Autor:
Preot
psiholog
Andrei Lorgus
Sursa:
http://www.vetkaivi.ru
Tema discuţiei noastre se axează pe abuzul suferit în trecut. Cum putem depăşi urmările provocate de acesta?
Înainte
de toate, să admiteţi că suferiţi o traumă psihologică.
Este un pas necesar şi important. Nerecunoașterea faptului că aţi
suferit cândva, va constitui o piedică în calea depăşirii şi
vindecării traumei. Amintirile ce vizează trauma sunt întotdeauna dureroase. De
aceea, omul care "intr
ă în comuniune" cu durerea sa, va
avea nevoie de ajutorul specialistului.
Sursa foto |
Este
important de menţionat
că evenimentul traumatic este adesea pur subiectiv. Evenimentul în
sine e posibil să
nu fi avut loc.
Percepția unei persoane, mai ales a unui copil, este foarte
subiectivă.
Prin urmare, vom
lucra nu
doar
cu evenimentul, dar şi cu percepţia victimei referitoare la acesta,
cu ce a provocat el la nivelul său de conştientizare.
Nu
doar abuzul suferit poate provoca o traumă psihologică
victimei. A fi martorul unui abuz, a unei cruzimi este şi aceasta o
traumă suferită (aproape în toate cazurile). Când copiii privesc
filme de acţiune cu lupte sângeroase, când fiul vede cum tatăl o
loveşte pe mama sa, când este bătut sau maltratat cineva în
public, psihicul oamenilor este traumat. Televiziunea cu tot ce
difuzează pe canalele sale comerciale afectează, în special,
psihicul copiilor.
Prin
urmare, ne confruntăm nu atât cu evenimentul propriu-zis, cât cu
trauma pe care acesta o provoacă.
Da.
Trauma se produce întotdeauna în timpul unei situaţii foarte
stresante, când este depăşită orice condiţie de siguranță și
confort. Gradul de severitate al traumei depinde de subiectivitatea
percepţiei persoanei. Mai mult sau mai puţin, durerea lasă pentru
totdeauna urme în sufletul omului.
În
concluzie, dacă nu este tratată la timp, urmările ei vor fi greu
de depăşit?
De
regulă, da. Totuşi, ajutorul nu este întotdeauna oportun. Dacă
abuzul a avut loc până la vârsta de doi ani, când copilul nu
poate conşientiza faptul ca atare, atunci el nu va afla, de regulă,
ce a suferit. Putem determina doar simptomatica sau urmările
traumei, dar nu vom şti niciodată ce i s-a întâmplat exact.
Atunci,
să abordăm situaţia când victima îşi aminteşte de abuz. Care
sunt problemele cu care ea se va confrunta în timp?
Diverse. În primul rând, va suferi tulburări psihosomatice, - sau boli fizice. Acestea pot fi afecţiuni neurologice precum bâlbâiala, ticurile sau tulburări obsesiv-comportamentale, nevroza, psihoza, isteria ş.a. Se pot observa devieri în comportamentul victimei precum ar fi: evitarea unor situaţii sau a unor momente specifice etc. Într-un cuvânt, nu putem deduce exact manifestarea traumei în viaţa victimei.
Diverse. În primul rând, va suferi tulburări psihosomatice, - sau boli fizice. Acestea pot fi afecţiuni neurologice precum bâlbâiala, ticurile sau tulburări obsesiv-comportamentale, nevroza, psihoza, isteria ş.a. Se pot observa devieri în comportamentul victimei precum ar fi: evitarea unor situaţii sau a unor momente specifice etc. Într-un cuvânt, nu putem deduce exact manifestarea traumei în viaţa victimei.
Probabil,
problema cea mai serioasă cu care se confruntă victima este boala
relaţiilor sau a relaţiilor defectuoase în viaţa sa?
Da,
este o problemă serioasă, dar nu e prima pe listă. Consecinţa
directă a traumei poate fi, de exemplu, un puternic sentiment de
vinovăţie şi repulsie faţă de propriul trup. Pe acest temei, vor
surveni şi dificultăţile de relaţionare sau conflictele în
familie. Fiecare situaţie este specială şi trebuie analizată în
mod individual. Deseori, când un adolescent este abuzat sexual, el
simte ruşine şi vinovăţie concomitent, fapt care îl determină
să tăinuiască violul. Pentru a fi ajutat, i se va explica faptul
că despre aceasta poate şi trebuie să vorbească (dar nu cu
oricine).
