Sufletul curat sau frumusețea

Dumitru Horia Ionescu

Uneori se poate vedea pe faţa cuiva, în comportamentul său, că a căzut pradă unui demon. Aproape că nu ne putem supăra pe aceea persoană: demonul vorbeşte şi acţionează în locul victimei sale.

La jumătatea drumului dintre München și Garmisch-Partenkirchen se află localitatea bavareză Murnau. Cunoscătorii știu că de aici, de la Murnau, se poate admira una dintre cele mai frumoase panorame ale Alpilor. În diminețile senine de vară munții se văd roșiatici, primind culoarea răsăritului liniștit și tulburat doar de adierea vântului, ce alungă ultimele zvârcoliri ale nopții topite în lumina inocentă a dimineții timpurii. Mai apoi culoarea se schimbă, odată cu victoria dimineții asupra umbrelor nocturne. Munții devin albaștrii, la fel de impunători, dar altfel, mai transparenți. Par aduși aproape de tine, odată cu aerul curat al zilei care începe. Spre seară, aceiași munți se înroșesc din nou, reflectând lumina apusului, lăsând raza de soare să strălucească pentru o ultimă oară, apogeu efemer al zilei călduroase încheiate.

Marele pictor Vasili Kandinsky s-a stabilit aici. Și poate că, fermecat de frumusețea mereu alta a panoramei alpine, s-a hotărât să scrijelească cu dalta pe un perete al casei sale: „frumosul este ceea ce vine din lăuntrul tău”. În același timp, un mare contemporan al pictorului, Alfred North Whitehead, credea, în cartea sa „Ştiinţă şi lume modernă”, că treapta cea mai înaltă a spiritualităţii omeneşti o constituie talentul de a integra în propria fiinţă lumea cu toate contradicţiile ei, indiferent de tragicul inerent acestei acţiuni, care presupune acceptarea unei aparente lipse de armonie şi implică multiple înfrângeri la nivel individual. Fiindcă, susţine matematicianul și filozoful britanic, lumea, chiar dacă ne (a)pare imperfectă, este stăpânită de legi logice şi de deplină armonie estetică. Nu poate fi altfel, adăugăm imediat, gândindu-ne că la temelia acesteia stă iubirea creatoare dumnezeiască. Rămâne de văzut în ce măsură noi, creaturile, găsim calea către înţelegerea armoniei evidente. Avem nevoie de o poartă prin care să întrezărim lumina divină. Iisus Hristos vorbeşte de ochiul care e „luminătorul trupului”. „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi curat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22-23). Căutăm ordinea spirituală, ca impuls către viața duhovnicească, vindecătoare. Prin Iisus Hristos primim o nouă şansă să pătrundem dincolo de ceea ce părea a fi definitiv pierdut. Aceasta când ne manifestăm dinamic, dând vieţii un rost, fără de care talentul sădit în noi rămâne nefolosit. Montaigne spunea că: „valoarea vieţii nu rezidă în durata acesteia ci în ceea ce se face. Se poate ca cineva să fi trăit mult timp şi totuşi să fi trăit puţin”. De aici importanţa învăţăturii despre „ochii minţii”, prin care începem să întrezărim forma spirituală a existenței noastre pământești şi să discernem ceea ce este adevărat în lume. Așa s-ar putea intui armonia supremă a creaţiei lui Dumnezeu. Prin rugăciune ajungem, cu timpul, la forma superioară de înţelegere, la o puritate care ne permite să simțim, poate, Împărăţia cerurilor.

Definim „ochii minţii” ca o formă prin care percepem ceea ce este dumnezeiesc, stare care, fără a fi o utopie, este greu de atins, fiind răsplata dată celor vrednici. Știm că ochii minții văd prin ochii trupești, privind altfel ceea ce vedem de obicei. Poate va veni o vreme când ochii se dezobişnuiesc de răutate, de invidie şi păcătoşenie. Privirea va fi curată şi clară, nevinovată, plină de speranţă, dornică de afecţiune. Privirea ajută inimii și un prim cuvânt al unei rugăciuni adevărate este victoria de început, un pas mic, nesigur dar vrednic, către sfinţenie. Dacă privirea şi-a pierdut răutatea, inima se îndreaptă din suferință, devenind asemenea cerului senin sau vântului bun, care poartă mireasma florilor de cireș. Privirea bună alungă gândurile negre, cele pline de otrava invidiei şi a neputinţei mânioase. Ochii devin luminătorii trupului, iar sufletul își găsește împlinirea prin imboldul sfânt către viaţa duhovnicească, alături de Mântuitorul Hristos. Raţiunea luminoasă a privirii nevinovate trece către ceea ce Unamuno numeşte „supra-raţiune”, sau cugetarea aproape lipsită de ispitele păcatului. Desigur oricât de mare este sfințenia omului, ea nu este egală perfecţiunii, atribut divin dar și ideal implicit al strădaniei noastre adevărate. Și dacă în rugăciune repetată simțim lucrarea Sfântului Duh în noi, atunci trebuie să avem grijă ca acest sentiment nou și întăritor să nu fie doar o simplă amăgire, o altă ispită, ci concretizarea voinței divine de a-L purta în inimi și de a-L urma, asemenea apostolilor.

Sub acțiunea demonului, omul este redus la supravieţuire

Cine şi-ar fi închipuit că un termen militar va căpăta în creştinism o asemenea importanţă? În lumea grecească antică, „apostolii” erau soldaţii care constituiau un fel de avangardă, cei care începeau o bătălie. Dincolo de limbajul militar, „apostolii” înseamnă, în general, „cei trimişi înainte”. Creştinismul dăruieşte cuvântului o nouă semnificaţie, cu totul surprinzătoare. Ucenicii Mântuitorului sunt apostoli, ei fiind cei aleşi de Iisus Hristos pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu în întreaga lume. Ei pot fi mai departe consideraţi ca fiind „cei trimişi înainte”, cei care încep o „bătălie”, nefiind aici vorba de război, ci de mântuirea noastră, tot o luptă, dar dată pentru viața veșnică.

Știm, apoi, că ucenicii Domnului erau oameni obişnuiţi, ca și noi, în care Iisus Hristos a recunoscut pe aceia care au puterea de a duce mai departe ceea ce El a început. Fiind oameni obișnuiți, înseamnă că fiecare dintre noi poate fi urmaş al apostolilor, fiind „cel trimis înainte” dacă dovedește credinţă şi cutezanţă.

Pavel este modelul de apostol, în sensul propovăduitor al termenului. El este cel care vorbește în faţa învăţaţilor de la Atena, aducând Cuvântul Mântuitorului în legătură cu filozofia şi spiritualitatea greacă. Consecvent, Pavel încurajează apariția comunităților creștine în toate marile centre urbane ale timpului, câștigându-i pe cei mulți, pe orășeni, la credința adevărată. Ordinea orășenească este înclusă de noii credincioși într-un model eshatologic bine definit. Raiul se cheamă „Ierusalimul ceresc”, apare o a doua „Romă”, de la bun început creștină, mai târziu chiar o a treia. Propovăduind învăţătura sfântă la Roma, centrul lumii de atunci, apostolul imprimă creștinismului o dinamică

inedită, îndrăznim să o numim „globală”, fără a o limita la sensul contemporan al termenului. La Pavel învățătura nu este reamintirea celor ce s-au petrecut, ci traducerea și adaptarea acesteia la cunoșterea imperfectă a civilizaţiilor pe care apostolul „lupta” să le aducă la credinţa adevărată. Toți acești oameni, care nu-L văzuseră pe Iisus Hristos, dar care așteptau „venirea vremii”, care sperau, fără a putea concretiza speranța, primesc confirmarea că se apropie clipa deșteptării din amorțeala ce durase atâta.

Să ne gândim la Epistola către Romani. La Roma sentimentul religios era ancorat în lege, statul şi religia fiind legate prin multe puncte de contact. Autoritatea civilă era garantul intelectual al religiei, concepută doar juridic și care se suprapunea peste noțiunea de ordine civilă. Sentimentul religios era necunoscut, chiar imposibil de trăit, în fața unor zei capricioși, adesea nedrepți. Romanii nu simțeau nici emoția rugăciunii și nici speranța împlinirii alături de Dumnezeu, erau săraci duhovnicește, ca toții cei care nu beneficiaseră de răscumpărarea din păcatul strămoșesc. Într-un asemenea context, Pavel se face înțeles, mai întâi, juridic, explicând cum, prin greşeala unuia singur, Adam, au fost pedepsiţi cei mulți. Este, însă, la fel de logic că „prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5,20). Dacă omul a fost pedepsit prin lege pentru păcatul lui, harul vine să ne salveze fără a nega legea: „Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”( Rom. 5,21).

