Constituie un adevăr faptul că, de regulă, în cadrul discuțiilor pe teme creștine, se vorbește mai mult despre păcat și mai puțin despre virtute. Este vorba despre o tendință atipică, al cărei scop principal nu este atât căutarea binelui, ci mai ales evitarea răului.
Nu încape nici o îndoială că o astfel de
abordare oferă păcatului dimensiuni mai mari decât are în realitate,
creează complexe de vinovăție și prezintă lumea lui Dumnezeu ca pe o
lume maniheistă, în care se duce o luptă aprigă între forțele luminii și
forțele întunericului. Toate acestea se petrec în cadrul unei
civilizații care tânjește și promovează cu predilecție, iar uneori chiar
creează, comportamente violente, lăsând la o parte binele pe care îl
concepe în exclusivitate ca pe o sărbătoare. De altfel, o singură dată
pe an se sărbătorește Paștele și Crăciunul, când este scoasă în evidență
partea pozitivă a vieții, a umanității. În acest fel, civilizația
comportamentului violent, oferind acele câteva doze de sentiment
virtual, ca într-o pauză muzicală, își construiește un alibi plauzibil,
pentru ca mai apoi să-și continuie – nestingherită și îndreptățită –
propriul său drum în viață.
Toate acestea descriu prezentul
civilizației contemporane, căruia îi aparțin și în cadrul căruia
acționează bisericile creștine ale lumii, fără ca acest lucru să însemne
că acestea din urmă reprezintă produsul acestui tip de civilizație. În
orice caz, atât în Răsărit, cât și în Apus, calea păcatului are povestea
și istoria sa proprie. Ar trebui, în primul rând, să fie subliniat
faptul că teologia referitoare la cele șapte păcate de moarte nu se
întâlnește nicăieri în Sfânta Scriptură. Expresia sfântului Ioan
Evanghelistul «păcat de moarte» (I Ioan 5, 16-17), care este folosită
drept temei al acestei teologii, nu se referă la un anumit păcat. Dacă
suntem atenți la context, vom vedea că aceasta se referă de fapt la
negarea întrupării lui Hristos. Așadar, conform Noului Testament,
singurul păcat care duce la moarte este negarea întrupării Logosului lui
Dumnezeu și, implicit, a Învierii.
Dumnezeul pedepsitor
Spațiul în care a luat naștere această
teorie referitoare la cele șapte păcate de moarte este Creștinătatea
apuseană, și mai exact teologia papei Grigorie cel Mare, cel numit și
Dialogul (sec. VI), cel care a plasat în centrul teologiei sale
învățătura despre «Purgatoriu», inaugurând astfel «acea perioadă
întunecată a Evului Mediu, caracterizată de frica de iad», învățătură
fondată pe un mod de înțelegere de tip juridic și moralist a legăturii
dintre Dumnezeu și om. În concepția sa, această legătură se bazează pe
schema crimă și pedeapsă. Păcatul săvârșit de om este conceput ca
o crimă, ca o ofensă la adresa dreptății dumnezeiești, drept pentru
care trebuie pedepsit ca atare.
Premergătoare învățăturii despre cele
șapte păcate de moarte – adică o primă încercare de enumerare a
acestora, cu toate consecințele pe care le implică – sunt listele
alcătuite în secolul al IV-lea de către Evagrie Ponticul și, puțin mai
târziu, de către Ioan Casian. Mai exact, Evagrie enumerează opt păcate
grele: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, întristarea, mânia, acedia,
slava deșartă și mândria. Pe parcurs, datorită contopirii slavei deșarte
cu mândria, așa cum sugerează el însuși, au rezultat cele șapte păcate
de moarte.
Desigur, trebuie specificat faptul că
Evagrie nu vorbește despre păcate de moarte, ci despre gândurile care le
dau târcoale monahilor în lupta lor cu demonii. Aceste gânduri pot fi
contracarate prin cultivarea a opt virtuți, câte una pentru fiecare
gând, virtuți care îl ajută pe monah să ajungă la nepătimire și să
dobândească mult dorita iubire.
