om. Nu s-a minunat Hristos cât de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea frumuseţe pe lângă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi ? Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru că toate sunt nimic pe lângă înţelepciunea, bogăţia si puterea din împărăţia lui Dumnezeu. Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim, pentru că e sărăcăcioasă şi puţină pe lângă slăvită adunare a îngerilor din cer, care a stat înaintea Lui de la întemeierea lumii. Când lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de nimicirea lui din temelii. Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare. E cel mai mare şi mai frumos lucru de pe pământ. Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viaţa veşnică. Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casa si din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi” (Iov, 19, 26-7). Faţă de cine Si-a arătat Domnul uimirea ? Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.
S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”. Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul Si-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne si minuni mari si grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă. Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta cre-dinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse. Acum Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit si de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâsnirea dinţilor”. Profeţia aceasta s-a împlinit si se împlineşte până astăzi. La răsărit si la apus de iudei trăiau popoare păgâne. [Teofilact zice: „Domnul nu a spus: ‘mulţi păgâni’ ci: „Mulţi de la răsărit si de la apus”, cu toate că fără îndoială îi are în vedere pe păgâni. De ce nu a spus ‘păgâni’ ? Ca să nu-i smintească pe iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit si de la apus”.]
Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii si abisinienii, grecii si romanii, şi toate popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi si egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „când fiii împărăţiei” (adică iudeii)au rămas neclintiţi în necredinţă până astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi şi dispreţuiţi de popoarele între care se pripăşesc. Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întuneric, plâns şi scrâsnirea dinţilor. Dar în lumea cealaltă, la masa fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac si Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colţurile lumii decât iudei. Şi în acea lume pentru „fiii împărăţiei „va fi iarăşi întuneric, plâns si scrâsnirea dinţilor.
Gospodarul smulge vita uscată si o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe străini. Si aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Si cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă. Iar sutasului i-a spus Iisus: „Du-te în drumul tău, şi facă-se după credinţa ta”. Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvârşit minunea, nu numai ca răsplată a credinţei ci si ca întăririre a marii profeţii. A spus cuvântul, si s-a vindecat sluga. Dupa cum la zidirea dintai „Dumnezeu a zis, si a fost aşa”, acum la zidirea cea nouă, Domnul spune si se face. Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului si s-a vindecat. Boala e sluga lui Dumnezeu şi când Dumnezeu spune: „Pleacă”, se duce, iar când spune: „Vino”, vine. Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri si unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca Stăpânului şi s-a dus. Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie nemijlocit prin cuvântul Său, fie mijlocit prin leacuri — după credinţa omului. Nici un leac din lume nu poate stârpi boala fără puterea, prezenţa si cuvântul lui Dumnezeu.
Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra credincioşilor Săi prin cuvântul Său cel puternic, din vremurile trecute si din ziua de astăzi. Ne închinăm sfântului şi puternicului Său cuvânt, cu care zideşte iarăşi, vindecă bolnavii, ridică pe cei căzuţi — toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut, Domnul si Mântuitorul nostru şi în puterea Sfântului Duh. Cu ostile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, si Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Va recomand sa ascultati si predica parintelui Nectarie de la Sihastria Putnei
Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Tim, l, 15). Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ. Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste. Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte ele semeţia altora. Căci noi şi ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciu-ielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima elin care ieşeau, şi aflâncl-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni. Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul. Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să eiobânelească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite ? De aceea, vă rog, vă îndemn şi vă conjur să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, şi cere ele la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuşi ştie totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curăţit si să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii. Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare. Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40). Din acest răspuns noi învăţăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi. Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau, şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iară a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’1. El nu vorbeşte numai de şedere, ci ele şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia ele a fi mai cinstiţi decât alţii şi ele a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi rabda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”. Dar care sunt aceştia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiţi şi ele trei ori fericiţi, care vor dobandi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât ele mărit? Ascultă ce zice Domnul! Cand ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora. El a strigat către dânşii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai ele pe urmă decât toţi” (Mc. 10, 42-43). Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”. Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori. Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta. Să cumpănim acestea, iubiţilor, şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimica nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei. Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor ! Amin.
Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : "si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus" (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.
Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca "trebuie evitata acedia" si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.
Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.
Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.
Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.
Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.
Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.
Chiar de va veti umili, dar de nu veti suferi sa v-o zica altii, aceasta nu-i umilinta, nu mai e marturisirea greselilor, ci e numai aratare si slava zadarnica.