Harul este noua lege, mai mult, Harul este înlocuitorul Legii vechi, cea care a fost necesară după alungarea din rai, dar care se tranformă, evoluează și, mai ales, se umanizează. Legea se înțelege, până la Hristos, ca fiind legătura cu Dumnezeu, în forma ei incompletă, umbrită de păcatul strămoşesc. Omul răscumpărat de Mântuitorul primeşte capacitatea de a se strădui prin Har, răspunzând unei legături de iubire. Harul nu aboleşte legea ci o purifică, o inspiră, o umple de dumnezeire. Prin har omul capătă fărâma divină care-l face să aibă discernământ, învață să aleagă binele de rău, ca dorinţă liberă de a reveni alături de Domnul în Împărăţia cerurilor. Dezbărat de păcat, omul devine „rob al dreptăţii” (Rom. 6, 18) cu o singură consecinţă, viaţa veşnică. Reabilitarea legii prin sfinţenia harului conduce inevitabil la îndepărtarea de legea „veche”. Omul se „umple” de Hristos, indiferent dacă este sclav sau împărat roman, bărbat sau femeie, copil sau bătrân. Reabilitarea condiției umane prin jertfa pe cruce are, în afară aspectului împlicit duhovnicesc, consecinţe concrete, de ordin moral şi social care erau perceptibile și integrabile civilizației romane.

Răspândită în marile cetăți, gândirea şi spiritualitatea paulină influenţează ontologic dezvoltarea civilizaţiei europene. Prin Sfântul Apostol Pavel noţiunile creştinismului primar devin universale, iar mântuirea constiuie opţiunea celui care se decide și se străduiește în acel sens. Putem afirma că programul paulin constitue concretizarea talentului despre care vorbea Whitehead. El încurajează exprimarea entuziasmului din suflet, care reușește, se dezvoltă, se diversifică, pentru a învinge prin frumusețe, bunătate și inteligență. Nu suntem mereu gata să urmăm modelul apostolic. Atunci, însă, trebuie să acceptăm ideea că negăm orice talent, în sensul de dar al iubirii dumnezeiești pentru noi. Să fie această negație poarta prin care demonii ajung să ne stăpânească?

Uneori se poate vedea pe faţa cuiva, în comportamentul său, că a căzut pradă unui demon. Aproape că nu ne putem supăra pe aceea persoană: demonul vorbeşte şi acţionează in locul victimei sale. Dar nici nu putem rămâne indiferenți. Păcatul vlăguiește omul. De câte ori cauza unei boli nu este alta decât cea strict medicală? Sub acțiunea demonului, omul este redus la supravieţuire, fără a mai trăi cu adevărat, fără bucurie, fără iniţiativă, fără mândrie. Evanghelia vorbeşte de „doi demonizaţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea lor” (Matei 8, 28). În cei doi nu mai este nimic omenesc, totul este ieşit din comun, groaznic și bizar. Toți sunt speriați, fug, nu vor să-i aibă pe cei doi în apropiere. În același timp Evanghelia povestește cum se bucură oamenii de fiecare dată când îl văd pe Hristos, El este întâmpinat, poftit la masă, se face linişte pentru a fi ascultat. Ştim că în fiecare om este sădit chipul lui Dumnezeu, garanţia dialogului divin, pecetea sfântă din sufletul nostru. Chiar şi demonizaţii înţeleg minunea, Îl recunosc pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul. Pare surprinzător, dar Fiul Ceresc este cunoscut şi demonilor. Nu poate să fie altfel. Avem o dovadă în plus, neaşteptată, neobişnuită, a puterii dumnezeieşti, știută chiar și în cel mai întunecat și îngrozitor colț al sufletului păcătos. Demonii, prezenţa palpabilă și evidentă a răului din lume, recunosc în Iisus Hristos pe Fiul Domnului. Ei nici au nevoie de o vreo dovadă în acest sens, asemenea lui Toma, ei sunt siguri că în faţa lor stă Cel care-i învinge, Cel care-i va salva pe oameni de sub stăpânirea lor. Și în fața redutabilei forţe a purităţii, demonii recunosc axioma înfrângerii lor inevitabile. „Ai venit înainte de vreme să ne chinuieşti ?” (Matei 8,29) Demonii ştiu că vine clipa când fiecare om poate fi iertat şi vindecat, scăpat de răul din lume.Și când cei doi se roagă Domnului să fie trimişi în turma de porci, universul întreg celebrează evidența neputinței răului și a stricăciunii, în sensul unei puteri care să fie egală cu cea divină. Chiar şi demonii se „roagă” Mântuitorului, în felul lor ciuntit, aberant, distrugător, dar se roagă, cer să fie scoşi dintr-o existenţă şi trecuţi într-o alta, unde speră să fie feriţi de dreptatea şi judecata lui Dumnezeu.

Căderea sub demoni este o pedeapsă violentă și puternică dată omului păcătos, care şi-a închis sufletul şi care, prin pedeapsă, ajunge să cunoască ce înseamnă „iadul pe acest pământ”. Cum ne putem păzi de o asemenea cădere?

„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10,1).

Abia acum, în Biserică, talentul se maturizează

Apostolii au transmis puterea bărbaţilor aleşi care au fost primii episcopi şi primii preoţi ai Bisericii Harul Domnului se transmite neîncetat prin Sfintele Taine ale Bisericii, făcându-ne pe noi toţi beneficiarii nemăsuratei puteri divine. În Biserică suntem apăraţi, fiind parte indisolubilă a acesteia. Prin rugăciune putem ajunge la acea stare în care un demon nu poate decât să ceară să fie scăpat de „chinul” binelui, fiind trimis într-o turmă de porci. Și tocmai atunci când suntem deznădăjduiți, slabi, aproape prinşi de răutate, intuim forţa binefăcătoare care se pogoară asupra noastră, punându-ne la adăpost, sub un clopot de lumină. Aşa erau povăţuiţi apostolii: „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; căci vrednic este lucrătorul de hrana sa „(Matei 10, 9-10).

Într-o foarte interesantă pagină din „Faust”, Goethe se întreabă cum se poate defini cuvântul „Duh”. Este ca un „vânt”, se întreabă poetul? Nu, îşi răspunde el, căci vântul nu face altceva decât să smulgă tot ceea ce nu stă bine prins, pentru a-l duce aiurea. Duhul, care prin suflarea Sa influenţează ceea ce se petrece în lume, poartă, cu siguranţă, un alt nume, numele iubirii.

Poetul intuieşte esenţa teologiei. Lucrarea Sfântului Duh poate acţiona uneori surprinzător, dar întotdeauna prin ea ne împărtăşim din bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu. Revelaţia primită prin Sfântul Duh este dovada constantă a permanentei înțelegeri dumnezeieşti pentru noi, creaturile Sale. Dumnezeu-Tatăl rămâne nevăzut, dar este perceptibil prin lucrarea Duhului. Creatorul se implică în destinul nostru. Avem certitudinea unei acțiuni divine care nu este o formă amorfă, lipsită de mişcare, o simplă proiecţie fără viaţă, apărută din imaginaţia imperfectă a unui gânditor.

Acţiunea Duhului era cunoscută şi proorocilor Vechiului Testament. La Isaia stă scris: „Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe. Şi-l va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu…”( Isaia 11,2).

Proorocii Vechiului Testament, oameni deosebiţi, primeau prin Duhul revelaţia lui Dumnezeu. În ei acţiunea Duhului Sfânt era deplină încă înainte ca în Iisus Hristos să fi restaurată condiţia umană, care se înnoiește în putere: „Căci murind Hristos pentru noi, înviind şi înălţându-se la ceruri, a lărgit prin Duhul în chip spiritual inimile celor ce-L primesc”, spune Sfântul Chiril al Alexandriei.