Prin
urmare, e important să diferenţiem problemele stringente de cele
evidente, dar secundare?
Vom
putea face acest lucru numai cu ajutorul psihologului,
psihoterapeutului. Tratarea prin forţe proprii este ineficienta, iar
diversele autotratamente sunt chiar periculoase. Sunt psihologi care
nu vor să se ocupe de traumă, pentru că aceasta presupune o
calificare înaltă şi pregătire specială. Sufletul omenesc este
foarte sensibil, astfel că solicită o abordare atentă şi
responsabilă.
Dificultăţile survin atunci când încercăm să ne detaşăm de experiența
neplăcută sau
să uităm
de ea.
Omul are un mecanism de apărare
innăscut
împotriva
experiențelor
dureroase. Mecanismul dat funcționează, pentru ca el să se poată adapta vieţii şi condiţiilor ei. Acesta îi şopteşte omului la
nivel inconștient:
"uită,
nu-ţi
mai aminti,
adaptează-te".
În
acest
fel, el refuză, se opune să-şi trăiască trauma până la capăt, să
şi-o „consume”.
Ce
înseamnă, de fapt, termenul sau expresia „consumarea traumei”
sau trăirea ei până la capăt?
Este
un termen
psihologic dezvoltat minuţios în zilele noastre de
psihologul
terapeut Vasilyuk
F. E.
"Consumarea”
unei experienţe
până
la capăt este
o activitate specifică... Nu este doar o însumare a stărilor prin
care trece victima: de înfiorare,
lacrimi, frică,
ci
anume o
activitate.
Caracteristica trăirii unei experienţe până la capăt
e un
proces
emoţional
dificil.
Este
un proces dureros, dar necesar.
Prin
ce se deosebeşte psihicul unui copil de cel al unui matur? Prin
faptul că un matur îşi cunoaşte potenţialul, are resurse care,
dacă le-ar folosi, l-ar ajuta să depăşească situaţiile critice
ale vieţii. Copilul însă nu dispune de potenţialul unui matur,
este limitat şi, prin urmare, inapt să reziste la stres puternic.
Copilul refuză să „consume” situaţia traumatică, ceea ce este
firesc. Din acest motiv, el uită trauma îndurată. Un matur suportă
mai mult, el este mai rezistent decât un copil. Această
suportabilitate este şi trăirea sau „consumarea” experienţei
până la capăt.
Pentru
a
depăşi trauma există
anumite metode:
tradiţionale
(din
vechime)
și contemporane
(psihologice).
Cum
îşi deplângeau oamenii durerea în
cele mai vechi timpuri?
Gemând, plângând, bocind,
rugându-se. Îşi
exteriorizau durerea şi fizic. De exemplu,
în Orient,
persoana îndurerată obişnuia să-ţi smulgă părul de pe cap, în
Rusia -
se ţipa, se jelea cu voce tare.
Bocitoarele
chemate la înmormântare, plângeau, jeleau, invocând anumite
momente din viaţa celui mort, şi, astfel, le ajutau pe rudele şi
apropiaţii acestuia să se elibereze de durere prin plâns.
Fiind
în stare de şoc, unele persoane care îşi pierd apropiaţii, ar
vrea să plângă, dar nu au lacrimi. De parcă li s-ar strânge
inima şi ar deveni ca o piatră. Bocitoarele, cu bocetele lor,
reuşeau să despietrească inimi, să elibereze lacrimile din
sufletele oamenilor îndureraţi. Expresia „a-ţi vărsa amarul”
este foarte potrivită, pentru că lacrimile ajută să depăşeşti
necazul, să-ţi potoleşti durerea şi şă înfrunţi umilinţa.
Există
şi
un
alt mod de exprimare
a
durerii
– prin
cuvinte. Necazul,
durerea unei
pierderi
pot
fi exprimate
în scris sau
prin rugăciune.