Cum? Aratare este a te chema pacatos? Da, caci în felul acesta, ne cladim pe nedrept un renume de umilinta, suntem laudati, suntem pretuiti, în loc ca, din pricina unei purtari potrivnice, sa fim dispretuiti, asa ca lucram pentru slava.
Ce înseamna a fi umil?
A primi ocarile altuia, a recunoaste greselile, a suferi sa fim vorbiti de rau. Iar în purtarea aceasta, afara de umilinta, vom afla si noblete.
Caci iata: acum ne facem pe noi însine pacatosi, nedemni, si alte multe învinuiri de acestea, dar daca altcineva ni le spune, iata-ne nemultumiti si mâniosi. Bagati de seama, nu este asa, ca la aceasta întâmplare, nu-i nici marturisire adevarata si nici noblete?
Ziceti ca sunteti asa si asa, nu va suparati, daca si altii zic si va vorbesc de rau – caci atunci ei sunt acei care lorusi îsi aduc osânda – si asa va duc pe caile întelepciunii. Ascultati ce zice preafericitul David, când Samuel îl blestema: “Lasati-l, Domnul este acela care l-a însarcinat a face asa, ca sa mi se vadeasca umilinta – si Domnul, în schimbul acestor blesteme pe care mi le da azi, îmi va darui bine”.
Voi, care ziceti de rau de voi însiva pâna la trufie, intrati în mânie de îndata ce altii nu va aduc laudele de care va socotiti îndreptatiti. Vedeti cât de mult va lipseste cumpatarea în treburile cele de seama? Din dorinta altor laude departam laudele, ca altele mai mari sa capatam. Departând lauda, vrem s-o marim, în toate acestea nu urmarim decât slava si nu adevarul. Asa ca zadarnica-i purtarea noastra – si nu duce la nimic.
Smerenia o capatam multumind lui Dumnezeu pentru ce suntem, multumind lui Dumnezeu pentru darurile pe care le avem. A fi smerit inseamna sa fii constient ca esti frumos, ca esti bun, ca esti destept si sa multumesti lui Dumnezeu, sa zici: Doamne, daca Tu nu ma faceai frumos, daca nu imi dadeai puterea sa fiu bun... Multumind lui Dumnezeu ne smerim.
(Fragment din conferinta Maicii Siluana Cine suntem si de ce ne-am nascut?, Fagaras, 10 iunie 2008)
Mi s-a intamplat, cu ani in urma, sa spun ca eu nu merit una, alta (si erau numai lucruri bune, adica bunatate din partea celor din jur sau iertare). Apoi, intr-o zi, un om al lui Dumnezeu mi-a zis: “acolo e putina mandrie, cand spunem ca noi nu meritam ceva, ne mandrim de fapt.” Si am inteles. (Citatul este din memorie). Si asa e. Cine ar putea sa spuna despre sine ca merita sau nu merita ceva anume? Sau ce merit avem noi ca ne-am nascut intr-o anumita familie sau intr-un anumit loc?
Ferice de omul care-si recunoaşte neputinţa. Fiindcă aceasta recunoaştere i se face lui temelie si rădăcina si început a toata bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat si ar simţi propria lui neputinţa, atunci si-ar aduce imediat sufletul din lenea, care întuneca cunoaşterea, si ca o comoara ar strânge pentru el paza. Dar nimeni nu-si poate simţi neputinţa, decât numai atunci, când încetează o clipa sa fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti. Ca atunci asemănându-si neputinţa lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va sa-si dea indata seama, cat e de mare ajutorul. Si iarăşi, când isi va vedea mulţimea meşteşugurilor, păzirea, înfrânarea, acoperirea si îndrăgirea sufletului sau, prin care omul a nădăjduit sa-i afle sufletului o buna nădejde, dar n-a putut. Sau daca inima lui nu se alina din pricina, ca-i e teama si se cutremura sa inteleaga si sa afle, ca frica aceasta a inimii lui arata si însemnează, ca peste tot are nevoie de un altul, care sa-l ajute. Ca dinlăuntru da inima mărturie prin frica aceea, care o loveşte si o turbura, înlăuntrul ei, arătând ca-i lipseşte ceva. Si de aceea se invinovăţeste pe sine, neputându-se aşeza cu nădejde.