Prin firea Sa omenească, Hristos ne face părtaşi la lucrarea tămăduitoare a Duhului. Noi deţinem acum permeabilitatea necesară şi avem dinamica indispensabilă chemării dumnezeieşti la mântuire. Suntem purtători de Hristos şi urcăm pe o treaptă spirituală care ne poate deschide sufletul către Dumnezeu. Din întuneric ajungem la lumină, în sensul concret al afirmaţiei. După ce Hristos a întemeiat prin Apostoli Biserica, umanitatea a primit „cheia” cu care să poată deschide poarta raiului. Fiindcă doar în Biserică rugăciunea noastră este folositoare și mântuitoare. Concret, destinul nostru este destinul Sfintei Bisericii. Ne rugăm, iubim faptele bune şi vrem să trăim creştineşte în comunitatea eclesiastică. În ea avem certitudinea drumului adevărat şi a strădaniei creştine pline de folos. Abia acum se concretizează talentul de-a simți și înțelege ceea ce este frumos și bun în lume, devine indispensabil și hotărâtor pentru ceea ce vrem să devenim. Abia acum, în Biserică, talentul se maturizează, nu mai șovăie, ci este vestitorul sensibil al unui viitor posibil, dorit și sfânt. La Coloseni 3, 12-13, stă scris: „Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare... după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi”.

Toți suntem chemați să îmbrăcăm veșmintele de sărbătoare ale împăcării care a schimbat universul. Să ne bucurăm de tot ceea ce bunătatea ne dăruiește zi de zi. Abia atunci, într-o zi frumoasă de vară, când munții se văd în depărtare albaștrii și nemuritori, vom scrijeli, asemenea pictorului, cuvintele pentru o viață întreagă : frumusețea este ceea ce vine din sufletul curat.

Sursa: Doxologia.ro

Când ai gând înţelept, ai ajutor în propria ta fiinţă pentru înzdrăvenire

Arhimandrit Teofil Părăian

Un Sfânt al Bisericii noastre, Sfântul Maxim Mărturisitorul, tâlcuind duhovniceşte cuvântul acesta: „Nu am om” (Ioan 5, 7), spune că prin cuvântul „om” trebuie să înţelegem „gând înţelept”, gândul cel înţelept. Când ai gând înţelept, ai ajutor în propria ta fiinţă pentru înzdrăvenire, pentru întărire, pentru împuternicire. Scăldătoarea de la Vitezda, duhovniceşte, trebuie înţeleasă ca virtutea capabilă de cunoştinţă. Ce înseamnă aceasta? Când avem gând înţelept, gândul înţelept ne îndreptează spre fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi, devin puteri sufleteşti, devin virtuţi, întăriri. Şi întărirea aduce cunoştinţă. Deci, gândul cel bun, gândul înţelept, omul, care este gândul înţelept, ne îndeamnă la fapte bune. Faptele bune, întărindu-se în noi devin virtuţi şi ne înzdrăvenesc. Şi întărirea în bine, întărirea în virtute, aduce cunoştinţa de Dumnezeu, ne ridică mai presus de lumea aceasta, întru cunoştinţă. Asta ar însemna că omul întărit sufleteşte, omul care nu mai este slăbănog, acela este un om virtuos şi un om plin de cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi tot Sfântul Maxim Mărturisitorul, în tâlcuirile lui, spune că: „Bărbat puternic este acela care uneşte făptuirea cu cunoştinţa”, cunoştinţa cu făptuirea. Deci, dacă ştim nişte lucruri bune şi le şi facem, prin acelea ne întărim şi aşa devenim bărbaţi puternici.

(Părintele Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teora, Bucureşti, 2007, p. 52)

Sursa: Doxologia.ro

Sfinții mari împărați și întocmai cu apostolii, Constantin și mama sa, Elena

Sursa

La mulți ani tuturor celor cu nume de sfinți, Constantin și Elena.

Două cutremure cu epicentrul în rai

pr. Ioan Valentin Istrati

Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte.

Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeaşi sărbătoare pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos şi misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.

Sunt două persoane total diferite, care însă îşi plinesc vocaţiile spre slava lui Dumnezeu.

Petru era pescar căsătorit, neînvăţat, trudit îndelung pe malurile Mării Tiberiada, stors de puteri de mrejele grele şi goale ale profesiei lui. Un om trecut prin greutăţi, învăţat cu foamea, lipsit de subtilităţi şi de educaţie, talpa pământului şi a mării, cu mâinile brăzdate de rănile de funie şi lovit din toate părţile de valurile acestei lumi. La chemarea lui Hristos Dumnezeu, lasă toate şi îi urmează, renunţă la statutul său de pescar şi de cap de familie şi merge pe urmele Mântuitorului. Ascultă cu atenţie cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Cască ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morţi săvârşite de Hristos, ascultă muţii grăind despre Cuvântul şi vede pe orbi văzând Lumina lumii, pipăie trupul curat al celor vindecaţi de lepră şi învaţă şcoala iubirii jertfelnice şi vindecătoare de la Arhiereul vindecării veşnice. Îl urmează cu o credincioşie totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. Merge cu Stăpânul peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare la bătaie în grădină şi taie urechea lui Malchus. Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit şi biciuit de oameni, Petru îşi pierde mrejele mentale, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui. Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui. Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit. Toate certitudinile lui, bazate pe viaţă, pe pământ şi pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desfiinţează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a şters toată lacrima de pe toată faţa. Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru mântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume. Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Vorbeşte la Rusalii şi mii de oameni se botează în numele Treimii. Prezidează cu smerenie soboarele apostoleşti şi ascultă tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Pavel era opusul total al lui Petru. Rabin preaînvăţat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel ducea la moarte pe creştini, această sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor. Era necruţător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor. Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbeşte ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viaţă. Înţelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Înţelege că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol şi teolog al Tainelor lui Dumnezeu. Este ţepuşa înfiptă în inima necredinţei iudeilor şi zdrobeşte prin har şi cunoştinţă toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi. Porneşte în misiune şi ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânţând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferinţa, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică. „Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde şi interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos şi oxigenează cu teologie ţesuturile noului organism veşnic. O minune de om care sparge în bucăţi Europa cu toţi idolii ei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobeşte cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veşnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei şi pe apostoli, munceşte cu mâinile la corturi, scrie fervent şi total epistole către toată suflarea. E prigonit şi sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de şoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă viaţa şi veşnicia.

Doi oameni de ţărână, plini de toate durerile acestei lumi, slabi şi îndoielnici, cu păcate grele la activ, însă care au reuşit prin lacrimi şi prin pocăinţă să desfiinţeze întunericul din ei şi s-au făcut Potire sfinte ale Liturghiei celei de taină a lui Hristos. Mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa, toată moartea şi toată veşnicia pentru Hristos, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoşi din robia morţii spre tărâmul făgăduinţei. Doi iudei cu vocaţie universală. Doi provinciali care sunt chemaţi în rugăciune în toate colţurile pământului.

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/doua-cutremure-cu-epicentrul-rai

Imbratisarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel - icoana comuniunii

(...)Aceasta icoana este una destul de rara, foarte greu putand fi gasita in fresca vreunei biserici ori manastiri. Adesea, aceasta a circulat in icoane portabile, atat in biserici, cat si in casele crestinilor. In cele ce urmeaza vom cauta sa intelegem ce aduce cu sine aceasta icoana si de ce trebuie sa ne ferim, in intelegerea ei. Cei doi Apostoli pot fi ușor recunoscuți. Erminiile iconografilor din Sfântul Munte Athos, vorbind despre chipurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, dau indicații foarte concise: "Sfântul Petru, bătrân cu barba rotunda; Sfântul Pavel plesuv, cu barba cenușie." (...)
Ne vine in minte întrebarea: de ce tocmai acesti doi Sfinti Apostoli apar imbratisati, si nu altii? Apostolul Petru era cel mai batran dintre toti, lucru ce ii denota un oarecare respect din partea celor mai mici ca el, in vreme ce Pavel, ca cel mai nou Apostol, s-a dovedit ca fiind cel mai aprins de ravna pentru Hristos. Adesea, acesta din urma, spunea: "Sufar durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi." Am putea spune ca acestea ar fi motivele, insa nu este adevarat intru totul.Intre cei doi Apostoli, la un moment dat, aparuse o disputa privind propovaduirea Evangheliei lui Hristos, in cele ce priveste lumea pagana. Petru era cel ce obliga pe pagani si la anumite randuieli din ritualul iudeu, precum taierea imprejur si altele asemenea, in timp ce Pavel propovaduia o taiere imprejur a inimii, deci o primire a lui Hristos, fara toate cele ale Legii celei Vechi.
Legat de aceasta disputa, Apostolul Pavel spune: "Iar cand Petru a venit in Antiohia, pe fata i-am stat impotriva, caci era vrednic de infruntare. Caci inainte de a veni unii de la Iacov, el manca cu cei dintre neamuri; dar cand au venit ei, se ferea si se osebea, temandu-se de cei din taierea imprejur. Si, impreuna cu el, s-au fatarnicit si ceilalti iudei, incat si Barnaba a fost atras in fatarnicia lor. Dar cand am vazut ca ei nu calca drept, dupa adevarul Evangheliei, am zis lui Chefa, inaintea tuturor: Daca tu, care esti iudeu, traiesti ca paganii si nu ca iudeii, de ce silesti pe pagani sa traiasca precum iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri." (Galateni 2, 11-21)

Ce intelegem din icoana in care Apostolii Petru si Pavel stau imbratisati ?