De
regulă, la
necaz, omul
apelează
la toate aceste procedee
pentru
a-și exterioriza
sentimentele. Să
vorbeşti cuiva despre durerea ta, ceea ce înseamnă „să plângi
pe umărul cuiva”, este o metodă la fel de bună.
În general, o
victimă a abuzului
trebuie
să-şi spună durerea, cel puţin, o dată.
E
de dorit să o facă
în întregime şi
fără rezerve.
De
altfel,
confidentul
nu are nevoie de aptitudini speciale, ci
de dorinţa
de a fi acolo și de
a asculta
teribila
poveste. În
această situaţie
există
totuşi un pericol, şi anume -
când
un
prieten, o
rudă
sau altcineva ascultă
povestea victimei,
poate
simţi vinovăţie, pentru că nu este în stare să o ajute.
Confidentul
chiar
nu poate
face nimic, dar
nici
nu este nevoie.
Sentimentul de vinovăție care
îl încearcă în aceste momente, îl
determină să spună lucruri stupide. De pildă:
"Nu lua
în seamă aceste lucruri."
Cum să nu
le
acorzi
atenție când persoana
este îndurerată?
E o
modalitate de a
"deprecia
trauma,"
ceea
ce este dăunător.
Sau altfel:
"Nu le
pune la inimă".
Cu alte cuvinte - nu exista,
nu gândi
şi
nu simţi!
Dar
supravieţuitorul
unor
violențe
sau abuzuri
încearcă
mereu
să nu simtă, - sau chiar mai rău,
- încetează să mai simtă, să gândească, pentru că este
înfricoşat, îngrozit.
Prin
urmare,
expresii
de genul: "Nu
vă faceți griji pentru
asta"
– îi
vor anihila şansele pentru vindecare.
E
un mare necaz când un
supraviețuitor al abuzului refuză să-şi
simtă durerea. Noi
simțim
cu
un
singur "organ"
- cu
inima,
cu
sufletul. Refuzând
să
simţim
durerea,
vom
înceta să
simţim
şi
bucuria. Treptat, o persoană manifestă
o stare de „nesimţire împietrită”, - când devine
rigidă,
insensibilă
şi încetează
să
aibă
scopuri sau dorinţe.
În
interiorul său se creează un vid
care
o afectează profund.
Astfel,
dezvoltă
depresie, nedorinţa
de a acţiona: nu vrea să mănânce, nici să lucreze, nici să
iubească, nici să trăiască.
Acestea,
de asemenea, pot fi consecințe
ale
traumei.
În
concluzie,
pentru
a consuma
trauma,
trebuie să
eliberezi
sentimentul
dureros pe care l-ai simţit în trecut:
să-l
deplângi, să-i spui pe nume, să te rogi şi să ceri ajutor...
Ce
nu trebuie
să faceţi
– să
nu confecţionaţi păpuşa abuzatorului, pentru a o lovi în semn de
răzbunare, în ideea că vă eliberaţi de durere.
Această
practică nu reprezintă o exteriorizare a durerii şi nici depăşire
a resentimentelor, ci este un act de agresiune îndreptat împotriva omului -
de
răzbunare,
răutate,
furie.
Există
anumite etape ale
„consumării” durerii,
traumei
sau pierderii:
șocul,
negarea,
durerile
acute,
vinovăția,
rușinea,
resentimentele,
furia,
care duc,
în cele din urmă, la
depresie. Parcurgerea
tuturor acestor etape
înseamnă
„să faci o călătorie prin traumă”. Numai
după ce persoana va accepta situația și toate sentimentele
asociate cu aceasta,
el poate sa se împace
cu trecutul
său
și să-şi
schimbe
viața.
Se
va
ține
cont de faptul că, în unele cazuri, formele
de
autotratament pot
duce la un traumatism
secundar (ca şi
atunci
când încerci
să-ţi
tai de unul singur apendicita).
De aceea, este foarte periculos să
te tratezi fără
ajutorul
unui
specialist.
Nu
credeţi
că sfaturile susmenţionate sunt valabile, mai curând, în
perioada
imediat următoare traumei?
După
trei sau zece ani este mai greu să plângi.
Nu
e
chiar aşa!
Persoana plânge,
mai ales, dacă îşi „divulgă” trauma suferită unui expert.
