Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.

Nevoia de a fi iubit

„Una din rădăcinile avidității este strâns legată de nevoia de a fi iubit. Aviditatea devine patologică atunci când subiectul nu mai reușește să-și pună niște limite.
Dragostea de bani este greu de mărturisit pentru că ea maschează o nevoie de a fi iubit.”

(Emmanuelle Daviet, Marc Levy-Davila, Tu și banii. Cum să-ți controlezi reația cu banii, Editura Trei, pg. 25)

Tulburări obsesiv-compulsive pe care e bine să le recunoaștem

Hiperreligiozitatea, fanatismul, fundamentalismul şi literalismul: toate sunt tulburări obsesiv-compulsive (TOC) şi psihoze. Nici unul dintre aceștia nu are nimic de-a face cu credinţa, cu moralitatea, cu dreptatea sau cu preamărirea lui Dumnezeu.

Hyperreligiousity, fanaticism, fundamentalism and literalism: they are all obsessive compulsive disorders (OCD) and psychoses. Not one of them has anything to do with faith, with morality, with righteousness or with worship of God.
Vladika Lazar Puhalo

”Nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva își pune sufletul pentru aproapele lui”

”Băieții aceștia nu au știut cât de periculoși sunt bostanii și muzica rock. Nu știau ei nimic despre moarte și simbolurile ei, dar ne-au învățat ceva despre viață și dragoste. Mai mult ca sigur că nu aveau în camerele lor nici cutiuțe cu moaște sfinte. Dar s-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu știu dacă m-aș fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva își pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în fața jertfei lor, ca și cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aș vrea să am și eu curajul și dragostea lui Claudiu și Adrian.”

Pr. Ioan Florin Florescu

Puteți citi întregul text aici: https://ioanflorin.wordpress.com/2015/11/02/oameni-si-bostani/

Înscrierea la ora de Religie se face o singură dată şi este valabilă permanent până la o eventuală schimbare a opțiunii

Deoarece după publicarea Metodologiei de organizare a predării disciplinei Religie în învăţământul preuniversitar în Monitorul Oficial al României, în ziua de 24 septembrie 2015, unele publicaţii au lansat interpretări eronate cu scop de manipulare, precizăm:

Patriarhia Română își exprimă acordul cu privire la conținutul Metodologiei de organizare a predării disciplinei Religie în învățământul preuniversitar (aprobată prin ordinul ministrului educației și cercetării științifice nr. 5.232/14.09.2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720/24.09.2015) și apreciază că aceasta este în concordanță cu Legea pentru modificarea art. 18 din Legea educației naționale nr. 1/2011 (Legea nr. 153/ 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445/22.06.2015).

Precizăm că textul Legii nr. 153/2015 preia conținutul propunerii Consiliului Consultativ al Cultelor, reunit în data de 28 februarie 2015, a cărui idee centrală este că opțiunea în vederea participării la ora de Religie, odată exprimată, rămâne valabilă pe toată durata școlarizării (cu excepția exprimării în scris a schimbării opțiunii) pentru evitarea obstacolelor birocratice și umilitoare pentru părinți prin reînscrierea anuală sau pe cicluri de învățământ(Comunicatul Consiliului Consultativ al Cultelor din data de 28 februarie 2015).

Cu privire la interpretarea eronată a unor jurnaliști a art. 3, alin. (5) din Metodologia menționată (În vederea prefigurării catedrelor, pentru elevii deja înscriși în unitatea de învățământ, cererile menționate la alin. (1) și (3) se depun, de regulă, până la sfârșitul lunii decembrie, pentru anul școlar următor), facem următoarele precizări:

1. Textul Legii nr. 153/2015 și art. 3, alin. (1) al Metodologiei arată că înscrierea la ora de Religie se face prin cerere scrisă a elevului major/a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor. Schimbarea opțiunii se face tot prin cerere scrisă și depinde exclusiv de libertatea de conștiință a părintelui, a tutorelui legal sau a elevului major (conform Deciziei nr. 669/2014 a Curții Constituționale a României). Un părinte care a optat o dată pentru o anumită variantă nu poate fi obligat să mai aleagă încă o dată, adică să mai facă o altă cerere în același sens. Textele celor două acte normative sunt clare în această privinţă, doar schimbarea opțiunii se face printr-o altă cerere.

2. Art. 3, alin. (5) din Metodologie nu face referire la faptul că elevii trebuie să se reînscrie în fiecare an la ora de Religie (ceea ce ar fi, oricum, în neconcordanță cu Legea nr. 153/2015), ci se referă la perioada în care trebuie să se depună la secretariatul unității de învățământ cererile menționate în art. 3, alin. (1) și (3), adică cererile de înscriere (pentru cei care nu și-au exprimat niciodată opțiunea de a participa la ora de Religie), respectiv de schimbare a opțiunii (pentru cei care și-au exprimat cândva opțiunea de a participa la această oră).

3. Întrucât Metodologia urmărește rezolvarea unor aspecte de ordin practic-administrativ, un element important pentru înțelegerea ei îl constituie art. 3, alin. (4): Cererile menționate la alin. (1) și (3) se depun la secretariatul unității de învățământ la care este înscris elevul și se înregistrează în Sistemul Informatic Integrat al Învățământului din România (SIIIR). Ca urmare, orice modificare în SIIIR se poate face doar urmare unei cereri explicite depuse la un moment dat, iar nu la începutul fiecărui an, termen care nu este prevăzut nici de Lege, nici de Metodologie, nici în cererile de înscriere deja înregistrate în SIIIR.

Regretăm că unii jurnaliști încearcă în continuare manipularea opiniei publice, insistând asupra reînscrierii anuale a elevilor la ora de Religie (umilitoare pentru părinți şi împovărătoare pentru școală).

Patriarhia Română constată din nou fapul că, în ceea ce priveşte ora de Religie în învăţământul public, exact aceleaşi instituţii media dezinformează sistematic împotriva spiritului Deciziei nr. 669/2014 a Curții Constituționale a României, a prevederilor Legii nr. 153/2015 și ale Metodologiei de organizare a predării disciplinei Religie în învățământul preuniversitar. Acest fapt îngrijorător ar putea fi explicat fie prin pregătirea profesională precară a celor care scriu pe această temă, însuşindu-şi de regulă fără discernământ punctul de vedere al adversarilor orei de Religie, fie prin constrângeri editoriale impuse.

În situațiile în care în mod abuziv se vor realiza modificări în SIIIR, fără cererea expresă a părinților sau aceștia vor fi obligați de către școli să facă cereri de reînscriere la Religie, împotriva prevederilor Legii, ale Metodologiei și a voinței părinților, Patriarhia Română va sesiza autoritățile competente, solicitând sancționarea celor vinovați.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

Recomandare carte- Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia și fizica modernă, Lazăr Puhalo

Ceea ce ne preocupă este să arătăm că există o relaţie între Ortodoxie şi ştiinţa modernă; însă urmărim să dovedim un fapt evident. Aţi putea întreba: cine a văzut Duhul Sfânt coborând în inima cuiva sau cine a observat prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie; cine a văzut harul lui Dumnezeu cu propriii lui ochi? Răspundem: „Cine a văzut vântul? Oare dragostea nu poate fi prezentă în inima omului fiindcă nu poate fi observată fizic? Care om a ţinut în mână un electron pentru a i-l arăta copiilor lui? Ochii cărui om au urmărit călătoria unui neutrino ori s-au desfătat observând direct quarcurile din centrul unui atom? Cine va vedea, va atinge sau va gusta vreodată un boson?”