Icoana in care cei doi Sfinti Apostoli se imbratiseaza este de o deosebita frumusete. Fiecare sfant il tine pe celalat cu o mana peste umar, iar cu cealalta peste brat. Obrajii acestora sunt apropiati, lucru ce indica o foarte mare unitate in cele propovaduite, pana si in ganduri. Niciodata ucenicii sau Apostolii adevarati ai Domnului nu au stat suparati ori in contraziceri. Chiar daca pareri diferite s-au ridicat uneori, acestea s-au unit in foarte scurt timp, spre a intari puterea cuvantului si a comuniunii crestine.

Icoana indica in primul rand unitatea crestinilor in slujirea Cuvantului lui Dumnezeu. Niciodata parerile de sine, izolate de ceilalti si rupte de Biserica lui Hristos, nu vor zidi Trupul cel tainic al Domnului. Adevarul si puterea lucrarii cuvantului Evangheliei sta in comuniunea crestinilor intre ei si in Hristos. Nimic nu se face de unul singur, nimic separat. De aceea, icoana cu "Imbratisarea Sfintilor Apostoli" aduce neincetat in mintea inchinatorului ideea neaparata a unitatii si impacarii, mai ales intre aceia care au pareri diferite, ori ganduri separate.

Teodor Danalache

Fragment preluat de aici

Învierea fiicei lui Iair

frescă, Biserica Sf. Iosif  Mărturisitorul, Baia Mare

Arhim. Teofil Părăian

Duminica a 24-a după Rusalii, (Invierea fiicei lui Iair) Lc. 8, 41-56

Credinţa care despovărează şi mântuieşte

Credinţa care despovărează
“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair ,care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.

Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică - se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „ Nu te teme, crede numai - deci stăruie în credinţă - şi se va mântui fiica ta “.

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră - am spus de multe ori - este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor? ” (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
În ceea ce priveşte credinţa, noi foarte des avem putinţa să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă, după cuvântul Sfanţului Apostol Pavel din Epistola a II-a către Corinteni, anume: “Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă ” - se înţelege, dacă sunteţi cu credinţă în Dumnezeu, dacă credeţi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cred Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situaţia grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: „ Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede ” (Mc. 9,23), şi omul acela a zis cu lacrimi „ Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!”

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „ crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.

Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează. Noi nu aşteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morţi ai noştri, dar ştim că va fi o înviere, cum a zis şi Marta despre fratele său, Lazăr: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24).

Credinţa în înviere şi în nemurirea sufletului

Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărătoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.

Cineva, însă, care are o credinţă despovărătoare, o credinţă lucrătoare, acela ştie că trecem din această viaţă prin moarte la o altă viaţă, la viaţa de după viaţă. Aceasta e credinţa noastră pentru că aceasta e învăţătura Bisericii. Noi credem ce învaţă Biserica, noi credem ce învaţă Evanghelia, şi dacă nu credem trebuie să ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai multă credinţă să credem şi în nemurirea sufletului, să credem şi în judecata particulară, să credem şi în judecata universală, să credem în rai şi în iad, să credem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni le descoperă numai credinţa.

E adevărat că flecare dintre noi suntem în aşa fel alcătuiţi încât nu ne vine să credem că murim; ştim că vom muri, dar nu ne vine să credem. De ce? Pentru că noi am fost făcuţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere, şi nouă ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: „ Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “, şi noi, mărturisind această credinţă zicem la slujbele pentru cei răposaţi, pentru cei morţi, pentru cei trecuţi din viaţa aceasta: „ Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Spunem aceasta pentru că credem aceasta.

Învierile din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Iubiţi credincioşi,
În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume:
- învierea tânărului din Nain,
- învierea fiicei lui Iair şi
- învierea lui Lazăr.
Iar în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume
- învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în Faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul IX, că Sf. Apostol Petru a înviat pe o tânără,
- învierea unui tânăr, Eutihie, minune descrisă tot în Faptele Sf. Apostoli, şi pe care a făcut-o tot Sf. Apostol Pavel (F. Ap. 20).

Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii, ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă că moare.
Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşti cumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; asta e experienţa bătrânilor.

Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameni serioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s-au simţit la tinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnă că omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să se nimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vom muri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s-a gătat cu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.

Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică. Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Tesaloniceni zice: „ Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde “.

Oameni ca noi din Sfânta Scriptură

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.

Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cu viaţă amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cu nesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi, iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui a murit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui… “.

Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: „ Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” - şi cred şi nu cred - şi, iată, Sfânta Evanghelie ni-l înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.

Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într-o împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu au avut destulă credinţă. L-au întrebat: „ De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? ” şi Domnul Hristos a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate ca şi apostolii să fie necredincioşi.

Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunci înseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui să avem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul Hristos „ Dă-ne mai multă credinţă”, şi-au dat seama că n-au credinţă câtă trebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „ Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc. 22, 31-32).

Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas în împrejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos 1-a întărit în credinţă.

Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi pe tânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcătuiască trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul - cu sufletul care nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune. Dacă nu avem credinţa aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă. Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian

Adormirea Maicii Domnului

Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfânta, moartea ei a fost dumnezeiască. Moartea Maicii Domnului n-a fost moarte, ci o adormire lină.
Ceea ce a născut pe “Domnul vieţii” n-a fost cutremurata de umbrele morţii, pentru ca dincolo de acestea, vedea cum Hristos, Fiul ei o aştepta plin de lumină si bucurie, spre a o aşeza la dreapta Sa, după cuvântul psalmistului, ce zice: “Stătut-a Impărăteasa de-a dreapta Ta, imbrăcată in haină prea aurită si înfrumuseţată” (Ps. 44,11)

Intr-un amurg, Arhanghelul Gavriil din nou este trimis către “Cea plina de dar”, ca să-i aducă veste îmbucurătoare, ca peste trei zile va fi chemata la Fiul ei. Inima de mama tresari de bucurie la aceasta veste.
Odată cu vestea adusă, arhanghelul ii dădu o stâlpare de finic strălucitoare, zicându-i: “Prea Sfânta Stăpâna, Maica Domnului si Dumnezeului nostru Hristos, pregăteşte-te ca, iată, Fiul tău va veni înconjurat de cetele îngereşti, ca pe tine, care in braţe L-ai purtat, la ceruri sa te ridice. Bucura-te, ca de acum vei petrece de-a pururi intru Imparatia Fiului tău. Pe tine moartea nu te va stăpâni. Preacuratul tău trup nu va fi dat hrana viermilor, ci va fi preaslăvit cu şederea de-a dreapta lui Hristos. De acolo te vei ruga întruna, pentru tot neamul omenesc. Tu vei fi de acum maica orfanilor, ocrotirea văduvelor, povăţuitoarea fecioarelor, bucuria scârbiţilor si limanul înviforaţilor”.

Ridicându-se atunci Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu se duse in Muntele Măslinilor si căzu in genunchi, acolo de unde Fiul sau se inaltase la ceruri, isi ridica mâinile, rugându-se: “Fiul meu prea iubit, care te-ai pogarat din cer si te-ai întrupat din mine, ia-mă cu Tine. Ajunge-mi străinătatea, ajunge-mi despărţirea de Tine. Zis-ai ca unde vei fi Tu acolo va fi si cel ce-Ti va sluji Ţie. Aşadar unde eşti Tu, Fiul meu prea iubit, acolo mă învredniceşte sa fiu si eu; ca inima mea e arsa de dorul Tău.”
Si spune o veche istorie ca atunci când Maica Domnului se ruga, minunat lucru se făcea: codrul suspina adânc, iar copacii se plecau cu vârfurile la pamant, de cate ori Prea Curata se închina.
Pogorându-se apoi Fecioara din munte, se duse la casa sa, unde Apostolul Ioan si Petru o aşteptau, învăţând noroadele.

