Cortney Warren - ”Psihologia autoamăgirii”

Găsiți înregistrarea cu subtitrare în limba română aici. 

"Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal?"

Dostoievski - Fraţii Karamazov

Iubind un psihopat

Psiholog Ana Riciu

Bob Marley spunea ca cel mai mare las este cel care trezeste dragostea unei femei fara nici o intentie de a o iubi. Acesta este un comportament specific psihopatului. Si nu doar de intentie este vorba, ci de o reala incapacitate a persoanei de a iubi.

Sa vedem la ce ne referim atunci cand folosim termenul de psihopatie. Descrisa ca fiind o boala psihica, psihopatia este caracterizata prin tulburari de afectivitate, de comportament sau de caracter si are ca semne lipsa empatiei, a vinovatiei si a remuscarilor. Altfel spus, exista disfunctii la nivelul psihicului, de fapt al creierului, spre exemplu disfunctii ale amigdalei, ale cortexului prefrontal si ale altor parti ale creierului. Cum ajunge o persoana sa dezvolte o astfel de boala? Desigur, poate fi explicata in parte prin mostenirea genetica, pe de alta parte, printr-o copilarie foarte traumatizanta sau intamplari extrem de traumatizante inca din perioada copilariei si mai ales venite din partea celor care ar trebui sa iubeasca copilul iar nu sa-l abuzeze – parintii sau ingrijitorii. Prin urmare, atunci cand un psihopat iti povesteste despre trecutul sau traumatizant, exista probabil si mult adevar, insa el iti va povesti aceste lucruri intr-o forma prin care adesea urmareste sa te manipuleze.

In acest articol ma refer la psihopati folosind genul masculin, in parte si pentru ca incidenta psihopatiei este ceva mai mare printre barbati, insa o regasim foarte adesea si la femei. Desigur, exista particularitati ce tin de gen, insa trasaturile generale se regasesc la ambele sexe.

Șarmant, manipulator, mincinos.
Te stii o persoana cu un suflet cald, daruitoare, poate lipsita de incredere in tine? Exact ceea ce cauta un psihopat si ceea ce va exploata din tine!

Te-ai simtit acaparata sau vanata inca de la inceputul relatiei? Se spune ca relatia cu un psihopat este ca o rapire pentru ca efectiv simti ca persoana vine asupra ta ca un vultur care-si acapareaza prada.

Ti-a vorbit despre casatorie (in mod direct sau subliminal) inca de la prima intalnire?

Este sarmant, atat de plin de incredere in sine incat aproape ca nici nu observi cum iti diminueaza si dramul de incredere pe care tu il mai aveai in tine? Sa tii minte ca oamenii care au cu adevarat incredere in ei, iti vor spori si tie increderea in tine, nu ti-o vor diminua !

Te-a facut sa te simti ca o mica printesa sau, mai bine spus, ti-a creat acea senzatie? Pentru ca Da, psihopatii se pricep sa-ti creeze senzatii ca sa te cucereasca, evident. Ti-ai pus vreodata intrebarea ca ceea ce ti se intampla este prea frumos ca sa fie adevarat?

Iti cunoaste calitatile si visele si indrazneste sa ti le exploateze, promitandu-ti si luna de pe cer?

Neurologic, incapabil de empatie.

Psihopatii sunt sensibili la gandul de durere, dar sunt incapabili de a se pozitiona in pielea celuilalt, si de a simti durerea celuilalt. Un studiu realizat in 2013 la Departamentul de Psihologie al Universitatii din Chicago a descoperit ca atunci cand participantii au trebuit sa-si imagineze durerea altuia, la persoanele cu nivel inalt de psihopatie partile creierului responsabile pentru empatie nu au devenit active. Ba chiar mai sadic de-atat, cand si l-au imaginat pe celalalt in durere, la psihopati de fapt s-a constatat activarea partii creierului implicata in placere !

Exista diferite niveluri de psihopatie.

Imi permit sa afirm ca de obicei un foarte mic procent din toti cei care ajung in institutiile psihiatrice sufera de psihopatie. Marea majoritate a persoanelor care ajung victime ale sistemului psihiatric au suferit un episod traumatizant de viata, episode caruia nu au putut sa-i faca fata, nu a fost cineva langa ei care sa-i insoteasca in durere si sa-i sprijine si au clacat pana la final. Dar acesta este un alt subiect de discutie. Revenind la psihopatie, cei care sufera de aceasta afectiune (impropriu spus caci ei nu sufera) si ajung in sistemul psihiatric sunt deja cei care comit acte de vandalism, de agresiune, omoruri, etc. Eu insa ma voi referi la psihopatii care nu ajung (aproape) niciodata la psihiatru, pentru ca ei nu considera ca au vreo problema. Si pentru ca sunt atat de adaptati social, incat ii gasesti in functii inalte de conducere, foarte apreciati – din exterior, de cei din jurul lor, chiar caractere care ii inspira pe altii.

Mint mult, dar mai ales pe ei se mint !

Iti cunoaste fricile si ti le exploateaza, uneori fara ca tu sa-ti dai seama. Te vrea vulnerabila si izolata pentru ca atunci esti mai usor de manipulat. Prin tot ceea ce face va cauta sa te izoleze de oamenii care te-ar putea ajuta sa vezi altfel lucrurile, si te poate aduce chiar in starea in care tu singura sa respingi oamenii care te-ar putea ajuta! Cu cat mai izolata esti, cu atat mai mult te poate manipula. Spre exemplu, daca locuieste intr-un alt oras sau tara, va urmari sa te convinga sa te muti cu el! Daca nu stii nici limba tarii respective sau legislatia, cu atat mai bine pentru el!

Spuneam ca te vrea “usor” de manipulat… de fapt, cu cat psihopatul este mai dezvoltat din punct de vedere intelectual, cu atat isi va ridica si standardul victimelor pe care le vaneaza pentru ca din acest aspect isi extrage stima de sine. Este cu atat mai mandru cu cat a prins o prada mai buna!

Cand sustine ca toate fostele sale iubite erau nebune, geloase, abuzive, etc., este cazul sa te intrebi daca nu cumva el este cel care sufera de o tulburare de personalitate.

Psihopatii nu-si cer iertare cu adevarat niciodata, in cel mai bun caz isi cer scuze doar formal si numai pentru a te mentine victima lor in continuare. Psihopatii nu simt remuscari, nu au mustrari de constiinta, nu simt vina si sunt incapabili de cainta. Daca sunt in Biserica, ei se spovedesc fara a se spovedi. Exact cum ai citit: se spovedesc fara a se spovedi. Un semn important al sanatatii launtrice este schimbarea interioara, iar psihopatii sunt incapabili de schimbare reala, launtrica. Se spune ca singurele lucruri pe care le schimba sunt mastile si victimele, pentru ca mastile lor se muleaza pe fiecare victima in parte.

Cu toate acestea consider ca exista anumite niveluri de psihopatie in care vindecarea este posibila cu ajutorul stiintei psihologiei,al sprijinului specializat, dar si in taina cea mai adanca a fiintei umane insa persoana trebuie sa aleaga acest lucru.

La despartire te-a tratat tot ca pe un obiect, s-a detasat foarte rapid si foarte usor de tine, ba chiar si-a gasit pe altcineva atat de rapid, la o distanta de timp atat de scurta de la despartirea voastra, incat merita sa te intrebi daca nu cumva avea in vizor alte persoane, inca de cand erati impreuna. Este un semn de sanatate launtrica sa-ti ingadui sa traiesti “doliul” unei despartiri pentru ca, intr-adevar, moare o parte din tine dar se si naste o noua parte in tine. Este semn de noblete sufleteasca sa-ti acorzi timpul necesar pentru a-ti reorganiza gandurile si sentimentele si viata, dar nu vei gasi nici unul din aceste semne de sanatate launtrica la un psihopat.