Chiar
şi în astfel de momente se poate observa cât de mult se
împotriveşte
victima,
numai ca să nu-şi răscolească durerea.
Împotrivirea
este indicele durerii:
cu
cât o doare
mai
mult,
cu
atât se împotriveşte mai
mult.
Violenţa
sau abuzul
nu se
uită
niciodată,
din păcate.
De
fapt,
trauma nu dispare și nu
se vindecă de la sine.
Experiențele
dureroase
din
trecut încetează să mai
afecteze
comportamentul persoanei,
nu-i mai domină viaţa, iar dependența
dispare. Rămân
amintirea
şi
sentimentele din
timpul traumei,
dar acestea
nu o
mai
pot răni.
Oamenii îşi
pot
aminti cum a fost, fără să
fie încercaţi de disperare, crize de
isterie, stupoare sau lacrimi. Da, îşi
amintesc şi este dureros,
dar este o
experienţă care a trecut.
Tot ce nu a
fost
trăit până
la capăt, stă ascuns în sufletul nostru
și
ne
influențează în mod constant comportamentul.
Cu
alte cuvinte, prima sarcină a victimei este
să-şi
exprime, cel mai indicat cu ajutorul unui expert, sentimentele
ascunse şi neexteriorizate vreodată. Şi altceva ce se
mai
poate face în
acest sens?
Să frecventeze biserica.
De multe ori oamenii întreabă:
"De ce încep
să plâng când intru în
biserică?" Pentru că atunci când o persoană vine aici, ea
se apropie involuntar
de
inima şi
sentimentele
sale,
de
durerile
sale.
Toate
acestea
ies la suprafaţă.
Este
o expresie: „Am un nod
în gât". Acest
nod
sunt
lacrimile înăbuşite, neplânse.
Cu
timpul,
lacrimile
izbucnesc
din adânc
şi
omul îşi permite să plângă.
Prin
urmare,
biserica,
religiozitatea
îl
apropie pe om de propriile
sale
sentimente, îl ajută să-şi
asume
propriile emoții, oricare
ar fi acestea.
Dacă vine
să se roage, aprinde
o lumânare, iar
în ochii săi se întrevăd lacrimi – este foarte
bine. Să plângă. Poate
că nici
nu ştie exact din
ce motiv plânge,
dar această descătuşare va fi spre binele său, oricum.
Unii
spun, mai ales, la înmormântare: "Nu plânge. Nu
trebuie să plângi!".
Nu!
Omul
trebuie lăsat să plângă. Lacrimile nu curg la infinit.
Plânsetele
sau suspinele nestăvilite nu trebuie încurajate însă, pentru că
se
transformă în accese
de isterie.
Puteți ajuta puţin
persoana îndurerată să se calmeze: daţi-i un pahar cu apă sau
picături de valeriană.
În
cazul
isteriei
există
două
metode
foarte simple: respirați
profund și clipiţi
des.
Atunci
când criza
de isterie se
repetă,
adresaţi-vă
specialistului.
Pentru
că v-aţi referit la clipitul din ochi, la ce ne ajută aceasta în
momentele dificile?
Atunci
când clipeşti,
imaginea
negativă se abate din câmpul vizual.
Dacă ne amintim ceva tragic din
viața noastră şi clipim
intenţionat,
imaginea se
dizolvă oarecum.
Este
un truc
simplu care
ajută.
Acest
interviu
va
fi
citit și de
persoanele
care
nu au legătură cu viaţa
Bisericii.
Cum le
putem
explica
faptul că acolo vor afla ajutor?
La urma urmei, omul depărtat
de religie nu știe
ce poate
să
facă în biserică, iar noi totuşi îl îndrumăm să meargă şi să plângă acolo.
Nu
i-aș
spune acestui
om niciodată:
"Du-te".
I-aş
spune doar: "Ai
putea să vii,
dacă vrei".
Religiozitatea este
o călătorie
spre
interior, spre sine.
Venind în
biserică,
te
cobori în adâncurile tale.
Biserica
este
simbolul
sufletului.
Coborând
în adâncul tău,
poţi
întâlni durere, te
poţi găsi pe sine –
cel rănit, dar şi pe Acela Care poate să te vindece, să te
mângâie şi să te lumineze – pe Dumnezeu.