La împlinirea celor trei zile vestite de înger, un nor cuprinse pe toţi apostolii ce erau răspândiţi la propovăduirea Evangheliei si de la margini ii aduna dintr-o data in sătucul Ghetsimani, la casa Sfântului Apostol Ioan, unde era Maica Domnului.
Era printre ei si Pavel, alesul lui Hristos, dimpreună cu Timotei, iubitul lui fiu. Era si Ierotei cel minunat, cu Dionisie Areopagitul si toţi cei şaptezeci de ucenici ai Domnului.
Puterea Duhului Sfânt ii strânsese, ca sa fie de fata la plecarea Maicii Domnului. Singur Toma lipsea si acum ca si la arătarea Domnului Hristos după înviere. El era departe spre răsărit, in întunecatele ţinuturi ale Indului, si rânduiala lui Dumnezeu a fost ca el sa întârzie si de data aceasta, ca prin el sa fie arătate lucrurile lui Dumnezeu.
După ce Maica Domnului ii văzu adunaţi pe toţi, cu duioşie le zise: “Astăzi, fraţilor, Fiul meu mă cheamă la El. Gavriil cel ce mi-a adus vestea naşterii, acela mi-a adus si solia chemării mele la ceruri. Mulţumesc Fiului mau ca v-a adunat pe toţi, ca înainte de plecare, aici pe pamant, sa ne mai vedem odată”.
Atunci, cu lacrimi, ridicându-se Ioan, zise: “Stăpâna Nascatoare de Dumnezeu, Fiul tău cel iubit, mângâierea noastră, s-a suit la ceruri, lăsându-te pe tine, noua alinare. Acum ne laşi si tu, dar cui ne laşi? Pe cine vom mai avea, aici pe pamant, dulce povăţuitoare, noi, fiii lacrimilor tale, ce suntem ocăraţi de oameni si uraţi de popoarele pamantului?”
Prea Curata Fecioara, mângâindu-i, zise:
“Nu va mâhniţi fiii mei, pentru mutarea mea, ca măcar de mă voi si muta de pe pamant, de voi nu mă voi desparţi, nici de toţi cei ca mă vor chema in necazurile lor, ci voi fi neîncetata mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu, pentru tot neamul creştinesc. De aceea nu plângeţi ci mai degrabă va bucuraţi pentru ca daca până acum v-am mângâiat pe voi, de acum, din imparatia Fiului meu, voi cuprinde in rugăciunile mele pe toţi fiii pamantului.
Pentru aceasta, fiii mei, grijiţi-va de mărturisiţi, luminaţi si îndreptaţi lumea cea rătăcita, doar cumva veţi putea-o aduce intru Imparatia Fiului meu. Nu va temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletului nu-i pot face nimic”.

Acestea si altele multe zicând Prea Curata, cu faţa luminoasă se aşeză pe pat între lumânările care ardeau.
Atunci, deodată, o lumina dulce umplu casa si corului de îngeri suiau si coborau, cântând cântece de preamărire lui Dumnezeu. Din mijlocul luminii, Hristos, îmbrăcat in slavă, înconjurat de Heruvimi si Serafimi, primi sufletul Preaiubitei sale Maici.
Aşa, cu multa slavă , adormi Maica Domnului, iar apostolii ii petrecură cu ochii sufletul ei până sus in imparatia cereasca. Aşezând apoi preacuratul sau trup pe năsălia împodobita si înconjurată de lumânări, cu ramuri de finic, aduse de înger înainte, cu slăvite cantari, porniră spre mormânt. Dar zavistnicii iudei văzând slăvirile ce se aduceau Maicii Domnului, se umplură de întunecata ura si răutate, si năvăliră ca să ucidă pe apostoli si trupul Fecioarei să-l batjocorească. Insa puterea lui Dumnezeu ii opri. Un nor alb înconjura întreaga ceata a apostolilor si creştinilor. Din nor cântece dulci de îngeri se auzeau si împreuna cu ale apostolilor, răsunau până departe peste ceata fioroasa, ca o adiere calda, înmiresmata, a unui vânt primăvăratic. Mulţi hulitori ai Maicii Domnului, fura atunci loviţi cu orbirea, alţii isi sfărmară capetele de zidurile cetăţii, iar unul cu numele Afoniu, se repezi prinzând cu mâinile patul pe care era trupul Fecioarei, ca sa-l răstoarne.
Dar minune: un arhanghel nevăzut, îi reteza mâinile amândouă, lucru care văzându-l hulitorii, se cutremurară si umplându-se de frica, cu lacrimi se căiau de răutatea lor si strigau:
“Robi ai lui Hristos, miluiţi-ne pe noi!”Atunci oprindu-se apostolii cu trupul Maicii Domnului, Petru, ridicând glas, striga:” Fraţilor, noi nu va putem face nimic, ci numai Cel răstignit de voi. Credeţi in El si pe Sfânta Sa Maica cinstiţi-o, ca pe Născătoarea de Dumnezeu. Atunci puterea lui Hristos, pentru rugăciunile Prea Sfintei Maicii Sale, va lumina ochii voştri si cei sufleteşti, ca si pe cei trupeşti, tămăduindu-va toate rănile voastre”.
Răspunsera atunci iudeii cu lacrimi: “Credem ca Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, Cel vestit de prooroci.
Noi si mai înainte am ştiut ca El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie întunecându-ne, n-am voit sa mărturisim mărirea lui Dumnezeu si I-am rânduit cu nedreptate moartea. Ci El, cu puterea dumnezeirii, înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi toţi hulitorii Lui. Sârguitu-ne-am sa ascundem Învierea Lui, dând bani străjerilor; dar n-am putut fiindcă slava Lui a străbătut pretutindenea. Iar pe Prea Curata Sa Maica cine, cu mintea întreaga fiind, nu o va cinsti? De aceea, de acum închinându-ne lui Hristos, ca lui Dumnezeu, cinstim si pe Prea Curata ca pe mama noastră a tuturor.”

Sfinţii Apostoli bucurându-se de întoarcerea celor rătăciţi, cu glas mare preamăriră pe Dumnezeu. Apoi, luând pe cel cu mâinile tăiate si pe cei cu vederea pierduta, precum si pe alţi mulţi bolnavi, orbi, şchiopi si îndrăciţi, ii apropiară de trupul Fecioarei si îndată dracii cu înfricoşate strigate fugiră, orbii isi primiră vederea si toate bolile se vindecară de către Maica tuturor scârbiţilor. Lui Afonie i se lipiră mâinile din nou, rămânând doar un semn roşu in dreptul tăieturii. Cu toţii preamăriră pe Dumnezeu si pe prea Curata Sa Maica, intru cantari porniră spre mormântul pregătit.

Aşezând sfântul trup în groapă ziceau: “O, minune, cine poate sa fi văzut, sau cine sa fi auzit ceea ce noi vedem si auzim astăzi: Imparateasa tuturor, in ce chip zace fără suflet! Maica vieţii, in ce chip zace moarta. Tu Fecioara eşti prorocia proorocilor. Ţie ti se închina îngerii, te cinstesc oamenii si sfinţii te măresc. Bucura-te dar si te veseleşte, căci Domnul este cu tine si pentru tine cu noi! Dimpreună cu Gavriil te mărim, cu îngerii, cu îngerii te slăvim, cu proorocii te lăudam. Avacum pe tine te-a văzut ca pe un munte cu umbra deasa, ca tu eşti umbrita de Duhul Sfânt. Daniil pe tine te-a văzut ca pe o piatra din care fără sămânţa bărbăteasca, S-a născut Împăratul Cel tare, Domnul nostru Iisus Hristos. Pe tine te-a văzut dreptul Iacov ca pe o scara pe care din ceruri Dumnezeu S-a coborât. Bucura-te Fecioara, ca Ghedeon ca roua curata te-a văzut; Deşi Fecioara, fiica si Imparateasa, Isaia Maica lui Dumnezeu te numeşte, Ezechil poarta încuiată, iar toţi proorocii pe tine te-au proorocit.

