Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare, ÎPS Serafim Joantă

           Prea cucernice părinte protopop, prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi aş dori ca la începutul cuvântului meu din seara aceasta să îmi exprim bucuria deosebită pe care o am revenind aici în patria mea, în Făgăraş, la invitaţia tinerilor de la Asociaţia pentru Isihasm, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu al Ardealului. De Asociaţia aceasta sunt legat dintru început, când a luat fiinţă, imediat după revoluţie. Atunci ne-am prezentat în faţa ÎPS Antonie – Dumnezeu să-l odihnească – pentru binecuvântarea asociaţiei; a rămas oarecum surprins de denumirea asociaţiei şi a întrebat „câţi isihaşti sunt la Făgăraş?” – a fost, aşa, o vorbă de duh, dar apoi a aprobat cu drag. Nu este vorba de isihaşti propriu-zişi aici [în asociaţie], ci de oameni care se interesează de aceea ce a reprezentat şi reprezintă şi va reprezenta isihasmul în istoria Bisericii noastre Ortodoxe, nu numai Române, ci în cadrul Ortodoxiei în general. Poate că cei mai mulţi dintre cei prezenţi aici nu ştiţi ce înseamnă cuvântul isihasm. Isihasmul este tradiţia cea mai intimă, cea mai autentică, spiritualitatea cea mai profundă, cea mai genuină a Bisericii noastre Ortodoxe. El este reprezentat de călugării care au pus accent în viaţa lor pe liniştea interioară, pe pacea inimii, pe pacea sufletului. Aceasta o căutăm cu toţii. Nu există om pe lumea aceasta care să nu dorească să aibă o pace în sufletul său, adică o mulţumire, o aşezare lăuntrică sănătoasă, să aibă o bucurie lăuntrică. Această stare în limba greacă se numeşte isihie. De aici vine numele de isihasm. Deci Asociaţia pentru Isihasm este o asociaţie de tineri, aici la Făgăraş, care se străduiesc să descopere valorile acestei tradiţii ortodoxe isihaste pe care să le pună la dispoziţia credincioşilor, a oamenilor pentru ca ei să se folosească.

            Toţi oamenii din lume, nu numai noi, dorim să avem în suflet pace, să avem o mulţumire, o bucurie. De cele mai multe ori nu avem această pace şi nu ştim cum să ajungem la această pace, la această aşezare lăuntrică sănătoasă, care să ne aducă liniştea şi bucuria. De aceea Asociaţia pentru Isihasm se străduieşte ca prin cărţile pe care le editează sau pe care le vinde, să pună la dispoziţia oamenilor materiale, învăţături prin care ei să înveţe cum să procedeze pentru ca să ajungă la această pace lăuntrică.

           

            Tema din seara aceasta are legătură şi cu isihasmul. Orice temă duhovnicească se leagă de păcat, nu poţi să eviţi păcatul şi consecinţele acestuia, care sunt bolile, neputinţele, suferinţele, încercările vieţii, şi nu poţi să nu vorbeşti de rugăciune [isihasm] şi vindecare, adică de sănătatea pe care ne-o dorim cu toţii. În seara aceasta vom vorbi de aceste lucruri capitale în viaţa noastră duhovnicească: păcat, boală, rugăciune şi vindecare. Părinţii spun că Dumnezeu dă cuvânt celui care vorbeşte după aşteptările celor care ne ascultă. Deci dacă aşteptaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt care să vă zidească, să vă ajute, să vă mângâie, să vă întărească atunci să ştiţi că Dumnezeu îmi dă inspiraţie şi cuvânt. Dacă însă sunt oameni mai puţin interesaţi şi care vin să judece şi să vadă cât de corect vorbesc, atunci să ştiţi că gândirea lor negativă mă paralizează şi pe mine. Se produce între noi o comunicare de gânduri încât când există aşteptare mare, dorinţă mare, evlavie, credinţă că Dumnezeu îmi dă cuvânt pentru folosul nostru, atunci eu primesc cuvânt de la Dumnezeu. Şi invers…

 

            PĂCATUL

           

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim.

            Sigur că există nenumărate definiţii ale păcatului. La teologie învăţăm că păcatul este încălcarea, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu voie sau fără voie, a legii morale, a legii lui Dumnezeu, a poruncilor lui Dumnezeu. Vorbeam în seara asta de Maica Siluana – este o maică unică în România (de câţiva ani locuieşte la Iaşi), o fiinţă a lui Dumnezeu foarte cultă, este o minune a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru ţara aceasta prin cunoştinţele ei, prin credinţa ei profundă, prin evlavia ei, prin faptul că vorbeşte prin ea cu adevărat Dumnezeu. Eu am avut-o anul acesta de două ori în Germania şi am ascultat-o ore în şir şi vă mărturisesc că încă n-am mai ascultat în viaţa mea un om care să vorbească atât de curat, atât de frumos încât se simţea harul lui Dumnezeu în cuvintele ei. Nu cuvinte meşteşugite, nu cuvinte căutate, dar cuvinte pline de har. Maica Siluana face seminarii regulate şi într-unul din acestea, care a avut loc la Iaşi, s-a pus problema definiţiei păcatului. Şi teologii de acolo au spus ce spun eu: păcatul este încălcare poruncilor lui Dumnezeu. Dacă încalci poruncile lui Dumnezeu înseamnă că păcătuieşti. Dar cineva (care nu era teolog) din grupul prezent la seminarul de la Iaşi a zis că pentru el păcatul este să-L detronezi pe Dumnezeu din locul întâi în viaţa ta şi să-L pui pe locul doi. Foarte frumos! Mai frumos decât definiţia teologică. Deci când păcătuieşti nu-L mai pui pe Dumnezeu mereu pe primul loc în viaţa ta, nu-L mai ai pe Dumnezeu în toate în viaţa ta, nu-ţi mai e începutul tău cu Dumnezeu, nu te mai duci la biserică regulat, nu te mai rogi în fiecare zi, nu te temi de rău şi faci răul (cu voie sau fără de voie) pentru că uiţi de Dumnezeu. Ai uitat de Dumnezeu şi te comporţi ca un om fără Dumnezeu.

            Păcatul este o stare nefirească a omului. Dumnezeu nu ne-a creat ca să păcătuim, ci ca să iubim, ca să ascultăm, ca să ne înţelegem între noi, ca să împlinim voia Lui, care este sfântă pentru că ne vrea binele. Cine împlineşte voia lui Dumnezeu înseamnă că se realizează pe el însuşi făcând binele la care Dumnezeu ne cheamă. Noi suntem chemaţi cu toţii să împlinim binele şi împlinim binele atunci când ascultăm de poruncile lui Dumnezeu, de ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, de ceea ce ne spune Tradiţia Bisericii, ne spun Părinţii duhovniceşti. Şi când nu ascultăm, când uităm de Dumnezeu, de Biserică atunci păcătuim fără să ne dăm seama. Dar asta nu înseamnă că noi nu păcătuim sau că păcatul nu-i păcat chiar dacă l-am făcut fără să ştim. Şi atunci sigur că păcatele sunt foarte multe.

Tot la teologie se învaţă clasificarea păcatelor în păcate grave, păcate mari sau păcate de moarte. Despre asta vorbeşte şi Sfânta Scriptură prin Sfântul Iacov care zice: „Sunt şi păcate care nu sunt de moarte”. Deci sunt păcate de moarte şi păcate mici. Păcatele de moarte sunt: necredinţa – să nu crezi în Dumnezeu sau să-L ignori pe Dumnezeu; mândria – omul care e mândru înseamnă că se pune pe el în locul lui Dumnezeu sau Îl exclude din viaţa lui (chiar dacă teoretic nu-L exclude pe Dumnezeu şi spune că este credincios); dar dacă tu eşti mândru, tu eşti plin de tine însuţi, înseamnă că L-ai izgonit pe Dumnezeu din viaţa ta şi te comporţi ca şi cum tu ai fi în locul lui Dumnezeu. Asta-i o mândrie luciferică. Mândria vine de la Lucifer; îngerii, la începuturi, înainte de creaţia omului, o parte din ei, au căzut tocmai datorită mândriei, căci au vrut să-şi pună tronul lor mai presus de tronul lui Dumnezeu. Mândria ne transpune într-o situaţie falsă, că ne umflăm în noi înşine şi de fapt te umfli, dar în tine este un gol. Este o umflătură care nu înseamnă decât că eşti gol tu însuţi şi îţi închipui că tu eşti ceea ce nu eşti de fapt. Această stare este o stare de mare păcat.