Fizica, asemenea Ortodoxiei, crede în evidenţa lucrurilor nevăzute. Ea exprimă inefabilul şi dovedeşte, prin experienţă, existenţa acelor lucruri care nu pot fi măsurate.

Arhiepiscop Lazăr Puhalo

O puteți comanda online de aici: Editura Theosis

Recomandare blog

https://edupsihologie.wordpress.com/

Recomandare blog

sursa foto: www.prieteniisfantuluiefrem.ro

Vă recomand un blog pe care l-am descoperit recent. M-am bucurat de existența lui. 

Blogul se numește Se întâmpla minuni și conține mărturii despre minunile făcute de Sfântul Nicolae, Sfântul Efrem cel Nou și alți sfinți. 

Îl găsiți aici

http://seintamplaminuni.blogspot.ro/ 

Ortodoxia nu este religie (Pr. Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

Protopresbiter Prof. Univ. Dr. Ioannis ROMANIDES

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe preoti [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masluri, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre mare ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-acestea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea - îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

***


[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească acest ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câteodată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

Sursa:
http://theologhia.wordpress.com/2011/07/05/ortodoxia-nu-este-religie-de-ioannis-romanides/

via Impantokratoros

O recomandare pe ziua de azi

https://reportajelive.wordpress.com/. 

Este un blog bine scris si foarte interesant. Probabil sunt multi dintre voi care deja il stiti, insa eu l-am descoperit abia azi. 

Ce este un credit dragul meu?

Nu iti permiti? Nu cumpara! Traieste cu cat iti permiti . Vrei mai mult ? Atunci transforma aceasta dorinta in actiune – invata mai mult , munceste mai mult si cumpara ce doresti cand iti permiti. Daca crezi ca nu o sa-ti permiti niciodata o casa raportandu-te la venitul tau inseamna ca ai o problema – tocmai ai luat contact cu realitatea si din acest punct trebuie sa iti construiesti viata si venitul altfel . Cand va mai vine ideea sa luati un credit ganditi-va ca “siguranta” aceea iluzorie “am casa mea” este cel mai volatil lucru din lume. Casa nu este a ta – este a bancii (...)

Ce mai faceti doamna profesoara?

Astept rabdator in sediul unei banci sa semnez niste hartii. Mai am doar o persoana in fata mea pana voi putea vorbi cu un consultant sa ii explic ce trebuie sa faca. In fata mea o doamna ingrijita foarte atent insa imbracata saracacios asteapta sa vorbeasca cu un operator. Imi atrage atentia pentru ca din zece in zece secunde se uita undeva in spate atent si face semne. Fara sa vreau, observ, ca in mana are o hartie prin care banca o instiinteaza ca daca nu plateste rata restanta de 130 de ron o va executa silit. In sfarsit ii vine randul si fara sa vreau aud conversatia pe care o are cu consultanta bancii. Doamna imi pare inteligenta si coerenta. Consultanta ii explica ca trebuie sa plateasca datoria si abia dupa aceea va putea ridica alocatia copiilor pentru ca are contul blocat sau ceva de gen. Doamna raspunde ca daca ridica alocatia poate plati datoria insa banca este ferma pe procedura. Ma uit mai atent la doamna din fata mea. Are o dezamgire sincera pe fata ca si cum I s-ar fi prabusit lumea. Nu inteleg ce atata mare problema 130 de Ron…si mai ales nu inteleg dezamagirea imensa de pe fata ei.

 

NU postaţi toate informaţiile şi întâmplările despre/din viaţa voastră pe Facebook!

Un tip vă trimite o cerere de prietenie. Nu-l cunoaşteţi, dar pentru că are o fotografie de profil drăguţă, îi acceptaţi solicitarea şi îl adăugaţi în lista de prieteni.
E prima zi de şcoală a fetiţei tale şi este atât de drăguţă în noua sa uniformă. Îi faceţi o fotografie pe care o postaţi pe Facebook, pentru ca toţi prietenii şi cunoscuţii să o poată vedea şi aprecia.
Sunteţi atât de încântată şi daţi împreună cu fetiţa un "Check in" pe Facebook la şcoală, scriind:
"Nu-mi vine să cred să cred cât de mare a crescut. Semnează o mămică mândră". Şi Like-urile încep să curgă.
Între timp, tipul misterios a cărui cerere de prietenie v-aţi grăbit să o acceptaţi mai devreme, salvează fotografia postată de dvs. în smartphone-ul său şi o trimite către nişte necunoscuţi împreună cu următorul text: "Fetiţă în vârstă de 5 ani. Păr şaten. Culoarea ochilor căprui. 5 000"
Şi asta nu e tot, poate să ofere o imagine clară a fetiţei tale, poate să-i dea numele complet şi locaţia exactă unde se află la scoală, unui traficant de copii.
Iar când veţi merge după-amiază să vă luaţi fetiţa de la şcoală, vei constata că este de negăsit.
Nimeni nu va şti, că fetiţa voastră a fost vândută unui pedofil de 50 şi ceva de ani, încă de azi-dimineaţă, imediat după ce aţi lăsat-o la şcoală, iar acum e în drum spre o destinaţie necunoscută, cu o pungă pe cap, confuză, îngrozită şi plângând pentru că un om pe care nu l-a mai văzut niciodată a luat-o de la şcoală, iar ea nu ştie unde sunt părinţii ei, asta numai în cazul în care ştie ce se întâmpla cu ea.


NU adăugaţi persoane necunoscute în lista de prieteni pe Facebook!
NU postaţi toate informaţiile şi întâmplările despre/din viaţa voastră pe Facebook!
Vă rugăm să distribuiţi această postare de dragul copiilor şi părinţilor din jurul vostru. Mulţumim.

http://www.politisti.ro/forum/36-cetateni-impotriva-criminalitatii/

https://www.facebook.com/politisti.ro

"Poziția" psihiatrului ortodox

Rareș Ionașcu

La Berlin, în 2013, "Ursul de aur" pentru cel mai bun film a fost câștigat de "Poziţia copilului", de regizorul român Călin Peter Netzer. Filmul a fost repede catalogat de o parte a presei occidentale ca fiind un nou film romanesc pe teme sociale (categoria țara coruptă). Câțiva critici au remarcat faptul că "Poziţia copilului" ne înfățișează tabloul unei familii în criză, cu o mamă excesiv de posesivă în relația cu băiatul ei, și că latura socială este doar un decor al acestei drame. Nimeni nu a sesizat din păcate dimensiunea duhovnicească, chiar dacă avem de-a face cu una dintre cele mai remarcabile opere creștine de după anii 1990. Voi incerca în cele ce urmează să expun această dimensiune creștină a filmului, din perspectiva și cu mijloacele specifice psihiatrului ortodox.

