Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.

            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.

           

            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…

 

            PĂCATUL

           

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.

            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.

            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.

Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.

Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.

Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.

            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.

La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.

            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.

            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.

            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.

 

            BOALA, SUFERINŢA

 

Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.

 

De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.

Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.

            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.

Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.

Sfântul Ioan Hrisostom şi viaţa de familie

Arhimandritul Efrem, Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte

  Instituţia căsătoriei se află azi în criză peste tot în lume. Sfântul Ioan Hrisostom, căruia îi sărbătorim anul acesta 1600 de ani de la adormire, este considerat creatorul teologiei vieţii cotidiene. În acest articol sunt prezentate poziţiile şi sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre cea mai importantă parte a vieţii cotidiene, familia.

(c) Mihail Maslenikof

Dumnezeu cunoscând dinainte ce va urma după crearea oamenilor i-a plăsmuit pregătiţi biologic pentru „comuniunea căsătoriei”. Geneza se referă iniţial doar la Adam. „Adam dormind, femeia a fost zidită”[1]. Sfântul Ioan Hrisostom menţionează că Moise nu foloseşte verbul „a plăsmuit” («έπλασεν»*) când vorbeşte despre femeie, ci pe „a zidit” («ωκοδόμησεν»*) voind să arate că ea s-a făcut din aceeaşi materie ca Adam, nu dintr-alta, diferită. Femeia, deci, nu este cu nimic mai prejos decât Adam. Este o existenţă umană desăvârşită, dar şi egală cu el. Dumnezeu ştiind dinainte căderea primilor oameni întemeiază căsătoria şi rânduieşte nevoia lor de mângâierea reciprocă.

 Înainte de neascultarea primilor oameni şi de ieşirea din viaţa paradisiacă nu exista căsătoria. Primii oameni trăiau feciorelnic, imitând viaţa îngerilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cele ale împreunării s-au petrecut după încălcarea [poruncii]; până atunci trăiau ca îngerii în rai, fără să ardă de dorinţa trupească, fără să-i asedieze alte patimi şi fără să fie constrânşi de nevoi trupeşti, ci, fiind creaţi cu desăvârşire nestricăcioşi şi nemuritori, nu aveau nevoie nici să poarte haine. Înainte de a intra păcatul şi neascultarea erau îmbrăcaţi cu slava dumnezeiască, de aceea nici nu se ruşinau, goi fiind”[2]. Primii zidiţi nu au reuşit însă a păstra această viaţă superioară, ci s-au arătat nevrednici unor atât de mari bunătăţi dăruite lor de Dumnezeu[3].

 Cele care înainte de cădere erau de prisos – îmbrăcămintea, meşteşugurile, munca – devin necesare din pricina stării de neputinţă şi de boală a oamenilor[4]. Tocmai în această boală a omului îşi are originea căsătoria, al cărei Creator este însă Dumnezeu[5].

 Şi care este boala oamenilor de după cădere? Sfântul Ioan Gură de Aur arată că această boală este lipsa deplinătăţii, incapacitatea fiecăruia de a-şi fi suficient sieşi [gr. αὐτάρκεια de la verbul αὐταρκέω, „a-şi fi suficient sieşi, a subzista prin sineşi”, n.tr.]. Nici bărbatul, nici femeia nu-şi mai sunt „suficienţi loruşi”. Firea amândurora este „săracă” (insuficientă). Deci nu este deplină. Unul trebuie să-l completeze pe celălalt. Spune: „Pentru că firea noastră primită de la Creator a devenit insuficientă (săracă) şi nu este deplină, a rânduit Dumnezeu spre folosul nostru să se realizeze această întregire prin binefacerea dobândită din unirea noastră. De aceea a şi creat căsătoria, aşa încât ceea ce lipseşte unuia să fie completat de celălalt şi firea noastră nedeplină să devină astfel deplină şi să aibă posibilitatea, de vreme ce s-a făcut stricăcioasă, să păstreze nemurirea prin succesiune, din tată în fiu, pentru un mare interval de timp”[6]. Adică în căsătorie soţul şi soţia se unesc şi se întregesc ca personalităţi.

 După intrarea morţii în lume, Dumnezeul cel „iscusit” „a încuviinţat ca prin împreunare [trupească] să se înmulţească neamul omenesc” şi astfel să nu dispară. Naşterea de prunci este o mare mângâiere din pricina stricăciunii oamenilor. Nunta devine înainte de toate instrument spre naşterea de prunci. Ca să lovească faţa cumplită a morţii, Dumnezeu a dăruit „moştenirea pruncilor”[7]. Primii oameni vedeau continuarea vieţii lor prin dobândirea de prunci şi se mângâiau în faţa morţii. Zămislirea de prunci este socotită cauza esenţială a instituirii nunţii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune însă că, după Învierea lui Hristos prin Care s-a biruit moartea, nu mai e nevoie de mângâierea naşterii de prunci. Acum mângâierea noastră este aşteptarea învierii personale şi moştenirea Împărăţiei cereşti a lui Dumnezeu, care se dobândesc prin înfrânare şi virtute.

 Sfântul Ioan Gură de Aur, asemenea tuturor Părinţii Bisericii, încuviinţează că împreunarea trupească îşi are locul ei doar în cadrul nunţii şi nu în afara acesteia. Câţi se scârbesc de nuntă, potrivit cuvântului Sfântului Ioan, săvârşesc o lucrare „satanică” şi „neomenoasă” şi dispreţuiesc darul lui Dumnezeu, rădăcina propriei noastre naşteri[8]. Comentând Facerea, prima carte a Vechiului Testament, menţionează că „împreunarea trupească” a soţilor nu este de-ajuns pentru a se naşte pruncii. Este necesară intervenţia lui Dumnezeu, „împreună-lucrarea de sus, care mişcă firea «spre zămislire». “Naşterea de prunci nu o face de la sine nunta, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu care spune «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul». Şi acest lucru îl adeveresc cei care s-au căsătorit, dar nu au devenit părinţi”[9].

 Omul, după cădere nu a pierdut darul dumnezeiesc al libertăţii de a alege între bine şi rău. Dorinţa trebuie să se mişte, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în anumite limite, să aibă o măsură. Dacă iese din limite atunci este purtată în păcat, câtă vreme dorinţa în sine nu este păcat. În „lipsa de măsură”, în depăşirea limitelor, în neînfrânarea dorinţei stă şi motivul instituirii nunţii. Prin nuntă omul rămâne în anumite limite şi dorinţa lui nu devine păcat. „Pentru că a intrat dorinţa, a intrat şi nunta, tăind lipsa de măsură şi primind omul a avea o singură femeie”[10]. În afara căsătoriei împlinirea dorinţei se manifestă ca desfrânare, adulter şi homosexualitate.

 Dacă între soţi nu există înfrânare, nunta nu este cinstită. „Cum este nunta cinstită?”. Răspunsul: „Prin aceea că păstrează pe credincios în înfrânare”[11]. Pentru că, însă, „arderea trupului”, patimile trupeşti, sunt atât de puternice, încât devin piedică înfrânării, opune căsătoria ca medicament împotriva desfrânării. Semnificative sunt cuvintele lui care introduc dimensiunea ascetică în căsătorie. Căsătoria nu ne-a fost dată ca să ne destrăbălăm, nici ca să desfrânăm, ci ca să ne înfrânăm[12]. Şi continuă: „Două sunt motivele pentru care a fost instituită căsătoria: pentru a ne înfrâna şi pentru a deveni părinţi, şi, dintre acestea două, motivul de căpătâi este înfrânarea”[13]. Desigur, insistând asupra înfrânării nu exclude naşterea de prunci. „Amestecarea” a fost dată „spre naşterea de prunci”. Pruncii constituie veriga de legătură, „podul” care îi uneşte pe soţi. Prin virtutea înfrânării căsătoria se face port liniştit. Domneşte pacea, o ambianţă plăcută, buna înţelegere şi iubirea dintre soţi. Prin grijile vieţii, nunta nu este o piedică în exersarea virtuţilor. Aduce ca exemplu perechea Sfinţilor Apostoli Achila şi Priscila, care, deşi „conduceau ateliere şi se îndeletniceau cu meşteşugul”, erau adică responsabili cu un atelier de confecţionare a corturilor, nimic nu îi împiedica să dovedească rigoare în ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, asemenea monahilor.

 Dacă nunta ar fi o piedică în calea virtuţii, atunci ar însemna că Dumnezeu e de vină, Care a introdus-o. Întăreşte Sfântul: „Să nu socotiţi nunta piedică în a vă face bineplăcuţi lui Dumnezeu…, pentru că, dacă nunta, iubiţii mei, şi creşterea copiilor ar fi fost piedică pe drumul virtuţii, nu ar fi introdus-o în viaţa noastră Creatorul… nu este împiedicată întru nimic viaţa noastră creştină, dacă vrem să ne luptăm”[14]. „Pentru că, dacă priveghem, dacă avem trezvie, nici nunta, nici creşterea [copiilor], nici altceva nu ne poate împiedica să ne facem bineplăcuţi lui Dumnezeu”[15].