Apoi iubirea de arginţi, când omul este lacom, când se ataşează pătimaş de bani, de materie, de bunurile lumii acesteia. Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi-a zis: „Ce să fac că nu am unde să-mi pun roadele? Voi strica hambarele pe care le am, le voi face mai mari şi voi zice sufletului meu: suflete, mănâncă, bea, veseleşte-te că acum ai de toate”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: „Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul de la tine şi cele pe care le-ai adunat cui vor rămâne?”. Iubirea de argint, iubirea de materie, iubirea de bogăţie este o idolatrie. Tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini banului, materiei, lucrurilor lumii acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune că iubirea de arginti este rădăcina tuturor relelor. De aici pornesc alte nenumărate rele. Şi vedem de când este lumea, dar astăzi cu deosebire, că lumea aceasta este povârnită numai după câştiguri de bani, după materie, după plăcerile trupeşti materiale. Nu se mai raportează aproape nimeni la Dumnezeu, la credinţă, nu mai are nimeni smerenie, care este contrarul mândriei, nimeni nu mai are sărăcia de bunăvoie, care ar fi contrarul iubirii de arginţi.

Apoi desfrâul, care este legat de iubirea de arginţi. Desfrâul sau destrăbălarea trupească pe care o săvârşesc oamenii care se lasă cuprinşi de imboldurile pe care diavolul le aduce în sinea lor, în simţurile lor, în trupul lor şi care îi îndeamnă să desfrâneze, adică să încalce o rânduială firească pe care a pus-o Dumnezeu în om şi în umanitate. Omul e creat de Dumnezeu ca la o vârstă matură să se căsătorească, să aibă copii să meargă viaţa mai departe. Când tu trăieşti prin destrăbălare morală, când tu trăieşti înainte de a te căsători în faţa lui Dumnezeu în biserică cu alte femei sau cu alţi bărbaţi sau trăieşti necununat la biserică sau după ce te-ai cununat la biserică nu îţi ajunge trăirea în fidelitate soţ-soţie, ci greşeşti săvârşind adulter, să te desfrânezi cu alţi bărbaţi, cu alte femei, aceasta este o încălcare a rânduielilor naturii, a rânduielilor sădite de Dumnezeu în firea omului şi bineînţeles că este un păcat grav, un păcat de moarte.

            Mai sunt şi alte păcate: hoţia, minciuna. Minciuna este un păcat de moarte, chiar dacă poate nu-i pus acolo între cele şapte mari păcate de moarte, pentru că minciuna este în fond un păcat împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi cine minte înseamnă că falsifică adevărul, este împotriva Duhului Sfânt, e un păcat împotriva Duhului Sfânt şi parcă te înveţi cu minciuna, cu falsificarea adevărului. Cunosc şi eu şi cunoaşteţi şi dumneavoastră oameni care s-au învăţat cu minciuna şi mint de nici ei nu mai ştiu când spun adevărul şi când mint. Este înfricoşător, îngrozitor. Am impresia că aceşti oameni pur şi simplu nu mai au o judecată raţională, dreaptă şi nu mai fac deosebire între minciună şi adevăr. Ei s-au învăţat atât de mult să mintă ani şi zeci de ani de zile şi nu ştiu să distingă între ceea ce-i adevărat şi ceea ce nu-i adevărat. Această stare e o stare de păcat.

La fel şi dacă eşti mândru în mod constant şi nu renunţi la mândria ta, te înrădăcinezi în mândrie, continui cu mândria o viaţă întreagă înseamnă că eşti împătimit de mândrie. Se poate ca toţi să fim muşcaţi de diavolul mândriei, dar ne trezim, ne dăm seama, ne ducem, ne spovedim şi nu suntem de acord cu mândria noastră şi atunci mândria nu se înrădăcinează în noi, nu ne obişnuim cu mândria şi nu devine mândria ca a doua noastră natură. La fel şi cu iubirea de arginţi; toţi suntem iubitori de arginţi, dar ne trezim, ne dăm seama, încercăm să mai facem şi milostenie din ceea ce avem şi ne luptăm cu noi.. Dacă omul se înrădăcinează, se complace în iubirea de arginţi înseamnă că acest păcat a devenit o patimă care îl subjugă, care-l chinuieşte, a devenit ca o a doua natură a lui. Tot aşa şi cu desfrânarea: omul poate să cadă în păcat o dată, de două ori, de zece ori, dar se şi ridică, se luptă, îi pare rău şi atunci înseamnă că desfrâul n-a devenit încă o patimă înrădăcinată în tine, tu te mai poţi izbăvi de această patimă cu rugăciunea Bisericii, cu postul, cu rugăciunea ta personală etc. Tot astfel şi cu minciuna şi cu hoţia: să te îmbogăţeşti sau să furi din ceea ce nu este al tău este un păcat de moarte chiar dacă nu-l găsim între cele şapte păcate de moarte.

            Mai este o categorie de păcate numite păcate împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele sunt împotriva Duhului Sfânt, dar sunt păcate numite chiar aşa păcate împotriva Duhului Sfânt şi mai departe se spune sau strigătoare la cer, adică păcate care strigă la cer ca Dumnezeu să intervină şi să facă dreptate oarecum, să pedepsească pe cel care-l săvârşeşte. Între păcatele strigătoare la cer este şi uciderea – când tu iei viaţa cuiva. Când iei viaţa unui prunc nenăscut sau dacă-i născut, a unui om, cu atât mai grav, dar şi nenăscut e acelaşi păcat. Şi vedeţi câte avorturi s-au făcut şi se fac în ţara aceasta şi medical şi prin medicamente aşa numite anticoncepţionale, care nu sunt anticoncepţionale, ci care omoară embrionul viu. Omul este viaţă, făptură umană întreagă, desăvârşită din prima clipă a zămislirii sale. Din clipa în care s-a zămislit, omul este întreg. Mai departe el nu face decât să se dezvolte, să crească. Şi ori că-i întrerupi viaţa în a doua clipă după ce s-a zămislit embrionul viu în pântecele mamei, ori peste o secundă, ori peste o zi, ori peste două zile, ori peste şapte luni, ori după ce s-a născut e aceeaşi întrerupere de viaţă, e crimă. Este plină ţara aceasta de crime. Asupra ţării acesteia şi asupra lumii apasă păcatul acesta al avortului îngrozitor, înfricoşător. Şi toate aceste păcate strigă la cer ca Dumnezeu să pedepsească. Sunt copiii aceştia pe care-i avortăm şi care strigă la Dumnezeu să le facă dreptate. După învăţătura Bisericii aceşti copiii nu sunt în rai sau sunt într-un loc pe care numai Dumnezeu îl ştie, în orice caz nu sunt într-un loc de fericire şi de bucurie – cum ar trebui să fie - că ei sunt totuşi nevinovaţi. Şi atunci Dumnezeu ştie ce se întâmplă că mamele acestea care au făcut astfel de păcate şi nu se pocăiesc, nu şi le plâng, nu fac fapte profunde de pocăinţă şi se duc neîndreptate în faţa lui Dumnezeu, mor în felul acesta, probabil că Dumnezeu le va pune pe ele în locul copiilor şi pe aceşti copii avortaţi îi va pune în starea de fericire.

            Apoi sunt păcatele care se săvârşesc din prea multa încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care cred în Dumnezeu şi cred că Dumnezeu este bun şi foarte bun – ceea ce este adevărat; Dumnezeu este bun şi foarte bun, cum nu ne putem noi imagina cât e de bun Dumnezeu şi cât de mult iartă Dumnezeu. Dumnezeu şi-a dat viaţa în persoana Fiului Său venit pe pământ pentru păcatele noastre. Părintele Arsenie Boca spunea că „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu nu-i nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos”. Este cutremurător cuvântul acesta. Deci nici cel mai mare sfânt din lumea aceasta nu-L iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos din lumea aceasta. Cel mai mare păcătos este iubit de Dumnezeu şi este iertat de Dumnezeu dacă el se întoarce. Dar dacă se îndărătniceşte şi rămâne în păcatul lui, se împietreşte în păcat, sigur că Dumnezeu, respectând voinţa tuturor, n-are ce să facă. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi-şi dă viaţa pentru copil, dar copilul nu vrea să asculte de părinte, nu vrea să ia aminte la iubirea tatălui, a mamei şi pleacă de acasă. Şi părinţii plâng şi plâng şi-l iubesc pe copil şi-l aşteaptă până mor. Şi copilul nu se întoarce. Ce pot să mai facă părinţii dacă copilul nu se întoarce? Copilul e pierdut. Aşa şi în faţa lui Dumnezeu; El ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El, în iubirea Lui nemărginită şi nesfârşită. Dacă ne întoarcem, El ne iartă. Dacă nu ne întoarcem, nu ne poate ierta pentru că ne respectă libertatea ca să rămânem departe de El în veşnicie, că aşa am ales noi. Problema aceasta a libertăţii omului este o taină a tainelor: Dumnezeu l-a creat pe om liber şi El niciodată nu intervine în viaţa noastră ca să ne suprime libertatea. Dumnezeu intervine în viaţa fiecăruia dintre noi ca să lucreze cu noi exact cum fac părinţii: doar, doar să-l poată convinge pe copil să asculte şi să stea acasă, să rămână în comuniune cu părinţii săi. Aşa şi cu Dumnezeu: fără să afecteze libertatea noastră Dumnezeu încearcă pe toate căile, noi nu ne dăm seama cât încearcă Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi ca să ne aducă în comuniunea cu El, sub ascultarea Lui, ca să ne fie nouă bine. Părinţii vor ca copiii lor să stea aproape de ei ca să le fie lor bine. Dacă copiii stau împreună cu părinţii, părinţii le dau copiilor tot ce au ei, tot ce sunt ei, căci viaţa părinţilor se reflectă în copiii lor, sunt copiii înşişi. Aşa şi Dumnezeu cu noi. Dumnezeu respectă libertatea noastră şi face totul, tot ce-i stă Lui în putinţă ca să ne întoarcă la El şi dacă noi nu ne întoarcem atunci ne condamnăm prin noi înşine datorită voinţei noastre proprii. Sunt deci oameni care cred că Dumnezeu este bun, iertător şi rămân într-o stare de nepăsare şi zic că Dumnezeu e bun şi ne iartă. Greşesc, mint, fur, desfrânez, fac toate păcatele din lumea aceasta că Dumnezeu e bun. Dacă gândeşti aşa şi continui să păcătuieşti fără să te îndrepţi, fără să pui capăt păcatului înseamnă că tu păcătuieşti împotriva Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Duhul Sfânt ne vrea să fim împreună cu Dumnezeu ca să ne fie nouă bine, pentru că în starea de păcat – poate nu ne dăm seama – noi suferim. Deci prea multa încredere în Dumnezeu şi păcătuirea datorită acesteia este un păcat strigător la cer sau împotriva Duhului Sfânt.