Primul plan al filmului e cel al narațiunii propriu-zise: Cornelia are 60 de ani, fiul său, Barbu, 34 de ani; Barbu încearcă să conteste autoritatea mamei sale pentru a-și câştiga independenţa; în același timp el este pe cale de a se desparți de prietena lui. Când Cornelia află că Barbu este implicat într-un grav accident rutier în care omoară un copil, ea pune în joc toate relațiile și toti banii ei pentru a-l scăpa pe fiul ei de închisoare. "Poziţia copilului" schițează un tablou al burgheziei, corupţiei şi traficului de influenţă din România de astăzi.
Mult mai interesant este însă planul psihologic al filmului, acesta îndrăznind să vorbească despre ceea ce preotul şi psihiatrul grec Filoteos Faros, descriind evoluția familiei grecești după al doilea război mondial, consideră în cartea sa "Mitul bolii psihice" ca fiind un "dezastru național" în Grecia: faptul că de foarte multe ori mama se consolează afectiv cu unul dintre copii, în general cu un băiat, şi nu mai formează un cuplu cu soţul ei.

În Occident, spitalele de psihiatrie sunt pline de copii care provin din acest tip de familie. Psihanalistul francez Jacques Lacan afirma în anii 1950 că slăbirea poziției tatălui în familie (tatăl nemaifiind în măsură să impună în familie anumite interdicții fundamentale cum ar fi interzicerea incestului și nemaiputând să rupă legătura cu tendința fuzională între mama și copil) va face să explodeze numărul de psihoze în Franța.

În film, relaţiile dintre personaje sunt foarte bine descrise din punct de vedere vizual. Avem o imagine a cuplului părinților lui Barbu în scena în care ei dansează împreună la începutul filmului, la o petrecere: tatăl se învârte cu mișcări grotești în jurul soției sale, care se găsește simbolic în centru. Ea este aceea care ia deciziile, poziția soțului este aparent pasivă, se complace în această situație; el spune uneori ce hotărâre ar trebui luată (de exemplu că fiul lor ar trebui să răspundă în fața justiției pentru faptele sale), dar nu încearcă să afirme cu adevărat poziția lui, învinovățind-o mai degrabă pe mama pentru deciziile luate.

Relaţia fuzională mamă-fiu ne este înfăţişată încă de la început, de pildă în scena de la poliţie, când mama ordonă fiului ei să-şi modifice declaraţia în care indică viteza pe careo avea în momentul accidentului, să mintă de fapt, indicând o viteză mai mică. Pentru mama părerea fiului ei nu contează, ea gândeşte, hotăreşte şi acţionează în locul lui. De faptea nu îl vede. Avem de a face aici cu un paradox; criticii filmului au vorbit de dragostea exagerată a unei mame pentru fiul ei; este vorba de fapt de iubirea de sine, ceea ceiubeşte ea este imaginea propiului sine (cu propriile convingeri şi dorinţe) proiectat în celălalt, în fiul ei. Latura incestuală a relaţiei este sugerată chiar în scena cu careîncepe filmul, unde mama vorbeşte de prietena fiului ei ca de o rivală; sau şi mai evident în scena în care Cornelia îi face un masaj fiului ei...

Fiul, blocat în relaţia patologică pe care o are cu mama lui, s-ar zice, dar de fapt cu ambii părinţi, nu poate să construiască o adevărată relaţie de cuplu cu prietena lui. El este handicapat din punct de vedere sexual, gândul că ar putea avea un copil, deci de a deveni tată, îl înspăimântă: teamă de responsabilitate, de a asuma într-adevăr relaţia cu prietena lui sau poate teamă de a nu transmite mai departe suferinţa?
Discuţia pe care o are cu mama lui într-un bar arată că el este capabil să se desprindă pentru o clipă din legătura patologică pe care o are cu ea; căci îşi dă seama că dacă ceva nu se schimbă, această relaţie nefirească poate să rămână blocată pentru totdeauna. El va cere atunci mamei sale să înceteze să-l asalteze: "lasă-mă pe mine să vin către tine"...

El va fi în măsură, la sfârşitul filmului, să-i spună mamei sale în maşină "deblochează-mă", replică genială în film, cu două înţelesuri (fiul se găseşte în acel moment blocat atât în maşină cu uşile închise, cât şi în relaţia bolnăvicioasă cu mama lui). Deblocajul care se produce în acel moment în relaţia lor va permite fiului să meargă pe drumul însănătoşirii, cerând iertare tatălui copilului pe care l-a omorât. Deblocajul este simbolizat în film prin faptul că mama priveşte strângerea de mână dintre cei doi bărbaţi în oglinda retrovizoare a maşinii în care se află; ea nu mai este în acelaşi cadru visual cu fiul ei, ceea ce înseamnă că o distanţă firească există acum între ei (ceea ce permite de fapt fiului să meargă către "celălalt"), dar şi că ei se găsesc acum în două spaţii existenţiale diferite.

Scena "deblocării" de la sfârşit este o urmare firească a scenei ce o precede, unde asistăm la schimbarea "poziţiei mamei", căci aceasta primeşte o adevărată terapie de şoc când întâlneşte familia copilului omorât în accident, imagine a familiei ideale. Este o familie ţărănească; părinţii nu-l judecă pe cel care le-a omorât băiatul, sunt ospitalieri chiar şi în condiţii dramatice, se învinovăţesc pe ei înşişi. Tatăl copilului ucis nu acceptă poziţia ambiguă a Corneliei, care-i pune pe cei doi copii, cel care a omorât şi victima lui, pe acelaşi plan. El spune adevărul care face posibilă apoi iertarea; tatăl are o intervenţie lucidă şi realistă, clarificând lucrurile, mama băiatului omorât are o atitudine afectuoasă; ei se respectă şi se susţin unul pe celălalt, o atmosferă de armonie şi de pace domneşte între ei. Transformarea interioară a Corneliei este anunţată de cererea ei de a reveni în casa lor, confirmată apoi de lacrimile sale din scena care va urma.

