Puterea cuvantului

Aurora Petan


In fiecare zi, o persoana normala rosteste in medie cam 25.000 de cuvinte. Intr-un singur an, asta inseamna, puse laolalta, peste o suta de carti a cate 500 de pagini. Dar cat la suta din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos? Cate din aceste o suta de carti ar fi pline de barfe, nimicuri, injuraturi, minciuni, exagerari, vorbe grele? Ce titluri ar avea aceste carti? Si in cate pagini am putea inghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mangaiat, au vindecat ori au creat?

Limbajul omenesc intre dar si blestem

Fiecare lucru are un nume. Exista si lucruri nenumite, fie ca nu e bine sa le dam un nume al lor si le chemam pe ocolite, fie ca, pur si simplu, nu avem putinta sa le gasim o denumire. Caci limbajul omenesc, pe cat de minunat este, dandu-ne aripi sa ne pictam lumea in cuvinte fel si chip, pe atat este uneori de hain. Adevarata comunicare intre oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decat sa incurce, sa ne lase neputinciosi in fata lucrurilor de negrait pe care uneori le intrevedem pe sub pleoapa inimii si am vrea sa le strigam tuturor, dar nu avem cuvinte. Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. Ce alt dar mai minunat decat cuvantul a primit omul de la Dumnezeu? Cum ar fi fost lumea noastra fara poezie sau fara soapte? Cum ne-am fi putut impartasi bucuriile si transmite cunoasterea si experientele? Este acesta un dar, cu siguranta, caci vindeca suflete si creeaza lumi, dar este uneori si un blestem. Caci cuvintele adesea sunt tradatoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemam, dar ele fug tocmai atunci cand avem mai mare nevoie de ele, lasandu-ne singuri si neintelesi in clipele cele mai adanci ale vietii: "nu stiu cum sa-ti spun...", "n-am cuvinte...".
Astazi, mai mult ca oricand, cuvintele nu mai au intelesul si puterea pe care le aveau odinioara. Orice cuvant, prin simpla lui rostire, reprezinta un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. Fiecare cuvant reprezinta o invocatie, o declansare a fortei stramosesti a lucrului pe care il numeste. Cuvantul creeaza. Nu este o metafora. Cuvintele creeaza lumi. De aceea nu e bine sa cobim, caci invocand lucrul rau, il ajutam sa se infaptuiasca. De aceea, nu e bine sa fim pesimisti, caci atragem asupra noastra necazuri. De aceea, daca spunem prea des despre noi ca suntem neputinciosi ori nevrednici, chemam la noi neputinta si nevrednicia. Si de aceea cei care, in fiecare dimineata, isi spun "voi reusi", pana la urma reusesc.  

Cuvantul poate distruge

Ce-ar fi sa facem un simplu exercitiu intr-o zi, in care sa tragem o linie pentru fiecare vorba urata si pentru fiecare cuvant negativ pe care l-am spus, iar pe o alta coloana, sa ne oprim si sa notam cate un plus pentru fiecare cuvant bun (si sincer) rostit? La sfarsitul zilei, cand am privi cele doua coloane, multi ne-am ingrozi: aceasta este oglinda noastra!
Este foarte important sa nu vorbim de rau. Ipohondrii, cei ce mereu se lauda cu bolile lor imaginare, ajung sa aiba aceste boli. Cei ce injura des raspandesc in jur vibratii negative, care ii afecteaza in primul rand pe ei insisi si le alimenteaza agresivitatea. Parintii care isi cearta mereu copiii si le reproseaza ca nu sunt buni de nimic, ca nu vor reusi in viata, vor fi principalii vinovati daca se va intampla ceea ce le-au prezis fara voie copiilor. Nu e asa greu sa renuntam la cuvintele aspre, la insulte, la barfe si la minciuni. Trebuie doar sa fim tot timpul constienti de raul pe care il facem, si celorlalti dar si noua, rostind astfel de cuvinte.
Am vrea ca lumea in care traim sa fie mai buna si asteptam mereu de la altii sa faca ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogati, de la cei mai puternici sau mai luminati. Dar lumea se schimba in primul rand atunci cand o schimbam noi, atunci cand fiecare dintre noi se simte direct raspunzator pentru soarta sa, fara sa dea vina pe altii - pe guvern, pe destin, pe familie. Lumea se schimba incepand cu o vorba buna. Ce s-ar intampla daca timp de o luna de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevarate? Mai intai cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor indeparta de noi, iar altii se vor molipsi. E adevarat, de multe ori adevarul raneste. Dar minciuna, mai ales cand devine obisnuinta - acea minciuna nevinovata zilnica - ne macina in interior fara sa stim si face rau si celuilalt. La fel si vorbele urate sau fara rost, care sapa in noi in fiecare zi, si ne trezim intr-o zi bolnavi fara sa stim cum ne-am imbolnavit ori obositi si deprimati.