 Este de acord însă să străduinţele şi luptele pe care trebuie să le dea căsătoriţii spre mântuirea lor sunt mai mari decât cele ale monahilor. Însă strădaniile mai mari vor fi răsplătite prin „cununi mai strălucitoare”. Dacă cei căsătoriţi nu sunt absorbiţi de vânătoarea după bunuri materiale, dacă fac uz de bunuri, iar nu abuz, atunci căsătoria nu devine o piedică. Piedică este însăşi opţiunea liberă a omului, care face abuz de căsătorie. „Prin măsură foloseşti şi căsătoria şi primul în Împărăţie vei fi şi te vei şi bucura de toate bunurile”[16].

 Nunta, o „taină mare” 

 Nunta este caracterizată de Apostolul Pavel ca „taină mare”. Pentru prima oară găsim la Sfântul Ioan Gură de Aur o analiză mai pe larg a caracterului de taină al nunţii. Nunta este taină a Bisericii şi presupune prezenţa lui Hristos. Modelul Bisericii este nunta. După cum Eva a ieşit din coasta lui Adam în timp ce acesta dormea, la fel şi Biserica a ieşit din Hristos, care era mort pe Cruce. Din coasta împunsă a lui Hristos a ieşit „sânge şi apă”, din care s-a făcut Biserica. La taina nunţii este prezent Hristos. Cum? Prin „apa” botezului suntem renăscuţi şi prin „sângele” lui Hristos prin Dumnezeiasca Euharistie ne hrănim duhovniceşte. Prin urmare, soţii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Pe aceasta se bazează porunca Apostolului Pavel că bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile „ca pe înseşi trupurile lor”[17].

 „Şi nu doar din acest motiv trebuie să ne iubim femeia, anume pentru faptul că este mădular al nostru şi a fost creată din noi”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „şi ci pentru că Dumnezeu a rânduit lege tocmai pentru această iubire, spunând că: «fiecare bărbat va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Din acest motiv şi Pavel ne-a citit această lege, ca să ne îndemne din toate părţile spre iubirea datorată”[18]. Nunta este taină a iubirii. Doar în nunta cinstită se află dragostea adevărată, seninătatea, adevărata fericire, care împreună-merge cu înfrânarea. Văzând bărbatul harismele duhovniceşti ale femeii sale, creşte şi iubirea şi dorul faţă de ea şi nu este atras de alte femei.

 Sfântul Ioan Gură de Aur vrea ca nunta să fie ca un port unde ancorează corăbiile, aşa încât să nu existe pricină de naufragiu[19]. Înfrânarea de la unirea trupească trebuie să se hotărască prin buna înţelegere a ambelor părţi. Specifică în acest sens Sfântul: „A rânduit Hristos prin gura lui Pavel să nu se lipsească unul de altul, dar unele femei, chipurile din dorinţa înfrânării, s-au îndepărtat de bărbaţii lor de dragul evlaviei şi i-au împins pe aceştia la adulter şi în prăpastia pierzării”[20]. „Să nu se lipsească unul de celălalt fără numai de comun acord. Ce înseamnă asta? Înseamnă că altfel se nasc mari rele din această înfrânare; căci adulterele şi desfrânările şi destrămarea familiilor din aceasta s-au făcut. Pentru că, având propriile lor femei, bărbaţii desfrânează mult mai mult, dacă îi lipseşti [de unirea trupească]”[21]. Slăbiciunea unuia dintre soţi pricinuieşte ispite continue, iritări, certuri, conflicte. Se pierde astfel liniştea, buna înţelegere şi convieţuirea paşnică; nevoinţa la care aspiră ele este nefolositoare, pentru că alungă dragostea. „Care este câştigul postului şi al înfrânării când încetează dragoste? Nici unul”.

 Căsătoria este o taină: şi ca fapt de viaţă, dar şi ca slujbă în sfânta biserică. După această slujbă, petrecerile care de obicei urmează, să aibă loc, dar să fie cuviincioase, să fie pricină de bucurie şi mulţumire fără să fie prejudiciată buna cuviinţă. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Este posibil să petrecem cu veselie nunta, cu mese bogate, cu haine frumoase, nu îngrădesc acestea. Este îngăduit să ne împodobim cu haine, este îngăduit, dar prin prezenţa bărbaţilor cuviincioşi, a femeilor cuviincioase. Toate să fie pline de bunăcuviinţă, de decenţă, toate, de cuvioşie”[22].

 Sfântul Ioan Gură de Aur, confruntându-se cu crizele de zi cu zi ale familiei epocii sale, consideră că acestea se datorează lipsei de criterii corecte în alegerea soţului sau a soţiei. Se adresează părinţilor care atunci jucau un rol important în alegere soţului şi spune tatălui: „Când cercetezi şi cauţi ginere, să te rogi; spune lui Dumnezeu: «pe cel pe care Tu îl vrei trimite-mi-l», lasă grija ta în seama Lui, şi de vreme ce Îl cinsteşti cu această cinste, El te va răsplăti. Rugaţi totdeauna pe Dumnezeu să vă fie mijlocitor în toate lucrările voastre. Pentru că, dacă am rândui astfel problemele noastre, nu ar exista vreodată divorţ, nici suspiciune de adulter, nici motiv de gelozie, nici certuri şi neînţelegeri, ci ne vom bucura de multă pace şi înţelegere; şi dacă există înţelegere, urmează şi alte virtuţi”[23]. Această rugăciune, desigur, o poate face în zilele noastre oricine doreşte să se căsătorească.

 Premizele unei căsătorii reuşite 

 Căsătorie reuşită este aceea care nu pune bogăţia ca bază a reuşitei, ci virtutea. Bărbatul trebuie să aibă evlavia sufletului, bunătate, înţelepciune, frica lui Dumnezeu[24]. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „O tânără fată care este înţeleaptă, liberă şi cultivă evlavia, valorează cât toată lumea”[25]. „Mulţi dintre cei care au dobândit bogăţie mare, le-au pierdut pe toate, pentru că nu au avut o femeie cu mintea la cap capabilă să le întreţină”[26]. Mulţi vor ca femeia lor să fie frumoasă. Este însă de-ajuns frumuseţea ca să reuşească o căsătorie? Întăreşte Sfântul: „Frumuseţea trupului, când nu este strâns legată cu virtutea sufletului, va putea să îl înrobească pe bărbat pentru 20-30 de zile, nu va dura însă mai mult, de vreme ce femeia îşi arată răutatea, se va destrăma dragostea. Femeile însă care strălucesc prin frumuseţea sufletului, pe cât trece timpul şi se vădeşte bunăcuviinţa sufletului lor, pe atât mai mult îi atrag pe bărbaţii lor”[27].

 Să vedem însă ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre obligaţiile soţilor. Se adresează mai ales bărbaţilor. Probabil, pentru că egoismul masculin se îmblânzeşte cu greu şi de multe ori se manifestă prin brutalitate. Sfântul Ioan Hrisostom condamnă exercitarea violenţei trupeşti şi brutalizarea femeii de către bărbat[28], fenomen care, oricât ar părea de straniu, se întâmplă şi în zilele noastre. Dimpotrivă, cere de la bărbat spirit de jertfă, mare putere de iertare, nu ameninţări şi intimidare[29]. Indulgenţa şi calmul vor asigura o pace trainică în familie, vor îndepărta nemulţumirea şi astfel va creşte devotamentul unui soţ faţă de celălalt[30]. Întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu există nimic, dar nimic mai de preţ ca a fi iubit cineva atât de mult femeia lui şi să o iubească şi el”[31].

 Sfântul Ioan Gură de Aur se referă şi la un important element de coeziune între soţi, temelie a vieţii conjugale: comunicarea dintre soţi. În aceasta constă înrâurirea reciprocă de zi cu zi a celor doi soţi. Comunicarea se face prin cuvinte şi fără cuvinte. Este pozitivă sau negativă. Cel mai important element al comunicării este discuţia. Etimologic vorbind, cuvântul „discuţie” [gr. συζήτηση, de la verbul συζητώ, συν + ζητώ, „a cere, a căuta împreună”, n.tr.] înseamnă „căutăm împreună” cum trebuie să rezolvăm problemele care privesc viaţa în comun şi familia. Discuţia trebuie să se facă într-o atmosferă de familiaritate, de respect reciproc, într-un climat de libertate, egalitate şi dragoste. Atunci se poate găsi rezolvarea în neînţelegeri sau conflicte. „Pentru că nimic nu este mai amar decât lupta care se dă între bărbat şi femeie. Pentru că amare sunt, cu adevărat, luptele care se dau între persoanele care se iubesc, e ca şi cum cineva se rupe de propriul lui mădular, şi asta pricinuieşte mare durere. Partea bărbaţilor este, aşadar, să iubească, iar a femeilor să cedeze. Dacă, deci, fiecare contribuie cu partea lui, toate vor fi întărite. Şi femeia se face mai vrednică de afecţiune şi de dragoste”[32].