Tu esti nebuna, doar nu el !

Te trezesti cu o reputatie atat de deformata fata de cine esti tu cu adevarat si constati ca a intors atata lume impotriva ta, mai ales dintre apropiatii tai, incat te poti trezi chiar si cu un diagnostic psihiatric dintr-o data: tu esti nebuna, doar nu el! Si nu exagerez, sunt infinite marturiile! Si nu poti fi inteleasa deplin decat de cineva care a avut o experienta similara, ceilalti vor tinde sa banalizeze ceea ce le vei povesti.

Scriu toate acestea ca un indemn spre constientizare, spre auto-cunoastere (atat de importanta si de protectoare: nu ai idee cat de mult te poate proteja cunoasterea de sine in fata manipulatorilor!), dar mai ales ca un indemn spre asumarea propriilor daruri, a propriei vieti si a propriei fiinte. Ca sa nu ajungi sa ti le asume altii, sa te manipuleze si sa te distruga!

Am abordat acest subiect din perspectiva relationala, intr-un articol viitor voi scrie despre efectele relatiei cu un psihopat asupra victimei.

Daca te-ai recunoscut in ceea ce am scris mai sus, daca ai nevoie de sprijin specializat, daca ai o marturie de impartasit, etc., imi poti scrie la adresa:consilierepsihologicaonline@yahoo.com .

Din drag de oameni,

psih Ana Riciu

Preluat de aici: Willing, Psihoterapie și dezvoltare personală

Uimirea, fereastra bucuriei

Andrea Hefco

Suntem înconjuraţi de remedii împotriva depresiei şi însingurării zilelor noastre. Nu costă bani şi le purtăm în noi, cu noi, deşi strigăm cu deznădejde şi întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: "Oare mă mai fac bine?". Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că ştiu că avem în noi soluţia acestei suferinţe. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne naştem, care ne duce mai aproape de sinele nostru şi de Dumnezeu. 

 

Folosită mai des, uimirea este o poartă minunată către bucurie şi un tratament gratuit şi fără efecte secundare împotriva depresiei în care trăim. Suntem înconjuraţi de minuni care stau ascunse sub lipsa noastră de atenţie către ele. Thomas Carlyle spunea că omul care nu poate fi stăpânit de uimire este ca o pereche de ochelari în spatele cărora nu sunt ochi.

Cu rădăcini în frageda copilărie, când totul era nou şi totul avea prospeţime, uimirea se pierde odată cu înaintarea în viaţă, odată cu luarea poverii pentru grija zilei de mâine. Dar Mântuitorul Însuşi ne arată care sunt primii paşi pe care-i putem face în redobândirea capacităţii de a ne uimi: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei." (Mt. 6, 33) Renunţând la această povară pe care singuri ne-o luăm, încredinţând-o lui Dumnezeu, primim în schimb frăgezimea şi noutatea copilăriei, condiţia uimirii. Deprindem din nou puterea de a observa crinii câmpului, care "nu se ostenesc, nici nu torc" şi, totuşi, "nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia".

Uimirea înnoieşte viaţa

Faceţi chiar azi un exerciţiu de uimire, poate pe drumul făcut de atâtea ori către serviciul dumneavoastră, care privit cu atenţie o să vă pară presărat de minuni.

Drumul meu trece pe lângă brazii pe care i-am văzut plantaţi în urmă cu doi ani. Pot să spun că am crescut în acest timp o dată cu ei. Aţi văzut poate verdele crud şi moale cu care îşi întind noile ramuri ca nişte degete de copil către soare sau către o mângâiere. Atingeţi-le şi lăsaţi uimirea modului în care ele nu înţeapă, al strălucirii din acele lor lungi, lăcuite şi perfecte, să vă umple ochii şi sufletul. În jur e iarbă cosită şi miroase a vară şi a bunici. Dacă lăsaţi piciorul câteva secunde să fie atins de pământ şi de verdele crud înspicat cu ochi de margarete, o să simţiţi poate cum ceva din viaţa care vă înconjoară urcă şi în corpul vostru. Văd un cărăbuş mare colorat într-un curcubeu de verde şi roşu, care pare un extraterestru între maşini, zgomote şi atâta orbire. Îşi trăieşte viaţa fericit şi într-un ritm atât de firesc încât simt că-l invidiez. Oare cum reuseşte să nu se agite atât de mult ca să supravieţuiască? E drept că el nu trăieşte în criză, deşi noi suntem cei care roim în jurul lui, aducând criza din noi.

Un câine stă tolănit pe iarbă încât mă tem că poate a păţit ceva, pare chiar plecat dintre noi de atâta relaxare. Îl strig şi îşi mişcă o ureche, plictisit de mine, uimindu-mă şi bucurându-mă că trăieşte, că trăiesc. Aţi observat că cerul are mereu o altă culoare, că e unic de fiecare dată şi că e atât de perfect? Ridicaţi ochii în cer şi umpleţi-i de albastru şi de nemărginire. Văd vârfurile în cruce ale brazilor şi mă gândesc că şi copacii se închină la Dumnezeu. Respir apăsat, rar, încercând să trag vara în plămâni şi să scot afară frica care mă face să trăiesc superficial şi puţin. În drumul meu e şi o biserică. E deschisă mereu şi mă bucur acum că sunt doar eu, că e linişte, că îmi aud paşii ca într-o catedrală şi că e minunat. Nu e nimeni la ora aceea, lumina este pastelată, miroase a bujori şi a sfinţenie. Aş vrea să nu mai plec şi mă uimesc de bunătatea sfinţilor care par că mă privesc de pe pereţi şi că sunt bucuroşi să mă vadă. Au trecut doar câteva minute, dar o lume întreagă s-a trezit în mine şi mi-a vorbit, alungând tristeţea şi bucurându-mă ca învăţ să trăiesc. Acesta a fost drumul de azi, iar mâine, deşi voi merge pe aceleaşi cărări, va fi drumul de mâine, dacă învăţ să văd şi să trăiesc uimirea.

Uimirea, locul de întâlnire cu Dumnezeu

Cineva spunea că în uimire devin conştient de ceea ce îmi este necunoscut. Dar sunt şi lucruri cunoscute pe lângă care trecem în fiecare zi şi pe care le trăim doar ca pe un decor aproape la fel. Suntem înconjuraţi de minuni, în fiecare fir de iarbă este şi Creatorul ierbii şi poate că fiecare fir de iarbă a fost făcut şi pentru bucuria noastră, aşa că poate fi un motiv de a da slavă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult perfecţiunea cu care a fost conceput organismul uman, care, numai aceasta înţeleasă, nu te poate lăsa ateu, minunea zâmbetului unui copil, a unei atingeri între două mâini care se iubesc. Iată ce spune cineva, după o perioadă de învăţare a uimirii: "Prinsă în hăţişul acestei vieţi zbuciumate, de multe ori simt că nu mă mai regăsesc în relaţia cu Dumnezeu. Atunci încerc să mă reapropii de lucrurile simple - mă plimb prin parcul cu tei, privesc frunzele, copiii care se joacă cu gâzuliţe şi pietricele, ascult ploaia sau chiar tăcerea şi mă simt din nou ca la început de drum, prind curaj şi Îl simt pe Dumnezeu aproape, sau cel puţin simt că am regăsit drumul spre El."