O
poţi face.
Depinde
de tine să-ţi doreşti aceasta.
Religiozitatea
reprezintă profunzime. Ea nu se menţine
la suprafața vieții.
Este o explicaţie cu tentă filosofică,
dar ce ne puteţi sugera la
nivel
practic?
Nu
cred că există persoană în Rusia care
să
nu fi înţeles, prin intermediul artei sau literaturii, faptul că
Biserica
Ortodoxă este
adânc înrădăcinată în cultura și viața țării sale.
Nu are
nevoie de
multe explicaţii, ca să înţeleagă ce va întâlni acolo. Întâi
să vină, apoi se va vedea. Dacă
va alege să asculte Liturghia, o va asculta.
Dacă
va hotărî să se reîntoarcă vreodată – o va face şi pe asta.
E
posibil să fie interesat de anumite lucruri pe care le va vedea în
biserică, să se apropie de preot, să întrebe...
Când
un om
păşeşte
pe o cale, nimeni nu ştie cât
de departe va ajunge
decât Unul Dumnezeu.
În
prezent,
acest
drum este
facilitat de prezenţa literaturii ortodoxe.
Poate că vreun
titlu va atrage atenţia sa, şi va căuta răspunsurile acolo. E
posibil ca vreo
rugăciune
sau cântare
pe care le va auzi în biserică să fie în
ton cu simţămintele
sale. Nu se
știe.
E
de-ajuns să-i spunem: "Tu
poti
face
aceasta”...
Probabil,
nu
e de-ajuns ca persoana să plângă
în biserică, fără să-şi
amintească
sursa durerii sale... Cred că e nevoie de ceva mai mult şi anume:
să-şi amintească evenimentul în sine.
Da,
nu e de-ajuns,
dar omul nu trebuie oprit din plâns.
Este foarte bine ca supraviețuitorul abuzului să se poată confesa cuiva - unei rude sau unui prieten care știe să asculte. În această situaţie, persoana nu este lipsită de ajutor. Desigur, femeilor le este mai uşor în acest sens decât bărbaților: ele știu să-şi exprime durerea, să o împărtășească, ceea ce reprezintă un mare plus. Barbaţilor le este mult mai dificil să o facă. Bărbatul depăşeşte mai greu o traumă, pentru că în cultura modernă, care e în întregime feminină, el nu-şi află locul. El nu poate să plângă, nu are dreptul să fie fricos şi se confruntă cu o mulţime de interdicţii. De regulă, el este în stare să-şi exprime emoţiile numai când e beat.
Este foarte bine ca supraviețuitorul abuzului să se poată confesa cuiva - unei rude sau unui prieten care știe să asculte. În această situaţie, persoana nu este lipsită de ajutor. Desigur, femeilor le este mai uşor în acest sens decât bărbaților: ele știu să-şi exprime durerea, să o împărtășească, ceea ce reprezintă un mare plus. Barbaţilor le este mult mai dificil să o facă. Bărbatul depăşeşte mai greu o traumă, pentru că în cultura modernă, care e în întregime feminină, el nu-şi află locul. El nu poate să plângă, nu are dreptul să fie fricos şi se confruntă cu o mulţime de interdicţii. De regulă, el este în stare să-şi exprime emoţiile numai când e beat.
Suntem
educați de mici
că
un
bărbat nu trebuie să-şi exprime
emoţiile,
pentru că aceasta reprezintă o dovadă a lipsei de „bărbăţie”. Prin urmare,
e esenţial să ajutăm bărbaţii
să-şi
depăşească
trauma şi durerea.
Să-i
informăm că şi ei pot plânge, că e firesc
să o facă,
pentru
că e
un semn al
puterii. Să le spunem că şi ei pot să-şi
deschidă inima pentru dragoste, afectiune, grijă
–
pentru toate
sentimentele pe care le au. Acest moment
este foarte
important.