 

Asa se naruie lumea in care traim, de la lucrurile marunte de zi cu zi, de la vorbele care si-au pierdut sfintenia. Ce e de facut? Sa evitam minciuna, sub toate formele ei - fie ca e vorba de omiterea adevarului, fie ca e vorba de falsificarea lui. Sa evitam calomnia, prin care ii vorbim de rau pe altii si le producem neajunsuri. Sa evitam discutiile inutile, frivole, barfele. Si sa nu rostim cuvinte urate, aspre, jignitoare. In schimb sa incurajam si sa mangaiem de cate ori avem ocazia, sa laudam cand este cazul si sa avem curajul sa criticam atunci cand este nevoie, sa aducem lumina si pace prin vorbele noastre, sa ne rugam, sa multumim si sa iertam. Cu timpul vom vedea ca si sanatatea noastra va fi tot mai buna. Dar nu e de ajuns sa rostim vorbe bune. Conteaza si ce se afla in spatele cuvintelor. Trebuie sa fim sinceri si sa cautam mereu adevarul, caci o vorba buna rostita cu fatarnicie este tot o minciuna.
Cuvantul poate distruge. Unele cuvinte au provocat razboaie, moarte, nenorocire. Dar si o simpla vorba spusa cu rautate poate strica cuiva ziua, asa cum un blestem poate nimici o viata de om. Nu e departe de blestem nici presa negativa de astazi, care ne imbolnaveste zilnic cu cuvinte precum "crima", "viol", "batai", "razboaie", "conflicte", "accidente", "moarte". Aceste cuvinte, auzite atat de des, patrund pe nesimtite in straturile cele mai adanci ale fiintei noastre, ne tulbura echilibrul si distrug linistea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.
Deci este la fel de important sa nu ascultam cuvinte de rau. Intotdeauna se va gasi un coleg sau o vecina care sa ne tina la curent cu ce se vorbeste de rau despre noi: cum a ras cutare pentru ca eram imbracati mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne barfeste de cate ori avem musafiri. Sa nu plecam urechea. Nu conteaza ce spun ceilalti. Conteaza sa avem sufletul impacat ca am vorbit si actionat corect. Vorbele rele, fie ca le rostim noi, fie ca sunt despre noi si le punem la suflet, distrug ceea ce am cladit. Pe primele sa le evitam, pe celelalte sa le ignoram. Sa nu plecam urechea nici cand se vorbeste de rau despre altii. E ca si cum noi insine l-am vorbi de rau pe acela. Si, cel mai important, sa nu plecam urechea la relele lumii. De cand e lumea asta, mereu au existat crime, razboaie si accidente. Dar intotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decat cele rele. Presa de astazi le selecteaza insa aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseste asta? La nimic. Ne otravim sufletele si alungam lumina din noi. Nu vom vedea niciodata o stire la televizor prin care sa ni se anunte ca au inflorit teii. Sa cautam cuvintele bune, iar daca sunt rare si nu prea dam de ele, cel putin sa ne astupam urechile la cele rele.