 Manifestarea reciprocă a afecţiunii este un element indispensabil al dragostei conjugale. Dragostea se arată prin tandreţe, politeţe, interes. Se exprimă prin cuvinte. Cuvintele sunt hrana sentimentelor şi înviorează dragostea. În lucrurile simple de fiecare zi stă adesea secretul vieţii de familie reuşite. Din păcate soţii de azi au uitat aceste lucruri. Uită să-şi exprime preţuirea şi admiraţia faţă de harismele, capacităţile, eforturile, succesele pe care le atinge fiecare în partea lui, încă şi un compliment pentru cum arată şi pentru cum se îmbracă în fiecare zi, pentru mâncarea bine gătită. Femeia străluceşte şi mărinimia ei creşte atunci când simte că e iubită. Acelaşi lucru e valabil şi pentru bărbaţi. La aceştia creşte buna încredere în sine. Dragostea este întreţinută prin născocirea unor noi moduri de manifestare a ei. Satisfacerea dorinţelor speciale ale celuilalt şi îngăduinţa faţă de slăbiciunile lui ajută la coeziunea soţilor.

 Sfântul Ioan Gură de Aur, întărind asupra dragostei dintre soţi spune în esenţă că ei trebuie să înveţe să se ierte şi să se îngăduie. Cel mai matur dintre cei doi trebuie să facă primul pas. În căsătorie nu are importanţă cine a făcut o greşeală sau de ce a făcut-o. Ceea ce se impune este găsirea celui mai rapid mod de a îndrepta situaţia. „Să avem îngăduinţă, spune Sfântul, unul faţă de altul cu dragoste. Cum e posibil să ai îngăduinţă dacă eşti mâniat şi rosteşti vorbe de ocară? Spune cum? Prin dragoste. Dacă nu ai îngăduinţă faţă de aproapele tău, cum te va îngădui Dumnezeu pe tine? Dacă tu nu îl suporţi pe cel care este împreună-rob cu tine, cum va avea Domnul îngăduinţă faţă de tine?”[33]. Prin dragoste este prevenită înstrăinarea soţilor şi moartea relaţiei, care de obicei survine odată cu trecerea timpului, prin epuizare şi lipsă de interes. Atunci avem de-a face cu o căsătorie de formă. Sfântul Ioan este conştient de faptul că modul în care se face comunicarea este vital în prevenirea ciocnirilor. Depinde foarte mult de ceea ce va spune şi de cum va vorbi fiecare. La întrebarea: „Ce trebuie să-i spun, aşadar?” dă răspunsul de mai jos.

 Ascultaţi cu atenţie sfaturile lui:

 „Cuvinte de dragoste să-i spui… Eu, dintre toate, prefer dragostea ta şi nimic nu-mi este mai dureros decât să mă aflu departe de tine. Şi dacă aş fi nevoit să le pierd pe toate şi dacă m-aş afla în primejdii de moarte, orişice aş suferi, toate îmi sunt suportabile, atât timp cât tu eşti bine. Şi copiii atunci îmi sunt foarte iubiţi, când tu îmi arăţi dragoste. Toate ale tale sunt. Aşa mă sfătuieşte Pavel, spunând că bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci tu îl stăpâneşti. Cu atât mai mult toate ale mele ale tale sunt”. Şi continuă: „Niciodată să nu vorbeşti urât, ci cu înţelepciune, cu preţuire, cu multă dragoste. Să o preţuieşti şi nu va avea nevoie să caute preţuirea altora. Să o preferi dintre toţi oamenii pentru toate: pentru frumuseţe, pentru cumpătare, şi să o lauzi. Să arăţi că îţi place compania ei şi că preferi să rămâi acasă, ca să fii împreună cu ea, decât să ieşi în piaţă. Dintre toţi prietenii să o preferi şi să o preferi pe ea mai mult chiar decât pe copiii pe care ţi i-a dăruit, şi pe aceştia de dragul ei să îi iubeşti”[34].

 Cât de bine comunicaţi? Vorbiţi între voi? Vă împărtăşiţi gândurile? Ce faceţi pentru a întări comunicarea voastră de fiecare zi? Vă acordaţi timp, din timpul liber, ca să fiţi împreună şi să vorbiţi în linişte? Sau, nu cumva sunteţi indiferenţi faţă de interesele şi problemele celuilalt şi vă lăsaţi limba neînfrânată? Nu este aceasta concluzia textului de mai sus pe care l-aţi ascultat?

 Educaţia copiilor 

 Aspectul vieţii de familie care-l preocupa cu deosebire pe Sfântul Ioan Gură de Aur erau copii şi tinerii. Pentru nivelul duhovnicesc bun sau rău al tinerilor sunt răspunzători cei mari. În mediul celor mari trăiesc copii, acolo se dezvoltă şi se formează tinerii.

 Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde descrieri şi analize inegalabile ale situaţiei tinerilor din epoca sa. Arată: „Tinereţea este o vârstă dificilă, este nestatornică, cu uşurinţă poate fi înşelată, este predispusă la cădere şi cere hăţuri foarte puternice”[35]. „Tinereţea este un lucru sălbatic… se aseamănă calului neîmblânzit şi animalului nedomesticit”[36]. Este foc care se răspândeşte cu uşurinţă şi le arde pe toate. Se aseamănă cu marea învolburată, din pricina nesăbuinţei şi a nestatorniciei fireşti care o caracterizează. Există oameni care săvârşesc fapte urâte mai rele decât ale măgarilor sălbatici care trăiesc în pustie şi dau cu copita[37]. În această situaţie se află cea mai mare parte a tinerilor. De aceea şi striga Sfântul: Prima noastră grijă familia, copiii! „Toate ale voastre să vă fie secundare în faţa grijii pentru copii”[38].

Carte: Taina Omului şi Taina Cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

Arhiepiscop Lazăr Puhalo, Haralambos Anstall, George. S. Gabriel


Taina Omului şi Taina Cununiei. Despre castitatea unirii conjugale


Editura Theosis

„Premiza sa fundamentală, potrivit căreia actul conjugal este un păcat, a fost considerată eretică de Sf. Vasile, diabolică de Sf. Ioan Gură de Aur şi a fost condamnată de Sinoadele Bisericii.

Această concepţie absurdă nu are nimic comun cu Taina din Biserica Ortodoxă. Încercarea de a le amesteca perverteşte credinţa curată şi, în cel mai bun caz, produce doar o doctrină ambivalentă care stârneşte confuzie, îndoială şi un inutil sentiment de vinovăţie. Ce diferenţă izbitoare faţă de Taina Cununiei care cândva preaslăvea mirii „cu slavă şi cu cinste”, unindu-i într-un singur trup fără vină şi fără stricăciune! O astfel de pervertire poate duce la o concepţie lascivă despre sexualitate, la o gândire şi la fapte necuviincioase.
Unde a dispărut taina? Unde sunt cumpătarea şi castitatea? Unde sunt binecuvântările Cununiei, cinstea căsătoriei şi patul nespurcat dacă iubirea este înlocuită de sentimente de vinovăţie, iar credinţa de îndoială?”

George S. Gabriel

Dragostea curată îi uneşte pe soţi

Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoştinţa”, îi răs­pund. Unul îl iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.

Să-l primeşti pe celălalt în inima ta îndurerată


Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pen­tru celălalt.

Dragostea curată e mai presus de factorii exteriori


Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oame­nii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc. – n.tr.), şi îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Când există numai dragoste trupească, şi, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-1 aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Răbdarea şi dragostea aduc harul lui Dumnezeu


Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo prietenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezul­tat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, şi locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenun­cheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeţi, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soţie şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!

Părintele Paisie Aghioritul, „ Viaţa de familie”

”
Sensul căsătoriei


Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea. De fapt, nu în mod simplu simpatia reciprocă dintre soţi şi nici comuniunea în cuget şi simţiri sunt acelea care fac căsătoria. Prima ar putea fi doar o condiţie principală, iar a două numai un rezultat. Ci voinţa ca două făpturi ale lui Dumnezeu să devină o singură fiinţă, realizând minunea de a fi amândouă “într-un trup”, de a se uni adică în văpaia dragostei, într-o unitate de nedespărţit. Unitatea fiinţială este idealul căsătoriei. Această voinţă întrece elementarul impuls natural al instinctului de consevare.

Părintele Ilie Moldovan, „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

VALOAREA VIEŢII ŞI LIBERTATEA CUPLULUI

Este o temă care priveşte România, care priveşte întreaga lume, familia, şi care pune mari probleme la ora actuală în Biserica Ortodoxă, pentru duhovnici în mod special. Tot ce vedem rău este din lipsă de trăire duhovnicească în familie. Noi ne-am obişnuit să condamnăm numai răul, mai precis numai efectul răului, nu şi cauza răului. Nu este cineva care să observe cum a ajuns omul într-o întunecime a minţii atât de profundă. în afară de gravitatea avortului, în afară de gravita­tea divorţului, puţini mai încercăm să înţelegem de ce se în­tâmplă toate acestea. înţelegând de ce se întâmplă acestea, nu scade gravitatea faptei, dar se poate ajunge la anularea cauzei. Scăpăm de efect dacă studiem cauza. Ne punem întrebarea: pentru noi ce este familia?