Ci noi cum îţi vom zice Fecioara? Zice-ti-vom rai, ca tu ai crescut floarea nestricaciunii, pe Domnul Hristos, care a umplut sufletele oamenilor de cereasca mireasma. Zice-ti-vom Maica, pentru ca ai născut cu adevărat pe Împăratul tuturor, pe Hristos. Zice-ti-vom cer, ca tu ai strălucit soarele cel drept. Deci, te bucura, Fecioara, si te du in curţile cele iubite si-ti adu aminte de seminţia ta ca si noi, seminţia lui Adam. Mijloceşte pentru noi către Fiul tău ca sa ne învrednicim sa dobândim mântuirea. Du-te Fecioara de pe pamant la cer, din cele putrede intru cel neputrede, din scârbele acestei lumi intru veselia Împaratiei cerurilor.
“Cantati îngeri, lăudaţi prooroci, preamăriţi arhangheli pe Maica Împăratului ceresc, sfeşnicul luminii, care este mai înalta decât cerul si mai curata decât soarele, mijlocitoarea creştinilor si folositoarea neamului nostru.” (Cazania din 15 august)

După ce aşezară preacuratul trup in mormânt nou, săpat în stâncă, îl acoperiră cu o lespede mare de piatra, rămânând acolo trei zile si trei nopţi, toata ceata credincioşilor, cu apostolii împreuna, petrecând în cântări si psalmi de laudă.
După trei zile soseşte si Apostolul Toma, care la adormire nu se învrednicise a fi de fata. Adus fiind de nor la Ghetsimani, cu degrabă alega la mormânt si plângând se ruga sa fie data la o parte piatra de pe uşa mormântului, ca si el sa vadă pe cea plina de dar: “Au doar nu sunt si eu apostol? Au nu primeşte Dumnezeu mărturia mea ca si a celorlalţi? Rogu-va, dar, sa deschideţi mormântul ca sa mă închin si eu măcar sfântului ei trup daca la sfânta sa adormire n-am fost vrednic sa fiu de fata”.
Cuprinşi fiind atunci de mila, ceata apostolilor se sfătui sa deschidă mormântul spre mângâierea lui Toma. Dar când luară piatra de pe uşa mormântului, îl găsiră gol.
Trupul cel fara de prihana al Maicii Domnului, peste care se revărsase focul Duhului Sfânt si din care se întrupase Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, nu putea fi atins de viermi si nici de putrezire. Moartea nu avea putere asupra acestui trup, care niciodată nu a fost umbrit de păcat. Ci trupul trecător al Maicii Domnului, ca si trupul Fiului Sau, a devenit nemuritor. Trupul firesc a devenit duhovnicesc, după cum ne spune Scriptura (I.Cor. 15, 44). Trupul Maicii Sale, Domnul cu puterea Lui l-a înălţat la cer si l-a aşezat de-a dreapta slavei Sale, aşa cum a proorocit psalmistul, când a zis: “Şezut-a Imparateasa de-a dreapta Ta, imbracata in haina aurita si preaînfrumuseţată... Pentru aceasta popoarele te vor lauda in veac si in veacul veacului” (Ps. 44, 11,21)

Mormântul in care fusese aşezat trupul Maicii Domnului, când l-au deschis Sfinţii Apostoli, l-au găsit plin de o negrăita mireasma, iar in jur, din când in când, se mai auzeau glasuri de îngeri, ce preamăreau pe Născătoarea de Dumnezeu, zicând:
“Cuvine-se cu adevărat sa te fericim Nascatoare de Dumnezeu, Cea pururea fericita si Prea nevinovata, si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstita decât Heruvimii si mai mărita fara de asemănare decât Serafimii, care fara stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat, Nascatoare de Dumnezeu, te mărim.”
Abia acum au înţeles Sfinţii Apostoli si împreuna cu ei toţi creştinii ce se aflau de fata, de ce Toma n-a fost adus de puterea lui Dumnezeu, la înmormântarea Maicii Domnului, ca el sa fie martorul tuturor veacurilor, ca Maica Domnului a fost înălţata de către Fiul sau, cu trupul la cer.

Sfinţii Apostoli si după ei toţi creştinii de atunci, de la început si până astăzi, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu credinţa si cu umilinţa cânta:
“Intru naştere fecioria ai păzit, intru adormire lumea nu ai parasit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viata fiind Maica Vieţii, si cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

De-a lungul tuturor veacurilor, in faţa icoanei Maicii Domnului, toţi creştinii s-au rugat cu credinţa si cu umilinţa, zicând: "Împărăteasa mea preabuna si nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu primitoarea săracilor si ajutătoarea străinilor, bucuria celor întristaţi si acoperământul celor necăjiţi, vezi nevoia mea si necazul meu; ajuta-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum vrei, ca n-am ajutor afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa mă păzeşti si sa mă acoperi in vecii vecilor. Amin”

Episcop Justinian Chira
Viata Maicii Domnului
Editura Episcopiei ortodoxe a Maramureşului si Sătmarului

Duminica Floriilor

Intrarea în Ierusalim

Sf. Nicolae Velimirovici

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit.
Cine aduce si mai mare bucurie casei? Un prieten al casei.
Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasa, dupa o lipsa îndelungata.

Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit!
Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten!
Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit!

Dar unii nu-L cunosteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca sa le arunce în El si cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.

Aceasta era firea Dumnezeiasca a Domnului Hristos, ca, oriunde Se arata El - Dumnezeu în trup omenesc - oamenii se desparteau de-a dreapta si de-a stânga Lui, asa cum se vor desparti ei când va veni El în ziua cea de pe urma a istoriei lumii acesteia. Si pâna în ziua de astazi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreapta catre Domnul nostru Iisus, acestia se despart la stânga si la dreapta. Cât de bine deslusita trebuie sa fi fost aceasta despartire în zilele vietii Sale întrupate pe pamânt!

Pericopa Evanghelica de astazi arata doua împrejurari în care se spune lamurit despre aceasta despartire a oamenilor privitor la simtamintele lor fata de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreuna cu Lazar care fusese înviat din morti, si se mai aflau surorile acestuia, Marta si Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; si, pe de alta parte, se afla vânzatorul Iuda care s-a razvratit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au facut o primire triumfatoare la intrarea Domnului în Ierusalim; si, pe de alta parte, se aflau fariseii, carturarii si înaltii preoti, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci si a prietenului Sau, Lazar.

“Deci, cu sase zile înainte de Pasti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazar, pe care îl înviase din morti.” Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se afla înaintea acestei pericope, vedem ca îndata dupa învierea lui Lazar, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numita Efraim. El S-a mers acolo pentru a nu fi prins si ucis de catre batrânii iudei, fiindca învierea lui Lazar ridicase mânia acestor batrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arata lamurit faptul ca Lazar era un om foarte cunoscut si ales. Aceasta se marturiseste de catre mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea mortii sale, cât si dupa învierea sa: “Si multi dintre iudei venisera la Marta si Maria ca sa le mângâie pentru fratele lor” (Ioan 11:19), si “pentru el, multi iudei au venit” sa vada minunea pe care Domnul o facuse cu el.

Si astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim si S-a ascuns de vrajmasii cei rai. Si El a facut aceasta pentru noi.

Mai întâi, pentru ca moartea Lui sa nu aiba loc în chip nestiut, ci în fata miilor si miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Pastile (evreilor); pentru ca lumea întreaga sa poata cunoaste ca El a murit cu adevarat si pentru ca Învierea Lui sa fie dupa aceea, o minune limpede si de netagaduit.

În al doilea rând, ca sa ne învete ascultarea desavârsita fata de Voia lui Dumnezeu - pentru ca noi sa nu ne repezim sa murim din vreo pricina sau alta, dupa hotarârea noastra, ci sa facem Voia lui Dumnezeu si sa fim gata sa suferim atunci când Dumnezeu hotaraste si Îsi descopera Voia Lui. Pentru ca, daca noi ne lasam cu totul în Voia lui Dumnezeu, ” si par din capul vostru nu va pieri”(Luca 21:8), si totul ni se va întâmpla noua la vremea potrivita, nici mai devreme, nici mai târziu.