 Puterea creatoare a cuvantului

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu aceasta putere. Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindeca, aduce lumina. Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: cata credinta si cata iubire. O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe calator de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insulta. O urare sincera de succes la examen sau pur si simplul salutul zilnic de "o zi buna" sau de "Doamne-ajuta" pot face minuni. O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

 

Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si cand. Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea da valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea ii dau celuilalt incredere, curaj si linistire. Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.
Traim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea - caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine - fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. Am uitat ca cuvantul vindeca sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila arma, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar. 

 

Un popor care injura si bate

Simion Mehedinti

Un popor care injura si bate - Bataia-i din rai

O generatie mai buna nu poate iesi din scoala iubirii. Numai iubirea pentru altii ne poate invata cum sa ne iubim pe noi insine.

 Dimpotriva, ura e un venin care slabeste si ucide mai  intai pe cel care uraste - fie ca e vorba de un om, fie ca patima s-ar intinde asupra unui neam intreg.

Romanii de azi injura cumplit. Batranii nu injurau. Obiceiul e luat in mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc injuraturile.

La o lectie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc si de mascarici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit si de injuraturile romanesti. Le gasea extraordinare si cu neputinta de talamcit). Se intelege, romanii, care erau de fata, au plecat ochii in pamant.

Dar adevarul e ca nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Batranii din vremea cand biserica era intr-adevar "Casa Domnului", iar omul isi pregatea din vreme pana si camasa cu care avea sa se ingroape, nu cunosteau sudalmile si alte vorbe spurcate. Cand vreun mosneag se supara pe cineva, vorba cea mai aspra era: du-te la tatarii! Ce tatarii facusi? Iar cand venea vorba de colindul ori comandul cuiva, asta era lucru mare...

Fireste, nici pe atunci nu erau toti stalpi de biserica. Alaturi de cuvinte blajine, se auzeau si altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau "oameni acatarii", ci "spurcati la vorba", "modorani", "laiesi", "cioare pulpese"... iar gura lor era "curata ca un cuib de pupaza"... Erau, adica, niste blestemati, de care cucernicii nostri stramosi se mirau ca-i mai "rabda pamantul".

De la o vreme insa, pupezele s-au inmultit, iar astazi sunt multe de tot. Cand ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elvetian francez, german, englez sau alte natii binecrescute, ce inteles au zecile si sutele de injuraturi care se aud pe la noi pe toate cararile, ar ramane trasnit. E destul sa le scrie cineva pe hartie si se ingrozeste.

Intrebarea e: cum de s-a ticalosit pana intr-atat poporul nostru? 

Daca tinem seama de cuprinsul injuraturilor, se vede numaidecat ca pecinginea asta am luat-o din atingerea societatii turco-levantina - dovada e teatrul scarnav al karaghioz-ului. Iar cei care au latit indeosebi molima au fost tiganii. Avem marturii sigure ca in epoca fanariota si chiar mai tarziu, tiganii curtilor boieresti umblau la sarbatorile de iarna din casa in casa cu Paiata - un fel de teatru de papusi - si, "cu perdea" sau "fara perdea", imprastiau in auzul tuturor, spurcaciunile imaginatiei lor greco-turcesti si tiganesti, atat de bogata in perversitati si vorbe nerusinate. Cand tiganii au fost dezrobiti si asezati prin sate, cu ocazia improprietaririi lui Cuza, molipsirea s-a intins mai departe.

Dar e treaba etnografiei sa arate cu de-amanuntul cum si cand naravul injuraturilor s-a raspandit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de capetenie e ca poporul romanesc injura azi cu o adevarata pornire. Pentru un lucru de nimic, injuratura e gata. Ce auzi la munca campului, in piata, prin fabrici, la cazarmi si chiar in preajma scolilor si a bisericilor te inmarmureste. Pana si in imprejurari grele cand ai crede ca fiecare cuvant trebuie sa fie cantarit, romanul tot n-a ispravit cu injuratura si cu vorbele rele.