Pe soţ şi pe soţie i-a unit Dumnezeu în căsătorie?

Pentru noi familia este prezenţa Sfintei Treimi: Tatăl, Fixai şi Duhul Sfânt în lume?

Pentru noi lipsa copilului este o neîmplinire, ca reprezentare numai, a ceea ce noi suntem datori să recunoaş­tem că suntem?

Sau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică” răsună în inimile noastre? înţeleg soţiile că reprezintă Biserica? Atunci când suntem soţi înţelegem că reprezentăm pe Hristos?

Soţiile în­ţeleg că este Hristos, capul Bisericii? înţelegele că sunt create din coasta lui Hristos? Căci Biserica, în chip nevăzut, a luat naştere din coasta lui Hristos prin vărsarea Sângelui pe Cruce, iar în chip văzut la Rusalii.

înţeleg că este Hristos capul lor, iar ele sunt corpul şi mădularele, iar împreună formează ceea ce se poate continua ca omenire, perpetua ca ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie şi apoi a sfinţit şi sprijină să existe în continuare?

Toate aceste întrebări rămân întrebări şi aşteaptă răspunsul, dar nu un răspuns pe care să ni-l dea cineva, ci un răspuns care să vină dinăuntrul nostru.

în primul rând, în lume, şi mai ales în România, femeia nu este de ajuns de preţuită. în al doilea rând, în special în Ro­mânia, legea nu ocroteşte îndeajuns femeia. Deşi căsătoria şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii se fac în chip văzut, adică de faţă cu oamenii, de faţă cu martorii. Un preot niciodată nu poate să săvârşească o Cununie numai el, mirii şi cântăreţul şi naşii, trebuie să mai fie cineva ca martor a ceea ce s-a în­tâmplat, martor pentru oameni, martor pentru Dumnezeu. Nu este de ajuns de cinstită femeia, nu este ocrotită. Femeia în zilele noastre este bătută, dispreţuită, chinuită, maltratată, jertfită, în final nerăsplătită şi neapreciată pentru cât face ea pentru omenire. Dimpotrivă, i se văd numai defectele, că are şi defecte. Şi toate acestea sunt etalate ca şi cum avem de-a face cu un lucru rău în sine. Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit, pentru că, reîntorcându- ne la simbol, Hristos este Capul Bisericii.

O să spunem: dar cine dispreţuieşte aşa mult femeia? Noi! Noi, femeile, noi, bărbaţii, noi, oamenii, noi toţi nu acordăm îndeajuns de mult femeii atenţia şi cinstea cuvenită. Şi dacă nu facem aşa, atunci nu reuşim să preţuim nici familia şi în fa­milie apare dispreţul. Astfel, bineînţeles că nu mai avem de-a face cu soliditatea unei căsnicii, cu rezistenţa unei familii în­temeiate.

Legea nu protejează femeia; ea este bătută şi ca să i se facă dreptate trebuie să facă o reclamaţie. Până să facă o reclamaţie, mai ia de câteva ori bătaie, după care renunţă. Este foarte greu să reclami soţul care te-a bătut, este aproape impo­sibil. Legea nu intră în acţiune de la ea însăşi, ca să protejeze femeia, despre care spunem că este sexul slab, dar ea nu este sexul slab, este sexul fin, atât. Sexul slab este bărbatul, cel care nu are o orientare foarte bună, ci este numai puternic. Aşa a fost dăruit el cu putere, iar restul calităţilor le-a lăsat Dumne­zeu femeii (când zic restul calităţilor mă refer la această bo­găţie de sentimente, o stare interioară de care este capabilă numai femeia).

Din dispreţul bărbaţilor şi din nepreţuirea femeii a luat naştere o mişcare care se numeşte feministă şi cu care Biserica pe bună dreptate nu este de acord. în această mişcare femeile spun că ele sunt totul, că se pot descurca fără bărbaţi, că nu este nevoie de bărbaţi pe lumea asta şi că inclusiv copii pot face şi fără bărbaţi. Partea religioasă a intervenit, iar la angli­cani au fost hirotonite femei si de câţiva ani încoace se hirotonesc femei şi ca episcopi. O aiureală creată de această mişcare feministă. Observăm că dacă nu acordăm atenţia cuvenită, apar şi aceste aspecte extremiste.

Toate imperiile au pierit în momentul în care femeia n-a vrut să mai nască.

în urmă cu două sute şi mai bine de ani, în provincia Kosovo erau 98% ortodocşi şi 2% musulmani. Anii trecuţi procentul s-a inversat: 2% ortodocşi şi 98% musul­mani. A urmat intervenţia americanilor, care s-au purtat urât, care au bombardat şi în ziua de Paşti. Au bombardat biserici­le, mănăstirile si cimitirele ortodoxe si ceva muzee. De ce? Ca să distrugă tot ceea ce însemna istorie şi vestigii! Ii condam­năm si nu suntem de acord cu ce au făcut!

Dar explicăm permisiunea pe care Dumnezeu a dat-o ca să se întâmple aşa, prin faptul că ortodocşii n-au vrut să mai nască. „Nenaşterea” în rândul ortodocşilor duce la pieirea lor, nu a Bisericii Ortodoxe, ci a ortodocşilor.

Ce înseamnă asta? înseamnă că suntem şase miliarde, poate şi mai mult pe faţa pământului, din care numai 226 de milioane suntem creştini ortodocşi. De ce? în primul rând, din lipsa naşterilor. Ne văi­tăm de ţigani (ceea ce este greşit să facem, pentru că nu sun­tem rasişti), ne văităm că se înmulţesc, dar nu facem nimic ca noi înşine să ne înmulţim, să perpetuăm neamul nostru româ­nesc, creştin şi ortodox. Din populaţia românească din România sunt 98% ortodocşi, iar 86,5% sunt ortodocşi din întreaga populaţie a României. Cu ceva excepţii, aceşti ortodocşi pe care noi îi botezăm, îi cununăm, îi împărtăşim după ce-i spo­vedim, cărora le predicăm, nu vor să mai nască.

In familie a apărut crima.

Dacă totuşi nu credem că doar mulţimea mănăstirilor din ţara noastră acoperă şi rezolvă toate păcatele şi nelegiuirile noastre, atunci este bine, atunci putem reveni. Dar dacă mer­gem pe ideea că suntem creştini de 2000 de ani, că suntem urmaşi ai lui Ştefan cel Mare şi ai celorlalţi domnitori, unii dintre ei şi sfinţi, dacă credem că înţelegem ce vrea Europa de la noi şi ce putem da noi Europei, atunci lucrurile nu stau aşa simplu. Să înţelegem că politica demografică în lume este di­structivă pentru creştinism. Şi dacă până mai ceva ani în urmă ortodocşii înţelegeau care este chemarea lor către Dumne­zeu: „Tatăl Meu lucrează şi eu lucrez”, în momentul acesta, puţini ortodocşi mai înţeleg aceste aspecte. Să înţelegem deci ce ne aşteaptă prin noi înşine: noi n-am avut şi n-avem ideea că suntem poporul ales, dar spunem că România este grădina Maicii Domnului. Nu este în realitatea de acum nicio grădi­nă a Maicii Domnului!

De ce să fie grădina Maicii Domnului, când acum noi ascultăm aceste cuvinte, mâine mergem la bi­serică, poimâine îl serbăm pe Sfântul Andrei, iar la fiecare cli­pă în clinici se omoară copii, iar femeile îşi montează sterilete? Copii sunt (în maternitatea Polizu din Bucureşti) născuţi cu steriletul în călcâi, dovadă că steriletul nu omoară spermato­zoizii, ci împiedică nidarea; dacă nu reuşeşte, atunci copilul nidează, se dezvoltă, apoi dă cu piciorul prin uter la naştere şi se naşte cu steriletul înfipt în călcâi. Asta ca să ne arate nouă Dumnezeu cum stau lucrurile. La ora aceasta se omoară copii. Acum noi vorbim aici, ne închinăm, dar la spital se omoară copii. Şi atunci nu putem admite ideea că România este grădi­na Maicii Domnului pentru că, până la brâu, România înoată în sângele propriilor ei copii.