Planul creştin al filmului este foarte bogat în înţelesuri. Aş aminti aici că pentru preotul şi psihiatrul grec Vasilios Thermos, cazurile în care un părinte are o relaţie fuzională cu unul dintre copii sunt o ilustrare a neluării în seama a cuvintelor Mântuitorului "Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37), cu toate consecinţele dezastruoase care decurg de aici. Vasilios Thermos consideră că tinerii care au avut o relaţie fuzională cu mama lor vor fi imaturi, impulsivi, nesuportând nici o frustrare, incapabili de o relaţie conjugală normală, cum vedem de altfel în film. Soţiile lor îi vor părăsi cel mai adesea, copiii lor vor creşte fără tată, iar bolile psihice şi duhovniceşti se vor transmite astfel din generaţie în generaţie. Aceşti tineri se vor dovedi a fi foarte imaturi şi în biserică, într-o parohie; având o proastă relaţie cu tatăl lor, ei cu greu vor putea fi într-o comuniune de relaţii de iubire cu celelalte persoane din parohie şi cu atât mai puţin cu preotul, imagine a tatălui ("Om la orizont: psihologia şi psihiatria ortodoxă"). Relaţia de iubire cu Dumnezeu Tatăl va suferi şi ea.
Maica Siluana vorbeşte şi ea, în România, de transmiterea transgenerațională a bolilor duhovniceşti şi de faptul că vindecarea va avea efecte nu doar asupra persoanei bolnave ci şi asupra întreg neamului său, de unde miza foarte importantă a acestui proces.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede copilul "ca o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi aceşti trei: bărbat, femeie şi copil sunt un trup, copilul unind pe amândoi de ambele părţi" ("Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, a celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului"). Absenţa tatălui distruge această unitate şi copilul rămâne într-o relaţie duală, fuzională, cu mama, unde Dumnezeu nu mai are loc. Comuniunea de relaţii de iubire în familie, imagine a prototipului Sfintei Treimi, nu mai e atunci posibilă.
Am arătat deja că pentru realizatori, familia copilului care moare reprezintă familia ideală. E vorba de fapt de familia creştină, cu armonia care o caracterizează, chiar şi în situaţiile cele mai nefericite, cu darul ospitalităţii, capabilă să ierte şi să privească cu dragoste pe ceilalţi, chiar şi - şi mai ales - pe duşmani.

Filmul ne prezintă şi un personaj cu trăsături demoniace, rece, calculat, interesat de a-l controla şi domina pe celălalt: şoferul care a fost depăşit de Barbu chiar înainte de accident. Într-o discuţie cu Cornelia, el spune că Barbu îl "urmărea de mai de mult", frază cu două înţelesuri. El explică mamei că a accelerat el însuşi când fiul ei a încercat să-l depăşească; apoi, vorbind de fiu, zice "putea atunci să renunţe, dar n-a făcut-o... ". Aşadar el aştepta de mult timp să-l facă pe fiu, care-l urma, să greşească, adică să-l împingă în păcat, căutând momentul potrivit; l-a provocat pe fiu şi a aşteptat ca acesta să cadă fără să fie obligat, ci doar ispitit ...
Dar filmul ne arată de asemenea cum Dumnezeu zădărniceşte toate aceste stratageme, sau mai degrabă cum se foloseşte de ele pentru a vindeca, pentru a mântui. Căci ceea ce pare a fi o catastrofă la nivel social şi familial, va fi punctul de plecare pentru terapia duhovnicească. Scena unde cele două femei, Cornelia şi nora ei, intră în casa familiei băiatului omorât, de fapt în Biserica-casa Domnului, este foarte importantă şi regizorul o filmează fără să se grăbească. De fapt aici începe calea care duce la mântuire: cele două femei se descalţă, ele trebuie deci să "coboare" de pe tocuri, să renunţe la orgoliu, să se smerească. Doar una dintre ele va putea să rămână pe această cale: Cornelia, mama din film. Trebuie remarcat că tatăl lui Barbu nu participă la acest proces de vindecare; el, care părea mai puţin "vinovat", este de fapt mort duhovniceşte.

Când Cornelia încerca să-i pună pe acelaşi plan pe cei doi copii, tatăl copilului ucis, imagine a lui Dumnezeu Tatăl, restabileşte adevărul, alungă confuzia, subtilă strategie a demonului. Cornelia va cere să se poată întoarce în casa lor, de fapt în Biserică, şi condiţiile revenirii sunt enunţate. Deci Dumnezeu o primeşte, îi îngăduie să revină, o iartă şi o vindecă, atât pe ea cât şi pe fiul ei, iar relaţia dintre ei este "deblocată" şi transformată într-o relaţie de iubire. Procesul vindecării a fost făcut posibil, atât în film cât şi în istoria omenirii, de jertfa Fiului...
Lacrimile Corneliei sunt dovada acestui proces, cum e şi faptul că ea e în stare să-l "deblocheze" pe fiul ei, la cererea acestuia, în maşină, în scena următoare. Şi o face fără să spună un cuvânt, plângând, rămânând cu spatele la Barbu, ceea ce-i va permite acestuia să se îndepărteze, pentru ca să-L întâlnească pe Tatăl şi să-I ceară iertare.

Sursa: http://www.sfintiiarhangheli.ro/pozitia-psihiatrului-ortodox 

În Rai, în mod „scandalos”

profesor Hrysostomos Stamoulis 

Constituie un adevăr faptul că, de regulă, în cadrul discuțiilor pe teme creștine, se vorbește mai mult despre păcat și mai puțin despre virtute. Este vorba despre o tendință atipică, al cărei scop principal nu este atât căutarea binelui, ci mai ales evitarea răului.

Nu încape nici o îndoială că o astfel de abordare oferă păcatului dimensiuni mai mari decât are în realitate, creează complexe de vinovăție și prezintă lumea lui Dumnezeu ca pe o lume maniheistă, în care se duce o luptă aprigă între forțele luminii și forțele întunericului. Toate acestea se petrec în cadrul unei civilizații care tânjește și promovează cu predilecție, iar uneori chiar creează, comportamente violente, lăsând la o parte binele pe care îl concepe în exclusivitate ca pe o sărbătoare. De altfel, o singură dată pe an se sărbătorește Paștele și Crăciunul, când este scoasă în evidență partea pozitivă a vieții, a umanității. În acest fel, civilizația comportamentului violent, oferind acele câteva doze de sentiment virtual, ca într-o pauză muzicală, își construiește un alibi plauzibil, pentru ca mai apoi să-și continuie – nestingherită și îndreptățită – propriul său drum în viață.

Toate acestea descriu prezentul civilizației contemporane, căruia îi aparțin și în cadrul căruia acționează bisericile creștine ale lumii, fără ca acest lucru să însemne că acestea din urmă reprezintă produsul acestui tip de civilizație. În orice caz, atât în Răsărit, cât și în Apus, calea păcatului are povestea și istoria sa proprie. Ar trebui, în primul rând, să fie subliniat faptul că teologia referitoare la cele șapte păcate de moarte nu se întâlnește nicăieri în Sfânta Scriptură. Expresia sfântului Ioan Evanghelistul «păcat de moarte» (I Ioan 5, 16-17), care este folosită drept temei al acestei teologii, nu se referă la un anumit păcat. Dacă suntem atenți la context, vom vedea că aceasta se referă de fapt la negarea întrupării lui Hristos. Așadar, conform Noului Testament, singurul păcat care duce la moarte este negarea întrupării Logosului lui Dumnezeu și, implicit, a Învierii.

Dumnezeul pedepsitor

Spațiul în care a luat naștere această teorie referitoare la cele șapte păcate de moarte este  Creștinătatea apuseană, și mai exact teologia papei Grigorie cel Mare, cel numit și Dialogul (sec. VI), cel care a plasat în centrul teologiei sale învățătura despre «Purgatoriu», inaugurând astfel «acea perioadă întunecată a Evului Mediu, caracterizată de frica de iad», învățătură fondată pe un mod de înțelegere de tip juridic și moralist a legăturii dintre Dumnezeu și om. În concepția sa, această legătură se bazează pe schema crimă și pedeapsă. Păcatul săvârșit de om este conceput ca o crimă, ca o ofensă la adresa dreptății dumnezeiești, drept pentru care trebuie pedepsit ca atare.