Cum de a ajuns poporul nostru asa de buimac? Si ce mai poti astepta de la omul care, de dimineata pana seara, nu mai conteneste cu blestemele ori cu sudalmile, si caruia nimic nu i-a ramas neinjurat de la "Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... pana la cruce, arhanghel, nafura, icoana, botez, parastas, grijanie"... si tot ce poate avea fiinta, intre cele vazute si nevazute? Nu cumva naravurile astea atat de gretoase sunt si ele de vina pentru urgia care a cazut asupra noastra).

E vadit lucru ca astfel de apucaturi isi au urmarile lor in viata unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem. Bataia, de pilda, e privita la noi ca un fel de lege. Calul e intetit, la calarie cu biciul; juncanii sunt pusi la jug cu de-a sila, sub amenintarea prajinii, furcii, toporului ori stramuraritii, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: cainele e toba batailor - nu zaboveste odata in calea stapanului, fara sa se aleaga cu o lovitura de picior ori cu o scurtatura de lemn, care il face sa fuga in trei labe; pisica de asemenea: se tine numai cu zilele; gaina, rata, gasca... sunt vesnic zburatacite. Asa ca intre om si vietuitoarele dimprejurul gospodariei sta vesnic legea batului. Folos mult si cat mai putina ingrijire... asta pare a fi socoteala cea mai buna pentru multi dintre locuitorii satelor noastre. Iar cand bietul dobitoc nu mai poate birui foamea, se invata si el naravas : boul sare gardurile in gradinile cu semanaturi; gaina scurma straturile; cainele colinda cuibarele; pisica mananca puii, iar vitele de ham rabda pana cad sub greutatea poverilor ori se salbaticesc si capata obiceiuri rele: boul se lasa pe tanjeala, calul capata meleac, se sperie, zvarle ori musca...

Ce urmeaza de aici?

Mai intai, o insemnata paguba materiala. Am auzit ca tabacarii straini platesc mai putin pieile vitelor noastre, fiindca au prea multe dungi si locuri slabe de pe urma vesnicei batai a bietelor dobitoace de munca! Nici ca se poate mai grea marturie in fata lumii intregi! Cat despre lipsa de chibzuinta a unei astfel de purtari, aceea intrece toate marginile; caci a bate calul ori boul, cand greutatea e prea mare si n-o poate urni din loc, e tot atat de nerod lucru, ca si cum ai bate pietrele din drum. Atata numai, ca la natangie, se mai adauga si cruzimea, - deci paguba morala.

Totusi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, injura si blestema: Hi, haram! Hais, boala! Ho-chi, pastrama! manca-te-ar lupu' sa te manance! Da-r-ar galbeaza, taunii, splina, holera, ciuma, dalacul!... Toate plagile Egiptului sunt chemate asupra vitelor, - basca de sudalmi ) si batai cu ghiotura. E atat de incredintat romanul de binecuvatarile bataii, incat are si o vorba: bataia-i din rai! De aceea, sistemul nu se margineste la vite, ci trece si la om.

 Mai intai, trebuie batuta femeia: "muierea ne batuta - ca moara neferecata". Apoi trebuie "scarpinati" copiii si cine se mai intampla sub acelasi acoperis, caci "unde da tata, creste carnea...!" Asadar, bataia ridicata la inaltimea unui principiu! Un cantec de nunta spune miresei aceste ademenitoare cuvinte: Pe unde stau florile/Cum or sa stea palmele!...

Iar de la o muncitoare vaduva, am auzit odata un cuvant de un umor cu neputinta de uitat: Saracul barbatu - meu! Dumnezeu sa-l ierte... Cand ma batea, nu da niciodata cu mana goala...

Ti-ar veni sa razi, daca n-ar fi acelasi timp covarsitor de trista inconstienta acestui obicei salbatic. Si-ti sta mintea in loc, cand afli ca lipsa bataii e privita uneori chiar drept semn ca lipseste dragostea dintre soti! De aici lauda femeii cu vanataile si fala barbatului ca-si pecetluieste nevasta, batand-o uneori in curte ori pe drum, ca sa-l vada si altii...