Daca suntem vrednici sa murim cu moarte duhovniceasca pentru Domnul Hristos si daca în acelasi timp, facem ascultare desavârsita fata de Voia lui Dumnezeu, cautând în aceasta slava lui Dumnezeu si nu pe a noastra, atunci moartea noastra muceniceasca va veni la vremea potrivita si în acel chip, care va aduce cel mai mare ajutor atât noua, cât si celor apropiati noua.

De aceea, noi nu trebuie sa credem ca Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de calaii Sai; El nu fugea, ci numai Îsi amâna moartea pâna la vremea hotarâta de catre Tatal Sau, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare pret pentru omenire. Din cele ce relateaza Evanghelia, este cu totul lamurit faptul ca Dumnezeu nu Se înfricosa de suferinta si de moarte în nici un chip. Odata, pe când spunea mai dinainte despre suferinta si moartea Sa si Petru si-a facut gândul sau ca aceasta nu se va întâmpla niciodata, Domnul l-a certat pe Petru si i-a zis: “Mergi înapoia Mea, satano! Caci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).

Cu sase zile înaintea Pastilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Sau Lazar - cel pe care Domnul îl înviase din morti. Acolo Îl astepta cina: “Si I-au facut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa” . (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare ca cina era chiar în casa lui Lazar. Dar, potrivit lui Matei (26:6) si lui Marcu (14:3) - care, de asemenea, relateaza aceasta întâmplare - se vede lamurit ca cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar întelege ca aceeasi întâmplare a avut loc de doua ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o data în casa lui Lazar si o data în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul ca acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindca Domnul îl vindecase de lepra, asa cum era de neînchipuit ca un lepros sa pregateasca cina si sa cheme oaspeti, cînd neamurile cele mai apropiate nu cutezau sa intre în legatura cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)

“Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa. ” Evanghelistul întareste aceasta dinadins, pentru a arata adevarul învierii lui Lazar. Barbatul înviat din morti ducea o viata normala, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasa, mânca si bea. Nu era o umbra nematerialnica care, prin închipuire, sa se arate înaintea oamenilor si apoi degraba sa dispara, ci un om viu, sanatos, normal, asa cum fusese înainte de boala si moartea sa.

Domnul îl adusese iarasi la viata si apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazar a ramas cu viata atât când Hristos era de fata, cât si atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune ca Lazar doar parea ca este viu pentru altii, atunci când Hristos era de fata si îl stapânea.

Despre atenție și introvertire

Cei doi sfinți pe care îi sărbătorim astăzi, Dorotei și Ioan Scărarul, au ajuns la nepătimire, tratând cu multă îndemânare subiectul legat de mântuirea omului, începând cu pocăința și terminând cu îndumnezeirea. Ambii insistă asupra faptului că trebuie să avem «silința firii» (adică să ne osârduim, să ne silim din greu pentru a ne mântui). Atât în viața, cât și în învățătura lor, vedem că nu ne îndeamnă la ceva exagerat în ce privește asprimea nivelului de nevoință, adică al ascezei. Rămân însă fideli principiului că trebuie să ne silim. «Ce este monahul?», se întreabă sfântul Ioan Scărarul. Și tot el răspunde: «un neobosit silitor al firii». Îmi amintesc că aceasta era definiția pe care o oferea și veșnicul întru pomenire gheronda nostru, adăugând și cuvântul «neîncetat».

Nu întrezărim nici o formă de exagerare la acești doi luminători ai lumii. Sfântul Ioan se hrănea cu toate mâncărurile din meniul obișnuit al unui monah. Nu făcea vreo asceză severă sau extremă, așa cum făceau unii părinți, care fie se hrăneau numai cu ierburi sau pâine uscată, fie nu dormeau aproape deloc.

Și atunci în ce constă «silința» pe care ne-o recomandă? Pentru că tocmai asta trebuie să ne preocupe pe noi. Părinții, fie că erau asceți în sensul strict al cuvântului, fie că trăiau în obște, erau cu toții de acord că monahul trebuie să fie «un neobosit silitor al firii». Silința nu înseamnă că să faci lucruri extreme, care de altfel sunt și greu de înfăptuit, mai ales în cazul celor slabi cu trupul, ci se referă la universul lăuntric, la curăția conștiinței. Dacă vom fi atenți, vom observa că în asta constă de fapt silința în concepția celor doi sfinți părinți amintiți mai sus.

Avva Dorotei, referindu-se la problema curiozității, a păzirii canoanelor și poruncilor părinților noștri spirituali, accentuează importanța atenției minții. Iată ce zice: dacă te îndeamnă gândul să cercetezi din curiozitate ce conține cutare lucru, să-ți impui ție însuți: nu, nu-l voi cerceta. Iar dacă îți șoptește: ascultă ce vorbesc frații între ei, să răspunzi ferm: nu, fiindcă nu mi-e de folos.

De altfel, și Iisus ne recomandă același lucru: să fim atenți la gânduri, pentru că prin ele intră cel viclean și acolo se dă lupta cea mai mare. De aceea, în Vechiul Testament suntem îndemnați astfel: «păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața» (Pilde 4, 23). «Că iată, moartea intră pe ferestrele noastre» (Ier. 9, 21), adică prin simțuri. Îndemnul «păzește-ți inima mai mult decât orice» este mai mult decât actual în zilele noastre, reprezentând cheia adevăratei spiritualități. Ambii sfinți părinți subliniază acest lucru, fără să exagereze câtuși de puțin. Deci, dacă ne vom păzi inima de gânduri viclene, vom reuși să ne atingem scopul, fără să recurgem la vreo formă de exagerare. Putem, fiecare în mediul social în care trăiește, să ne curățim inima și să ajungem la iluminare prin introvertire și prin devotament față de acribie. Astfel, vom reuși noi, cei slabi și săraci în mijloace, să dobândim mila Domnului. Așadar concentrați-vă asupra atenției și a introvertirii. Păziți-vă mintea, căci de acolo provin – sub formă de imagini – toate ispitele celui viclean. Dacă vom fi atenți și ne vom controla gândurile, atunci ne vom putea numi monahi adevărați. Deci să ne întrarmăm cu tăcerea.

«Auzi-voi ce-mi va grăi mie Domnul Dumnezeu», zice psalmistul David. Deși era și rege și judecător, totuși proorocul David n-a omis acest tip de atenție, ci, dimpotrivă, își controla gândurile și de șapte ori pe zi Îl lăuda, slăvea și binecuvânta pe Dumnezeu. În general, așa cum reiese din psalmi, se afla într-o continuă contemplație (cercetare de sine) și, deși, ca om, s-a întâmplat să cadă de multe ori în păcate de moarte, totuși s-a învrednicit să fie numit următor al Dumnezeirii, motiv pentru care Însuși Dumnezeu se mândrește cu el: «aflat-am pe David bărbat după inima Mea» (Fapte 13, 22). Așadar David a reușit acest lucru nu numai printr-un mod de viață înfrânat și auster, ci mai ales datorită introvertirii și controlului minții.

Exemplul său trebuie să-l urmăm și noi, monahii, căci acestea sunt elementele care trebuie să caracterizeze viața noastră călugărească. Ne-am îndepărtat de zarva societății, de grijile și sarcinile lumești, și am poposit în acest loc propice curățirii, care ne oferă toate condițiile necesare progresului duhovnicesc. De aceea, mai ales în această perioadă, apelez din nou la bunăvoința voastră, rugându-vă din adâncul inimii: concentrați-vă asupra interiorului vostru. Dacă veți face acest lucru, veți constata că veți avea timp și pentru cele din afară. Nu vă grăbiți să-l judecați pe aproapele vostru, ci luați aminte la cuvântul părintelui Dorotei, care subliniază faptul că celui care se cercetează pe sine și este atent la gândurile sale, la mintea și mersul său, nu-i mai rămâne timp să se ocupe și de ceilalți. Astfel săvârșește numai binele și își intensifică râvna, care favorizează apariția sentimentului fricii de Dumnezeu, izvorul tuturor lucrurilor bune: «începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu».

Amintiți-vă de acel avva care, întrebat fiind de un frate mai tânăr: «ce-am pățit, părinte, de mi s-a învârtoșat sufletul și nu se mai teme de Dumnezeu?», i-a răspuns astfel: «Încă nu ai dobândit frica de Dumnezeu, fiindcă, dacă o dobândeai, chiar și dacă chilia ta ar fi fost plină de viermi, tot nu te-ai fi îngrijorat». Vedeți cât folos aduce frica de Dumnezeu dacă este cultivată? Introvertirea, dimpreună cu frica de Dumnezeu duc spre desăvârșire.