Uimirea este o putere a sufletului care ne ia ceva din orbirea şi întunericul care par să ne acapareze simţurile şi să ne marcheze realitatea. E ca o fereastră deschisă către lumina care ne înconjoară şi care rămâne neatinsă pentru ochiul care caută să o găsească. Puteţi găsi o sursă de uimire în orice vă înconjoară şi puteţi face din aceasta un motiv de întâlnire cu Cel care a creat totul întru slava Sa şi bucuria noastră.

Arta depăşirii traumei

Text tradus de Maryana Noel după articolul Kul'tura perezhivaniya travmy

Autor:  Preot psiholog Andrei Lorgus

Sursa: http://www.vetkaivi.ru

Tema discuţiei noastre se axează pe abuzul suferit în trecut. Cum putem depăşi urmările provocate de acesta?

    Înainte de toate, să admiteţi că suferiţi o traumă psihologică. Este un pas necesar şi important. Nerecunoașterea faptului că aţi suferit cândva, va constitui o piedică în calea depăşirii şi vindecării traumei. Amintirile ce vizează trauma sunt întotdeauna dureroase. De aceea, omul care "intr

Sursa foto

ă în comuniune" cu durerea sa, va avea nevoie de ajutorul specialistului.

     Este important de menţionat că evenimentul traumatic este adesea pur subiectiv. Evenimentul în sine e posibil să nu fi avut loc. Percepția unei persoane, mai ales a unui copil, este foarte subiectivă. Prin urmare, vom lucra nu doar cu evenimentul, dar şi cu percepţia victimei referitoare la acesta, cu ce a provocat el la nivelul său de conştientizare.

      Nu doar abuzul suferit poate provoca o traumă psihologică victimei. A fi martorul unui abuz, a unei cruzimi este şi aceasta o traumă suferită (aproape în toate cazurile). Când copiii privesc filme de acţiune cu lupte sângeroase, când fiul vede cum tatăl o loveşte pe mama sa, când este bătut sau maltratat cineva în public, psihicul oamenilor este traumat. Televiziunea cu tot ce difuzează pe canalele sale comerciale afectează, în special, psihicul copiilor.

     Prin urmare, ne confruntăm nu atât cu evenimentul propriu-zis, cât cu trauma pe care acesta o provoacă.

     Da. Trauma se produce întotdeauna în timpul unei situaţii foarte stresante, când este depăşită orice condiţie de siguranță și confort. Gradul de severitate al traumei depinde de subiectivitatea percepţiei persoanei. Mai mult sau mai puţin, durerea lasă pentru totdeauna urme în sufletul omului.

       În concluzie, dacă nu este tratată la timp, urmările ei vor fi greu de depăşit?

      De regulă, da. Totuşi, ajutorul nu este întotdeauna oportun. Dacă abuzul a avut loc până la vârsta de doi ani, când copilul nu poate conşientiza faptul ca atare, atunci el nu va afla, de regulă, ce a suferit. Putem determina doar simptomatica sau urmările traumei, dar nu vom şti niciodată ce i s-a întâmplat exact.

      Atunci, să abordăm situaţia când victima îşi aminteşte de abuz. Care sunt problemele cu care ea se va confrunta în timp?
     Diverse. În primul rând, va suferi tulburări psihosomatice, - sau boli fizice. Acestea pot fi afecţiuni neurologice precum bâlbâiala, ticurile sau tulburări obsesiv-comportamentale, nevroza, psihoza, isteria ş.a. Se pot observa devieri în comportamentul victimei precum ar fi: evitarea unor situaţii sau a unor momente specifice etc. Într-un cuvânt, nu putem deduce exact manifestarea traumei în viaţa victimei.

     Probabil, problema cea mai serioasă cu care se confruntă victima este boala relaţiilor sau a relaţiilor defectuoase în viaţa sa?

      Da, este o problemă serioasă, dar nu e prima pe listă. Consecinţa directă a traumei poate fi, de exemplu, un puternic sentiment de vinovăţie şi repulsie faţă de propriul trup. Pe acest temei, vor surveni şi dificultăţile de relaţionare sau conflictele în familie. Fiecare situaţie este specială şi trebuie analizată în mod individual. Deseori, când un adolescent este abuzat sexual, el simte ruşine şi vinovăţie concomitent, fapt care îl determină să tăinuiască violul. Pentru a fi ajutat, i se va explica faptul că despre aceasta poate şi trebuie să vorbească (dar nu cu oricine).

      Prin urmare, e important să diferenţiem problemele stringente de cele evidente, dar secundare?

      Vom putea face acest lucru numai cu ajutorul psihologului, psihoterapeutului. Tratarea prin forţe proprii este ineficienta, iar diversele autotratamente sunt chiar periculoase. Sunt psihologi care nu vor să se ocupe de traumă, pentru că aceasta presupune o calificare înaltă şi pregătire specială. Sufletul omenesc este foarte sensibil, astfel că solicită o abordare atentă şi responsabilă.

       Dificultăţile survin atunci când încercăm să ne detaşăm de experiența neplăcută sau să uităm de ea. Omul are un mecanism de apărare innăscut împotriva experiențelor dureroase. Mecanismul dat funcționează, pentru ca el să se poată adapta vieţii şi condiţiilor ei. Acesta îi şopteşte omului la nivel inconștient: "uită, nu-ţi mai aminti, adaptează-te". În acest fel, el refuză, se opune să-şi trăiască trauma până la capăt, să şi-o „consume”.

      Ce înseamnă, de fapt, termenul sau expresia „consumarea traumei” sau trăirea ei până la capăt?

     Este un termen psihologic dezvoltat minuţios în zilele noastre de psihologul terapeut Vasilyuk F. E. "Consumarea” unei experienţe până la capăt este o activitate specifică... Nu este doar o însumare a stărilor prin care trece victima: de înfiorare, lacrimi, frică, ci anume o activitate. Caracteristica trăirii unei experienţe până la capăt e un proces emoţional dificil. Este un proces dureros, dar necesar.

     Prin ce se deosebeşte psihicul unui copil de cel al unui matur? Prin faptul că un matur îşi cunoaşte potenţialul, are resurse care, dacă le-ar folosi, l-ar ajuta să depăşească situaţiile critice ale vieţii. Copilul însă nu dispune de potenţialul unui matur, este limitat şi, prin urmare, inapt să reziste la stres puternic. Copilul refuză să „consume” situaţia traumatică, ceea ce este firesc. Din acest motiv, el uită trauma îndurată. Un matur suportă mai mult, el este mai rezistent decât un copil. Această suportabilitate este şi trăirea sau „consumarea” experienţei până la capăt.

    Pentru a depăşi trauma există anumite metode: tradiţionale (din vechime) și contemporane (psihologice). Cum îşi deplângeau oamenii durerea în cele mai vechi timpuri? Gemând, plângând, bocind, rugându-se. Îşi exteriorizau durerea şi fizic. De exemplu, în Orient, persoana îndurerată obişnuia să-ţi smulgă părul de pe cap, în Rusia - se ţipa, se jelea cu voce tare. Bocitoarele chemate la înmormântare, plângeau, jeleau, invocând anumite momente din viaţa celui mort, şi, astfel, le ajutau pe rudele şi apropiaţii acestuia să se elibereze de durere prin plâns.

      Fiind în stare de şoc, unele persoane care îşi pierd apropiaţii, ar vrea să plângă, dar nu au lacrimi. De parcă li s-ar strânge inima şi ar deveni ca o piatră. Bocitoarele, cu bocetele lor, reuşeau să despietrească inimi, să elibereze lacrimile din sufletele oamenilor îndureraţi. Expresia „a-ţi vărsa amarul” este foarte potrivită, pentru că lacrimile ajută să depăşeşti necazul, să-ţi potoleşti durerea şi şă înfrunţi umilinţa.