Fireste, asa ceva se petrece, de obicei, cand barbatul e "aghezmuit" si numai pe treapta de jos, unde omenia se schimba in tiganie. Cat priveste pe modorani si laiesi, la unii ca aceia, bataia desteapta in suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buselile n-au haz decat cu larma si tipete, sa auda tot catunul: iar rafuiala in stil curat tiganesc e atunci, cand cei incaierati zvarl unul in altul nu numai cu bolovani, ci chiar cu propriii lor copii...

Fata de atata cadere, s-ar fi cuvenit ca indata ce am scapat de jugul turcesc si am inceput a ne dezmeteci din paragina in care cufundasera fanariotii si alti straini tara, sa fi alungat mai intai bataia din obiceiurile noastre. Garbaciul turcesc, knutul muscalesc, palciile, butucul si celelalte unelte de chin ar fi trebuit sa lase in sufletul romanului o scarba vesnica fata de cei cu purtare mojiceasca.

Dar molima sufletelor se lecuieste mai greu decat toate bolile trupului. Scoala, care ar fi trebuit sa ne lumineze, s-a sprijinit si ea la inceput tot pe bataie. La scoala din satul S., vergile erau nelipsite din fereastra domnului) . Cele de salcie - calea valea. Erau insa unele de mesteacan, mladioase ca biciul si tari ca sarma. Insa cele mai cumplite erau cele de prun: nodoroase si grele ca fierul. Sarace maini! sarace degete spintecate pentru greseli marunte, pe care un invatator cu inima de parinte le-ar fi indreptat zambind! Sa pazeasca Dumnezeu si pe dusmani de scoala hinghereasca prin care au trecut multi din generatia mea, care visam si azi la ceasurile acelea de nesfarsita tristete.

Cat despre ostire, acolo cel putin bataia era in reglemente. Soldatii trebuiau asezati in sir, ca un gard imprejurul vinovatului asternut la pamant. Doi il tineau de cap, doi de picioare, iar alti doi se asezau cu vergile de o parte si alta, lovind pe rand: pac-pac, pac-pac... pana ce tasnea sangele, iar carnea se facea piftie.

- Valeo, domnule capitan! Iarta-ma, domnule capitan!... De la o vreme, glasul se inmuia: cel lesinat era ridicat si dus pe sus in dosul randurilor.

E drept ca salbaticia asta se intampla odinioara si in alte tari. Bastonada franceza, sagul prusian, knutul rusesc, stroiul si alte mijloace de chin, erau pana nu demult metode recunoscute in educatia militara. Atata numai ca altii s-au dezbarat mai devreme de astfel de obiceiuri.

Stim apoi ca pentru ucigasi s-a pastrat in unele tari chiar pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovati, ii inchid pe viata, iar cei indaratnici sunt pedepsiti cu bataia in fata lumii, ca sa-i copleseasca rusinea si sa se indrepte. In scoala insa, in ostire si chiar in viata casnica, bataia e osandita peste tot. Si nu numai fata de oameni, dar si fata de dobitoace. Cine ar indrazni in: Elvetia, Norvegia, Suedia, Olanda si alte tari luminate sa bata boul sau calul cu care se slujeste la munca? Unde se pomenesc pe acolo blesteme si vorbe de ocara, cum e: boala, haram si multe altele, care se aud la noi pe toate cararile? Dimpotriva, e o placere sa vezi aiurea ce nume de mangaiere (nume de flori si nume omenesti) se dau vitelor si ce purtare blanda au oamenii fata de ele.

In acele tari, bataia nu-i din rai, ci e semn de salbaticie, si de aceea legea o pedepseste cu asprime. E pedepsit chiar si cel care incarca prea mult caruta ori inhama rau, asa ca streangurile jupuiesc pielea dobitoacelor. Cand o vita e sperioasa, asta e o rusine si o dovada ca stapanul e prost ori natang. Cine e destept si omenos, acela indruma calul si boul numai cu vorba. Despre caini, nici nu mai vorbim. Cei ciobanesti aproape nu mai latra, ci se inteleg cu omul prin semne. Pastorul arata de pilda o linie de paza. Indata ce turma ajunge pana in dreptul ei, dulaul porneste ca sageata din arc, iar oile se abat pe loc, asa ca vezi in stanga imas pascut, iar in dreapta se intinde iarba de coasa, fara sa fie vreo urma de oaie prin ea.