De asemenea, dacă întrebăm pentru care motiv a fost ares­tat, schingiuit şi omorât Constantin Brâncoveanu? Este greu să răspundem! Toată lumea ştie că a fost omorât pentru că nu a vrut să părăsească Ortodoxia si să treacă la islam. Acesta este ultimul dialog al lui cu sultanul şi apoi cu gâdele, cel care-i tăia capul. A fost un joc de cuvinte pentru a se acoperi imaginea pentru opinia publică mondială care era atunci. Este adevă­rat că a rezistat şi nu s-a lepădat de Ortodoxie. Dar motivul pentru care a fost arestat şi, în cele din urmă, schingiuit şi de­capitat el, copiii lui şi primul lui ministru a fost că el a umplut Ţara Românească de copii. El însuşi, prin exemplul personal (a avut 11 copii), dar a şi favorizat din punct de vedere finan­ciar, material ca poporul să nască copii şi s-a umplut ţara de copii. Politica lui demografică a enervat Poarta otomană care l-a chemat, dar el nu s-a dus şi, în cele din urmă, l-au arestat şi l-au omorât. Aceasta este cauza reală pentru care el a fost ucis. Este adevărat şi cu Ortodoxia, dar aceea a fost întrebarea ultimă, este rezistenţa lui ultimă.

Ce ni se cere nouă astăzi? Astăzi ni se cere să fim mai pu­ţini, deşi am scăzut de la 22 de milioane la vreo 18 milioane (se spune că suntem 21,5 milioane, dar nu este adevărat) şi suntem în scădere. 18 milioane de locuitori tot suntem prea mulţi, mai trebuie să ne cernem. Şi ne cernem în ritmul în care ni s-a favorizat această cernere: anticoncepţionale abortive, divorţ, etc, toate acestea sunt distructive pentru noi. Şi atunci eu m-aş gândi, ca şi dumneavoastră, la valoarea vieţii şi la libertatea cuplului, care, de fapt, a degenerat în liberti­naj.

Noi am făcut aici un expozeu a ceea ce sesizăm că se în­tâmplă în România, în lume, dar şi care afectează grav viaţa Bisericii Ortodoxe. Să stăm de vorbă să vedem ce-i de făcut ca să salvăm poporul român de la pieire! Fetelor, nu ştiu dacă vreţi să vă mai măritaţi sau nu, dar dacă vreţi să vă măritaţi, studiaţi dinainte care este chemarea căsătoriei.

Observaţi că despre bărbaţi nu am vorbit nimic. De ce? Pentru că ei au modalitatea lor precisă de gândire şi nu trebuie să fie amestecaţi în problemele astea, ei au putere şi atât. Eu am vorbit de vii­toarele conducătoare ale familiilor, adică despre femei, care sunt capul familiei şi ele fac totul: conduc familia şi le merge bine, întreţin gospodăria, dau educaţie copiilor, etc.

Bărbaţii sunt recunoscuţi ca puternici, cinstiţi, preamăriţi, dar nu sunt dotaţi cu puterea de susţinere a vieţii şi deocamdată, de a sal­va neamul românesc creştin şi ortodox. Toată salvarea este la femei. Proaspetele căsătorite, viitoarele căsătorite, tot ce este femeie poate să salveze acum România!

Sursa Despre Taina Căsătoriei

„Sexualitatea - o privire din tinda Bisericii” de monahul Daniel Cornea

Fragmente din „Sexualitatea  - o privire din tinda Bisericii” de monahul Daniel Cornea

Tandreţea
Simplificând lucrurile, principalele energii care suflă în pânzele sexualității omenești sunt forța elementară a instinctului și efervescența sentimentelor.
La acestea două, cei mai mulți dintre noi s-ar grăbi să adauge o a treia: iubirea. Totuși, raporturile dintre iubire și sexualitate sunt mai puțin elucidate și mai paradoxale decât ar putea să pară la o primă lectură.
Mai întâi, este știut că iubirea dintre bărbat și femeie se poate foarte bine dispensa de sexualitate. O face rareori însă, în speranța că prin sexualitate va putea să dăruiască și să primească mai mult. Constată apoi – post factum – că a primit și dăruit într-adevăr mult, dar, ca să spunem așa, nimic în plus. Mult, în ceea ce privește resorturile („musculatura”) vieții și a existenței naturale. Nimic esențial însă, în raport cu faptul metafizic și metapsihic al iubirii. Ceea ce rămâne de aici înainte este exigența categorică a fidelității, împreuna-gestionare a „pătimirii sexuale”, și căutarea anxioasă a sensului tuturor acestora.
Creștinul are însă șansa fabuloasă ca existența sa să fie temeluită în Dumnezeu, în Iubirea însăși. Chiar dacă nu demarează în viața de cuplu cu alonja unei mari iubiri, el îi cultivă totuși premisele în primul rând prin faptul că nu o confundă nici cu genitalitatea, nici cu sentimetele aferente.
Creștinul păstrează tăcerea în acel spațiu al relației pe care romanticul se înghesuie să-l decoreze cu artefactele sale sentimentale. Rezultatul? Romanticul a consumat experiența și a părăsit demult camera bazarului sentimental, iar creștinul abia începe să întrezărească vlăstarul iubirii, care crește fără știrea lui, asemenea vrejului lui lona. în vreme ce prin mila lui Dumnezeu buna înțelegere sufletească și trupească se petrec, au loc (funcționează, cu alte cuvinte), mai mult-ul și altceva-ul îi vin de acolo de unde se aștepta mai puțin: o nouă specie de iubire își face apariția, pe acel tărâm al inimii pe care înțelegerea profundă a propriei persoane și a rosturilor lumii l-au desțelenit în prealabil: Tandrețea.
Și iată cum, acolo unde s-ar părea că este patria tihnei și a deliciilor conjugalității, o nouă stihie intră delicat, dar ferm, în scenă. Ivită din suferință și smerenie, puțină la făptură, cu hainele rupte și prăfuite, această stăpână întoarsă după o lungă călătorie ridică brusc forța cognitivă a unirii conjugale la cote absolut bulversante. Până acolo încât este cu putință ca, la un moment dat, aceasta să se degajeze de constrângerea literei sexualității și să funcționeze în alb.
Tandrețea este un cuvânt asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu foarte mare atenție dintr-un motiv precis: își păstrează neștirbit proprietatea. Dumnezeu a păstrat cuvântul acesta în chip miraculos, ca pe cei șapte tineri din Efes, pentru a da mărturie la acest sfârșit al veacurilor de halul în care am ajuns să-i dezintegrăm semantic suratele (iubire și dragoste).
Tandreţea este o specie a iubirii și a dorinței care transcende orice determinare, de orice natură ar fi ea.
Întâi de toate, este perfect gratuită. Se livrează „solar” și este capabilă să străbată neîntinată conținuturile cele mai dense și mai opace ale universului creat, precipitatele nemerniciei, ale prostiei și ale cruzimii omenești. Singură poate fi făcută responsabilă de acele cuvinte înfricoșate și de neînțeles ale Mântuitorului: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”.
Cum se justifică apariția tandreței în perimetrul conjugalității îmbisericite? Răspunsul este cât se poate de simplu: tandreţea este chiar sensul iubirii conjugale. Această frază poate provoca unora o contracție abdominală, altora cel mult un zâmbet condescendent. Cunoscătorii însă vor desluși pe dată provocarea majoră ce o conține.
Atunci când nu o confundăm – inocent ori interesat – cu oarecare specie de sentimentalitate, tandrețea incomodează la culme sexualitatea comună. O răstignește.
Nu trebuie înțeles că sexualității nu-i priește să fie răstignită, ci mai degrabă că întreaga afacere nu relaxează, ci scoate din țâțâni obișnuințele domestice.
Proprie sexualității este imaginea conchistadorului care avansează pe terra incognita călare pe un armăsar, îmbrăcat în armură și înarmat până în dinți, ori, în etapa următoare, așezat la umbră pe terasa luxosului palat conjugal, fiind servit cu acele bunătăți asupra cărora se simte pe veci stăpân și proprietar. Imaginii conchistadorului, tandrețea îi opune icoana apostolului care umblă din cetate în cetate nici traistă și nici toiag purtând, ci tuturor vestind, retrăgându-se la nevoie cu discreție și scuturându-și tălpile atunci când nu este dorit și recunoscut.
Cum pot viețui așadar aceștia doi, conchistadorul și apostolul, în perimetrul împărătesc al unirii conjugale? Dacă nu putem obiectiva fericita beție lucidă a iubirii, structura determinării sexuale parcurge în schimb o serie de mutații care ies la iveală (evident cu discreție), mărturisind sporirea duhovnicească a celor doi. Pe măsură ce poftei trupești îi sunt smulse rând pe rând măștile idolatre, acestea capătă, pe zi ce trece, un caracter benign, fiind pusă la locul ei, pe care i l-a hărăzit Dumnezeu. „Conchistadorul” îngenunchează înaintea „apostolului”. Nu se transformă însă în soldățel de plumb pe care cucernicia mireană îl așează în debara ori pe policioară. Sexualitatea conjugală nu este doar legitimă, ci și necesară în marea majoritate a cazurilor. Cel puțin atâta timp cât soții se află pe cale. Ea este martor incomod al propriei imagini de sine și leac al unui neam întreg de beteșuguri și derive ale evlaviei (cum ar fi trufia ori împietrirea, pe care abstinența înclină mai degrabă să le împuternicească).
În retortele intestine ale tainei conjugale are loc un proces alchimic. Pofta se smerește în fața tandreței, iar aceasta din urmă învăluie pofta cu un aer protector, ne mai lăsând loc satanei! Ambele au de câștigat din această îngemănare: pofta își află în sfârșit hrana care să-i țină de saț, sensul și împlinirea, iar iubirea extrage în permanență din ghemul ontologic al poftei materie primă pentru zidirea făpturii celei noi.
Concretețea poftei indică în permanență cât de concretă trebuie să fie relația cu Dumnezeu. Pe măsură ce se oferă mai adânc circuitului rugăciunii (network dumnezeiesc – „noi înșine și unii pe alții”), cei doi devin actanți într-un mister al tranzitivității valorilor. Frumusețea și binele pe care fiecare le caută și le întâmpină în îmbrățișarea partenerului se arată ca având izvorul într-o realitate situată dincolo de partener. Cu alte cuvinte, valorile circulă, nu sunt stocate în făptura partenerului. Moment de o importanță covârșitoare: iubirea zboară ca o pasăre din colivia posesivității egoiste a egoismului în doi – redutabilă formă de idolatrie. Se universalizează, devine solară, „a toată lumea” și „pentru toată lumea”.
Acest fapt nu anulează caracterul exclusiv al relației conjugale, unicitatea ei absolută. Așa cum spunea Părintele Stăniloae, prin iubirea reciprocă cele două persoane își descoperă o valoare și o frumusețe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi. Mai mult, descoperă toate acestea într-un mod unic, modul în care persoana celuilalt „redactează” această frumusețe și acest bine.
„Dacă stau față în față cu un om, ca Tu al meu, dacă-i adresez cuvântul fundamental Eu-Tu, acest om nu este un lucru printre alte lucruri și nu este alcătuit din lucruri. Acest om nu este El sau Ea, limitat de un alt Eu sau Ea, adică un punct înscris pe rețeaua universală de timp și spațiu [...], ci este Tu și umple orizontul întreg. Nu pentru că n-ar mai exista nimic în afară de el, ci pentru că toate celelalte trăiesc în lumina lui” (subl. n.).
Afirmam ceva mai sus că, atunci când nu o confundăm cu oarecare sentimentalitate, tandrețea incomodează sexualitatea comună, o canalizează în direcția crucii. Cuvântul crucii însă este sminteală (scandal) pentru iudei (fariseismul mic burghez) și nebunie (absurditate, nonsens) pentru elini (admiratorii de pe tușă ai domeniului spiritualității). Din nefericire, aceste două categorii (aflate de altfel într-o conivență secretă) au dobândit în zilele noastre o pondere fără precedent, având tendința, dacă nu să substituie, în tot cazul să „aglomereze” turma cea mică. Și pentru că acești oameni țin la mare preț conceptul de iubire duhovnicească și pentru că refuzul crucii a căscat între concept și realitate o prăpastie cu neputință de surmontat, soluția la îndemână este mimarea tandreței, fățărirea ei.
Atât de mult ne-am deprins a trăi și a respira atmosfera toxică a minciunii, încât chiar pentru cineva care a apucat cu nădejde coarnele plugului duhovnicesc este greu să deslușească, în noianul sentimentelor și al „pietății” individuale, aurul curat al adevăratei iubiri.
Întrucât iubirea este greu de prins în colimatorul discernământului, Tradiția Bisericii i-a statornicit un tovarăș pe potrivă: despătimirea. în viziunea Părinților, între cele două există o paradoxală relație de rudenie; astfel, despătimirea este maică, dar și fiică a iubirii, cale de acces la iubire, dar și criteriu de validare a ei.