    Există şi un alt mod de exprimare a durerii – prin cuvinte. Necazul, durerea unei pierderi pot fi exprimate în scris sau prin rugăciune. De regulă, la necaz, omul apelează la toate aceste procedee pentru a-și exterioriza sentimentele. Să vorbeşti cuiva despre durerea ta, ceea ce înseamnă „să plângi pe umărul cuiva”, este o metodă la fel de bună. În general, o victimă a abuzului trebuie să-şi spună durerea, cel puţin, o dată. E de dorit să o facă în întregime şi fără rezerve.

      De altfel, confidentul nu are nevoie de aptitudini speciale, ci de dorinţa de a fi acolo și de a asculta teribila poveste. În această situaţie există totuşi un pericol, şi anume - când un prieten, o rudă sau altcineva ascultă povestea victimei, poate simţi vinovăţie, pentru că nu este în stare să o ajute. Confidentul chiar nu poate face nimic, dar nici nu este nevoie. Sentimentul de vinovăție care îl încearcă în aceste momente, îl determină să spună lucruri stupide. De pildă: "Nu lua în seamă aceste lucruri." Cum să nu le acorzi atenție când persoana este îndurerată? E o modalitate de a "deprecia trauma," ceea ce este dăunător. Sau altfel: "Nu le pune la inimă". Cu alte cuvinte - nu exista, nu gândi şi nu simţi! Dar supravieţuitorul unor violențe sau abuzuri încearcă mereu să nu simtă, - sau chiar mai rău, - încetează să mai simtă, să gândească, pentru că este înfricoşat, îngrozit. Prin urmare, expresii de genul: "Nu vă faceți griji pentru asta" – îi vor anihila şansele pentru vindecare.

    E un mare necaz când un supraviețuitor al abuzului refuză să-şi simtă durerea. Noi simțim cu un singur "organ" - cu inima, cu sufletul. Refuzând să simţim durerea, vom înceta să simţim şi bucuria. Treptat, o persoană manifestă o stare de „nesimţire împietrită”, - când devine rigidă, insensibilă şi încetează să aibă scopuri sau dorinţe. În interiorul său se creează un vid care o afectează profund. Astfel, dezvoltă depresie, nedorinţa de a acţiona: nu vrea să mănânce, nici să lucreze, nici să iubească, nici să trăiască. Acestea, de asemenea, pot fi consecințe ale traumei.

      În concluzie, pentru a consuma trauma, trebuie să eliberezi sentimentul dureros pe care l-ai simţit în trecut: să-l deplângi, să-i spui pe nume, să te rogi şi să ceri ajutor...

     Ce nu trebuie să faceţi – să nu confecţionaţi păpuşa abuzatorului, pentru a o lovi în semn de răzbunare, în ideea că vă eliberaţi de durere. Această practică nu reprezintă o exteriorizare a durerii şi nici depăşire a resentimentelor, ci este un act de agresiune îndreptat împotriva omului - de răzbunare, răutate, furie.

     Există anumite etape ale „consumării” durerii, traumei sau pierderii: șocul, negarea, durerile acute, vinovăția, rușinea, resentimentele, furia, care duc, în cele din urmă, la depresie. Parcurgerea tuturor acestor etape înseamnă „să faci o călătorie prin traumă”. Numai după ce persoana va accepta situația și toate sentimentele asociate cu aceasta, el poate sa se împace cu trecutul său și să-şi schimbe viața.

     Se va ține cont de faptul că, în unele cazuri, formele de autotratament pot duce la un traumatism secundar (ca şi atunci când încerci să-ţi tai de unul singur apendicita). De aceea, este foarte periculos să te tratezi fără ajutorul unui specialist.

     Nu credeţi că sfaturile susmenţionate sunt valabile, mai curând, în perioada imediat următoare traumei? După trei sau zece ani este mai greu să plângi.

     Nu e chiar aşa! Persoana plânge, mai ales, dacă îşi „divulgă” trauma suferită unui expert. Chiar şi în astfel de momente se poate observa cât de mult se împotriveşte victima, numai ca să nu-şi răscolească durerea. Împotrivirea este indicele durerii: cu cât o doare mai mult, cu atât se împotriveşte mai mult.

     Violenţa sau abuzul nu se uită niciodată, din păcate. De fapt, trauma nu dispare și nu se vindecă de la sine. Experiențele dureroase din trecut încetează să mai afecteze comportamentul persoanei, nu-i mai domină viaţa, iar dependența dispare. Rămân amintirea şi sentimentele din timpul traumei, dar acestea nu o mai pot răni. Oamenii îşi pot aminti cum a fost, fără să fie încercaţi de disperare, crize de isterie, stupoare sau lacrimi. Da, îşi amintesc şi este dureros, dar este o experienţă care a trecut. Tot ce nu a fost trăit până la capăt, stă ascuns în sufletul nostru și ne influențează în mod constant comportamentul.

Corpul nostru îşi aminteşte totul

Andreea Hefco

Reacţia noastră înnăscută la evenimente traumatice este de a încerca să luptăm, de a fugi, de a îngheţa, leşina sau a negocia cumva ieşirea din criză. A o negocia cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu noi înşine. Când nu reuşim să facem ceva care să ne îndepărteze de pericol, apare o stare de neputinţă.

În această stare, când nu mai găsim forţă sau resurse, se instalează suferinţa şi frica. Este important să recunoaştem simptomele suferinţei. O să vă gândiţi probabil că acestea sunt uşor de recunoscut, dar vă spun că nu e întotdeauna aşa de simplu. În ciclul suferinţei poţi percepe diverse senzaţii, uneori nebulos conturate, ca aceea că viaţa ta se învârte fără control, că eşti asemenea unei frunze pierdute pe ape tulburi şi învolburate. Poţi să simţi o durere emoţională sau fizică, senzaţia de greutate în corp, de presiune fără nici o cauză organică aparentă. Dar, de regulă, primul răspuns la un eveniment traumatic este pierderea puterii. Îţi pierzi capacitatea de a alege, voinţa de a lupta şi chiar vocea. Pot să apară stima de sine redusă, iritabilitate, izbucniri aleatorii de furie şi apatie emoţională.

Corpul reflectă fidel în exterior ceea ce credem la interior

Cele mai frecvente reacţii acute la traume sunt respiraţia superficială, rapidă, dezordonată, rigiditatea, devierile coloanei vertebrale, modificarea tiparelor dinamice (a fi permanent ocupat versus letargie), spasmele musculare, ticuri nervoase ca scrâşnetul din dinţi, smulgerea părului, muşcatul unghiilor, tăierea lor exagerată, greaţă, dificultăţi digestive, dureri de cap, spasme ale maxilarului, tahicardie, probleme de tensiune, adicţii. Cronic pot să apară artrita, oboseală permanentă, fibromialgie, eczeme cutanate, activare permanentă a sistemului nervos simpatic, care se ocupă cu supravieţuirea, fapt ce determină afectarea importantă a sistemului imunitar, contracturi musculare, funcţie hepatică diminuată, urinări frecvente, probleme de somn, creştere în greutate. Frica internalizată şi pierderea puterii pot conduce la atac de cord, boli de inimă, accidente vasculare cerebrale, boli inflamatorii, dureri de spate, adicţii sau la orice fel de simptome în care sunt prezente semnele inflamaţiei: roşeaţă, fierbinţeală, umflături locale.