            De asemenea, păcat împotriva Duhului Sfânt este şi deznădejdea, adică pierderea nădejdii. Virtutea ultimă care moare este nădejdea. Noi trăim prin nădejde până când închidem ochii. Noi nu trebuie să ne pierdem nădejde, nu trebuie să ne pierdem curajul, nu trebuie să ne pierdem încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu până când închidem ochii. Până când murim noi trebuie să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, în bunătatea lui Dumnezeu, în darul lui Dumnezeu, în iertarea lui Dumnezeu. Când omul îşi pierde nădejdea în Dumnezeu şi când omul atunci poate că-şi ia chiar propria viaţă, atentează la propria sa viaţă pentru că-şi pierde nădejdea în Dumnezeu, atunci săvârşeşte păcate de moarte. Aici trebuie să insistăm pentru că astăzi întâlnim tot mai mulţi oameni, cu deosebire tineri, care nu mai au nădejde, nu mai văd sensul vieţii, sunt descurajaţi, sunt dezorientaţi în viaţă, sunt pierduţi pentru că ei cred cum cred – Dumnezeu ştie ce se întâmplă în mintea fiecăruia – dar ei nu mai au nădejde. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să crezi în bunătatea Lui, în iubirea Lui nesfârşită, în iertarea Lui şi nu ar trebui să-ţi pierzi niciodată nădejdea. Credinţa e unită cu nădejdea în Dumnezeu. Aceşti tineri, şi nu numai, nu mai au nădejde şi îşi pun capăt vieţii – Dumnezeu să îi ierte şi să ne ferească pe fiecare dintre noi de un asemenea păcat, care este păcatul cel mai grav. În tinereţea mea, acum 30-40 de ani, nici nu se ştia ce e aia să fii deznădăjduit, să n-ai curaj de viaţă, să îţi pierzi nădejdea. Oamenii trăiau într-o societate aşezată, tradiţională, oamenii erau credincioşi aşa cum erau; nu înseamnă că erau toţi sfinţi, nu spun că nu păcătuiau şi atunci, dar nu exista forma aceasta de păcătuire, foarte subtilă, de a-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, de a-ţi pierde încrederea în viaţă, încrederea că eşti făcut pentru ca să trăieşti, pentru ca să munceşti, pentru ca să înfrunţi greutăţile, necazurile vieţii.

 

            BOALA, SUFERINŢA

 

Datorită păcatului, viaţa pentru toată lumea e grea, e dificilă, are atâtea obstacole. În toată ziua fiecare dintre noi nu întâlnim decât obstacole în viaţă şi trebuie să te lupţi cu ele, trebuie să te lupţi cu viaţa, trebuie să ai curaj, să le biruieşti chiar dacă nu le poţi birui deodată şi cazi de nenumărate ori. Nu-ţi pierzi nici atunci curajul. Trebuie să ne ferim mai cu seamă de acest mare păcat, atât de răspândit astăzi, al pierderii nădejdii, al pierderii curajului de viaţă care provine şi din faptul că nu suntem capabili să iertăm. Cunosc câteva cazuri de oameni bolnavi psihic, depresivi, care au ajuns în această stare datorită faptului că nu-s capabili să-şi ierte proprii lor părinţi. Şi aici Maica Siluana face adevărate minuni; ea face un seminar (un curs care durează şi care se poate face şi prin internet) numit „al iertării”. Aceşti oameni au nişte blocaje psihice în mintea lor, care-i ţin ca în nişte cătuşe şi nu pot să ierte traumele pe care le-au suferit în copilăria lor. Şi se întâmplă atâtea drame în familiile noastre şi aici în ţară şi peste tot locul în lume. Atmosfera din familiile noastre este de multe ori o atmosferă dăunătoare pentru copii. Şi atunci, aceşti copii sunt marcaţi de atmosfera şi păcatele din familie şi ei duc dramele acestea din familie până la vârsta matură şi atunci experimentează stările acestea de ură faţă de proprii lor părinţii şi nu mai pot să iasă din acest păcat, nu mai pot ierta.

 

De curând la noi la Nürnberg am invitat special o doctoriţă de la Constanţa pe care o cheamă Ionica Ciortan, care are patru clinici private ale ei şi peste 100 de medici în subordine, este conferenţiar universitar şi extraordinar de inteligentă, dar şi extrem de credincioasă. Eu n-am mai întâlnit un doctor atât de credincios şi atât de instruit şi de cunoscător şi al medicinii (are 5 specialităţi, pediatrie în primul rând), dar în acelaşi timp şi cunoscătoare a sufletului omenesc. Parcă ar fi făcut teologia. I-am şi spus că dacă aş fi vorbit eu în faţa oamenilor nu m-ar fi ascultat cu atât interes cum v-au ascultat pe dumneavoastră. Pentru că ea dădea nişte mărturii, nişte exemple din propria ei viaţă şi din viaţa copiilor pe care-i tratează şi a părinţilor. Ne spunea că cele mai multe boli ale copiilor, boli fizice, trupeşti, sunt consecinţa unei stări sufleteşti din familie. Dacă părinţii se ceartă, fac scandal, îl ceartă şi îl bate pe copil, copii se pot îmbolnăvi de orice boli trupeşti, nu de boli psihice. Ea cum este specialistă în domeniu, îi tratează pe copii, îi tratează pe părinţi şi le spune aşa mereu: cauza bolii copilului sunteţi voi, părinţii. Şi are mai mult de lucru cu părinţii decât cu copiii ca să-i vindece pe copii.

Există o lege duhovnicească care domneşte în universul acesta. Noi, oamenii, suntem în univers şi universul e în noi, iar universul e străbătut de legi spirituale pe care noi nu le vedem şi pe care nici nu le pricepem de cele mai multe ori. Legile fizicii se cunosc, sunt cercetători care studiază universul şi vorbesc de legile după care se conduc astrele şi universul în general. Cine încalcă o lege fizică a universului suportă imediat consecinţele. De exemplu dacă aici arde o lumânare şi eu bag mâna în foc bineînţeles că focul acela mă arde absolut pentru că eu am încălcat o lege a fizicii lăsată de Dumnezeu pentru că asta e legea focului: focul e făcut ca să ardă şi cine-şi bagă mâna în foc va fi ars. Tot aşa sunt legi spirituale, duhovniceşti, invizibile, care guvernează omul, umanitatea şi aceste legi dacă sunt încălcate prin păcate, ele intră într-o disfuncţionalitate şi atrag asupra noastră consecinţe: şi asupra ta, că tu însuţi le-ai făcut, dar şi asupra semenilor tăi. Scriptura scrie şi dovedeşte că păcatele părinţilor au consecinţe în urmaşi până la al treilea şi al patrulea neam: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Medicina constată foarte clar acum că există o transmisie genetică din părinţi în copii şi în nepoţi şi în strănepoţi. Fiecare dintre noi moştenim nişte gene care sunt sănătoase sau mai puţin sănătoase, sau bolnave; în această privinţă Sfântul nostru Părinte Arsenie Boca vorbeşte foarte clar şi foarte frumos cum părinţi alcoolici se trezesc cu nepoţi alcoolici. Este absolut dovedit azi că gena aceea blestemată a alcoolismului vine în nepot de la bunic sau de la părinte.