Cum de s-a facut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare sa puna cuvantul in locul ciomagului? Nu cumva altii au izbutit sa ghiceasca graiul dobitoacelor si sa le talmaceasca gandurile lor?

La intrebarea aceasta e mai bine sa raspundem cu cateva fapte, despre care se poate incredinta oricine.

Pacatul injuraturilor

Asistam cândva la un fapt deosebit de grav. Niste părinti foarte tineri se amuzau de copilasul lor care avea 4 ani, si pe care îl învătaseră să dea diavolului, să înjure. Copilul vorbind gângav, când înjura părea atât de amuzant, încât producea râsete celor care-l ascultau. Câtă iresponsabilitate la acei părinti! în loc să-l învete pe copil a se feri să pomenească numele satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei, dimpotrivă, indirect si involuntar, îi faceau cel mai mare rău copilului. De asemenea am observat acest obicei rău la foarte multi oameni: să înjure, să dea diavolului orice lucru, să dea diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodăria, tot ce le apare în fată. Dând diavolului pe cineva sau ceva, tu îi doresti răul. În loc să zici să fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adică să aibă parte de Dumnezeu, tu însuti îl închini satanei. O foarte mare iresponsabilitate există la cei care înjură si pomenesc numele satanei! Numele diavolului contine cel mai mare rău, o puternică doză de energie negativă, contine raul în sine, contine pe diavol care este izvorul răului. Or, cel care rosteste zilnic numele diavolului nu face altceva decât să-l cheme pe satana în sufletul, în inima si mintea lui. Trebuie să alegem: ori chemăm pe Dumnezeu zilnic prin rugăciune si prin pomenirea Numelui Său; care este izvorul binelui, binele în sine si pozitivul prin excelentă, ori pe satana cu tot răul lui. Vom da răspuns în ziua Judecătii pentru fiecare cuvânt pe care 1-am rostit în viată (Matei 12, 36). Să ne ferim în toată viata noastră a spune cuvinte rele si dimpotrivă, să rostim cât mai multe cuvinte ziditoare de suflet după cuvântul Sântului Pavel care spune: Din gura noastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuintă, ca să dea har celor ce ascultă" (Efes. 4, 29).

Sursa: Sfaturi ortodoxe

Pacatul blestemului in casa

1. Există un obicei foarte rău la unii părinti de a-si blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul le-am recomandat părintilor ca atunci când copiii nu sunt cuminti, să-i bată, însă niciodatâ să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări negative asupra lui. Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui si părintii respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit dezlegare de el, foarte usor este atins de blestem. Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferinte, esecuri în viată peste copiii respectivi. Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite de părinti asupra copiilor, cât si invers, de copii asupra părintilor. Multi copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părintilor. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii facută atât de părinti, cât si de copii; după aceea un rol foarte important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună, părintii cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare. Foarte grav este când părintii mor fară să le fi citit în viată rugăciunea respectivă. Acele înjurături si blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viată părintii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor. Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare. Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor nostri pentru a nu se repercuta asupra lor si a nu le produce mari necazuri în viată. De asemenea, copiii niciodată să nu-si blesteme sau să-si înjure părintii care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung chiar să-si lovească părintii, pe cei care i-au născut. Spun Sfintii Părinti că acelui copil care si-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezeste. Este ceva înfricosător! Pentru orice cuvânt iesit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecătii, înaintea lui Dumnezeu.