Premergătoare învățăturii despre cele șapte păcate de moarte – adică o primă încercare de enumerare a acestora, cu toate consecințele pe care le implică – sunt listele alcătuite în secolul al IV-lea de către Evagrie Ponticul și, puțin mai târziu, de către Ioan Casian. Mai exact, Evagrie enumerează opt păcate grele: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, întristarea, mânia, acedia, slava deșartă și mândria. Pe parcurs, datorită contopirii slavei deșarte cu mândria, așa cum sugerează el însuși, au rezultat cele șapte păcate de moarte.

Desigur, trebuie specificat faptul că Evagrie nu vorbește despre păcate de moarte, ci despre gândurile care le dau târcoale monahilor în lupta lor cu demonii. Aceste gânduri pot fi contracarate prin cultivarea a opt virtuți, câte una pentru fiecare gând, virtuți care îl ajută pe monah să ajungă la nepătimire și să dobândească mult dorita iubire.

Teoria despre cele șapte păcate de moarte nu este cu totul arbitrară, ci reprezintă un anumit tip de abordare și interpretare a listelor amintite mai sus și a Decalogului iudaic, precum și a distincției teologice între păcate grele și ușoare. Această distincție s-a impus în Biserică aproape din momentul întemeierii ei și, așa cum se știe, a fost folosită în cadrul tainei Spovedaniei, precum și în iertarea păcatelor, de la caz la caz.

Astfel, păcate grele, precum uciderea și desfrânarea, care nu apar în nici o listă, uneori duceau la excomunicarea credinciosului din Biserică și, de aceea, nu erau incluse în spovedania publică (să ne amintim aici de tendințele entuziaste ale vremurilor trecute, în care oamenii, crezând că se apropie sau chiar că sosise deja ceasul celei de-a Doua Veniri, considerau că Biserica nu mai avea dreptul să hotărască nimic în privința păcatelor grele, fiindcă ele urmau să fie judecate în scurt timp de Însuși Hristos). Alteori, în cazuri speciale, aceste păcate grele erau iertate de către apostoli, iar credinciosul era primit din nou în Biserică.

Convingerea că păcatele grele vor fi iertate abia la a Doua Venire a fost corectată pentru prima oară abia în 314, prin canonul 22 al Sinodului de la Ancyra. Cu această ocazie, se accentuează faptul că cei care comit o crimă în mod voluntar vor primi un canon greu și vor fi opriți de la Sfânta Împărtășanie până ce vor ajunge în patul de moarte.

Dumnezeul iubitor de oameni

Dacă în Apus, listele păcatelor de moarte, dar și distincția între păcate grele și păcate ușoare au fost interpretate prin prisma caracterului juridic și legislativ al mentalității occidentale care plasează în centrul vieții creștinului frica față de Judecătorul Dumnezeu, creând astfel complexe de vinovăție, în Răsărit avem parte de un cu totul alt tip de interpretare.

Având drept criteriu subiectivitatea, adică sublinierea valorii persoanei umane, care nu poate fi încorsetată în limitele unei obiectivități impersonale și nu poate fi supusă unor legi și canoane impersonale ce ignoră taina diversității, părinții răsăriteni au refuzat cu insistență să distingă păcatele în păcate de moarte și păcate ușoare, fiind împotriva clasificării lor în categorii.

Astfel, în Răsărit, singurul păcat de moarte este considerat a fi nepocăința, adică hula împotriva Sfântului Duh. Un păcat ca acesta nu poate fi iertat nici dacă se va ruga un sfânt pentru cel ce l-a săvârșit. Așa după cum ne învață sfântul Simeon Noul Teolog, dincolo de orice distincție între păcate mici, mari sau de moarte, rană provocatoare de moarte este orice păcat pentru care nu ne pocăim și nu ne străduim să-l îndreptăm. Este clar că, având o astfel de perspectivă și un asemenea de mod de înțelegere a vieții bisericești ce promovează o cultură productivă, Răsăritul îl situează în centrul teologiei sale pe om, pe care nu-l vede ca pe un criminal, ci ca pe un bolnav, care are nevoie nu de pedeapsă, ci de vindecare din partea Dumnezeului iubirii.

Este extrem de interesant faptul că, în spațiul răsăritean, chiar și acolo unde a existat o tentativă de clasificare a păcatelor, ca o excepție de la regulă, în nici un caz nu s-a vorbit despre păcate de moarte, ci numai despre patimi și gânduri. Sugestiv, în acest sens, este exemplul sfântului Ioan Scărarul, care, crezând că-l urmează pe Sfântul Grigorie Teologul, deși în realitate îl confundase cu Papa Grigorie, pare să accepte numărul șapte în cazul păcatelor de moarte, număr pe care îl consideră mai potrivit decât numărul opt. Iată ce zice el: «unii, când vorbesc despre patimi și gânduri, obișnuiesc să plaseze slava deșartă într-o anumită categorie, separat de mândrie. Tocmai de aceea sunt de părere că există opt gânduri viclene principale. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie Teologul și alți învățători sfinți susțin că există șapte. Cu aceștia din urmă mă număr și eu, căci cine poate să aibă mândrie dacă a biruit slava deșartă?».

Un mijloc de constrângere

Din cele ce am prezentat până aici, e clar că, deși tradiția veche a Creștinismului este comună Apusului și Răsăritului, totuși modul de interpretare diferă ca de la cer la pământ. Nu am exagera dacă am spune că pricina acestei diferențieri are legătură cu principiile în baza cărora fiecare Biserică interpretează adevărurile comune ale trecutului. Astfel, condițiile culturale, politice, sociale și economice sunt cele care conturează spațiul, matricea în care se dezvoltă teologia care îi influențează evoluția ulterioară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea teologiei se face în timp și spațiu, în cadrul istoriei, pe care o influențează și de care este influențată.

Așadar, ne putem da seama că modul de înțelegere de tip juridic și foarte moralist a problemei mântuirii în Apus, care se concentrează pe reglarea formală și juridică a comportamentului omului, nu putea decât să transforme lucrarea de păstorire a vechii Biserici într-un mijloc de constrângere, de controlare a libertății și conștiinței membrilor comunității bisericești. Dimpotrivă, în Răsărit, unde a predominat caracterul terapeutic al mântuirii în Hristos, desigur cu influențele scolastice de rigoare, chiar dacă, pe alocuri, au mai fost enumerate, păcatele nu au fost clasificate automat în păcate de moarte și păcate ușoare, sau păcate de iertat și păcate de neiertat, întrucât, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, «boala nu trebuie pedepsită, ci tratată».