Așadar, atât cât puteți, puneți strajă gurii voastre, concentrați-vă asupra interiorului vostru, ca să puteți vedea în ce stadiu vă aflați și ca să vă însoțească harul lui Dumnezeu, astfel încât să spuneți și voi «auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu» (Ps. 84, 8). Și oare ce va grăi Domnul în noi dacă Îi vom permite acest lucru? Cu siguranță că ne va aminti de sfintele Sale făgăduințe, de scopul pentru care a îmbrăcat trup omenesc, asumându-Și sărăcia și neputința noastră, pentru a le așeza la loc de cinste.

De aceea, cu precădere astăzi, am vrut să vă vorbesc despre acești doi părinți deosebiți, care reprezintă coloana vertebrală a viețuirii monahale, adevărați povățuitori, care ne învață prin exemplul și faptele lor ce trebuie să facem ca să nu rămânem goi. Așadar să ne îndreptăm și noi atenția spre învățăturile lor. Dacă ne vom concentra mintea asupra celor dinlăuntrul nostru, atunci vom putea discerne gândurile bune de cele rele, și vom evita pericolul de a alunga – din neatenție – gândurile cele bune și de a pierde răsplata mare ce ni se cuvine. Fiindcă nu degeaba ne nevoim noi aici. Suntem însoțiți peste tot de harul dumnezeiesc, prin care vom dobândi dreptatea cea cerească. Tocmai ceea ce tuturor celor din afară le trezește sentimente de groază, nouă, monahilor, ne provoacă plăcere și desfătare.

Iată ce spune sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale: «Atunci când vezi în sufletele tinere porniri opuse celor răspândite în lume, te gândești automat la Cel care le-a sădit această înclinație. Când vezi oameni tineri care renunță la plăcere, la ambiții, la confort, la bogății, la slavă, optând pentru opusurile acestora, adică pentru cruce, pentru calea strâmtă și dureroasă, realizezi că acolo este prezent harul, care desăvârșește această măreție».

Continuarea aici: Despre atenție și introvertire (Pomenirea sfinților Dorotei și Ioan Scărarul)

Duminca Sfintei Cruci

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
*
Sf Ignatie Briancianinov - La Duminica a 3-a din Postul Mare
Sf Nicolae Velimirovici - DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE
Slava Crucii- Pr. Dumitru Staniloae
Crucea-cea mai puternica arma a crestinului -Dialog cu Maica Siluana
Cântarea Sfintei Cruci
"Aceasta este crucea ta"
Gânduri despre crucea bolnavului - Danion Vasile
Duminica Sfintei Cruci

Înălţarea Sfintei Cruci

Sursa 

Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor. Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit. Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne, miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

  Sinaxar 14 septembie

Icoana Sf. Ioan Botezatorul de la schitul românesc Prodromu

La o conferinta tinuta mai demult de scriitorul si teologul Danion Vasile in oraselul nostru, cei prezenti au primit la sfarsit cate o icoana a sfantului Ioan Botezatorul si o icoana a Maicii Domnului de la schitul romanesc Prodromu.
Icoana Sf. Ioan Botezatorul m-a uimit mult, nu mai vazusem niciodata chipul unui sfant incruntat. Cred ca îi uimeste pe toti cei care o vad. Am scanat-o și am postat mai jos și istoria ei. Iata istoria acestei icoane:

Minunata încruntare de George Crăsnean

“Niciodata n-am putut uita privirea Sfantului Ioan de la Schitul Prodromu! Tristete si mahnire are-n ochi, dar nici mânia parca nu-i este straina…

Grecii spun ca initial nu a fost pictat astfel si ca Sfantul s-ar fi incruntat pe la 1821, dupa represaliile turcilor asupra eteristilor. Care eteristi s-ar fi ascuns si pe la schitul romanesc, iar cand osmanii au intrat in paraclis, au si inceput sa traga inspre altar, de frica sa nu fie vreun grec ascuns dupa iconostas. Atunci s-ar fi incruntat Sfantul Ioan Inaintemergatorul si si-ar fi modificat si cautatura, fiindca el se afla in stanga altarului, iar turcii care l-au suparat intrasera pe usa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Si exista marturii ale batranilor de la Marea Lavra care spun ca le-ar fi intors turcilor si gloantele trase, incat cei scapati de moarte au luat-o la sanatoasa, lasand si schitul in buna pace.

Totdeauna cand am intrat in paraclis am simtit ca ma vede! N-am putut scapa de senzatia asta nici macar atunci cand intram cu mai multi inchinatori si speram ca va fi mai bland cu pacatele mele. Si cu toate acestea, niciodata nu pot sa ajung in Prodromu si sa nu ma inchin lui! Il simt acolo, viu, in dreapta schitului, in micul paraclis, ca un batran strajer ce ocroteste monahii prodromiti de sute de ani!

Mi-e si mai mare frica de el – pentru multimea pacatelor mele – dar mi-e si tare drag… Cel mai mare om nascut vreodata din femeie! Sa spuna Insusi Dumnezeu asa ceva despre tine! Oare de ce sa mai spun eu altceva?…”

(Articolul face parte din ultimul numar (66/ianuarie 2009) al revistei “Lumea credintei)

Boboteaza

Epiphany (Tatiana Dery, 2001)

Sursa: Art and Faith

Pilda semanatorului

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.
Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.
Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.
Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.
Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?
El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.
Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.
Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca 8, 5-15)

“Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, si de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca să deştepţi auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii.
Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricăciunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa.
Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Si strigă la copii. Si Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă! Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. "
(Sfantul Nicolae Velimirovici, Predica la Duminica Samanatorului)
Sursa:Evanghelia Semănătorului - Sfantul Nicolae Velimirovici

Cititi si:
CUM SA ADUCEM ROD?
PILDA SEMANATORULUI-Pr. Ilie Cleopa
Rodirea întru răbdare - pr. Constantin Necula
Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?

Pomenirea Sfântului Mucenic Ciprian şi a sfintei Iustina

În această lună, în ziua a doua, pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Ciprian vrăjitorul şi a sfintei Iustina fecioara.

Acesta era din Antiohia Siriei în vremea împăratului Deciu (către 250), de bun neam şi bogat, filozof şi vrăjitor cumplit. Şi a fost câştigat la credinţa cea întru Hristos de către Iustina fecioara şi creştina, care pe toate demonicele lui lucrări ca pe o pânză de păianjen le-a sfărâmat, fiind şi ea din Antiohia. Căci un bărbat oarecare elin, numit Aglaid, de dragostea frumuseţii ei rănindu-se şi neajungându-şi scopul a venit la Ciprian; iar acesta de trei ori trimiţând demonii către tânăra, n-a izbutit nimic. Deci după ce a cunoscut că meşteşugul său este neputincios, s-a botezat şi, arzând vrăjitoreştile sale cărţi, a crezut în Domnul. Apoi a fost făcut episcop şi pe mulţi povăţuindu-i la credinţa lui Hristos, a fost prins împreună cu Iustina de către stăpânitorul Damascului, şi strunjindu-li-se coastele au fost băgaţi în cazan de fier; şi fiind trimişi la Nicomidia li s-au tăiat capetele. Iar marele Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, nu pe altul, ci pe acesta îl numea iubit Fecioarei. Şi se săvârşeşte soborul lor la locul muceniciei, care se afla de acea parte, la locaşurile lui Solomon.

Sinaxar 2 octombrie

Nasterea Maicii Domnului

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea;că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. (Troparul praznicului)

Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.

Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.

Şi acum să vă fac o întrebare. Oare cîtă muncă şi urgie, cîtă pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfînta Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu ar fi deplin. Să nu gîndiţi aşa ceva, că mare neadevăr gîndiţi.

Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci cînd fulgeră sau tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în acea clipă cînd s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zămisleşte în pîntecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi mare osîndă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorît Dumnezeu (Facere 38, 10).

Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu odată, ci de două ori este ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreaptă credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămîne viu în veci, fiindcă se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte de dumnezeiescul Botez, de două ori sînt ucigaşi, căci atît trupurile lor cît şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mîntuitorului care zice: Cel ce crede şi se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Iubiţi credincioşi,
Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.
Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.

Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin.

(din predica Părintelui Ilie Cleopa)

http://www.crestinortodox.ro