            Noi trebuie să fim foarte atenţi şi mai conştienţi, mai serioşi în ceea ce priveşte problema păcatului, a încălcării rânduielilor lăsate de Dumnezeu în viaţa omului. Înainte oamenii nu ştiau ce ştiu azi, ei trăiau mult mai simplu şi aceasta era o mare binecuvântare pentru că trăiau în acord, în armonie cu lumea înconjurătoare, cu universul. Ei ştiau că dacă încalci o lege fizică suporţi consecinţele, dacă faci un rău vei suporta consecinţele. Răul pe care-l faci atrage asupra ta o răsplată: „după faptă şi răsplată”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, ceea ce seamănă omul aceea va culege”. Semeni păcat, neghină, vei culege răutate, boală, suferinţă. Numai că, zice Sfântul Marcu Ascetul, între perioada semănatului şi a secerişului sunt luni de zile. Omul nu mai ştie când astăzi suferă - uite m-am îmbolnăvit sau a venit un necaz asupra mea, o neputinţă - să o pună pe seama unui păcat sau a păcatelor pe care le-a făcut cu un an sau doi sau zece ani înainte. Nimeni nu suferă nimic fără ca să fie consecinţa propriilor sale păcate, ale sale sau ale părinţilor sau moşilor şi strămoşilor lui. Există o legătură ontologică în neamul fiecăruia dintre noi. Dacă noi săvârşim păcatul, atunci este firesc să suportăm şi consecinţele păcatului: bolile, neputinţele, insuccesele noastre. Tot ce pătimim în viaţa noastră, în fond pătimim datorită propriilor noastre păcate.

Spun unii oameni care nu-şi pot căsători copiii, că cineva, un vrăjmaş, i-a legat căsătoria şi nu se poate căsători. Eu ce să-i spun, că nici eu nu pot să-i spun mai multe pentru că omul nu vrea să înţeleagă. L-a legat păcatele lui (ale copilului) şi păcatele părinţilor. Ne-ar spune Părintele Arsenie foarte clar: „Mă, datorită ţie suferă copilul tău”. Eu am fost de două ori la Părintele Arsenie şi-mi amintesc foarte clar că prima dată când m-am dus era biserica foarte plină de femei mai ales. Părintele coboară de pe schelă şi întreabă: „Tu câţi copii ai?”. I se spunea că unul sau doi şi Părintele întreba: „Unde sunt ceilalţi? Să ştiţi că vă dă Dumnezeu de lucru cu un copil sau cu doi cât ai fi avut cu cei zece copii”. Aşa de logic, aşa de clar şi atunci tu, mamă, tu, tată, mai spui că i-a legat căsătoria nu ştiu cine. I-a legat căsătoria păcatele lui, păcatele tale. Şi atunci ce trebuie să faci? Trebuie să te pocăieşti! Trebuie să te smereşti, trebuie să plângi, trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, trebuie să te rogi. Şi dacă tu recunoşti şi iei asupra ta păcatul tău, atunci să ştii că problema-i rezolvată, decât să dai vina pe alţii.

Preoţii, Părintele Porfirie

Să citești rugăciunile de exorcizare cu discernământ! Să pomenești numele bolnavilor la Proscomidie

L-am dus într-o zi la Părintele pe un preot care avea o problemă gravă ce-l frământa de ceva timp: nu-și putea da seama dacă boala unei persoane era de natură nevrotică sau era un simptom al demonizării. Deși în ziua aceea Părintele se simţea foarte rău, și-a dat seama despre ce era vorba și i-a zis:

- Ești tu cumva Sfântul Antonie să poţi alunga demonii?

În perioada aceea, preotul respectiv citea rugăciuni de exorcizare mai mult decât ar fi trebuit.

- Nu, nu sunt Sfântul Antonie, a răspuns acela.

- Ei, dacă nu ești, atunci de ce tulburi demonii cu rugăciunile de exorcizare, iar, mai apoi, lași victima pe mâna lor, să o chinuie? Ia ascultă, părinte, e mare păcat, e cu totul inacceptabil ce se întâmplă azi, cum o fac unii pe-a exorciștii în locuri publice, în faţa mulţimilor. Nu știi că demonii îi necăjesc și pe cei sănătoși, care asistă la exorcizare, și ajung să creadă că și ei sunt demonizaţi? Îi necăjesc și pe preoţi, aruncându-i în prăpastia trufiei. În ultima vreme, mulţi vin la mine care cred că s-au îndrăcit și ei, după ce au asistat la vreo exorcizare de prin pieţele publice. Părinte, fiincă te văd tânăr, o să-ţi vorbesc despre niște „matematici superioare”. Când preotul face exorcizări, se adresează în mod direct diavolului și, cu autoritatea lui preoţească, îi poruncește să iasă. Dacă nu are sensibilitate și nu e priceput, poate suferi el însuși pagube. În loc să-i poruncească demonului și să-l ameninţe, mai bine și mai corect ar fi să se roage, prin intermediul Sfintei Liturghii, al Tainelor și al altor rugăciuni, ca Domnul să trimită Harul Său celui ce pătimește. Astfel, Harul îl acoperă ca roua pe bolnav, iar preotul nu mai înfruntă pericolul de a fi prins în capcana vreunei ispite sau de a cădea în vreo înșelare. Nu spun să nu se mai facă rugăciuni de exorcizare celor ce nu se mai pot ajuta pe sine în nici un fel, ci să se facă, dar cu mult discernământ și în tăcere.

Altădată, Părintele Porfirie i-a zis preotului:

- Unii citesc rugăciunile de exorcizare cu voce tare, de parcă demonii nu i-ar auzi oricum. La Proscomidie, părinte, să te rogi lui Dumnezeu în inima ta pentru cel bolnav, ca să-l ajute.

Preluat de aici.

Dumnezeu nu va veni în viața mea să-mi transforme fiecare clipă în bucurie, dacă nu-L chem, pentru că nu dă buzna în darul libertății pe care ni l-a făcut

Să ne întoarcem la izvorul bucuriei: Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie lucrează așa cum lucrează inima în organismul nostru: adună sângele plin de toxine și îl trimite la plămâni, îl oxigenează și apoi îl trimite – curat – prin tot organismul. Așa facem și noi în Domnul: ne adaptăm cu toții, din toate colțurile, ne unim cu El în Biserică, Îl sărutăm, Îl primim, Îl mâncăm. Totul este atât de simplu...

Și iar mă otrăvesc de toate otrăvurile din jurul meu, iar mă duc la Biserică, iar mă spovedesc, iar mă împărtășesc, iar primesc Duhul cel Ceresc pe Care Îl cerem, Îl chemăm mereu și mereu. Iată taina meșteșugului bucuriei: să facem din fiecare clipă o epicleză, adică să chemăm Duhul Sfânt. Cu cât îl vom chema mai mult pe Dumnezeu, cu atât El va veni. Dumnezeu vine la chemare. Putem să lăsăm pâinea și vinul pe Sfânta Masă cât vrem noi, nu se transformă singure. Trebuie ca părintele să cadă în genunchi, să ceară venirea Duhului Sfânt, să trimită Dumnezeu Duhul Sfânt peste Cinstitele daruri și peste noi, care suntem acolo, ca să le transforme în Trupul și Sângele Său iar pe noi să ne transforme, să ne învrednicească să-L primim în noi. Tot așa, Dumnezeu nu va veni în viața mea să-mi transforme fiecare clipă în bucurie, dacă nu-L chem, pentru că nu dă buzna în darul libertății pe care ni l-a făcut.

Maica Siluana

De ce Îl căutăm pe Bunul Dumnezeu doar când avem probleme?