2. Asistam cândva la un fapt deosebit de grav. Niste părinti foarte tineri se amuzau de copilasul lor care avea 4 ani, si pe care îl învătaseră să dea diavolului, să înjure. Copilul vorbind gângav, când înjura părea atât de amuzant, încât producea râsete celor care-l ascultau. Câtă inresponsabilitate la acei părinti! în loc să-l învete pe copil a se feri să pomenească numele satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei dimpotrivă, indirect si involuntar, îi faceau cel mai mare rău copilului. De asemenea am observat acest obicei rău la foarte multi oameni: să înjure, să dea diavolului orice lucru, să dea diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodăria, tot ce le apare în fată. Dând diavolului pe cineva sau ceva, tu îi doresti răul. În loc să zici să fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adică să aibă parte de Dumnezeu, tu însuti îl închini satanei. O foarte mare iresponsabilitate există la cei care înjură si pomenesc numele satanei! Numele diavolului contine cel mai mare rău, o puternică doză de energie negativă, contine râul în sine, contine pe diavol care este izvorul răului. Or, cel care rosteste zilnic numele diavolului nu face altceva decât să-l cheme pe satana în sufletul, în inima si mintea lui. Trebuie să alegem: ori chemăm pe Dumnezeu zilnic prin rugăciune si prin pomenirea Numelui Său; care este izvorul binelui, binele în sine si pozitivul prin excelentă, ori pe satana cu tot răul lui. Vom da răspuns în ziua Judecătii pentru fiecare cuvânt pe care 1-am rostit în viată (Matei 12, 36). Să ne ferim în toată viata noastră a spune cuvinte rele si dimpotrivă, să rostim cât mai multe cuvinte ziditoare de suflet după cuvântul Sântului Pavel care spune: "Din gura noastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuintă, ca să dea har celor ce ascultă" (Efes. 4, 29).
Sfaturi ortodoxe

3. Vin pãrinţi disperaţi şi-mi spun:
-Maicã, copilul meu parcã-i îndrãcit, nu mã mai înţeleg cu el!
Îi întreb:
-L-ai drãcuit vreodatã?
- A, de dimineaţa pânã seara.
- Pãi, zic, ţi-a reuşit, asta este. L-ai blestemat?
-Da!
-Iatã, ţi s-a împlinit dorinţa, ce sã-i faci? I-ai zis vreodatã:"Doamne ocroteşte-l, Doamne miluieşte-l, Doamne apãrã-l!?"
-N-am zis, Maica.
-N-ai vrea sã zici?
-Ba vreau!
-Hai sã începem.
Deci aceasta este: "Sã-l încredinţãm lui Dumnezeu şi sã avem încredere cã atunci când se loveşte se va ridica, atunci când cade se va ridica, sã le acordãm nu copiilor încredere, ci lui Dumnezeu încredere, şi când vom avea încredere în ei, în pãrţile mai puţin periculoase, vor şti sã ne asculte când îi avertizãm de întâlnirile sau locurile extrem de periculoase pentru ei. E o artã sã fii pãrinte şi e o artã pe care o învãţãm de la Pãrintele pãrinţilor, Tatãl nostru cel ceresc, şi mãmicile de la Mãicuţa Domnului. Cã ea ştie ce înseamnã sã fii mamã. Şi zici: "Maica Domnului, tu ştii ce înseamnã sã fii mamã, tu eşti cea mai mamã dintre toate mamele, te rog ajutã-mã, învaţã-mã sã fiu mama copilului meu astãzi, acum, şi nu cum scrie la carte sau cum era pe vremea mea", şi vom birui. Sunt vremuri grele pentru copii, sunt atât de ispitiţi din toate pãrţile, însã, dacã n-ar fi Dumnezeu cu noi pânã la sfârşitul vremii ar trebui sã fim îngrijoraţi. Dar noi sã avem nãdejde şi încredinţaţi-i lui Dumnezeu. Cum spun Pãrinţii, dacã copilul este împãrtãşit de mic, îl are pe Dumnezeu înãuntru, Dumnezeu va lupta cu el în ispitele lui. El nu se va simţi vinovat când va iubi o fatã, pentru cã ştie cã Dumnezeu e acolo şi Dumnezeu îi spune: "Iubeşte-o pe Mãriuca, cã uite ce frumoasã e", şi o va iubi aşa cum îl îndeamnã Dumnezeu sã o iubeascã. Spunea Înaltul Serafim sau Înaltul Iosif cã oamenii se tem sã-şi ducã copiii sã se împãrtãşeascã des, ca sã nu se obişnuiascã cu Dumnezeu, şi se întreba:" Atunci sã-i lãsãm sã se obişnuiascã cu diavolul?! De ce sã nu îndrãznim sã-i încredinţãm lui Dumnezeu?" Şi când auzi un copil care a ajuns la şapte ani şi i-a spus pãrintelui la miruire: "Pãrinte, astãzi e ultima zi când m-am împãrtãşit fãrã spovedanie, de acum încolo va trebui sã mã spovedesc", câtã bucurie! Vom şti cã el se va pregãti pentru împãrtãşanie şi cã va şti ce este bine şi ce e rãu şi cum sã se apere de rãu.
Maica Siluana
Articole