Despătimirea
De multe ori numim iubire ceea ce nu este decât rodare a mecanismelor relaționale. Cea mai răspândită formă de patologie a conjugalității este acel consens prin care fiecare își trăiește alături de celălalt propriul egoism – dând iluzia unui „împreună” care de fapt este alăturarea a două monologuri. Iubire, în acest caz, se traduce prin „celălalt răspunde nevoilor mele”.

În afara Bisericii
„Că tot cel ce va voi să-și scape sufletul, îl va pierde.” (Mc. 8,35)
Pentru cuplul creștin, deconstrucția poftei trupești presupune nu doar demitologizarea ei, ci deopotrivă mutarea centrului de greutate al existenței, a interesului, a locului unde suntem mai mult și de fapt prezenți în fluxul existenței cotidiene. Dinspre poftă, spre relație, spre iubire: acest transfer se întinde pe toată durata vieții, de cele mai multe ori în doze infinitezimale. Principalul este ca el să aibă totuși loc.
În afară de iubire, despre care am văzut cât de ușor poate fi falsificată, soții mai au așadar la îndemână un reper aparent mai prozaic: gradul de libertate față de pofta trupească.
Evoluția acestuia nu poate fi cuantificată. În ciuda acestui fapt, ea este evidentă pentru acei creștini care își iau în serios opțiunea.
Cu mențiunea că nu poate fi vorba nicidecum de libertate absolută, am putea sugera un traseu evolutiv.
De la indefinitul fuzional, așa cum ni-l imaginăm la cuplul aflat în „perioada de miere”, pe cerul relației se aprind încet-încet luminători care structurează și diferențiază regiștrii experienței. Disciplina pe care o imprimă „agenda” bisericească îi ferește pe cei doi de înclinația spre abuz, și prin aceasta conservă datele psiho-somatice (prospețimea, cheful, „bujorii în obrăjori”).
În același timp, în deplină continuitate (conectare) cu Euharistia, practica rugăciunii și a meditației devin motivante în sine, pe zi ce trece mai capabile să ne cucerească interesul și dorința. Pe măsură ce viețuirea conjugală primește să se integreze în cea ecclesială, satisfacțiile ecclesialității, comparate cu cele ale unei conjugalități considerate în sine, se dovedesc satisfacții ale întregului în balanță cu cele ale părții. Doar că, nefiind condiționate în nici un fel, ele trebuie în permanență așteptate, cu trezvia cu care sluga este chemată să își aștepte stăpânul în parabola evanghelică. Tocmai în spiritul acestei receptivități duhovnicești, unele cupluri preferă să realoce o parte din resursele aferente actului trupesc. Exercițiul abstinenței, necesar și prescris de către pravilă, se transformă astfel în negoț bun. La aceasta se adaugă parcurgerea vârstelor biologice și sufletești, a căror succesiune sugerează prin ea însăși sensul sexualității.
În acest orizont, libertatea față de poftă se profilează în final nu ca incapacitate de a „face dragoste”, ci dimpotrivă, ca o binecuvântată capacitate de a face dragoste atunci când și dacă soții voiesc să o facă. Fără să fie așadar sub stăpânirea tiranică a poftei, fără să îi pretindă mai mult decât poate ea oferi vieții omenești.
Relația de cuplu în afara Bisericii înseamnă fie că cei doi nu au primit Taina Cununiei, fie au primit-o, dar prin păcat o fac inoperantă.
Pentru cei aflați în această situație sexul constituie un domeniu privat. Un bun individual de care se simt îndreptățiți să facă uz după bunul plac. „Domeniu privat” nu înseamnă atât intimitate și pudoare, cât mai ales faptul că nimeni nu are dreptul să emită cu privire la el judecăți sau reglementări.
Am putea crede că „programul liber” garantează perechilor descătușate de constrângerile etice o bogată diversitate de moduri ale trăirii și experienței, în deplină libertate însă, oamenii fac cu toții aceleași gesturi stereotipe. Merg pe același drum prestabilit și ajung să constate, mai devreme sau mai târziu, că pasiunea are limitele ei, iar satisfacția erotică în chiar momentele de vârf, este insuficientă.
În absența sensului, a unei perspective autentice, orizontul de așteptări se îngustează până la o durată determinată în care omul consideră să consume experiența sexuală. În aceste condiții el va încerca să amelioreze distanța dintre așteptarea sa indefinită și satisfacție, dezvoltând o adevărată civilizație a acomodării cu eșecul  și va face acest lucru aplecându-se asupra detaliilor vieții trupești, investind în aceste detalii.
Această atitudine este asemenea deschiderii cutiei Pandorei – de unde nu vor întârzia să iasă „deliciile”, fanteziile, obsesiile, perversiunile și, în urma acestora, șontâcăind, acea resemnare conjugală: un soi de conservare „la rece” ori „la sare” a dorinței, un soi de anestezie, de maturare sub preș a angoasei existențiale.
Consecința imediată este fărâmițarea capacității de a dori a eros-ului în mici pofte, regizate în secvențe aleatorii: o poziție, un mic ritual, un aranjament ambiental etc. Toate acestea promițând să garanteze satisfacția; în fond nefăcând altceva decât să stoarcă lămâia.
În afara Bisericii, iubirea omenească e captivă în perimetrul stereotip și entropie al naturii căzute. Dorința rămâne o flacără care își arde propriile resurse. Nefiind conectată la fluxul eros-ului duhovnicesc, îi mimează într-un fel incandescența, fără să participe la ea.
Satisfacția este însă o realitate complexă, greu definibilă. Mai precis: o stare care derivă din capacitatea noastră de a recepta bogăția și complexitatea unei realități. Cere deci un efort prealabil. Este o iluzie să credem că o putem obține pe calea facilității. În sensul acesta satisfacția și confortul sunt noțiuni care se exclud reciproc. De fiecare dată când suntem înșelați ni se oferă, în schimbul bogăției specifice calității, realități reduse la câteva trăsături îngroșate care nu cer un efort deosebit de receptare întrucât țipă. Nu putem degusta în orice condiții buchetul extraordinar al unui vin nobil. Dar dacă izbutim, satisfacția este fără îndoială incomparabil mai mare decât a unui bețiv care dă de dușcă un ciocan de spirt.
Mecanismul perversiunii presupune, pe de o parte, folosirea în mod abuziv a resurselor (sexul peste fire), iar pe de altă parte, investirea în viața sexuală a unor resurse care prin construcție sunt destinate altor scopuri. Exemplul cel mai flagrant este facultatea imaginației.
În mod normal, imaginația este destinată calculului proiectiv pus în slujba creativității. Prost investită, ea se blochează în fantezii. Prins în angoasa insatisfacției, omul contemporan încarcă orice domeniu posibil al vieții cotidiene cu nelipsitele conotații sexuale. Încercând să împrospăteze energiile secătuite prin aportul unor resurse exterioare, vrea să transforme totul în prilej pentru sex. Cultura și arta, reclamele, activitatea profesională etc. sunt toate căutate la prezumtivul lor efect afrodisiac. O încercare disperată de a trezi dorința amorțită în urma abuzurilor.
Dorința omului poate fi captată șmecherește prin diferite artificii. Nu poate fi întreținută însă, pe termen lung; mai precis, calitatea ei. Perversiunea nu aduce niciodată cu adevărat satisfacție, ci exaltă cel mult unul sau altul din parametrii satisfacției. De regulă, intensitatea excitației – așa cum vinul contrafăcut exaltă tăria în detrimentul buchetului.
Ca o concluzie, investită în detaliile vieții sexuale, dorința virează către „cele de jos”. Se îngroapă, practic, devine autistă, scormonește până la epuizare într-un loc în care a uitat ceea ce căuta și în care oricum nu poate găsi, chiar dacă și-ar aduce aminte.

Păcatul lui Onan
Există un interes particular pe care teologii contemporani îl acordă unui subiect ajuns în ultimul timp nelipsit din agenda oricărei întâlniri la vârf dintre discursul bisericesc și cel secular: bio-etica. Preocupări dintre cele mai diverse și oarecum neașteptate îi fac pe responsabilii Tradiției să iscodească îngrijorat noile achiziții ale tehnologiilor genetice. Propensiunea noastră morală se simte astfel invitată să-și dezlănțuie vehementele într-un spațiu de stringentă noutate, ce reclamă grabnice elaborări etico-teologice.
Paradoxal însă, în tot acest timp se tace chitic (ori cu vagi aluzii ocolitoare) cu privire la un fenomen care a ieșit demult dintre copertele tratatelor de etică, invadând practic viața cotidiană. Ba mai mult, am putea spune, producând deja metastaze generalizate: contracepția.
Ciudățenia este că grija pentru formarea și destinul embrionului (vezi interminabilele discuții privitoare la clonare, celulele sușă, fecundarea in vitro etc.) se ferește obstinat să-și ia în discuție premisa elementară, anume dacă evenimentul numit embrion are sau nu totuși loc.
Privită din unghiul specific al atmosferei bisericești, chestiunea este și mai puțin nostimă. Deși canoanele stipulează explicit îndepărtarea de la comuniune (afurisirea) a celor ce practică anticoncepția, un fel de acord tacit s-a instalat între clerici și ponderea statistică a laicatului astfel ca cei dintâi să nu le spună „credincioșilor” despre contracepție, iar cei din urmă să nu întrebe.
Motivul real al acestei situații este următorul: în momentul în care o mare parte din clerici ar înceta să-și mintă frumos enoriașii, există riscul ca numărul „contribuabililor” să diminueze sever, cu consecințe nu doar economice, ci și de imagine. Marșul triumfal al Ortodoxiei naționale s-ar vedea redus astfel la adevăratele lui dimensiuni, precizate de Mântuitorul însuși, acelea de „turmă mică”...
De ce însă atâta înverșunare împotriva unui comportament care în vocabularul sexualității contemporane a devenit aproape sinonim cu bunul simț? Asta în condițiile în care a face toți copiii este privită ca o adevărată enormitate...
Ne place sau nu, avem de-a face cu o înverșunare care este a lui Dumnezeu însuși, fapt dovedit de capitolul 38 din cartea Facerii.
Înaintea altor considerații, trebuie să remarcăm situarea neobișnuită a istorisirii numită „Iuda și Tamar” în miezul unei alte relatări, de mult mai mare anvergură, și cu care, aparent, nu are nici în clin nici în mânec. Ce anume l-a motivat pe autorul cărții Facerii să curme firul epic al dramei lui Iosif și a fraților săi, pentru a insera acest episod pe care, dacă l-am numi „prozaic” ar însemna că folosim un eufemism?
Dar să consemnăm mai întâi faptele: „Apoi Iuda a luat pentru Ir, întâiul născut al său, o femeie cu numele Tamar. Dar Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului și de aceea l-a omorât Domnul. Atunci a zis Iuda către Onan: «Intră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, și ridică urmași fratelui tău!». Știind însă Onan că nu vor fi urmașii ai lui, când intră la femeia fratelui său el vărsă sămânța jos, ca să nu ridice urmași fratelui său. Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu și l-a omorât și pe acesta”.
Ce făcea așadar Onan? Contrar unei confuzii adânc și voit înrădăcinate, Onan nu se masturba, ci practica una dintre cele mai rudimentare metode contraceptive, pe care „specialiștii” contemporani o numesc cu emfază coitus interruptus.
Că Dumnezeu dezaprobă acest comportament rămâne scris negru pe alb și nimeni nu o va putea contesta în vecii vecilor. Motivul pentru care contracepția este un rău înaintea lui Dumnezeu rămâne însă, pentru moment, ascuns.
Evident, există un argument ușor de invocat și „bun la toate”: contracepția este împotriva firii. Nu trebuie să uităm însă că multe din cele omenești sunt împotriva firii (ori în răspărul ei) și nu toate sunt în mod necesar rele înaintea lui Dumnezeu.
Altul trebuie să fie adevăratul motiv, incomparabil mai greu, mai bogat în semnificații. „Știind însă Onan că nu vor fi urmașii ai lui...” – această formulare izbitor de paradoxală operează în fapt o deschidere incisivă către misterul abisal al genealogiei omenești. În continuarea cap. 38 al Facerii, Iuda îi promite Tamarei să o dea de soție ultimului său născut, Șela. Își calcă apoi promisiunea, fapt ce o împinge pe aceasta să „fure” sămânța cea binecuvântată, făcând uz de o salvatoare și dumnezeiască șiretenie.
După acest „pasager” și „insignifiant” episod al Vechiului Testament, numele Tamarei apare de data aceasta în versetul al treilea din primul capitol al Noului Testament, Cartea neamului lui Iisus Hristos, zămislirea, numele și nașterea: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar...” Lăsând la o parte faptul că Tamar și Rut sunt singurele femei care s-au învrednicit să figureze alături de Maria într-o genealogie preocupată de ascendența pe linie strict paternă, adevărata revelație o constituie importanța covârșitoare a neamului care traversează sămânța omenească de-a lungul generațiilor. Intuiția fundamentală a lui Onan este aceea că urmașii săi biologici aveau să fie verigi ale neamului lui Iisus Hristos, căruia el alege să I se pună de-a curmezișul. Împotrivirea lui Onan țintește, așadar, nu perpetuarea speciei omenești, ci întruparea Fiului lui Dumnezeu!
În această perspectivă, contracepția, de orice natură ar fi ea, dobândește o dublă conotație: stricarea firii pe de o parte, dar mai ales potrivnicie față de voia lui Dumnezeu.
Cea dintâi și cea mai mare repercusiune pe care contracepția o are asupra firii este subminarea substratului fiziologic al sexualității, cu o primă consecință, deteriorarea severă a calității actului sexual. Este un adevăr elementar asupra căruia se tace mâlc: procesele energetice ce stau la baza fuziunii erotice se sprijină pe o infrastructură nu doar somatică (penis, vagin), ci și fiziologică. Perturbarea traseelor fiziologice, fie mecanică (prezervativ, sterilet), fie chimică sau de altă natură, va duce în scurt timp la o perturbare a mecanismelor energetice.
Extazul se aplatizează, devine condamnat la statutul de simplă rutină, de orgasm. Partenerii încetează practic să simtă „cine știe ce mare lucru”, iar dacă dorința lor maschează pentru moment lipsa, pe termen lung nu va reuși totuși să o compenseze. Nici o proteză nu va putea de aici înainte să înlocuiască picioarele rupte ale sexualității, atâta timp cât cei doi nu-și vor pune problema tămăduirii.
Cât privește celălalt aspect al păcatului onaniei (cum îl numește Pravila, în acord cu episodul biblic), omul nu poate să planifice iconomia lui Dumnezeu, ci doar să i se împotrivească.
Femeia nu poate, așa cum afirmă Olivier Clement, să-și controleze fertilitatea, ci doar cel mult să o reprime, iar tâlcul acestui comportament nefiresc este unul singur: un nu răspicat voii lui Dumnezeu.
Printr-un asemenea diagnostic – onanie – și printr-o asemenea sentință – oprirea de la Sfânta Împărtășanie – Pravila nu se arată oare excesivă, la acest început de mileniu III? „Greu e cuvântul acesta!”, ne vine a spune. „Cine poate să-l asculte?”.
Ar trebui să avem însă orgoliul minimal de a nu ne minți și de a nu accepta să fim mințiți cu privire la ipotetica noastră filiație în raport cu o structură la care de multe ori aderăm strict nominal, în virtutea apartenenței etnice și a cutumei Botezului.
Biserica nu ne obligă să-i aparținem. La rândul nostru, de ce am avea pretenția ca Biserica să se aneantizeze pentru a ne îngloba opțiunile contrare propriei ei Tradiții?
În realitate, adevărata Biserică nu a fost niciodată perfect congruentă cu forma ei instituțională. Ceea ce Christos Yannaras observă cu o necruțătoare luciditate: „De multe ori, ceea ce numim Biserică este de fapt lume, iar ceea ce numim lume sălășluiește în chiar tinda Bisericii”.
În vechime, contracepția se preta unei grile de evaluare de tip virtute/cădere în păcat, întrucât cele care o practicau în mod curent erau doar prostituatele. Pentru contemporani însă, ea a devenit aproape un criteriu de validare a opțiunii duhovnicești. Diferența între cei ce o practică și cei ce o refuză nu este diferența între cei ce încalcă niște prescripții și cei ce le respectă, ci diferența dintre cei ce poartă Crucea și cei ce îi întorc spatele. Între creștini (nu neapărat „buni”) și cei încă aspiranți la statutul de creștin (nu neapărat odioși).
Ceea ce ridică acest comportament până la statutul de criteriu de validare a credinței este diseminarea globală și malignă a mentalității de tip new age. Pretutindeni ea se pricepe să îmbrace cameleonic formele și culorile specifice, așa cum satan se îmbracă „în înger de lumină”.
În cazul nostru, ne confruntăm cu o clonă aproape perfectă a Ortodoxiei, locuită însă de un duh străin. Cu alte cuvinte, un new age de coloratură creștină-ortodoxă.
Crucea rămâne singura în măsură să diferențieze net adunarea drept-credincioșilor de masa simpatizanților. Este vorba însă de crucea asumată în existența de zi cu zi, iar nu de cruce ca simbol ce suportă exegeze rafinate, devoțiuni „fierbinți”, emoții „profunde”.
Întru toate este „new-age-ul creștin-ortodox” asemenea Ortodoxiei: dogmele, slujbele, postul, icoanele, gesturile, emoțiile chiar. Toate, până la asumarea Crucii.
Iar în cazul creștinilor căsătoriți, o pondere însemnată a Crucii este nașterea pruncilor. A tuturor pruncilor pe care Dumnezeu socotește de cuviință să îi „planifice”, să îi dăruiască celor doi.
Aici apele se despart: necreștinii simpatizanți preferă confortul planning-ului familial, iar creștinii rostesc încă o dată răspicat: „Facă-se voia Ta”, încredințați că pe lângă bun, drept și frumos, Dumnezeu este și un genial manager...