O formă primară de adaptare fizică constă în amorţirea senzitivă, adică se poate să nu mai simţim nimic de la gât în jos sau zonele din corp afectate de un abuz să fie amorţite. Cei care au trecut printr-un abuz pot să mai aibă greutatea de a se privi într-o oglindă, de a se lăsa fotografiaţi, de a se dezbrăca în prezenţa cuiva sau de a face baie, simţind ruşine, vină, stânjeneală în raport cu imaginea corpului.

Participarea la o întâmplare traumatică şi catalogarea acesteia ca fiind una banală, pentru a o depăşi cât mai uşor, pot stoca amintirea fricii în corp. Interesant este că nici nu contează dacă întâmplarea a fost reală, visată, imaginată, văzută într-un film sau transmisă transgeneraţional.

Memoria celulară există şi este indiscutabilă

Corpul nostru îşi aminteşte totul. Amintirile se traduc în sentimente care spun adevărul şi fiecare dintre noi ştim fără greş când ajungem la adevăr. Adevărul rezonează cu fiecare celulă a corpului nostru. Nu e obligatoriu să stabilim când şi dacă o întâmplare a avut loc, contează enorm să ne putem concentra pe corp şi să ne lăsăm conduşi de el. Şi aceasta se poate, fiind prezenţi, atenţi pe ce simţim şi decişi să nu blocăm, anesteziem, ci să ne deschidem curajos mesajului adus prin durerile noastre. Suferinţa caută mereu o soluţie. Sistemul nostru caută un echilibru. Corpul vrea să exprime emoţiile blocate, repunând în scenă tiparele de blocaj, în mod repetat de-a lungul vieţii, arătându-ne mereu temerile cele mai profunde. Problema este că aceste tipare repetitive dau o formă de deconectare de la realitatea noastră spirituală, consolidează credinţele limitatoare, emoţiile toxice, izolarea mentală, iar alegerile de viaţă ne par adânc limitate şi ne simţim prinşi în capcană. Abilitatea de a ieşi din aceste etape de criză stă şi în acea stare de suprasaturare de a exista în acest fel minimal şi chinuit şi de a căuta un răspuns şi o înţelegere spirituală mai înaltă a ceea ce suntem şi a scopului nostru. „Modul în care trăim şi suferim şi murim spune multe despre credinţa noastră, mai mult decât alte fapte şi cuvinte.“ (Paul Meyendorff)

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că „totul e să ştim cum să ajungem la starea în care inima noastră să bată la unison cu cea a lui Dumnezeu, într-un acord armonios între noi şi acest Dumnezeu pe Care îl mărturisim. (..) Oricare ţi-ar fi slăbiciunea, deschide-te doar, lasă suflul vieţii să intre în tine, să te umfle ca pe o pânză de catarg şi această suflare de viaţă te va purta până departe, spre limanul ultim, suprem, spre Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar nu există decât o singură cale: «Eu sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa», spune Domnul. Contemplându-L, mă unesc tainic cu El, devenind eu însumi om deplin. Cât este de minunat că omul este atât de mare, căci măsura lui este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.“

Ce să facem ca să nu mai trăim prin comparaţie?

 

Eee, să ne convertim! Să ne convertim! Copii, ăsta este păcatul cel mai mare. De aici a început, de la interpretarea greşită a lui „ca” a început tragedia noastră. Că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie ca Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui şi dracul a venit şi a zis: „Ca să fii ca Dumnezeu, trebuie să faci invers decât ţi-a zis El!”.

Și a comparat Eva ce a zis ispititorul cu ce a zis Dumne­zeu şi, gata, a apărut dezbinarea care s-a înrădăcinat în noi ca lege a păcatului. Este greu de tot. Noi avem în tru­pul nostru un aparat, numit creier, pe care îl folosim ca să trăim şi să gândim. El e foarte complex şi capabil, gata oricând să gândească altceva, dar şi conservator: păstrează tot ce a gândit vreodată. Acest depozit însă este folosit, de multe ori, ca să scoatem din el răspunsuri gata făcute, răs­punsuri vechi la lucruri noi. Nu mai gândim, reacţionăm! Când vedem ceva, reacţionăm, facem ce-am învăţat, ce-am „apucat”. Suntem nişte apucaţi! Şi de ce? „C-aşa am apu­cat!” Şi dacă n-am apucat de la alţii, am apucat de la mine. Am apucat să spun că e rău, aşa rămâne! De ce?

S-a creat o impresie şi s-au făcut nişte sinapse, nişte legături între ne­uroni. E ca şi când ai avea o cărare într-un spaţiu verde. Toată lumea o ia pe acolo, pe unde e cărarea. Dar dacă sapi bine şi faci cărarea în altă parte, oamenii o iau tot pe unde a fost cărarea cealaltă, nu vor să o ia pe asta. Că, de ce? El a apucat-o pe acolo şi el vrea s-o apuce tot pe acolo! Nu contează că tu ai pus trandafiri. El apucă prin tranda­firi, nu ocoleşte nimic! Asta ne arată ceva despre felul nostru de a fi. Or, în clipa în care îmi dau seama că felul în care reacţionez şi gândesc şi trăiesc mă face nefericit, atunci eu trebuie să iau o hotărâre, ca şi când aş muri. Nu mai fac lucrul acesta.

Şi când îţi vine să te compari cu cineva, zici: „Aoleu, mor dacă mai fac asta! Nu mai fac!” Şi ne trebuie cam 30 de zile, 40 de zile, 40 e cifra cea mai bună, că e rânduită şi de Dumnezeu, ca să dispară o de­prindere proastă. Ca să dezvăţăm un obicei de-al nostru ne trebuie 40 de zile de muncă serioasă. Munca asta este antrenamentul pe care-l fac sportivii, este exerciţiul pe care-l fac cei care au examene, este asceza pe care o practi­căm noi, creştinii. Asceza creştină, spunea un Părinte, nu-i decât un antrenament de dobândire a „năravurilor” lui Dumnezeu, Care nu judecă, ci iubeşte, iartă, are înde­lungă răbdare şi pedepseşte cu milă...

Când mă înfurii pe cineva, să nu mai reacţionez aşa cum am învăţat şi apucat de la oameni şi de la fire, ci să-mi aduc aminte că am po­runcă să iert şi să încep să fac aşa cum zice Dumnezeu. Şi asta se face cu postul, cu rugăciunea, cu dezlegările pe care le primim la Sfânta Spovedanie, cu puterile pe care le primim prin sfintele slujbe.

Dacă te spovedeşti, dacă bei agheasmă, dacă ţii post, dacă faci mătănii... Nu uitaţi, oameni buni, mătăniile şi închinăciunile sunt cele mai pu­ternice arme pe care ni le-a dat Dumnezeu în trupul nostru. Rugăciunea nu înseamnă numai rugăciunea minţii. Aşa, bine zici, Doamne, uite, să-ţi spun frăţioare, înainte de ru­găciunea minţii, fă rugăciunea trupului. Stai în genunchi, nu sta într-o rână, fă mătănii, fă închinăciuni, şi apoi se adună mintea în trupşorul acesta şi dacă ne vin gânduri multe, în­seamnă că trupul n-a intrat în ritmicitatea lui ca să ajute ru­găciunea. Trupul ne ajută rugăciunea. Nu vă bazaţi pe sentimente la rugăciune. Ele sunt schimbătoare.

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul Bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p.197)

Proiectul tata: Construirea unui tată potrivit pentru copilul tău

Cristina STURZU

"Fiecare dintre voi, fie tată, fie mamă, trebuie să aveţi grijă de minunatele voastre statui, copiii, aşa cum fac pictorii sau sculptorii cu operele lor. Pictorii, de pildă, după ce încep să lucreze la un tablou, îi adaugă în fiecare zi culorile care le trebuie. La fel fac şi sculptorii cu piatra, scot din blocul de piatră ce e de prisos şi adaugă ce lipseşte.