Mai mult de atât: cultura modernă a depăşirii traumei este cultura educației inteligenţei emoționale, iar bărbaţii au mare nevoie de ea. Conform statisticilor, în ţara noastră bărbaţii mor precoce. La atingerea vârstei de 45 de ani, femeile sunt cu 10% mai numeroase decât bărbații. Aceasta denotă faptul că, începând cu vârsta de 45 de ani, bărbaţii mor mai frecvent decât femeile. Motivele morţii premature sunt bolile cardiace, accidentul vascular cerebral, atacul de cord - toate acestea fiind rezultatul unor tensiuni emoţionale puternice. Femeile îşi deplâng durerea, o împărtăşesc altora, pe când bărbaţii şi-o înneacă în alcool - unicul refugiu permis şi aprobat social, în viziunea lor.
Mai mult de atât: cultura modernă a depăşirii traumei este cultura educației inteligenţei emoționale, iar bărbaţii au mare nevoie de ea. Conform statisticilor, în ţara noastră bărbaţii mor precoce. La atingerea vârstei de 45 de ani, femeile sunt cu 10% mai numeroase decât bărbații. Aceasta denotă faptul că, începând cu vârsta de 45 de ani, bărbaţii mor mai frecvent decât femeile. Motivele morţii premature sunt bolile cardiace, accidentul vascular cerebral, atacul de cord - toate acestea fiind rezultatul unor tensiuni emoţionale puternice. Femeile îşi deplâng durerea, o împărtăşesc altora, pe când bărbaţii şi-o înneacă în alcool - unicul refugiu permis şi aprobat social, în viziunea lor.
E
important
să se ştie,
de altfel, că emoțiile trăite sub
influența alcoolului nu sunt reale. Prin urmare, lacrimile
vărsate
"la
pahar"
printre
picături de votcă,
nu ajută. Aceasta nu este expresia
unei vieți
emoționale
adecvate şi
nu poate să
ușureze
viaţa
persoanei.
Dimpotrivă,
atunci când omul
se
trezeşte
și îşi
amintește cum
a plâns la beţie,
el simte
doar dezamăgire, rușine și vinovăție. Nu este nimic bun în
aceasta.
Numai lacrimile
la trezie sunt reale
şi
denotă
o
emoţie
serioasă...
Cum
poate să
ajute o asemenea
"destindere"?
Situaţional.
În
primele cinci
minute, atât
cât
alcoolul
are influenţă asupra persoanei, o
scuteşte
de stresul
emoțional, dar după câteva ore, ea
revine
pe
acelaşi traseu.
Intoxicația
cu alcool ucide organismul persoanei.
Alcoolul nu este
o
opțiune, ci
o sabie cu două tăişuri.
În primul rând, el
nu te scapă
de stresul
emoţional,
nici
nu
permite persoanei
să-şi
trăiască
emoțiile la
modul
serios şi
în conştienţă de sine,
iar
în al doilea rând – poate
provoca
moartea
prin
alcoolism. Prin
urmare,
nu e bun de nimic.
Dar
ce ajută, totuşi? Cântecul şi dansul. Obiceiul acesta a încetat,
practic, în ţara noastră. Prin anii '60, copil
fiind, îmi amintesc cum se cânta de sărbători în jurul mesei.
Iar în curţile oamenilor, de sărbători sau duminicile, se auzeau
pe la geamuri voci intonând cântece. Acum, când se adună lumea de
sărbători,
se cântă și se dansează foarte puțin. Dansul tinerilor de azi în
discoteci nu este dans, pentru că satisface
o funcție psihologică diferită. Bine că avem în ţara noastră
muzica barzilor, care are un rol terapeutic
extraordinar
pentru cei care o cântă sau o ascultă.
Are
vreo importanţă genul de muzică pe care îl asculţi sau stilul de
dans pe care îl practici?
Preferabile
sunt,
desigur, horele,
dansurile
tradiţionale sau clasice.
Dansurile
clasice
sunt
minunate şi cele mai indicate în scopul exprimării emoţiilor... Le recomand cu încredere bărbaţilor să meargă la cursuri de
dans clasic
împreună
cu soția sau prietena. Aceasta este o modalitate excelentă
de
exprimare
a
emoțiilor, mai
potrivită decât consumul de băuturi alcoolice.
Ce gen de muzică recomandaţi?
Esenţial
este ca muzica sau cântecele să exprime
emoții şi
trăiri.
Fără
îndoială, cuvintele
și melodia sunt
importante.