Monahismul – alternativă sau perspectivă?
Există două gesturi pline de tâlc pe care unii sărmani le fac la vederea unei rase călugărești: scuipatul într-o parte și mâna dusă la prohab. Întâiul este exact inversul primirii împărtășaniei, cel de-al doilea reiterează proto-gestul adamic...
Dincolo de vulgaritatea lor infantilă, ambele atestă fără putință de tăgadă scandalul, stress-ul vizual – dar îndeosebi metafizic – pe care apariția unui călugăr sau a unei călugărițe îl provoacă lumii contemporane.
Pentru cei ce nu au de-a face cu Biserica, această atitudine umorală rămâne fără urmări în planul reflecției. Cu totul altfel stau lucrurile pentru lumea adunată într-un fel sau altul între zidurile lăcașului de cult.
Dacă în vechime funcționa o definiție precisă a categoriilor de persoane care în mod legitim pot participa la sfintele slujbe (credincioși, catehumeni, energumeni), biserica zilelor noastre ne oferă un spectacol uman infinit mai pestriț. Făcând abstracție de masa de gură-cască, cerșetori, amatori de folclor etc, ne vom referi – grosso modo – la două tipologii, oarecum mai individualizate:
1)   prea-cucernicii – exponenții unei mentalități de tip fariseic;
2)   liberalii – exponenții unei mentalități de tip saducheic (paradigma new-age).
Ambele categorii au în comun refuzul de a asuma pe de-a întregul Tradiția bisericească. În vreme ce primii sunt motivați de un duh corporatist, cripto-protestant, pentru cei din urmă Ortodoxia prezintă un interes îndeosebi cultural. Cei dintâi sunt promotorii unei vulgate a „credinței pe înțelesul tuturor”; ceilalți, dimpotrivă, cultivă reflecția abundentă, „aleasa teologhisire”.
Chiar dacă îmbracă expresii diferite, atitudinea față de monahism atât a „liberalilor”, cât și a „prea-cucernicilor” este una singură: întrucât nu pot fi cu totul eliminați din „decorul” ecclesial, călugării trebuie așezați într-o postură cât mai inactuală, de eficiență minimală, dacă se poate zero. Prea-cucernicia îi va proiecta așadar într-o idealitate radicală. Le va aloca o „evlavie” absolută atâta timp cât aceștia rămân „pe soclu” și nu apleacă urechea la frământările cetății.
La rândul lor, „liberalii” se vor arăta dispuși să le tolereze proximitatea cu condiția să o „filtreze” în prealabil prin grila unui discurs egalitar: OK! Călugării băieți simpatici, curăței, inofensivi, care nu au altceva de făcut decât să „iubească” generic și în condiții de asepsie o umanitate pe care o lasă să-și vadă de ale sale.
“Monahismul și căsătoria sunt cei doi versanți ai Taborului”  – spune Paul Evdokimov. Și o grămadă de „firi simțitoare” s-au grăbit să înșface nada: monahismul, prin urmare, este o alternativă la căsătorie. Călugării au versantul lor, noi pe al nostru. Dacă lucrurile ar sta în felul acesta, freamătul tensionat (pentru unii de-a dreptul disconfortul) pe care îl provoacă apariția unui călugăr n-ar avea însă o justificare serioasă.
Realitatea este însă cu totul alta. Chiar dacă din rațiuni de ordin istoric diferitele mădulare ale Bisericii s-au „specializat” și funcționează în regim instituțional, aceasta este și va rămâne un organism unitar. Și în orice organism viu, competențele diferitelor organe se distribuie pe principiul sincronicității, al simfoniei! Ele sunt împreună-lucrătoare, nu echivalente!
Într-adevăr, vocația monahală are un caracter intranzitiv („Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” – Matei 19,11). Nu însă și orizontul de așteptări pe care experiența monahală îl dezvăluie firii omenești în ansamblul ei.
Din acest motiv, nu rămânem indiferenți, nu ne lasă reci prezența unui călugăr: jertfa lui, crucea pe care acesta a ales să o poarte nu îl privește numai pe el! Ea este pe deplin coerentă cu jertfa, cu crucea fiecăruia dintre noi, dacă am ales – sau nu – să o purtăm.
Monahismul este avangarda corpului ecclesial. Asemenea oricărui alt om, călugărul este rod al unirii conjugale. Îmbrăcând marele și îngerescul chip, el dezvăluie însă chipul pe care toți, bărbați sau femei, îl vom îmbrăca la rândul nostru în împărăția Cerurilor. Ieșind din rândurile mirenilor căsătoriți (ponderea numerică a drept-slăvitorilor), el le face arătat, manifest, sensul eshatologic al conjugalității.
Nu avem, așadar, nici un motiv să privim chiorâș monahismul. El nu destabilizează instituția matrimonială, nici nu îi subminează temeiurile metafizice. Iar dacă ne simțim totuși agresați, în forul lăuntric, la apariția unui călugăr, înseamnă că opțiunea, adevărata noastră opțiune, corespunde într-o măsură mult mai mică decât ne place să credem declarațiilor din care obișnuim să ne confecționăm propria imagine de sine...