Aşa să faceţi şi voi. Închipuiţi-vă că sunteţi nişte meşteri care lucrează statui şi că statuile sunt copiii voştri. Asupra lor să aveţi concentrată toată atenţia. Sculptaţi aceste minunate opere pentru Dumnezeu. Scoateţi ce e de prisos şi adăugaţi ce lipseşte. În fiecare zi să cercetaţi şi să descoperiţi la copiii voştri câte o nouă calitate, ca s-o sporiţi şi s-o îmbogăţiţi; la fel să faceţi şi cu defectele, cum descoperiţi vreunul, îndepărtaţi-l." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Părinţi, copii şi creşterea lor")

Ca bărbat, probabil că îţi place să construieşti - de la a aduce mici îmbunătăţiri casei la a construi un gard la propria curte. Poate că eşti atât de îndemânatic încât poţi repara motorul la maşină ori îi poţi lucra o jucărie copilului tău. Oricare ar fi nivelul tău de îndemânare, există un proiect pe care nu-ţi poţi permite să-l ignori: a te construi într-un tată minunat.  Psihologul Todd Cartmell, specializat în psihologia familiei, oferă în cartea sa "Project Dad: The Complete Do-It-Yourself Guide for Becoming a Great Father" mai multe sugestii pentru a-i ajuta pe tătici în rolul pe care l-au primit odată cu venirea pe lume a primului copil.Dumnezeu e gata să te ajute la fiecare pas pe care-l faci în angajamentul pe care ţi l-ai asumat devenind tată, iar tu şi copiii tăi veţi fi încântaţi de rezultat. Iată cum poţi şi tu să te clădeşti în a deveni un tată extraordinar:

Cere-i lui Dumnezeu să te modeleze în bărbatul care vrea El să devii. Cu sinceritate şi smerenie, mărturiseşte-ţi păcatele şi cere-I lui Dumnezeu să te ierte şi să te schimbe. Roagă-L să facă orice e necesar în viaţa ta pentru ca tu să devii persoana şi tatăl care-I place Lui. Angajează-te să urmezi orice instrucţiuni îţi va da Domnul în realizarea acestui proiect.

Construieşte-ţi ochi sănătoşi

Priveşte la copiii tăi din perspectivă corectă - aşa cum Dumnezeu Însuşi îi priveşte - ca să-i poţi creşte aşa cum îi place lui Dumnezeu. Cere-I Domnului să-ţi arate felul unic în care-i poţi creşte pe copiii tăi, care să fie o abordare specială pentru ei. Dumnezeu a pus o comoară în copilul tău şi vrea ca tu să o descoperi şi să-l orientezi în conformitate cu ea. Fii atent la detaliile din viaţa copilului tău, pe măsură ce el creşte şi se schimbă; făcând astfel, el se va simţi valoros şi iubit. Încurajează-l să descopere, să-şi dezvolte şi să folosească acele daruri şi talente pe care Domnul i le-a dăruit. Cercetează greşelile copilului tău şi ajută-l să le privească din perspectiva unor experienţe de învăţare. Ai în vedere că timpul petrecut cu copilul este limitat şi de cele mai multe ori foarte puţin, deci exploatează fiecare oportunitate pe care o ai în fiecare zi, în aşa fel încât aceasta să aibă un impact pozitiv asupra dezvoltării lui. Foloseşte vremea meselor, a culcării, călătoriile ori timpul petrecut împreună dimineaţa înainte de şcoală pentru a râde împreună, a purta discuţii pe teme diferite ori a vă ruga împreună.

Construieşte o gură potrivită

Vorbeşte cu copilul tău într-o manieră care să-l ajute să-şi clădească o imagine corectă despre sine şi să-l hrănească. Discutaţi atât probleme mărunte (detalii din viaţa de zi cu zi a copilului), cât şi marile probleme ale vieţii (despre Dumnezeu, familie, prieteni, muncă şi aspecte pe care le întâmpină în viaţă precum vorbitul urât, întâlnirile, alcoolul). Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să foloseşti un ton blând, cald atunci când vorbeşti cu copilul, să-l asculţi cu atenţie şi să-l încurajezi când vorbeşte. Să fii atent la nevoia lui de a se exprima prin propriile cuvinte, să nu-l corectezi ori să vorbeşti în locul lui în timp ce îţi comunică ceva. Evită unele maniere de comunicare ce v-ar putea strica relaţia, cum ar fi: a ţipa la el, a-l pune la punct şi a-l ironiza nepotrivit. Atunci când vrei să porţi o discuţie serioasă cu copilul, alege momentul şi locul în aşa fel încât să poţi fi relaxat şi atent. Alege cuvinte stimulative, cât de des. Încurajează-i atitudinile dezirabile, prin aprecierea faptelor bune, decât prin a te plânge de ce face rău.

Construieşte o inimă potrivită

Creează o legătură puternică, de durată cu copilul tău. Petrece cât de mult timp poţi cu copilul, sacrificând alte activităţi. Îmbrăţişează-l, priveşte-l în ochi atunci când îţi vorbeşte, pentru a-i arăta că îţi pasă într-adevăr de ceea ce-ţi spune. Hotărăşte-te să-ţi tratezi fiecare copil cu respect, indiferent de situaţie. Ascultă înaine de a vorbi şi cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-i înţelegi gândurile şi sentimentele pe care ţi le împărtăşeşte. Clădeşte o cultură a dragostei în familie, rugându-vă unii pentru ceilalţi şi împreună, participând cu bucurie la activităţi comune şi discutând lucruri care sunt importante pentru fiecare din casă.

Construieşte mâini potrivite

Comportă-te astfel încât copiii să fie deschişi pentru a învăţa lecţiile de care au nevoie spre a creşte în înţelepciune. Antrenează-ţi copilul să răspundă la situaţii provocatoare în manieră sănătoasă şi să-şi dezvolte deprinderile pe care au nevoie să le înveţe. Cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-ţi gestionezi mânia, astfel încât să nu submineze toate influenţele pozitive pe care le ai asupra copilului şi să vă strice relaţia. Învaţă-l pe copil să folosească creativitatea pentru a găsi diverse posibile soluţii la problemele pe care le întâlneşte. Rugaţi-vă împreună în situaţiile grele, cerând lui Dumnezeu să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie pentru a răspunde bine fiecărei situaţii. Cereţi lui Dumnezeu să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie ca tată să vă disciplinaţi copiii administrând sancţiunile cu dragoste şi respect, astfel încât copiii să poată învăţa lecţia respectivă corect.

Construieşte picioare potrivite

Călăuzeşte-ţi copilul pe calea pe care Domnul i-a pregătit-o şi protejează-l de pericolele pe care le poate întâlni. Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să fii modelul cel mai potrivit pentru copiii tăi, trăind responsabil în Domnul în toate aspectele, inclusiv în felul în care-ţi petreci timpul sau cheltui banii, cum îi tratezi pe ceilalţi şi cum te raportezi la Dumnezeu. Du-l de mic la biserică, participaţi împreună la slujbele bisericii, respectaţi rânduielile acesteia. Orientează-l să-şi aleagă prieteni care împărtăşesc aceleaşi valori (în biserică, sau colegi la şcoală cu care să se poată întâlni şi duminica la biserică) şi îndeamnă-l să păstreze aceste valori şi să le întărească, dezvoltând o credinţă puternică. De asemenea, îndeamnă-l să se poarte frumos cu copiii care nu-i împărtăşesc valorile, dar au nevoie de prieteni iubitori. Stabileşte limite potrivite pentru a-l păzi de a petrece prea mult timp pe distracţii, neglijând activităţi mai importante, de asemenea protejează-l de la a consuma produse media ce i-ar putea dăuna (cum sunt sexul şi violenţa). Mai mult, pentru că nu vei putea pentru mult timp să-i interzici accesul la diverse tipuri de mesaje (pentru că va ajunge la ele, chiar dacă nu în casă), învaţă-l să gândească critic cu privire la mesajele oferite de mijloacele de informare în masă, astfel încât să dobândească instrumente pe care le va folosi şi când va fi adult: cum să discearnă între bine şi rău în multitudinea de informaţii care vin din lumea înconjurătoare.