Că zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mântuieşte (Ps. 120,2). Iar daca cineva recunoaşte, ca are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugăciuni face. Si cu cat inmulteste rugăciunile, cu atât se smereşte cu inima. Ca tot cel ce se roagă si cere, trebuie sa se smerească. Ca: "Inima infanta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50,19). Deci inima nu conteneşte sa fie risipita, pana ce nu se va smeri. Ca numai smerenia face inima sa se adune (concentreze). Iara când se smereşte omul, indata îl înconjoară mila si simte atunci in inima ajutorul de la Dumnezeu.
Ca a aflat inima o putere a nădejdii, ca se mişca intr-insa. Iar când simte omul ca, Dumnezeu este de faţă si-i ajuta, atunci inima i se umple de credinţa si înţelege de aici, ca rugăciunile lasă ajutorul sa vina, ca este izvor de mântuire si comoara de nădejde si liman de izbăvire in fata viforului, si lumina celor ce sunt in întunerec, si sprijin al celor neputincioşi, si acoperământ in vremea ispitelor, si ajutor in răutatea boalelor, si pavăza de izbăvire in vreme de război, si săgeata ascuţita împotriva vrăjmaşilor, si ca sa spunem pe scurt, toate aceste multe bunătăţi prin rugăciune intra in suflet. Si de-acum înainte, omul se desfateaza prin rugăciunea cu credinţa. Iar inima lui străluceşte de nădejde, si nu mai e oarba ca mai înainte, nici nu mai grăieşte deşertăciuni.Si când omul le-nţelege pe acestea, in felul acesta, atunci putem zice, ca intr-adevăr si-a dobândit in sufletul lui rugăciunea, ca pe o comoara. Si rugăciunea lui se schimba de bucurie in glas de mulţumire.
Si acesta e cuvântul spus de Acela, care a rânduit un chip pentru fiecare lucru. Ca rugăciunea este o bucurie care înalta mulţumiri. Si e vorba de acea rugăciune, care se face in cunoştinţa de Dumnezeu, este adică trimitere de la Dumnezeu. Ca acum omul nu se mai roagă cu osteneala si cu truda, cum se ruga mai înainte de a primi Harul acesta. Ci se roagă cu bucuria inimii si cu unire izvorăsc din el mişcări de mulţumire pururea, cu nespuse îngenuncheri, iar din mulţimea miscarilor de cunoaştere, si din mirarea si din temerea sufletului in fata Harului Dumnezeiesc, omul isi înalta dintr-o data glasul sau, lăudând si slăvind pe Dumnezeu si înalta mulţumire, si cu mare spaima începe sa grăiască. Cine a ajuns pana aici, de fapt, si nu cu închipuirea, si are puse înlăuntrul sau semnele acestor lucruri, si face mulţime de deosebiri din pricina ca are experienţa, acela ştie ce zice, ca lucrurile sunt aşa, si nu altfel. Acela sa înceteze de a mai gândi la deşertăciuni, si sa ramana la Dumnezeu prin rugăciune neîncetata, cu teama si cu frica, nu cumva sa-i lipseaca ajutorul de la Dumnezeu.
Dobândeşte omul toate acestea, daca-si va recunoaşte neputinţa proprie. Căci dorind el ajutorul de la Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, fiindcă petrece in rugăciune. Si cu cat omul se apropie de Dumnezeu prin punerea înainte (rugăciune), cu atât si Dumnezeu se apropie de om prin Har, si nu-si ridica Dumnezeu Harul de la om din pricina smereniei lui mari; căci el ca văduva, neîncetat striga către judecător, sa i se facă dreptate, si izbăvire de parasi. Iată de ce Dumnezeu Preamilostivul opreşte Harul de la om, ca sa-i dea lui pricina, sa se apropie omul de Dansul, si pentru trebuinţele lui, sa ramana omul langa izvorul folosintii. Si dintre cereri, pe unele i le împlineşte Dumnezeu curând, pe acelea, prin care cere lucruri, fara de care omul nu se poate mântui; iar pe altele nu i le împlineşte. In unele împrejurări goneşte Dumnezeu de la om pârjolul vrăjmaşului; iar in altele, îngăduie sa fie ispitit, pentru ca ispitirea aceasta, sa-i fie omului o pricina a apropierii de Dumnezeu, precum am spus mai-nainte, si ca sa se obişnuiască si sa fie priceput in ispite.