Teoria despre cele șapte păcate de
moarte nu este cu totul arbitrară, ci reprezintă un anumit tip de
abordare și interpretare a listelor amintite mai sus și a Decalogului
iudaic, precum și a distincției teologice între păcate grele și ușoare.
Această distincție s-a impus în Biserică aproape din momentul
întemeierii ei și, așa cum se știe, a fost folosită în cadrul tainei
Spovedaniei, precum și în iertarea păcatelor, de la caz la caz.
Astfel, păcate grele, precum uciderea și desfrânarea, care nu apar în nici o listă, uneori
duceau la excomunicarea credinciosului din Biserică și, de aceea, nu
erau incluse în spovedania publică (să ne amintim aici de tendințele
entuziaste ale vremurilor trecute, în care oamenii, crezând că se
apropie sau chiar că sosise deja ceasul celei de-a Doua Veniri,
considerau că Biserica nu mai avea dreptul să hotărască nimic în
privința păcatelor grele, fiindcă ele urmau să fie judecate în scurt
timp de Însuși Hristos). Alteori, în cazuri speciale, aceste păcate grele erau iertate de către apostoli, iar credinciosul era primit din nou în Biserică.
Convingerea că păcatele grele vor fi
iertate abia la a Doua Venire a fost corectată pentru prima oară abia în
314, prin canonul 22 al Sinodului de la Ancyra. Cu această ocazie, se
accentuează faptul că cei care comit o crimă în mod voluntar vor primi
un canon greu și vor fi opriți de la Sfânta Împărtășanie până ce vor
ajunge în patul de moarte.
Dumnezeul iubitor de oameni
Dacă în Apus, listele păcatelor de
moarte, dar și distincția între păcate grele și păcate ușoare au fost
interpretate prin prisma caracterului juridic și legislativ al
mentalității occidentale care plasează în centrul vieții creștinului
frica față de Judecătorul Dumnezeu, creând astfel complexe de vinovăție,
în Răsărit avem parte de un cu totul alt tip de interpretare.
Având drept criteriu subiectivitatea,
adică sublinierea valorii persoanei umane, care nu poate fi încorsetată
în limitele unei obiectivități impersonale și nu poate fi supusă unor
legi și canoane impersonale ce ignoră taina diversității, părinții
răsăriteni au refuzat cu insistență să distingă păcatele în păcate de
moarte și păcate ușoare, fiind împotriva clasificării lor în categorii.
Astfel, în Răsărit, singurul păcat de
moarte este considerat a fi nepocăința, adică hula împotriva Sfântului
Duh. Un păcat ca acesta nu poate fi iertat nici dacă se va ruga un sfânt
pentru cel ce l-a săvârșit. Așa după cum ne învață sfântul Simeon Noul
Teolog, dincolo de orice distincție între păcate mici, mari sau de
moarte, rană provocatoare de moarte este orice păcat pentru care nu ne
pocăim și nu ne străduim să-l îndreptăm. Este clar că, având o astfel de
perspectivă și un asemenea de mod de înțelegere a vieții bisericești ce
promovează o cultură productivă, Răsăritul îl situează în centrul
teologiei sale pe om, pe care nu-l vede ca pe un criminal, ci ca pe un
bolnav, care are nevoie nu de pedeapsă, ci de vindecare din partea
Dumnezeului iubirii.
Este extrem de interesant faptul că, în
spațiul răsăritean, chiar și acolo unde a existat o tentativă de
clasificare a păcatelor, ca o excepție de la regulă, în nici un caz nu
s-a vorbit despre păcate de moarte, ci numai despre patimi și gânduri.