Un “medicament” minune: coerenţa inimii

Andreea Hefco

Un medicament care ar fi capabil să armonizeze relaţia dintre inimă şi creier, ar determina efecte uimitoare în întreg organismul şi ar îmbogăţi mai presus de orice estimare optimistă compania farmaceutică care l-ar produce. Ar reduce stresul, oboseala, ar încetini îmbătrânirea, ar scădea anxietatea şi ar vindeca minunat depresia.

Un astfel de medicament ne-ar ajuta să dormim bine noaptea şi să fim energici ziua. Cred că ar ajuta să atingem o formă anume de bunăstare psihică pe care specialiştii au numit-o starea de “flux”. Ea apare atunci cînd ne găsim efectiv scufundaţi într-o activitate şi simţim că avem acces la resurse noi de energie şi creativitate care efectiv curg o dată cu noi. În aceeaşi pastilă ar mai fi cumulate efecte antihipertensive, antiaritmice, anxiolitice şi antidepresive. Poate ar ajunge să fie administrat chiar în apa potabilă şi în mod clar ar apărea ca cea mai frecventă prescriere medicamentoasă. Dar nu există. Şi totuşi?

Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă

Pentru a înţelege cum ar fi posibil, sunt necesare câteva precizări. Emoţiile sunt resimţie în corp, nu în minte. Unul dintre cei care a afirmat acest adevăr, în 1890, este profesorul William James, părintele psihologiei americane, care a spus că o emoţie este înainte de toate o stare corporală şi numai după acea o percepţie în creier. “Simt un nod în gât, mi se strânge stomacul ca un ghem, am inima uşoară, simt fluturi în corp” sunt  mai  mult decât un fel de exprimare sugestivă. Inima, ca şi sistemul digestiv, dispune de un creier al său. Îşi secretă proprii hormoni care acţionează şi asupra creierului. În plus, prin câmpul electromagnetic afectează întreg organismul. Inima simte şi, când ea se „exprimă”, influenţează întreaga noastră fiziologie.
Psihiatrul David Servan-Schreiber descrie cazul unei paciente diagnosticate cu atacuri de panică în timpul cărora inima îi bătea din ce în ce mai repede şi mai neregulat, uneori cu stare de ameţeală şi pierderea echilibrului. Medicamentele cardiologului nu au avut efecte, deşi i s-a găsit şi un prolaps de valvă mitrală. La fel, nici antidepresivele administrate pe principiul că originea ritmului neregulat al inimii, era de fapt în creier. Doctorul descrie că ritmurile haotice s-au liniştit doar când ea a învăţat “să-i vorbească” inimii sale. Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă. Mai exact, o ascultă!
Între bătăile inimii nu sunt intervale identice. Deşi numim ritmul inimii ca fiind regulat, el nu este ca al unui metronom. Înregistrări performante au arătat efectele asupra inimii după o activitate relativ banală: calcule matematice simple, scăderi şi adunări. Apoi participanţii au fost rugaţi să îşi amintească evenimente plăcute, menţinând un nivel de atenţie pe inimă, amintiri care au determinat o succesiune de valuri uniforme şi regulate, complet diferite de undele neregulate anterioare, asemenea unei treceri din haos la coerenţă. Fiziologic e vorba de un proces de accelerare versus unul de frânare, prin modularea sistemului nervos simpatic versus parasimpatic. În timp, o dată cu vârsta, se pare că inima nu mai poate să încetinească la comandă, adică nu mai reacţionează la emoţiile noastre şi asta, trebuie să vă spun, nu e un semn deloc bun.

Când nu ne gândim deloc să schimbăm ceva

Iubirea, bucuria, recunoştinţa favorizează cel mai mult coerenţa cardiacă. Acumularea episoadelor haotice, stimulate de furie, anxietate, tristeţe, griji mărunte, epuizează din energia noastră şi ne induce imediat gândul către o schimbare: altă slujbă, alt partener de viaţă, alte circumstanţe. Din fericire pentru noi toţi, fazele de coerenţă nu apar numai în momentele de extaz şi beatitudine. De exemplu, doar prezenţa cuiva, a unui prieten, a animalului de companie, a unei muzici, a unui parfum anume, sau rugăciunea ne poate trece în această stare. Mi se pare important de subliniat că un semn al acestei coerenţe interioare este faptul că atunci nu ne gândim deloc să schimbăm ceva. Ceea ce este, este ceea ce este. Şi e un maxim, luat astfel de la sine, natural. Această stare odihneşte inima în cel mai minunat mod cu putinţă şi prin inimă întreg organismul. Coerenţa inimii e deci medicamentul minune. Nu e o stare de relaxare în sensul clasic al cuvântului. Nu presupune un mediu controlat, liniştit. Apare când trăim pur şi simplu, fără ostilitate, în acceptare. Dacă vă ajută, o fetiţă a descris modul în care  ajungea la stare spunând: “când sunt stresată intru în inima mea şi vorbesc cu mica zână care e acolo... ea îmi spune că totul va fi bine şi uneori îmi spune ce să spun sau să fac”.
Se pare că noţiunea de coerenţă a inimii contrazice teoriile legate de gestionarea stresului. Acele teorii propun metode care să modifice exteriorul, pentru o mai bună relaxare. Dar acţiunea eficientă este exact inversă, adică se orientează numai spre interiorul nostru, care o dată cunoscut şi îmblânzit are un impact enorm asupra noastră şi implicit asupra evenimentelor care le atragem în jurul nostru. Paşii sunt simpli, se pot face oricând şi oriunde, şi i-aţi găsi probabil şi intuitiv, ca o cunoaştere care deja e în fiecare. Se poate începe cu respiraţii lente şi profunde care vor stimula frâna parasimpatică. Atenţia rămâne pe respiraţii, nu pe gânduri. Fiecare expir ne eliberează şi se resimte ca o uşurare plăcută. Atenţia se orientează concomitent pe regiunea inimii şi vă puteţi imagina că respiraţi prin inimă, inspir şi expir ce curăţă şi hrăneşte. Sau vă puteţi imagina inima ca un copil care pluteşte şi se joacă într-o baie călduţă. Simţiţi căldura şi extinderea din piept, iniţial timidă, ca după o hibernare lungă şi rece, apoi din ce în ce mai puternică. O dată intraţi în coerenţă, putem să vorbim inimii şi să-i percepem răspunsurile.

Ce nu este iertarea?

Cristina Sturzu

 Când suntem răniţi de atitudinea sau fapta cuiva, avem o serie de reacţii de apărare prin care căutăm să ne protejăm de durere. Sunt reacţii deprinse încă din fragedă pruncie, când o rană era un atentat la supravieţuirea însăşi, iar durerea resimţită ne părea mortală.