Doamne ajută!
Sărut mâna Măicuță , să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate să ne ajutați cu sfaturile dumneavoastră.
Mă numesc Mărioara și vă scriu să știți cum m-am apropiat eu de Biserică și de Bunul Dumnezeu. În ianuarie 2008 mi-a fost arestat băiatul, singurul copil pe care îl am. Am crezut că sunt cea mai amărâtă mamă din lume. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la biserică, fiind în București aveam unde să mă duc. Au fost primi mei pași, pentru că biserica era singurul sprijin în acel moment. De ce trecea timpul observam că acei prieteni care erau toată ziua în casa mea au început să se rărească, nu găseam sprijin financiar să pot plăti avocatul. Eram distruși și eu și soțul, nu mai mâncam, fumam mult și credeam că totul s-a sfârșit. Bunul Dumnezeu mi-a trimis cu trei ani în urmă fata mea (nora), care a fost sprijinul nostru moral, financiar și care nu ne-a părăsit nici pe noi nici pe băiat, după incident. De-a lungul timpului ne-am creat un fel de prieteni (am lucrat împreună la aceiași unitate, dar în timp ne-am despărțit) dar ne vizităm, ne ajutăm din toate punctele de vedere. Mergem împreună în pelerinaje, nu lipsim de la Cuvioasa Paraschiva și celelalte sărbători creștinești, ne cinstim cum se cuvine Sfinții (acolo unde se află moaște). Acești prieteni mi-au fost aproape din toate punctele de vedere: financiar, spiritual, sfaturi și îndrumări. Dacă în ianuarie 2008 fumam, în ianuarie 2009 nu mai fumam. Părintele Arsenie Boca m-a ajutat, fără să cer, am participat cu prietenii mei la Sf. Liturghie de la Drăgănescu ( biserica pictată de părintele Arsenie Boca), am vorbit cu părintele care m-a simțit că fumez și mi-a spus ca să se rezolve problemele trebuie să mă las de țigări. Nu l-am ascultat, cum am ieșit am aprins o țigară. La nici o săptămână am fost foarte bolnavă și trei zile nu am putut să beau sau să mănânc, nici vorbă să fumez. Când m-am ridicat din pat, după trei zile, mi-am dat seama că nu am fumat dar că nici nu duc dorul. Am fost în anul 2009 la mormântul părintelui Arsenie Boca la Prislop că să îi mulțumesc pentru ajutor. Anul 2009 am colindat pe la multe mânăstiri, multe biserici, am cunoscut preoți cu har, și sunt într-o continuă căutare. Soțul meu a reușit să țină posturile, să se spovedească și să se împărtășească după mulți ani, același lucru s-a întâmplat și cu mine.
Nu am timp Măicuță să vă spun MINUNILE pe care Bunul Dumnezeu le-a făcut cu familia mea, chiar dacă fiul meu este încă arestat, suntem tot în procese de doi ani, dar nu m-ai sunt cea mai amărâtă mamă din lume. Mi-am dat seama că băiatul meu are o misiune de îndeplinit și știe și el acest lucru , este foarte calm și liniștit, a ieșit la biserica penitenciarului de mai multe ori la Sf. Liturghie, s-a spovedit și împărtășit. Tot timpul i-am spus să mulțumească Bunului Dumnezeu pentru tot cea ce ne-a oferit și apoi să se roage, să ceară. Am avut momente doar am gândit ceva și Bunul Dumnezeu ne-a ajutat. Anul trecut și eu și soțul am rămas în șomaj, eram disperați și nu știam ce o să facem, bani pentru avocat, băncile, utilitățile și să întreținem și băiatul în penitenciar... Dar Bunul Dumnezeu a avut grijă să ne descurcăm mai bine ca alte persoane care nu au problemele noastre. Nu ne mai plângem ca înainte de orice lucru minor, încercăm să fim optimiști și încrezători. De când a fost arestat băiatul am cunoscut o Măicuța de la Mânăstirea Pasărea care m-a trimis la un preot. I-am spus problema mea iar părintele mi-a dat să citesc niște acatiste ( Ac. Sf. Stelian, Ac. Grabnic ajutătoare, Ac. Sf. Ciprian). De ce vă spun toate acestea pentru că aceste acatiste au fost începutul. Tot anul 2009 am căutat biserici și preoți, fiecare dintre ei mi-au dat o „rețetă” (cum spun prietenele mele) și pe toate am încercat să le fac. De la unul din părinți am primit o rețetă care cuprindea și Psaltirea. Pentru prima dată deschideam psaltirea, nu știam ce este, și mi-a dat să o citesc de două ori în 40 de zile. În mintea mea mi s-a părut foarte mult și că nu cred că pot să o citesc. Dar în decembrie 2009 un alt părinte mi-a dat de citit psaltirea de mult mai multe ori. Dar deja o știam, deja îmi este foarte dragă și am citit-o fără greutate. Am devenit curioasă, vreau să citesc mai mult dar mă apuc de multe și nu reușesc pe toate. Uneori mă gândesc că nu reușeam să fac toate aceste lucruri dacă băiatul meu nu ajungea acolo. M-am schimbat mult și nu numai eu, ci și băiatul, nora și soțul, vedem altfel viața. La noi nu lipsește anafura, aghiazma, tămâia și candela aprinsă. Rar se întâmplă să nu tămâiem casa sau să nu aprindem candela. Vreau să spun oamenilor că întotdeauna există o soluție în orice probleme și aceasta este Bunul Dumnezeu. Dacă știi să cauți Îl găsești, dacă știi să ceri Îți va da, dar să nu uităm întotdeauna să și mulțumim. Bunul Dumnezeu există și pe toți ne scoate din necazuri atunci când și noi facem ceva și nu așteptăm să facă alții pentru noi. Măicuță mi-ar plăcea să vă cunosc personal, să vă pot spune toate minunile care le-am primit de la Bunul Dumnezeu (unele le-am primit în timpul Sfintei Liturghii), dar cred că Bunul Dumnezeu mă va ajuta să vă cunosc cândva, toate la timpul lor. Sănătate să vă dea Bunul Dumnezeu, să vă binecuvânteze să ne puteți ajuta cu sfaturi și îndrumări prețioase pentru cei ce-L căutăm pe Dumnezeu.
Doamne ajută,
Mărioara
*
Draga mea surioară în Domnul, Mărioara,

Mulțumesc mult și cu recunoștință pentru mărturia ta. Dumnezeu să te răsplătească pentru asta. În aceste vremuri de deznădejde pentru mulți oameni, este foarte important să arătăm cum lucrează Dumnezeu cu cei ce se întorc la El.
De ce doar cu cei ce-L caută și-L primesc? De ce nu-i ajută și pe ceilalți? Pe cei ce-L hulesc, Îl înjură sau ignoră? E cumva supărăcios și răzbunător (Iartă-mă, Doamne, că încerc astfel să ajung la inima celor care-și pun astfel întrebarea!)? Nicidecum! Ci pentru că ajutorul Său este o putere specială, numită har, care se află în Împărăția lui Dumnezeu care, acum, este Biserica. Cine caută și află și intră și rămâne în Împărăție primește această putere și cu ea, se înduhovnicește. De acolo vin bucuria, pacea, încrederea, înțelepciunea, răbdarea, dragostea care ne transformă atitudinile, gândurile, faptele, viața. Astfel, tot ceea ce căutăm în afară, acum se „adaugă” de la sine vieții noastre de care nu ne mai îngrijim noi pentru că are Dumnezeu grijă. Noi ne îngrijim să rămânem în Împărăție. Asta nu înseamnă că nu mai muncim sau nu gândim ce avem de făcut, ci că acestea le facem ca pe niște porunci prin care rămânem și creștem în Împărăție și nu ca pe niște activități egoiste.
De ce Îl căutăm pe Bunul Dumnezeu doar când avem probleme? Pentru că numai atunci ni se înmoaie inima împietrită de lipsa legăturii vii cu Dumnezeu și plină de toate grijile și alergarea după plăcerile cele trecătoare și răufăcătoare...
Încă o dată îți mulțumesc și-L rog pe Domnul să ducă acest cuvânt al tău la inima celor ce încă nu au gustat ca să vadă cât de Bun e Dumnezeu.
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana

O minune de la Manastirea Rohia

de Prof. Dr. NUŢU ROŞCA
Minuni vii - prefaţă de Danion Vasile

Nuţu Roşca. Ce vă spune acest nume? Nimic. E doar autorul broşurii de faţă. Un om care vrea să dea mărturie despre o minune care i s-a întâmplat. Poate vă va şoca ceea ce spun, dar sunt convins că, dacă Nuţu Roşca ar fi fost grec sau rus, s-ar fi scris multe articole despre minunea pe care a trăit-o. Am fi avut poate o carte întreagă pe această temă.
Dar noi, românii, nu ştim să punem în valoare lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa cum nu ştim să ne cinstim nici sfinţii. Zeci de cuvioşi români, zeci de noi mucenici, sfinţi ai închisorilor, Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Şi noi nu ne ostenim să aflăm vieţile lor, nevoinţele lor.
Tot aşa cum nu ne interesează nici minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în zilele noastre. Nu este de mirare că Nuţu Roşca este un străin pentru fiecare din noi.
Şi totuşi cred că Nuţu Roşca ar trebui să ne fie prieten. Cred că, după citirea acestei confesiuni, toţi cei în pieptul cărora bate o inimă creştină se vor simţi apropiaţi de el. Şi asta nu pentru că autorul se pune în valoare, bătându-se cu pumnii în piept. Aşa cum se poate constata din text, el nu vrea decât să dea mărturie despre Dumnezeu, Care l-a vindecat, izbăvindu-l de la o moarte ce părea sigură.
Ceea ce e într-adevăr tulburător nu e doar vindecarea. Ci e schimbarea pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa acestui om care, în momentul accidentului de tren, avea doar patru clase… Şi cum acest om a ajuns să facă studii înalte, luându-şi doctoratul în filologie. Diplomele în sine nu au nicio valoare… Dar Nuţu Roşca a ştiut să înmulţească talanţii pe care i-a primit, scriind cărţi spre slava lui Dumnezeu. Închisoarea elitei româneşti, Adevărul contra dezbinării sau tomul (de peste 500 de pagini - format mare) Ortodoxie şi pseudouniaţie sunt câteva din titlurile tipărite până acum.
Faptul că aceste lucrări nu au avut parte de o difuzare largă nu se datorează conţinutului lor, ci lipsei de promovare. De altfel, nici mărturia de faţă nu a avut parte de o difuzare amplă în prima sa ediţie. De aceea ne-am decis să o retipărim, nădăjduind că mulţi se vor folosi de cele citite aici.
Editorul

1.
Accidentul
Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor. Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng.
Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.