Sugestiv, în acest sens, este exemplul sfântului Ioan Scărarul, care,
crezând că-l urmează pe Sfântul Grigorie Teologul, deși în realitate îl
confundase cu Papa Grigorie, pare să accepte numărul șapte în cazul
păcatelor de moarte, număr pe care îl consideră mai potrivit decât
numărul opt. Iată ce zice el: «unii, când vorbesc despre patimi și
gânduri, obișnuiesc să plaseze slava deșartă într-o anumită categorie,
separat de mândrie. Tocmai de aceea sunt de părere că există opt gânduri
viclene principale. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie Teologul și alți
învățători sfinți susțin că există șapte. Cu aceștia din urmă mă număr
și eu, căci cine poate să aibă mândrie dacă a biruit slava deșartă?».
Un mijloc de constrângere
Din cele ce am prezentat până aici, e
clar că, deși tradiția veche a Creștinismului este comună Apusului și
Răsăritului, totuși modul de interpretare diferă ca de la cer la pământ.
Nu am exagera dacă am spune că pricina acestei diferențieri are
legătură cu principiile în baza cărora fiecare Biserică interpretează
adevărurile comune ale trecutului. Astfel, condițiile culturale,
politice, sociale și economice sunt cele care conturează spațiul,
matricea în care se dezvoltă teologia care îi influențează evoluția
ulterioară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea teologiei se face în timp și
spațiu, în cadrul istoriei, pe care o influențează și de care este
influențată.
Așadar, ne putem da seama că modul de
înțelegere de tip juridic și foarte moralist a problemei mântuirii în
Apus, care se concentrează pe reglarea formală și juridică a
comportamentului omului, nu putea decât să transforme lucrarea de
păstorire a vechii Biserici într-un mijloc de constrângere, de
controlare a libertății și conștiinței membrilor comunității
bisericești. Dimpotrivă, în Răsărit, unde a predominat caracterul
terapeutic al mântuirii în Hristos, desigur cu influențele scolastice de
rigoare, chiar dacă, pe alocuri, au mai fost enumerate, păcatele nu au
fost clasificate automat în păcate de moarte și păcate ușoare, sau
păcate de iertat și păcate de neiertat, întrucât, conform sfântului
Maxim Mărturisitorul, «boala nu trebuie pedepsită, ci tratată».
O singură Biserică pentru om
Astfel, dacă în Apus Dumnezeul dreptății
se descoperă prin reprezentanții Săi ca Unul care ține la ordinea și
respectarea desăvârșită a legilor, în Răsărit, Dumnezeul milostivirii și
al iubirii de oameni caută momentul oportun pentru a lucra în mod
„scandalos” la mântuirea omului care se osârduiește în acest sens, așa
cum spune Gheronda Paisie Aghioritul. Tot el ne descoperă, de o manieră
simplă și revelatoare, adevărul întrupării unei Biserici evanghelice, a
unei Biserici a iubirii și păcii, a unei Biserici create pentru om: «Pe
omul care se nevoiește cu zel, după măsura posibilităților sale, și nu
are dispoziția să comită fărădelegi, ci se zbate neîncetat într-o luptă
în care uneori învinge iar alteori este învins, Dumnezeu nu-l va lăsa.
Dacă își arată cea mai mică intenție de a nu-L supăra pe Dumnezeu, va
merge în Rai oricât de păcătos ar fi. Dumnezeu, Care din fire este bun,
îl va împinge în Rai în mod scandalos. Va rândui astfel încât să-l ia în
vremea pocăinței. Poate că acel om mai și cade în timpul luptei, însă
Dumnezeu nu-l va părăsi, ci îl va lua lângă El în cel mai bun ceas cu
putință. Dumnezeu este bun și vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi
vrut să se mântuiască doar câțiva, atunci de ce L-a lăsat pe Fiul Său să
se răstignească? Nu este îngustă poarta Raiului. Prin ea încap toți
oamenii, cei care se apleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie.
Trebuie numai să să pocăiască, adică să lase sarcina păcatelor pe umerii
lui Hristos și atunci vor încăpea cu ușurință pe poarta Raiului».
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu