Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi,
iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara
aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în
patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru
Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit
Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început,
când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în
faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea
asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a
întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh,
dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici
[în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a
reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria
Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în
general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce
înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai
intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai
genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării
care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii,
pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea
aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o
mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică.
Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de
isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici
la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii
ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a
oamenilor pentru ca ei să se folosească.
Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în
suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu
avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această
aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De
aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le
editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor
materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca
să ajungă la această pace lăuntrică.
Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul.
Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi
consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele,
încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi
vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara
aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră
duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii
spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor
care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt
care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci
să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni
mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect
vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe
mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există
aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă
cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu.
Şi invers…
PĂCATUL
Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine
îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i
acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara
credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un
om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela
se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa
conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice
om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit,
dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul
absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce
Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui
Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că
Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au
dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim
părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin
părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii
părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar
trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.
Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu.
Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România
(de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă,
este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara
aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia
ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o
anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă
mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să
vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui
Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate,
dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi
într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema
definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul
este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui
Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din
grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi.
Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când
păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta,
nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău
cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în
fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie)
pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om
fără Dumnezeu.
Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu
ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne
înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că
ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se
realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi
suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci
când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta
Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii
duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică
atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu
păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim.
Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.
Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave,
păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta
Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria
– omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu
sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe
Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti
plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta
şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o
mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi,
înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită
mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui
Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în
noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o
umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui
că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare
păcat.
Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează
pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia
i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele?
Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice
sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de
toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se
va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor
rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este
o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului,
materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că
iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte
nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire,
că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după
materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape
nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este
contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi
contrarul iubirii de arginţi.
Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul
sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă
cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în
simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să
încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în
umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se
căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu
trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te
căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi
bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la
biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti
săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei,
aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite
de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un
păcat de moarte.
Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna
este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele
şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat
împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte
înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un
păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu
falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră
oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când
spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia
că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă
şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât
de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între
ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de
păcat.
La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta,
te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă
înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi
de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim
şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se
înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a
doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem
iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem
şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se
înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat
a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a
doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în
păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi
pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă
înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu
rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot
astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din
ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim
între cele şapte păcate de moarte.
Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt.
Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite
chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer,
adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă
dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între
păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa
cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om,
cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte
avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin
medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt
anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă,
făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale.
Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face
decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua
clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o
secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori
după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină
ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă
păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste
păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii
aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă
dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau
sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt
într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei
sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele
acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le
plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa
lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe
ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea
de fericire.
Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt
oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun
– ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne
putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu.
Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru
păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”.
Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din
lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu
pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este
iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce.
Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în
păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă.
Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar
copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea
tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l
iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce
pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut.
Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne
întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne
întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru
că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că
aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor:
Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa
noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa
fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar,
doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână
în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze
libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama
cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în
comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii
vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă
copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei,
tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt
copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea
noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la
El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine
datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu
este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu
e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele
din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să
păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că
tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului.
Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine,
pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci
prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este
un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.
De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea,
adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi
trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne
pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne
pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până
când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila
lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în
iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când
omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa
viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte
păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot
mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai
văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt
pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în
mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu,
atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în
iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e
unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au
nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească
pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai
grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să
fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea.
Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau
credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu
păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte
subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea
în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să
munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.
BOALA, SUFERINŢA
Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are
atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât
obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu
viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui
deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul.
Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit
astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care
provine şi din faptul că
nu suntem capabili să iertăm. Cunosc
câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în
această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor
părinţi.
Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un
seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea
lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care
le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile
noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din
familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii.
Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din
familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi
atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor
părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.
De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la
Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici
private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar
universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de
credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât
de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi,
pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a
sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş
fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum
v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte
exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează
şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli
fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie.
Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil,
copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea
cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe
părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.
Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi,
oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e
străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu
le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt
cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se
conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a
universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o
lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde
absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu
pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă
mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti,
invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt
încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag
asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar
şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele
părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea
neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc
dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie
genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare
dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin
sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte
Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici
se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea
blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.
Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi,
mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării
rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu
ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare
binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea
înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică
suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe
care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar
Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea
va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă.
Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a
secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă -
uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o
pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an
sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie
consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau
moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul
fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să
suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele
noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită
propriilor noastre păcate.
Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş,
i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici
eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a
legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune
Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu
am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că
prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales.
Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se
spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să
ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut
cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu,
tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria
păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te
pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri
iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei
asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să
dai vina pe alţii.
Minunat! Mulțumesc!
Cu rugăciune și dragoste,
Maica Siluana