2.
Morga
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam. Nu vedeam, nu puteam să mişc nici cel puţin un deget, nu puteam să vorbesc sau să scot măcar un sunet, un geamăt. Numai prin faptul că eram conştient şi auzeam nu puteam să dau nici un semn de viaţă. Acestea nu se sesizau. Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”. În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!”
Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…

3.
Încălzirea
Directorul a spus: „Dezbrăcaţi-l! Curăţaţi-l de gheaţă şi de sânge! Îl încălzim. Încercăm să-l readucem la viaţă. Poate îl salvăm”. M-au aşezat pe un pat tare de scânduri. Directorul m-a cusut şi m-a pansat la cap, mi-a apăsat coşul pieptului, mi-a verificat fiecare coastă, potrivind rupturile, mi-a întins şi îndreptat picioarele. A adus un cardiolog să mă vadă. Am pierdut foarte mult sânge. Inima era în pericol de a se opri. Directorul a spus: „Facem o experienţă cu el. Introducem ser, ca inima să poată pulsa”. Au făcut asta. Mă încălzeau, punând, pe lângă mine în lungul corpului, la intervale de câte două-trei ore, sticle cu apă caldă şi mă acopereau. Directorul dădea mereu dispoziţii. Venea şi verifica. Vorbea mereu cu mine. Eu însă nu puteam să-i răspund.
După trei zile am început să văd foarte slab. După patru zile am început să mişc degetele de la mâna dreaptă, iar mai târziu să vorbesc. A urmat apoi un timp de optsprezece zile cu un tratament de întărire, ca să pot suporta operaţiile. Directorul, Gheorghe Meghea, un medic ortoped şi un hipocratic, mă vizita la intervale scurte de timp, chiar şi noaptea, şi mă încuraja.

4.
Operaţia
Prima dată am refuzat operaţia, pentru că unul dintre medici mi-a spus că piciorul stâng trebuie amputat de sus. Peste trei zile, după ce directorul m-a asigurat că nu-mi taie piciorul, am acceptat operaţia. Am cerut să nu mă adoarmă, ca să văd ce fac medicii. În loc de adormire, directorul mi-a făcut o injecţie rahianestezie în măduva spinării.
Eram întins pe masa de operaţie. Înainte de a începe lucrul, directorul şi-a făcut cruce şi a zis: „Eu voi face ceea ce ştiu cu ştiinţa mea. Dumnezeu să facă prin puterea Lui”. Apoi, cu mâna stângă, a luat bisturiul şi a tăiat o lungă deschizătură în lungul femurului drept. Am urmărit cu atenţie toată operaţia, schimbând uneori cuvinte cu directorul. Aveam în mână o oglindă mică şi o ţineam în aşa fel să văd cum lucrează. Operaţia a durat multe ore. Fragmentele femurului drept mi le-a legat cu o sârmă metalică, pe care o am în picior şi astăzi. După câteva ore, efectul anesteziei s-a terminat. Se lucra pe viu. Când directorul a cusut tăietura cu un ac special, la fiecare împunsătura simţeam dureri fulgerătoare. L-am rugat pe director să se grăbească fiindcă nu mai puteam suporta. Au lucrat apoi la piciorul stâng. Am fost pus în ghips. Numai mâinile şi capul îmi erau afară din ghips. Am fost aşezat într-un pat pe spate şi fără să mă întorc nici cel puţin cinci grade într-o parte sau în alta, am stat aşa, nemişcat, într-o singură poziţie, timp de o sută optzeci şi patru de zile.

5.
Ideea sinuciderii şi supraomul
Domnul Şerbu a tăiat în ghips o aşa zisă fereastră la operaţie. La vizită, doctorul Ivănescu a zis: „E curată operaţia. N-a curs nici o picătură de sânge”. Directorul i-a răspuns: „N-a avut de unde curge”.
După câteva zile de la operaţie a urmat o perioadă de criză extremă. Picioarele şi tot corpul s-au umflat. Ghipsul mă strângea cumplit. Durerile erau neîntrerupte şi atât de puternice, încât depăşeau puterile suportabilităţii. Mi-au dat morfină. După aceasta aţipeam puţin şi visam că sunt într-o pădure cu copaci foarte înalţi şi că mă urcam pe câte unul până în vârful lui, iar de acolo treceam în vârful altuia. După fiecare morfină, se repeta visul. Uneori cădeam de la înălţime. Aţipirea dura numai câteva minute. Durerile mă trezeau. Simţeam în tot corpul o durere copleşitoare, fierbinte şi foarte sărată.
Întristarea mă copleşea. Eu eram fecior din munţii Maramureşului, sprinten. Alergam pe munte în sus. Acum am ambele picioare rupte. Continuarea chinurilor n-o mai pot suporta şi o perspectivă pe care o întrevăd nu o vreau. Viaţa în cârje îmi topeşte creierul. Mai bine moartea. Trebuie să am tăria acum să pun capăt la toate. Singur nu pot, că sunt închis aici în piatra aceasta de ghips. Cine mă poate ajuta? Poate directorul mă va înţelege. Era trecut cu o oră de miezul nopţii. Ceilalţi şapte, ce erau în salon cu mine, dormeau. Directorul a rămas peste noapte în spital, cum o făcea deseori. De obicei pe timpul acesta, asistenta de serviciu verifica saloanele. Peste câteva clipe a deschis uşa: s-a uitat, a constatat că e linişte şi a dat să închidă. Am strigăt-o. A venit la mine. Am rugat-o să-l cheme pe director. „Nu se poate la ora aceasta”, mi-a răspuns. „Bateţi la uşă şi spuneţi-i cine-l cheamă”. Peste câteva clipe a venit directorul. A luat un scaun, l-a pus lângă patul meu, s-a aşezat şi m-a privit îngândurat. I-am spus toată disperarea, că nu mai pot suporta durerile, că nu am încredere în vindecare, iar viaţa pe care o întrevăd nu o pot accepta. Dacă eram dus atunci la morgă, astăzi nu m-ar durea nimic şi nu m-ar îngrozi viitorul. L-am implorat să-mi dea o injecţie letală, să termin cu chinurile. Mi-a vorbit ca niciodată. Niciodată n-am văzut aşa de bine supraomul din el ca în noaptea disperării. Avea boabe de transpiraţie pe frunte şi pe faţă. A plecat. A venit apoi o asistentă şi a cules de prin noptiere toate furculiţele, cuţitele, lingurile, sticlele, borcanele şi ceştile şi le-a dus.
În noaptea aceea n-am dormit deloc până după vizita de dimineaţă. De ce n-a vrut directorul să mă asculte? I-a fost frică de Dumnezeu să-mi ia viaţa. El a luptat până acum să mi-o salveze. El s-a temut de Dumnezeu să-mi ia viaţa …Dar eu să nu mă tem, când vreau să mi-o iau?… Viaţa este dată de Dumnezeu şi numai Dumnezeu are dreptul să o ia. Dumnezeu a dat porunca: Să nu ucizi! Aceasta implica şi pe: Să nu te sinucizi. Ce era să fac?…Ce se alegea de sufletul meu dacă directorul m-ar fi ascultat?… Era o crimă, pe care aş fi împărţi-o cu directorul. Directorul mi-a salvat sufletul. Eu am vrut să scap de chinurile acestea… În iad nu erau chinuri?…
Poate că durerile nu vor ţinea mult şi mă vor lăsa. Dacă vor ţine, poate voi muri din cauza lor şi voi scăpa. Dumnezeu îmi ştie necazurile şi durerile şi poate îmi va da putere să trec prin ele. Trebuie să vreau să trăiesc şi să cred că mă voi face bine, iar până atunci să rabd. Doamne, dă-mi puterea răbdării.
Dimineaţă, când directorul a venit în vizită, n-a venit la mine întâi, ca alte dăţi, m-a lăsat ultimul. Fără zâmbetul şi vorbele entuziaste din alte dăţi, s-a apropiat şi mi-a spus doar atât: „Te vei face bine”. Mai târziu am aflat că în jurământul lui Hipocrate se spune: „Nu voi da niciodată nimănui otravă, chiar dacă mi se cere”.
Am suferit toate durerile şi toate chinurile mai departe. În clipele de ameliorare îmi venea speranţa vindecării şi dorinţa de viaţă. Unele clipe erau însă foarte grele şi lungi, iar acestea se făceau ore, orele se înlănţuiau în zile, dar mai ales lungi şi grele erau nopţile. Şi au fost foarte multe nopţi. Directorul se ocupa foarte mult să-mi refacă voinţa şi fiinţa. Îmi arăta radiografii ale unor oameni care au avut picioarele rupte, pe care i-a vindecat. Pe doi i-a căutat, le-a cerut să vină la spital, le-a cerut să mă încurajeze şi să se plimbe prin salon, apoi îmi spunea: „Aşa vei merge şi tu”.
Alături de el era sora Vica. Sora Ardeleanu nu credea că nu voi muri. De aceea, ea nu „strica” injecţiile pe mine, ci, ca să cred eu că mi le face, trăgea apă în seringă. La câţiva ani, după ce m-am făcut bine, am vizitat spitalul şi am stat de vorbă cu fiecare. M-a uimit când Ardeleanu mi-a mărturisit fapta, dar i-am admirat sinceritatea. Şi-a cerut iertare. Am înţeles-o şi am iertat-o, pentru că atunci şi eu gândeam aşa.
După ce au trecut şase luni de zile, mi s-a luat ghipsul. Îmi erau anchilozate încheieturile de la glezne, genunchi şi coapse. Peste câtva timp reuşeam să mă dau jos din pat şi, ţinându-mă bine de barele de la capetele paturilor, mergeam de la o margine a salonului până la cealaltă, dar mai mult în mâini decât în picioare.
Mi s-a făcut ieşirea din spital. Directorul m-a sfătuit să mă hrănesc bine – aveam un metru şi optzeci centimetri înălţime şi cincizeci şi şapte de kilograme -, să merg la Spitalul Floreasca de la Bucureşti, unde să urmez un tratament de mecanoterapie pentru desfacerea anchilozelor, pentru că toate încheieturile îmi erau blocate, să fac gimnastică şi să-mi forţez încheieturile în acest scop, oricât ar fi de dureroasă această forţare, că altfel voi rămâne cu încheieturile imobile.