O singură Biserică pentru om

Astfel, dacă în Apus Dumnezeul dreptății se descoperă prin reprezentanții Săi ca Unul care ține la ordinea și respectarea desăvârșită a legilor, în Răsărit, Dumnezeul milostivirii și al iubirii de oameni caută momentul oportun pentru a lucra în mod „scandalos” la mântuirea omului care se osârduiește în acest sens, așa cum spune Gheronda Paisie Aghioritul. Tot el ne descoperă, de o manieră simplă și revelatoare, adevărul întrupării unei Biserici evanghelice, a unei Biserici a iubirii și păcii, a unei Biserici create pentru om: «Pe omul care se nevoiește cu zel, după măsura posibilităților sale, și nu are dispoziția să comită fărădelegi, ci se zbate neîncetat într-o luptă în care uneori învinge iar alteori este învins, Dumnezeu nu-l va lăsa. Dacă își arată cea mai mică intenție de a nu-L supăra pe Dumnezeu, va merge în Rai oricât de păcătos ar fi. Dumnezeu, Care din fire este bun, îl va împinge în Rai în mod scandalos. Va rândui astfel încât să-l ia în vremea pocăinței. Poate că acel om mai și cade în timpul luptei, însă Dumnezeu nu-l va părăsi, ci îl va lua lângă El în cel mai bun ceas cu putință. Dumnezeu este bun și vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi vrut să se mântuiască doar câțiva, atunci de ce L-a lăsat pe Fiul Său să se răstignească? Nu este îngustă poarta Raiului. Prin ea încap toți oamenii, cei care se apleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie. Trebuie numai să să pocăiască, adică să lase sarcina păcatelor pe umerii lui Hristos și atunci vor încăpea cu ușurință pe poarta Raiului».

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2013/09/in-rai-in-mod-scandalos/ 

Imagini demonice subconştiente despre Dumnezeu

Arhim. Teofil Tia

 

Pentru început ne vom ocupa de imaginile false ale lui Dumnezeu existente în subconştientul contemporanilor noştri, imagini frecvent întâlnite de către psihologi, psihoterapeuţi şi preoţi în activitatea lor. Pe lângă „dumnezeul pedepsitor”, şi „dumnezeul morţii”, sunt des întâlnite imaginile unui „dumnezeu contabil” şi ale unui „dumnezeu al eficienţei” (care pretinde eficienţă). Au fost de asemenea întâlnite imaginile unui „dumnezeu înşelător”, „dumnezeu tiran” sau dumnezeu „dispreţuitor de oameni”. Toate aceste imagini sunt corelate celei de „Dumnezeu aspru judecător” care pune permanent la încercare oamenii, îi pedepseşte pentru păcatele lor prin tot felul de suferinţe pe acest pământ, iar pentru lumea de dincolo conturează perspectiva unei veşnice osânde.

 

Configurarea în mintea multora a imaginii unui Dumnezeu care pedepseşte în mod răzbunător este imputabilă unei doctrine a mântuirii patronată de logica dreptăţii punitive. „Ordinea tulburată de om prin revolta lui păcătoasă împotriva lui Dumnezeu poate fi restabilită numai graţie unei pedepse corespunzătoare”. În logica păcat-pedeapsă a doctrinei „satisfacţiei” din teologia romano-catolică – de exemplu – pedepsirea devine modul de restabilire a ordinii ontologice, prin intermediul căreia fiecăruia îi vine dat ceea ce merită. 

 

Această idee despre Dumnezeu, specifică soteriologiei catolice, a fost însuşită de cultura occidentală secularizată. Doctrina „satisfacţiei” este complet străină de soteriologia ortodoxă. În Ortodoxie tronează imaginea unui Dumnezeu definit de părintele Siluan Athonitul drept „iubirea care nu ne poate refuza nimic”. Cu toate acestea, imaginea unui Dumnezeu pedepsitor a pătruns şi în spaţiul ortodox, odată cu însuşirea de acesta a culturii occidentale secularizate. Presiunea acestui tip de cultură asupra celei locale, est-europene a fost atât de puternică încât a ieşit biruitoare asupra vechii culturi orientale în care trona o imagine despre un Dumnezeu „iubire” dezinteresată faţă de oameni. 

 

În teologia romano-catolică contemporană este însă în act o schimbare fundamentală în paradigmele doctrinei mântuirii.

 Actualmente soteriologia romano-catolică nu se mai fundamentează pe o „dreptate” divină pedepsitoare şi răzbunătoare, ci este orientată spre iubirea transformatoare, transfiguratoare şi  creatoare a lui Dumnezeu faţă de întreaga creaţie. Pentru că Iisus Hristos a experimentat iubirea Tatălui până la moarte, El îi cheamă pe toţi oamenii să iasă din spirala răzbunării, invitându-i să intre în „Împărăţia” în care este suverană iubirea.

 

Iubirea autentică nu ia în considerare principiul echivalenţei sau al compensaţiei („Dau pentru ca să primesc în schimb”). Iubirea divină nu este în mod simplu remunerativă, ci îl primeşte şi îl acceptă pe om aşa cum el este. Dumnezeu va acţiona în virtutea iubirii sale infinite chiar şi la judecata finală şi nu va ţine cont – pedepsind sau răsplătind – doar de un trecut pietrificat în clipa morţii în mod ireversibil. El va purifica pe oameni prin revelarea misterului său intim, prin invitarea tuturor de a participa la iubirea sa divină.

 

Nu arareori situaţiile dificile, bolile, moartea, handicapul, crizele de orice fel din viaţă sunt percepute şi interpretate de unii oameni ca fiind efecte ale „dreptăţii punitive sau răzbunătoare” a lui Dumnezeu. Când experienţele negative sunt înţelese şi interpretate în lumina Dumnezeului-iubire, omul se poate întreba: Ce pot învăţa din această experienţă traumatică din viaţa mea? Ce mesaj pot să trag din aceasta? Sub acest aspect, „dreptatea necruţătoare” a lui Dumnezeu poate conţine în sine un ajutor considerabil pentru a continua cu avânt drumul spre o
„viaţă abundentă”.

 

Trebuie deci să luăm în considerare toate aspectele vieţii noastre, chiar şi cele negative, în lumina imaginii globale a lui Dumnezeu ce se desprinde din revelaţia lui Dumnezeu. Citind cu atenţie Sfânta Scriptură, nu ne este greu să desprindem din Vechiul Testament o imagine despre un Dumnezeu Tată aspru, agresiv şi violent, care pretinde evreilor să treacă prin ascuţişul săbiei pe toţi locuitorii pământului Canaan, închinători la idoli.  Pe de altă parte însă, această imagine trebuie s-o corelăm celei neotestamentare, conturate de Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a spus „ultimul cuvânt” privitor la adevărata identitate a lui Dumnezeu Tatăl. 

 

Imaginile demonice ale lui Dumnezeu se realizează şi se stabilizează atunci când – în mod absolut inconştient – sunt absolutizate emoţional anumite interpretări ale lui Dumnezeu, astfel încât una dintre acestea ajunge să domine un individ, fără să mai fie niciodată relativizată, integrată sau deschisă spre realitatea complexă şi globală a autenticului Dumnezeu, Care este un Dumnezeu al vieţii şi al iubirii. Ceea ce se experimentează în situaţiile dificile din viaţa unui om este interpretat mai mult în baza sentimentului decât al raţiunii. 

 

Menţionăm acum că imaginea despre Dumnezeu poate fi rezultatul unei experienţe emotive, sau o simplă achiziţie intelectuală. Prin educaţie religioasă, omul poate dobândi cunoştinţe despre Dumnezeu, ajungând să cunoască multe lucruri despre El, dar aceasta nu este o cunoaştere reală a Sa, întrucât constituie o simplă „instrucţie” teoretică. Adevărata imagine despre Dumnezeu este cea dobândită în urma unei experienţe emotive, adică a unor trăiri duhovniceşti. Chiar dacă un om, din punct de vedere teoretic, acceptă şi mărturiseşte că Dumnezeu este bun, drept, sfânt, iubitor, este posibil ca el să nu „creadă” realmente acest lucru, întrucât mărturisirea lui nu este rezultatul unei experienţe interioare, duhovniceşti. În acest caz, în momentul în care omul se va confrunta cu o criză profundă în viaţă, imaginea teoretică despre un Dumnezeu „bun” se va dizolva rapid, se va zgudui din temelii, iar el va rămâne cu imaginea despre Dumnezeu dobândită în trecut, în copilărie, în urma unor experienţe emotiv-sentimentale. Omul este minte şi inimă, raţiune şi sentiment, şi acestea amândouă au câte un cuvânt greu de spus în conturarea imaginii despre Dumnezeu a unui individ. 

 

Cu facilitate se uită adeseori că diferitele imagini ale lui Dumnezeu sunt doar nişte bucăţi din imensul şi grandiosul mozaic/icoană reprezentându-l pe Dumnezeu, mozaic destinat să rămână pentru totdeauna incomplet, întrucât însăşi existenţa veşnică a omului este un spaţiu de continuă revelare a lui Dumnezeu omului, niciodată neajungându-se ca omul, fiinţă creată, să cunoască exhaustiv Fiinţa necreată. 

 

Dumnezeul care judecă şi pedepseşte 

 

Imaginea demonică a lui „Dumnezeu care judecă şi pedepseşte”, stăpâneşte din păcate în minţile şi simţirile multora. Este judecătorul ameninţător pe care psihanalistul T. Moser în volumul său „Intoxicarea cu Dumnezeu” îl descrie astfel: „Noi trebuie să ne temem dar şi  să-l iubim pe Dumnezeu”.

 

O şi mai agresivă imagine negativă despre Dumnezeu avem atunci când el este experimentat ca un Dumnezeu arbitrar, un despot care înainte de toate este imprevizibil,  condamnând fără motiv tot astfel cum oferă în mod arbitrar şi clemenţa sa. Omul este deci la dispoziţia sa. Persoanele în această situaţie reuşesc cu mare dificultate să se perceapă ca destinatari ai promisiunilor biblice ale lui Dumnezeu şi de aceea au mare nevoie de siguranţe şi certitudini rituale, cu care să poată să-l manipuleze pe Dumnezeul cel capricios. În această situaţie, postul, rugăciunea, participarea la slujbe, constituie „tehnici” de manipulare a divinului.

 

Situaţia devine mai dificilă când persoanele persecutate de această imagine negativă a lui Dumnezeu se refugiază în aşa-zisa asceză negativă. În radicala lor neîncredere faţă de Judecătorul cel nemilos ce nu cunoaşte îndurarea, ce vrea să umilească păcătosul şi să-l facă să plătească pentru păcatele sale, acest tip de persoane se pedepsesc pe ele însele, gândind că astfel plătesc cu anticipaţie preţul cerut; o fac pentru a putea continua să trăiască, pentru a evita loviturile lui dureroase şi pedepsele sale crâncene: „Rămâi în angoasele şi depresiile tale, perseverează în ele, nu te îngriji de cauzele lor. În faţa tronului ceresc acestea vor conta ca pedeapsă deja realizată, vor fi trecute în contul iertării tale”. 

 

O altă modalitate pentru a se sustrage severului şi periculosului Dumnezeu judecător este acela de a lua distanţele faţă de El. Dumnezeu este considerat de acest tip de persoane un bătrân cu barba albă, care nu este cazul să fie luat în serios. El a creat lumea, dar nu se mai îngrijeşte de lume, ci a abandonat-o în voia pierdută a destinului. Nu demonstrează nici un fel de atenţie nici faţă de oameni, nici faţă de mersul societăţii, astfel încât devine justificată o stare de totală suspiciune: „Să ai încredere doar în tine însuţi, dacă nu vrei să ajungi să te simţi înşelat şi abandonat!”

 

O altă variantă a lui Dumnezeu este „Dumnezeul Tată sever şi omnipotent”, care dispune după bunul său plac de fiii săi, în faţa căreia omul poate doar să manifeste obedienţă. Spirala distructivă a auto-pedepsirii şi a refuzului vieţii va putea fi înfrântă numai în momentul în care unilaterala imagine a lui Dumnezeu cel crud care judecă va fi demascată ca demonică şi substituită cu imaginile pozitive ale lui Dumnezeu din revelaţia biblică. Mântuitorul relevă un tată milostiv care se grăbeşte la întâlnirea cu fiul cel risipitor. Condiţie deci pentru vindecare şi mântuire este credinţa că Dumnezeu vrea să vindece viaţa omului în ciuda tuturor deficienţelor şi imperfecţiunilor, şi-i iartă greşelile astfel ca el să poată reîncepe o nouă viaţă. omul trebuie să se predea cu întreaga sa viaţă în mâinile Sale. În măsura în care, prin intermediul credinţei, aceasta devine realitate, se va simţi eliberat şi nu va mai avea nevoie să oscileze între auto-reproşuri distructive şi pretenţii morale excesive. 

 

Sursa: Psihologie Pastorala, Arhim. Teofil Tia, Facultatea de Teologie Cluj

Jurnal scoțian. Acordorul de piane

Pr. Ioan-Florin Florescu

Am aproape un an de când nu mai lucrez ca delivery-driver pentru restaurantul indian ținut de nepalezi. La un moment dat, cineva din țară, o persoană generoasă, mi-a oferit o mică sponsorizare pentru a termina un proiect început mai de mult, ediția Tetraevanghelului de la Sibiu. După ce m-am apucat de lucru, nu am mai avut timp să alerg prin oraș cu sufertașele de tikka masala. Numărul meu de telefon a rămas însă în agenda restaurantului și, din când în când, de obicei în zilele foarte aglomerate, șeful mă sună pentru a-mi cere mici servicii, desigur, contra unor tipsuri bune. De pildă, să duc o comandă într-un sat mai îndepărtat sau să fac pe taximetristul pentru câte un client întârziat.

Ieri seară m-a sunat din nou. Destul de târziu, la o oră când într-un orășel ca al nostru n-ai găsi un taxi nici pentru toți banii din lume. Un client voia să ajungă în Stewarton, un sat la vreo 20 de kilometri depărtare. M-a amuzat precizarea șefului de restaurant: vezi că e un acordor de piane. Zic: și ce dacă e acordor de piane? Doar nu le cară după el. Nepalezii mei au un obicei formidabil de a-ți atrage atenția asupra unor lucruri pe care le socotesc ei importante! Îmi amintesc că Abiskar mă informa mereu cu câți pence s-a mai ieftinit cola la Morrisons, deși îi spusesem de nenumărate ori că nu beau niciodată cola.