Există
o mare varietate, deci omul are de unde să aleagă. E
bine
ca el
să-și poată
exprima
emoțiile prin
aceste cântece.
Dansul
este
o categorie mai apropiată de
sport. Poate
fi şi sportul util în acest scop?
Poate
că pe
unii
sportul
îi ajută, dar
este
mai sărac emoțional.
El
ne
permite să
ne
exprimăm
starea emoțională prin corp.
Totuşi,
dansul
oferă
o
perspectivă mai complexă decât sportul în acest sens.
Art-terapia
sau
terapia prin artă funcţionează cu succes
pentru
cei care o practică. Este un
domeniu care
se dezvoltă foarte
rapid în
psihoterapie şi
ajută inclusiv
la
depășirea problemelor
emoționale vechi.
În
acest sens, este utilă şi arta dramatică
- atunci când oamenii joacă în teatrele
de amatori,
pun spectacole în scenă etc.
Prin
urmare, actorii
profesioniști ar trebui să fie oameni foarte echilibraţi psihic.
M-am
referit, de fapt, la
teatrul
de amatori, nu
la
cel
profesionist. În arta
dramatică
profesională,
legile
sunt
complet diferite. Atunci
când oamenii joacă teatru pentru o
dispoziţie mai bună, dorind să-şi
exprime traumele
sau durerile,
aceasta îi ajută foarte mult să le depăşească.
Aţi
menţionat
tot ce se poate face pe cont propriu, fără intervenţia
psihologului?
Se va pune accentul pe trăirea sau consumarea
durerii
până la capăt,
şi
nu pe evadarea
din calea ei.
În cultura modernă, există
un îndemn:
"Nu pune
la inimă, nu-ţi face griji, relaxează-te"
etc. În
acest fel,
oamenii
sunt încurajaţi
să
se adapteze, să
evite, iar nu
să-şi
asume durerile, să le trăiască.
Durerea nu poate
fi evitată.
Este
mai util pentru o persoană să
treacă prin propria
durere, să
o trăiască.
Consider
că
în
cultura modernă oamenii
sunt încurajaţi
să mimeze că le merge bine, că nu au probleme.
Mai mult decât atât – să
mimeze
fericirea.
Da.
Inclusiv şi
fericirea.
Aceasta însemnând
să-ţi
ascunzi emoţiile,
să
nu le exprimi, să nu le exteriorizezi.
Psihologic şi
duhovniceşte vorbind, este un fapt foarte
trist, pentru că oamenii ajung
să se confrunte cu probleme
psihologice din
cauza minciunii.
Te
minţi pe sine, pe alţii, şi, în cele din urmă, – pe Dumnezeu!
Tot
ce ține de emoții
false
care
determină o persoană să poarte măşti,
îi vor complica viaţa.
Ce
putem face în acest caz?
Când
cineva se confruntă cu o problemă şi se simte nefericit, atunci
să-şi exteriorizeze starea, să se plângă de necazul său
tuturor?
Nu se poate să-ţi
„porţi” durerea peste tot, să te plângi mereu.
Ca
şi
oricare
altă
emoție, durerea
nu este durabilă,
Durerea
autentică
este provizorie,
trece
şi atât.
În cazul în care o
menţii tu,
atunci, într-adevăr,
poate supravieţui
o
lungă perioadă
de
timp.
Durerea
poate fi provocată.
Nedorind
să scape de ea, unii oameni revin din
nou și din nou la amintirea
traumei.
Dar aceasta este altă
situație.
În general, plânsul
este eliberator,
nu
şi cel îndelungat.
Dacă o persoană îşi
trăieşte durerea până la capăt,
ea
se sfârşeşte.
Cand
o persoana se
reîntoarce mereu la durerea sa, el o trăieşte cu adevărat sau
trişează?
E
posibil să trişeze, în
timp ce jocul poate fi sincer. Omul se
forțează
pe
sine să se reîntoarcă la cele
întâmplate.
De
fapt, îmi aminteşte de
tehnica
psihoterapeutică
pe
care ați menționat-o
anterior.
Conform
ei, victima
ar trebui să se
elibereze
de
emoții
negative...
În
cazul dat, victima se reîntoarce la durerea sa, nu pentru ca s-o
trăiască până la capăt şi să se elibereze de ea, ci numai
pentru a se afla în această stare de victimizare.