Iarta-ma

O alta istorioara (o intamplare traita de o prietena)

Prietena mea s-a nascut cu o malformatie la buze (buza superioara despicata, “buza de iepure”, cum se mai spune). Medicii, desigur, au operat-o, insa se stie ca ramane un semn rosiatic in urma acesteia. Parintii au crescut-o, au educat-o si au inconjurat-o cu multa dragoste.

Pe cand era la scoala, un coleg o necajea mereu si-i spunea : “iepuriţă, iepruiţă”. In fiecare zi striga asa in urma ei.
Fetiţa a crescut, acum e casatorita si are trei copii care o iubesc nespus.
Intr-una din zile, mi-a povestit ca a avut de mers la spital, sa viziteze un bolnav. Acolo, in hol l-a intalnit pe fostul ei coleg. Plangea... Cand a dat cu ochii de ea, a venit ţintă si i-a spus: "iarta-ma, iarta-ma, stiu ca te-am suparat in copilarie, stigam dupa tine “iepuriţă”, si nu m-am gandit la suferinta pe care ti-o provocam. Acum iata, sotia mea a nascut o fetiţă. Copilul meu are acelasi defect, s-a nascut cu buza de iepure”.
Prietena mea s-a uitat cu mila la el. Il iertase demult.

Ramona P.

Puterea cuvantului

Cu puţin timp in urma, prin luna martie, am văzut un spectacol, montat in scena in mod nonconformist. Era “Sluga la doi stăpâni”, de Carlo Goldoni. In scena au intrat si elevi de liceu, pe langa actori profesionişti. Cine a citit piesa ştie cat e de interesanta. Insa…regizorul a avut prea multe idei “moderne”. Voind sa atragă tinerii la teatru, a adaptat limbajul si vestimentaţia la un timp “relativ-prezent”. Astfel, apar in scena personaje pe motocicleta, (cu tricou negru având imprimat un craniu), si la doua replici urma: “Ce d…, unde d…, cum d…” astfel ca timp de câteva ore spectatorii erau bombardaţi cu numele diavolului, in mod constant! Eu personal am ieşit cu o durere groaznica de cap. Avea dreptate cine a zis ca numele satanei conţine răul in sine! Nu aşa se atrag tinerii la teatru! Regizorul a dat dovada de o mare lipsa de imaginaţie! Tinerii sunt atât de delicaţi, de frumoşi, de sensibili, au o gingăşie deosebita. Iar când vedem ca faptele si vorbele lor sunt necuviincioase, primii vinovaţi suntem noi! Familia, societatea, lumea in care ei trăiesc. Tineri imita ceea ca vad in jurul lor. Repeta ceea ce aud in familie, ceea ce vad in filme (la teatru). Noi suntem de vina pentru durerea si suferinţa din sufletul copiilor si tinerilor noştri. Ai noştri sunt si noi răspundem de ei (sau ar trebui sa ne asumam aceasta responsabilitate).
Maica Siluana, vorbind despre numele Domnului, spune ca acesta contine Binele in sine si pozitivul, prin excelenta. Sa binecuvantam mereu, pe toti si pe toate.

Ramona Pop