6.
Nedreptăţile
De la Azuga m-a adus acasă, în comuna Bârsana din Maramureş, soldatul Jean Pribeagu. Acasă am aflat un dezastru. Totul era confiscat de fisc şi de colectori. Tata era ameninţat cu Canalul Dunării pentru că nu şi-a putut achita în întregime cotele şi impozitul. Nicio posibilitate de tratament la Floreasca sau de hrană bună. Dimpotrivă. A rămas neconfiscat numai ceva porumb ales anume, slab şi necopt, şi nişte cartofi pe care tata, ca să nu ni-i ia, nu i-a recoltat. Toamna târziu, în postul Crăciunului, când pământul era îngheţat, tata spărgea pământul cu târnăcopul şi scotea cartofi. Toată iarna aceea am mâncat numai cartofi din aceia cu mămăligă din mălaiul acela slab. În primăvară toţi din familie am fost bolnavi de pelagră. Prima s-a îmbolnăvit mama.
Eu eram foarte slăbit, cu anchilozele prea puţin degajate. Nu puteam să merg cu ai mei la lucrul câmpului. Abia treceam pragurile casei. Lucram ce puteam pe acasă şi îmi forţam încheieturile. Încercările acestea erau foarte dureroase şi cu foarte slabe rezultate. După mai bine de un an de zile, am început să-mi îndoi atâta picioarele, încât să pot să mă las pe genunchi.
Pentru viaţa de ţăran trebuie forţă fizică: să mergi cu carul, să încarci pietre, să ridici buşteni, să porţi saci plini. Eu nu dispuneam de asemenea calităţi. Dar atunci ce-i de făcut?… Ce strungă să găsesc prin care să pot să intru în viaţă? … Poate că ar fi şcoala…Să învăţ ceva meserie sau poate mai departe… Numai şcoala mă poate salva. Altfel sunt inutil şi povara altora, ceea ce nu pot să suport. Şcoala… Dar eu am numai patru clase primare… Ar trebui să o iau de la clasa a cincea. Am să o iau de acolo. Cum? Unde? Cu cine să mă sfătuiesc? Oricum, hotărârea este luată. Şcoala este calea vieţii mele. Într-o duminică am ţinut un consiliu de familie şi mi-am spus hotărârea. Mama plângea. Fraţii îi cereau lui tata să nu mă lase, că pentru şcoală mi-or trebui bani, iar el este mereu ameninţat cu temniţa că nu-şi poate achita datoriile, impuse în mod exagerat, către stat. Verdictul lui: „Nu vorbi tu nebunii despre şcoală. Dacă n-ai învăţat când ai fost mic, acum nu se mai poate, că omul mare nu poate învăţa, că nu-i stă capul la carte”. Răspunsul meu: „Unde mi-oi pune capul, acolo mi-a sta”. Mai târziu m-a înţeles şi m-a ajutat.
Eu ştiam despre un om luminat – profesorul Ion Cleja din Bucureşti. M-am dus şi l-am întrebat dacă omul mare poate învăţa. Drept răspuns, profesorul mi-a dat toate manualele de gimnaziu, m-a încurajat şi mi-a spus că după gimnaziu să-l caut, că o să-mi spună ce să mai fac.
După patru ani de la accident şi după multă trudă, anchilozele s-au desfăcut mult şi am început să merg relativ bine. Am urmat gimnaziul la fără frecvenţă şi liceul la seral, la Liceul Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. De la liceu am fost exmatriculat pentru motivele că am avut rude chiaburi, pentru că tata nu s-a înscris în colectiv şi pentru că eram bănuit că aş merge la Teologie. După un timp am revenit. Mi-am continuat apoi pregătirea la cursul de zi de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca.
De la accident până la terminarea facultăţii au trecut cincisprezece ani. Mi-am făcut dosar de pensionare, pe baza actelor medicale. După opt ani, mi s-a aprobat o pensie de gradul trei, de care am beneficiat timp de şapte ani, până la terminarea facultăţii.
Comisia medicală din Cluj-Napoca mi-a recomandat serviciu cu normă redusă şi fără navetă. Am primit un post cu supranormă şi cu navetă de treizeci de kilometri pe drum de ţară neasfaltat. După un timp, am funcţionat pe la alte şcoli.
Timp de douăzeci de ani m-am simţit bine şi am muncit din greu. Între timp m-am căsătorit cu învăţătoarea Elena Radu. Avem un fiu, care este profesor de informatică la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. M-am înscris pentru doctorat la Universitatea din Bucureşti. În 1978 mi-am susţinut teza şi am primit titlul ştiinţific de doctor în filologie. La susţinere, l-am invitat şi pe profesorul Ion Cleja.
Mergeam bine. Aveam sprinteneala şi elasticitatea normale. Pe lângă activităţile didactice, făceam şi muncă de cercetare. În fiecare an participam cu comunicări ştiinţifice la diferite sesiuni, simpozioane, reuniuni, organizate de inspectorate şcolare, universităţi, Academia Română şi de alte instituţii. Am publicat mai multe studii. Cu toate acestea, regimul comunist m-a nedreptăţit şi marginalizat. Nu mi-a dat dreptul să mă titularizez pe nici un post şi am funcţionat mereu ca profesor suplinitor, ca şi cum aş fi fost necalificat. Am predat pe la diferite şcoli şi licee, pe unde am primit câte un post de suplinit.

7.
Boala morţii
După douăzeci de ani de muncă au reapărut necazurile, care au evoluat în două perioade. Prima a durat doi ani şi fost cu dureri suportabile. A doua a fost gravă şi a durat şase ani: dureri la încheieturi şi la locurile unde oasele au fost rupte, mai ales la schimbarea vremii. Durerile au progresat timp de doi ani. Am urmat tratamente şi am suportat operaţii, dar fără rezultate de ameliorare. După această perioadă, am ajuns în situaţia de a nu putea merge fără baston.
Prin deplasările fragmentelor de oase la accident, au fost lezate venele, care cu timpul au slăbit şi s-au dilatat. Pe lângă acestea, eram suspectat şi de coxalgie (tuberculoză osoasă). Durerile sporeau. Timp de şase ani apoi n-am putut să fac nici un pas fără să mă sprijin puternic în baston. Am urmat alte multe tratamente, am suportat numeroase operaţii. Cu toate acestea făceam, printre necazuri, supraeforturi să-mi completez stagiul de pensionare, dar n-am rezistat. Ajuns la vârsta minimă de pensionare, m-am pensionat fără să am vechimea completă, îmi mai trebuiau doi ani.
Ultima operaţie mi-a făcut-o doctorul Horaţiu Angelescu la Spitalul C.F.R. II din Bucureşti. Era să mor pe masa de operaţie sub privirile medicilor. Mi-au dat oxigen şi am trecut peste clipa critică. Peste câteva luni, profesorul Victor Ciobanu, fostul ministru al Sănătăţii, mi-a propus o operaţie de coxartroză. Aceasta ar fi constat în tăierea unei bucăţi din capul de sus al femurului drept şi fixarea acolo a două plăci de material sintetic sau de porţelan foarte fin. Aceste plăci trebuiau procurate din străinătate şi costau enorm. Nu aveam asemenea posibilităţi. M-am hotărât să renunţ şi să mă opresc aici şi cu tratamentele şi cu operaţiile, convins fiind că aceasta este boala morţii. Îmi ziceam că moartea mă va primi şi cu douăzeci şi patru de operaţii. Pentru marea trecere nu-i nevoie de încă una. Boala m-a răpus. Mă mişcam foarte greu. A fost mult timp când nu puteam merge până în bucătărie la masă şi mâncam în pat.
Moartea e aproape… Să scriu un testament?… Nu!… Las urmaşilor mei să facă ce vor vrea… Totuşi biblioteca…şi mai ales manuscrisele… Dar cine se va ocupa de ele?… Se vor folosi la aprinderea focului în sobă… Doar valori mai mari au dispărut. ..
Înainte de a ajunge în această situaţie, dintr-un cuvânt al Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, am aflat că urmează să fie canonizat episcopul Iosif Stoica al Maramureşului, care a condus această eparhie în urmă cu trei sute de ani şi că studiul şi propunerea în faţa Sfântului Sinod pentru canonizare au fost susţinute de Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului. Mi-am exprimat atunci dorinţa să scriu monografia acestui sfânt. Am primit binecuvântarea pentru această muncă. Am început atunci să fac unele investigaţii. Dar agravarea bolii a oprit continuarea cercetării. Îmi părea rău că n-am putut să fac această lucrare. .. Poate se va găsi cândva altcineva să o facă… Dar ce-mi bat eu capul, când e aproape moartea. Lumea va merge înainte pe drumurile ei. Dacă rolul meu se încheie aici… Trebuie şi a muri. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru câtă viaţă mi-a dat.
În unele clipe grele îmi recitam în gând poezia:
Crucea vieţii
Crucea mult îmi este grea.
Doamne, cum o voi putea
Duce tot căzând sub ea?
Şi Hristos, când a fost Om,
Ca de furtună un pom,
A căzut sub grea povară
A doua şi-a treia oră,
Dar s-a ridicat mereu.
Cum m-aş ridica şi eu…
Mai o bucată de drum
Am de sus şi nu ştiu cum.
Doamne, mult îmi este greu…
De-ar veni un Cireneu…
Dar nu vine, aşa mi-i soartea
Poate că el este moartea.