Ea
simte nevoia să-şi exprime mereu durerea, pentru că are un avantaj
din asta. Este
o dependență emoțională, la
fel cu
alcoolismul, dependența de droguri.
Nu
prea înțeleg ce
legătură are aceasta cu afirmaţia dvs referitoare la
importanţa
vitală a
exprimării
sentimentelor?
Dacă o persoană îşi
exprimă
constant sentimentele, de unde le ia mai târziu?
Ea
nu şi le exprimă, cât, de fapt, le readuce mereu în minte, le
stârneşte intenţionat. Iată
un exemplu. O
mama
ia fotografia
fiului său
decedat și începe să
o mângăie:
"Oh, dragul
meu! Oh, bunul meu fiu!"
Astfel,
ea începe
să-și reamintească,
să-şi
reproducă
durerea
pierderii fiului.
Curând,
aceasta devine o patimă,
o dependenţă.
În
ceea ce priveşte
violența,
nu
de puţine ori victimele
abuzurilor doresc să retrăiască acele momente dureroase iar şi iar.
Cum
se
explică
aceasta?
În
cazul în care trauma
nu este trăită
în mod
conştient,
apare
dorința
de
a reveni la ea,
ca și cum
ai vrea să o parcurgi din nou.
Omul
speră
că, reactualizând situaţiile din trecut, va fi capabil să schimbe
ceva.
Este o iluzie însă:
cu
trecutul
nu mai
putem
face nimic. Ne putem ajuta numai
azi
- aici și acum. Trecutul
nu ne este accesibil.
Vorbind
despre evenimentul
traumatic, oamenii îşi
reproduc durerea,
o retrăiesc, aceasta devenind
hrana lor emoţională.
Trauma este
un sentiment acut care
anihilează toate
celelalte emoții. Omului i se pare că duce o viaţă intensă.
El
plânge
deseori
şi se „plimbă” în
mod constant prin durere. Mai mult decât atât, el
află în aceasta o
mulțime de "avantaje
secundare".
Sunt
atrase în acest joc, mai ales, persoanele
predispuse la dependenţă,
pentru că ele caută sistematic de ce sau de cine ar mai putea sa
depindă.
Durerea
este, de asemenea, o modalitate de a deveni dependent. Dependenţa
de
alcool
poate fi substituită cu dependenţa de durere.
Este
important să înțelegem că întrebarea: "De ce eu? De ce mi
s-a
întâmplat tocmai
mie acest
lucru?" nu-şi
are rostul.
În plus, o
acţiune materializată nu are răspuns
la
întrebarea
"de
ce?". Atunci când o persoană acceptă
cu
umilință situaţiile
din trecut,
el aprobă
voia
lui
Dumnezeu, după
care totul
devine mai ușor, pentru
că nu
opune
rezistenţă,
nu se
luptă
cu această voinţă.
Dacă o persoană nu le
admite
și spune:
"De
ce mi
s-au întâmplat toate acestea?",
e
ca şi cum ar încerca să-L oprească pe Dumnezeu, să-L
înşface de braţ, să-L scuture şi să zică:
"De
ce? Pentru
ce?
De
ce mie?".
Dacă ne
acceptăm
trecutul
aşa cum a fost, nu mai contează „de ce” a fost.
Cum
putem depăşi o traumă foarte veche? Sau nu există nici o şansă
în acest sens?
Trauma
poate fi depăşită oricând. Graţie acestui fapt,
ea va înceta să rănească și să
aibă un efect
distructiv asupra comportamentului și vieții omului. E absolut indispensabil să
ajutăm
persoana traumată
imediat ce a
cerut ajutorul.
Oricât
de „veche”
ar
fi
trauma,
ea trebuie şi poate fi remediată.
Preluat de aici: http://hristosanesti.blogspot.com/
Un blog pe care vi-l recomand cu încredere.
2 comentarii:
Multumesc mult pentru apreciere, draga Ramona. Iti multumesc si pentru blogul tau frumos care ma inspira mereu. Bucurie sfanta! :)
Eu îți mulțumesc.
Te îmbrățișez cu drag, Mariana.
Trimiteți un comentariu