Durerea provocată de ceilalţi ne direcţionează automat, ca un macaz, pe un drum cu mai multe staţii a cărui destinaţie finală este o fortăreaţă. Dincolo de zidurile acestei fortăreţe noi credem, sau, mai bine zis, copilul credea că nu mai poate fi rănit pentru că nu mai suntem atât de vulnerabili. Suntem invincibili, ca piatra.
Prima staţie pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenţi, nu-i aşa?!) şi trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă aşa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roţilor de tren, într-un ritm sacadat şi repetitiv.
A doua staţie în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate şi e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greşit şi trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.
A treia staţie e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creştini.
În a patra staţie descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Aşa că preferăm să ajungem la destinaţie, în staţia resentimentelor, o staţie în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă şi se slăbeşte, şi unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriţi. Şi într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaştem şi l-am repetat de multe ori în viaţa noastră.

Nu aşteptaţi să vă copleşească sentimentul iertării

Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluţie. Începem să conştientizăm că deşi avem satisfacţia de a fi fost mai tari şi ne-am făcut dreptate, totuşi asta nu prea ne foloseşte. Şi începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înţelegem importanţa iertării, chiar dacă ştim şi vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează fiinţa tocmai din miezul ei, totuşi a ierta e uneori chiar imposibil. Şi de multe ori această imposibilitate e dată şi de o percepţie neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informaţii cu privire la iertare şi la importanţa ei, dar să vedem şi câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.
Mai întâi, să înţelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă aşteptaţi să simţiţi cum vă copleşeşte sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să ştiţi că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment şi nu e nici un simplu act de voinţă, ci un proces îndelungat, e de învăţat a apuca pe un alt drum în prezenţa durerii.
Apoi, avem de reţinut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniţi. Afişarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenţi la viaţa Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) şi S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creştin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puţin neatente, dacă nu chiar intenţionat agresive, ţi-a trădat încrederea, ţi-a rănit sufletul, te-a lovit. Şi ai nevoie să recunoşti această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.

Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă

Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greşit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâştiga în timp, ca urmare a recunoaşterii greşelii şi a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiţionat înapoi în viaţa sau inima noastră, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relaţia de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiaşi mod de viaţă sau comportament care a dus şi iniţial la apariţia situaţiei neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligaţia creştinului de a ierta şi nici nu va căuta să-şi justifice vina prin a ne face pe noi să ne simţim vinovaţi, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă şi acceptă şi consecinţele alegerilor nefericite.
Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greşit nu mai e responsabil pentru fapta făcută şi că nu-şi va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecinţele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăinţă, la întoarcere de pe o cale vătămătoare şi pentru alţii, dar şi pentru el. Tolerarea unui soţ cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viaţa lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acţiune până la semne reale de schimbare a vieţii abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicaţi.
În acelaşi timp, nu uitaţi că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viaţă. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situaţia de a învăţa cum să iertăm de mai multe ori.
Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaştem că noi avem nevoie de ea. Să fim oneşti cu noi şi cu Domnul, indiferent cât de furioşi am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înşine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este şi ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriţi şi imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria şi ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare şi El e Cel care ne ţine în viaţă pentru că El este Viaţa.

Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora

Oglindă pentru păcate

traducere şi adaptare: Lucian Filip
sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro 

Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora.

Fiecare dintre noi duce o luptă veşnică împotriva ispitei păcatului.  Cel mai greu este să ne recunoaștem slăbiciunea, să dobândim o viziune limpede asupra defectelor și lipsurilor astfel încât să le putem depăși. De obicei putem reuşi singuri aceasta printr-o introspecția interioară.  Alteori, cele care ne atrag atenția asupra slăbiciunilor vor fi persoanele din jur, iar in acest caz trebuie să avem grijă să nu reacționăm necontrolat ci să acceptăm sfatul primit ca pe un dar de la Dumnezeu.

Un ucenic al părintelui Paisie l-a întrebat dacă este posibil să vrem să ne cunoaștem sufletul cu adevărat și să nu reușim. Răspunsul acestuia a fost: Bineînţeles. Dacă încercarea noastră izvorăște din mândrie, nu vom reuși niciodată aceasta. Avem nevoie de un dram de smerenie pentru a izbuti să ne descoperim pe noi înșine și pentru a putea începe lupta spre urcușul spiritual. Pentru asta putem folosi o oglindă bună.

Părintele Paisie ne sfătuiește ca până reușim să smulgem defectele ce s-au înrădăcinat adânc în noi, ar trebui să ne oglindim în defectele altora. Acesta mărturisește că oamenii din jur sunt oglinda în care ne putem vedea propria reflexie.

Considerați că oamenii tind să vadă mai ușor defectele altora, iar când trebuie să le descopere pe ale lor întâmpină dificultăți? Atunci când părintele Paisie a fost întrebat despre aceasta a subliniat faptul că vedem adesea boala altora, dar nu o putem vedea pe a noastră. Este unul din cele mai întâlnite cazuri.

Dacă ne-am cunoaște propria boală, n-am mai vedea-o pe cea a altora. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze durerea sau suferința lor, ci că nu ar trebui să ne preocupe greșelile aproapelui. Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora. Dacă ne concentrăm asupra sinelui, vom ajunge să ne cunoaștem pe noi, iar așa îi vom cunoaște și pe ceilalți. Altfel, ajungem să îi judecăm pe alții din prisma presupunerilor greșite pe care le facem despre noi.

În spusele sale există două puncte cheie. Primul este acela că ne putem vedea greșelile prin faptele altora dacă nu suntem orbiți de mândrie. Efortul pe care îl facem atunci când ne concentrăm pe defectele altora ne împiedică să le vedem pe ale noastre din cauza mândriei. Cel de-al doilea este că odată ce ne vedem greșelile în cele ale aproapelui nu îl vom mai judeca pentru că le-am cunoscut și noi. Le-am conștientizat în noi, și astfel ne vom concentra pe cele proprii fără să îi mai judecăm pe ceilalți.

Data viitoare când vă găsiți judecând sau criticând comportamentul celor din jur opriți-vă și gândiți-vă ce anume din personalitatea dumneavoastră se reflectă în faptele lor, oare nu fac și eu același lucru fără să-mi dau seama? În cazul în care găsiți acel defect și la dumneavoastră, observați dacă nu cumva se schimbă perspectiva din care îl priviți acum pe cel care mai înainte îl condamnați. Cel mai probabil veți descoperi că nu mai aveți timp să faceți asemenea critici întrucât sunteți ocupat să vă desăvârșiți pe sine.

Potrivit părintelui Paisie, atunci când ne descoperim punctele slabe, nu avem nevoie decât de voința de a le schimba. Procesul este la fel ca în cazul unei boli. Trebuie să acceptăm tratamentul pentru ca mai apoi să ne facem bine și să îl aplicăm în continuare.

Părintele Paisie spunea:
De aceea, punctul de început nu este acela de a ne rușina ci de a ne conștientiza de bună voie boala şi propriile greșeli. După aceea trebuie să acceptăm tratamentul necesar, medicamentele potrivite și să fim recunoscători față de medicul nostru, duhovnicul sau părintele, și să nu ne opunem lor. 

Când vedem că îi judecăm pe alții, să încercăm să ne oprim și să vedem mai întâi dacă nu cumva găsim acea slăbiciune şi la noi. Să ne prefacem că ne privim într-o oglindă. Folosindu-i pe alții ca oglindă putem pătrunde mai adânc în sufletul nostru. Cu ajutorul duhovnicului vom găsi vindecare pentru ele și vom vedea că odată cu noi se schimbă şi relația cu aproapele și cu Dumnezeu.