Si zice Scriptura: "Domnul a lăsat multe neamuri, si nu le-a pierdut, si nu le-a dat in mâinile lui Isus, fiul lui Navi, pentru ca prin ele sa deprindă pe fiii lui Israel, si sa invete pe seminţiile lui Israel sa poarte războiul" (Jud. 3, 1. 2). Pentru ca dreptul, care nu-si cunoaşte neputinţa, umbla pe ascuţiş de spada si nu-i de fel departe de prăbuşire si de stricătorul leu, adică de dracul mândriei. Si iarăşi, cel ce nu-si cunoaşte slăbiciunea, lipsit este de smerenie; iar cel fara de smerenie, lipsit este de desavarsire; iar cel nedesavarsit, totdeauna se teme. Fiindcă cetatea lui n-are la temelie stâlpii de fier, nici pragul de arama al smereniei. Iara smerenia n-o poate dobândi, decât numai prin mijloacele ei, care de obicei zdrobesc inima si gonesc gândurile părerii. De aceea, adesea afla vrăjmaşul pricina, sa abată pe om din cale.
Căci fara smerenie lucrul omului nu se poate savarsi. Si pecetea duhului nu-i pusa pe actul lui de libertate, si rob este pana in clipa de faţă, si mereu lucrează, insa numai de frica. Fiindcă fapta nimănui fara smerenie nu se-ndrepteaza, si nu invaţă nimeni fara sa fie ispitit, iar fara invaţătura (paideia) nu ajunge nimeni la smerenie.
Iată de ce îngăduie Domnul asupra sfinţilor pricini de smerenie si de zdrobire a inimii prin îndurerata rugăciune, pentru ca cei ce-L iubesc pe El sa se apropie de El prin smerenie. Si de multe ori ii inspaimanta cu patimile firii, si prin alunecări spre gânduri ruşinoase si necurate, si alteori ii lasă sa fie dispreţuiţi, si ocăraţi, si pălmuiţi de oameni; câteodată ii îngrozeşte prin bolile si prin neputinţele trupului, alta data, prin sărăcie si prin lipsa celor de trebuinţa. Si câteodată ii inspaimanta prin durerile cumplitei frici, prin parasire, prin lupta pe faţă cu dracii, prin care de obicei ii inspaimanta, si alta data prin altfel de lucruri înfricoşate. Si toate acestea se fac, ca sa aibă oamenii pricini, de a se smeri, si sa nu cada in dormitarea trândăviei; se mai fac acestea, fie pentru ca nevoitorul zace bolnav, fie ca sa trezească pe om la teama vieţii viitoare. Si astfel oamenii vrând nevrând se folosesc din ispite.
Si nu afirm, ca trebuie omul sa-si piardă de buna voie vremea cu gândurile cele de ruşine, ca sa se smerească prin amintirea lor, nici sa se grăbească sa intre in alte ispite; afirm numai, ca in lucrul lui bun trebuie sa fie mereu teama, sa-si păzească sufletul său, si sa cugete ca este făcut (zidit, zidire) si prin urmare se poate lesne schimba. Ca toate făpturile au trebuinţa de sprijinul puterii lui Dumnezeu; iar cel ce are nevoie de sprijinul altuia, arata prin aceasta, ca este neputincios din fire; iar cel ce-si recunoaşte neputinţa, numai decât se va si smeri, ca sa primească cele de trebuinţa, de la Acela, care i le poate da. Si de ar fi cunoscut, si-ar fi văzut de la început neputinţa lui, si n-ar mai fi lenevit. Si de n-ar fi lenevit, n-ar mai fi aţipit si n-ar mai fi fost dat pe mâna necazurilor, ca sa-l trezească.
Cuvine-se aşa dar, ca cei ce călătoresc in calea lui Dumnezeu, pentru toate sa-I mulţumească Lui, cate ii vin asupra-i, si sufletul sau sa-l ocărască si sa-l prihaneasca, si sa recunoască astfel, ca nu l-ar fi parasit, Purtătorul de grija, daca n-ar fi fost leneş - ca sa se trezească mintea lui, sau fiindcă s-a trufit, si sa nu se turbure pentru aceasta si sa paraseasca câmpul de lupta, si nici sa nu înceteze de a se mai prihani, si sa nu se îndoiască răutatea lui (sa nu se facă de doua ori mai mare). Ca nu este nedreptatea la Dumnezeu, cel ce plin este de dreptate. Lui I se cuvine slava in veci. AMIN.