Pe drum, dintr-una în alta, acordorul de piane, un bătrânel simpatic, cu un aer de profesor aiurit ieșit la pensie, m-a întrebat cu ce mă ocup. L-am simțit ușor amețit și pus pe vorbă. Sunt preot, i-am zis. A dat să râdă, dar s-a gândit să nu facă totuși o gafă.

– Vorbești serios?

– Sigur, i-am zis, sunt preot misionar.

– Păi, dacă ești preot, de ce lucrezi la un restaurant?

I-am explicat că nu sunt angajat, fac doar mici comisioane, pentru un ban în plus. A tăcut, s-a mai gândit un pic.

– Totuși, zice, eu nu pot să accept chestiile astea.

– Ce chestii?

M-am gândit, pentru o clipă, că se referă la joburile ocazionale ale unui preot.

– Poveștile pe care le spune biserica. Raiul, iadul, viața de apoi… Adică, cum să-ți spun, ceva există, asta e clar. Dar nu cred în Dumnezeu, no offence!

Vorbise rar, își căuta cuvintele. Mi-am dat seama că nu vrea să mă jignească, dar nici nu ar pierde ocazia să-mi spună ce-l roade.

– Asta era? Stați liniștit, nici eu nu cred tot timpul.

– Cum așa? m-a privit lung. Doar ai spus că ești preot.

– Și ce dacă sunt preot? Nici preoții nu cred tot timpul.

– Nu e bine, a oftat el. Eu nu cred în Dumnezeu, dar parcă mi-aș dori ca cineva să creadă. Și când nu crezi, ce faci?

– Ce să fac, zâmbesc eu, taximetrie.

A râs și el, atmosfera s-a destins. Am simțit că subiectul chiar îl interesa și nu mă întrebase doar ca să se afle în vorbă.

– Am vrut să spun, reiau eu, că îndoiala este ceva firesc pentru un om credincios. Numai ateii își închipuie credința ca o certitudine, când, de fapt, credința este tot o îndoială, mai mică sau mai mare. Nu este nimeni care să nu se îndoiască în credința sa.

– Chiar și sfinții? sare el.

– Chiar și sfinții. Sfinții s-au îndoit cel mai puțin de Dumnezeu, dar s-au îndoit și ei. Nu știu dacă ați citit Biblia. Ioan Botezătorul a fost cel mai mare sfânt, l-a botezat pe Iisus, a văzut cerurile deschise și a auzit glasul lui Dumnezeu spunându-i, acesta este fiul meu…

– Și? m-a întrerupt el, nerăbdător.

– Și la sfârșit, Ioan s-a întrebat, oare el este Mesia sau să așteptăm pe altul. Însă, vă spun eu, asta este o credință adevărată, nu vă luați după predici.

– Nu m-aș fi gândit, a spus bătrânul. Totuși, sunt oameni care pur și simplu nu cred în Dumnezeu…

– Știu ce vreți să spuneți, a venit rândul meu să-l întrerup. Dar nici aceasta nu este o certitudine. În acest caz, e mai corect să vorbim de o îndoială maximă. Stadiul cel mai de jos al credinței este îndoiala maximă, în care Dumnezeu abia se mai ține, de un atom, de un punct, de „ceva”. N-ați spus chiar dumneavoastră, adineaori: ceva există?

– Vrei să spui că nu există atei? s-a mirat el.

– Nu, nu, aș fi prea patetic. Vreau doar să spun că toți suntem credincioși. Sau dacă preferați, toți ne îndoim. Când episcopul nostru se spală pe mâini, e un obicei ritualic mai vechi, îl întreabă pe cel care îi toarnă apă: câți suntem credincioși? Și acela îi răspunde: toți suntem credincioși.

– M-ai zăpăcit de tot, murmură bătrânul.

Se prea poate, acesta nu este un subiect pe care să-l lămurești pe drumul de la Kilmarnock la Stewarton. Poate că nici eu nu eram prea coerent, pentru că afară începuse să plouă și trebuia să mă concentrez la drum. Farurile mele bat cam într-o parte. De altfel, n-a mai durat mult și am ajuns. În utimele minute am schimbat subiectul, pentru că n-aș fi vrut să par omului genul de predicator ambulant care nu se lasă până nu-și mântuiește interlocutorul. Așa am aflat că este colecționar de autografe și că are, între altele, un autograf de la Michael Nyman, un pianist englez pe care îl ascult și eu cu plăcere, nu numai pentru compozițiile sale superbe din filmul The Piano, ci și pentru „Cartea de cântece”, în care a pus pe muzică poeziile lui Shakespeare și Paul Celan. La sfârșit, acordorul de piane mi-a dat pe cursă douăzeci de lire, ceea ce nici pentru un preot nu-i de ici, de colo.

Sursa: Jurnal scotian

Cat de mare este nevoia umana de un tap ispasitor!

Cat de mare este nevoia umana de un tap ispasitor, de cineva sau ceva pe care sa dam vina pentru toate dezamagirile noastre. “Daca nu ar fi facut asa ceva, asta nu s-ar fi intamplat” sau “”De ce nu a facut ceea ce ma asteptam sa faca? E doar vina ei!”

Trebuie sa imi dau seama ca de fiecare data cand simt ca cineva m-a ofensat sau m-a ranit, cel putin o parte din nefericirea mea se datoreaza felului in care am reactionat. De fapt, nu sunt atat de usor de ranit de circumstante sau de actiunile altor oameni, precum cred ca sunt. Multe dintre cele ce mi se intampla sunt create de mine.

Ce sa imi amintesc azi

Daca sunt convins ca in mare masura sunt “capitanul” sufletului meu, sunt mult mai dispus sa accept ca am puterea sa indepartez nenorocul, dezamagirile si alte probleme. Invinovatindu-i pe altii pentru ceea ce mi se intampla mie, raman intr-un punct spiritual mort.

“Nimic nu poate sa imi faca rau decat eu insumi”.

meditatii_sfdimitrie@yahoogroups.com

În Baia Mare vor avea loc 3 evenimente culturale de excepție dedicate Sfinților închisorilor

Recomandare carte: Deschide cerul cu lucrul mărunt, Monahia Siluana Vlad

(Fragment)

În situațiile neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu!

Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat... Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri.

O altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.

Că, spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la... de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorinţele”.

Dar noi să zicem aşa: Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare. Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic.

Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat...Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Să vă spun o poveste legat de asta: undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului - dacă v-am mai spus-o să mă iertaţi - că face nu ştiu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi şi cam agresivi şi... Aşa că le dau câte o sticluţă de apă sfinţită şi le spun: «când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate...». Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai înghiţi din nou, că nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.

Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi mai fac dreptate, să văd ce taci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate... Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuită pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire...

Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu. Bucuria se simte cu organele duhovniceşti şi aceste organe sunt în noi, sunt în duhul nostru. Noi nu suntem în noi. Dar, de vom voi, putem învăţa să intrăm în duhul nostru, în acest ascuns din noi în care ne vede Dumnezeu şi ne aşteaptă.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013, pp. 25-27)