8.
Minunea
La Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia se pregătea pentru ziua de duminică, 17 aprilie 1994, hirotonirea Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Iustin Hodea întru Arhiereu Vicar. Fiind deputat eparhial, am fost invitat la această solemnitate. Copleşit de neputinţă, eram hotărât să nu dau curs invitaţiei. Părintele protopop al Sighetului, Mihai Oprişanu, a insistat însă să merg, aşa cum eram, la Mănăstirea Rohia, promiţându-mi că va veni cu maşina să mă ia de acasă, mă va duce până la mănăstire şi mă va aduce înapoi acasă. Fiind convins că voi muri peste puţin timp, peste puţine zile, m-am gândit că mergerea la mănăstire ar fi ultima pregătire pentru marea trecere şi, dacă aş merge, aş muri cu imaginea de la sfinţirea unui episcop, ceea ce nu se poate vedea decât foarte rar. Această imagine înaintea morţii ar fi un dar de la Dumnezeu. Eram liniştit şi împăcat că se vor termina toate necazurile. Acestea m-au făcut să promit plecarea.
Ca să fie consemnată o dată apropiată de dinaintea morţii mele, am luat cu mine într-o geantă două cărţi - Romanitate, continuitate, unitate, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului şi Pro memoria, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului - pentru autografe.
Stau într-un bloc la etajul doi. Am făcut supraeforturi şi am coborât foarte greu, mai mult în mâini decât în picioare: cu una mă sprijineam în baston, cu cealaltă de balustradă. Părintele protopop îmi ducea geanta şi încerca să mă ajute. Am intrat în maşină şi am pornit.
Am sosit la Rohia. Aproape de mănăstire, maşina a fost lăsată într-o poieniţă. De acolo m-am dus sprijinindu-mă cu o mână în baston, cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Sfinţia sa îmi ducea şi geanta cu cărţile. La mănăstire era adunată foarte multă lume. Abia ne-am strecurat printre oameni spre altarul de vară. Slujba era începută. Părintele protopop, care este foarte punctual, dându-şi seama că a întârziat, m-a lăsat şi a intrat în sobor. Mă uitam spre biserică. M-aş fi dus acolo să stau pe un scaun, dar mi-a fost imposibil să străbat prin desimea mulţimii. Mi-am dat seama însă că dacă afară este aşa, nici în biserică nu va fi loc. Nu puteam să mă mişc din locul în care eram. Mi-am pus bastonul în faţă şi m-am sprijinit în el cu ambele mâini.
Slujba arhierească a durat mult. De unde eram, auzeam bine şi vedeam cum oficiază măritul sobor de ierarhi şi preoţi. Răspunsurile erau date de corul teologilor, care părea un cor de heruvimi. Era o zi frumoasă de primăvară, cu cer senin. Totul era înălţător. Cât necazurile şi puterile îmi îngăduiau, urmăream Sfânta Liturghie, repetam în gând ecteniile, ascultam cu atenţie înălţătoarele cuvântări ale ierarhilor – adevărate imnuri.
Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simţeam arsuri şi junghiuri în tot corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leşin. N-am reuşit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mi se întuneca înaintea ochilor, apoi începea să se limpezească şi să se lumineze. Acestea se repetau. Mă temeam că acelea sunt clipele ultime. Era prea frumoasă sărbătoarea aceea ca să se termine cu un mort. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Totuşi, dacă nu veneam, nu aveam la moartea mea această imagine splendidă. Acum, de-aş putea ajunge acasă, că drumu-i lung. Slujba s-a terminat. Lumea a început să plece. Oamenii s-au rărit. Soborul a coborât din altarul de vară. Eu stăteam nemişcat la locul meu. Părintele protopop a venit la mine. Îmi aducea şi geanta. Mi-a spus că suntem invitaţi la masă. I-am pus mâna pe umăr şi am pornit încet, dar îmi era frică de întârziere pentru plecarea acasă. Credeam că mai am puţine clipe. Ajuns acolo, mi-am pus bastonul în spătarul scaunului şi m-am aşezat. Masa a durat mult, cu belşug de bunătăţi şi cu multe binecuvântări către noul arhiereu. Când s-a terminat, am cerut celor doi înalţi ierarhi autografe pe cărţi. Am pus apoi cărţile în geantă, am mulţumit Prea Sfinţitului Episcop Justinian pentru invitaţie, am felicitat pe noul episcop şi am plecat cu părintele protopop. Mergeam prin curtea mănăstirii. Din loc în loc ne întâlneam cu oameni cunoscuţi, schimbam câteva cuvinte şi mergeam mai departe. Mergeam spre maşină. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii, drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:
1. Că bastonul nu este la mine.
2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer.
3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop.
4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu.
5. Că mă simt foarte uşor.
6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile.
7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri.
8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat.
Toate acestea m-au copleşit. Nu mă puteam mişca din loc de uluit.
Din toate acestea mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării.
Între timp, părintele protopop a făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit şi s-a uitat la mine întrebător de ce nu merg. Eram pătruns de o emoţie puternică. Abia aveam aer să vorbesc, dar l-am strigat şi i-am spus: „Părinte protopop, s-a întâmplat o minune. Eu am venit uşor prin toată curtea şi n-am baston! Mi l-am pierdut. Şi n-am nicio durere!” Părintele protopop m-a privit atent şi foarte mirat. A văzut că nu-i la mine bastonul, ci geanta. Şi-a adus aminte şi cum am venit de lejer prin curtea mănăstirii. Atunci şi-a dat seama şi sfinţia sa de minunea petrecută. S-a închinat adânc, spunând: „Îţi mulţumesc, Doamne, că o văd şi pe aceasta!”
Eu m-am întors de mi-am luat bastonul. Am venit prin curtea mănăstirii, nu sprijinindu-mă în el, ci învârtindu-l între degetele mâinii deasupra capului. Părintele protopop m-a aşteptat, apoi ne-am dus la maşină şi am pornit spre casă. Drumul spre casă l-am făcut foarte tăcuţi. Nu ştiam ce să ne spunem unul altuia. Eram copleşiţi.
De atunci au trecut zece ani. De atunci eu n-am mai pus mâna pe baston.
Acasă am tot analizat minunea de la Mănăstirea Rohia. N-am ajuns la alt rezultat decât că minunea îşi are taina ei şi rămâne minune.
Pe lângă bucuria vindecării, pe care am avut-o, mi s-au lămurit şi unele probleme de care nu mi-am dat seama la momentul lor. Acestea m-au chinuit , mi-au adus regrete, mustrări de conştiinţă, dar am avut şi unele nedumeriri. M-am pomenit dintr-o dată într-un alt plan al vieţii decât cel prevăzut.
Mă frământau mereu întrebări şi gânduri. De ce m-am dus eu la mănăstire numai cu gândul la moarte? De ce nu m-am dus cu gândul să mă rog lui Dumnezeu să mă facă bine? Dar iată că Dumnezeu a ştiut mult mai bine decât mine ce-mi trebuie şi m-a vindecat.
Oricât am fost de copleşit de minune, eu nu trebuia să mă duc înapoi după baston. Văzând că Dumnezeu mi l-a luat din mână, de ce m-am mai întors după el?! Când am văzut că puterea lui Dumnezeu este cu mine, am mai întors după un vreasc… Am crezut că voi mai avea nevoie să mă ajut de el, când cu mine era ajutorul lui Dumnezeu…În clipele acelea am abandonat puterea lui Dumnezeu şi am crezut că voi mai avea nevoie de ajutorul unei bâte… Ce era dacă Dumnezeu ar fi zis atunci: Fie ţie după cum crezi?… Dar bunătatea lui Dumnezeu nu m-a abandonat… Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.
Faptul că minunea s-a produs îmi este clar, dar cum s-a produs nu mi-am putut da seama, numai m-am pomenit cu ea înfăptuită. Minunea este o putere divină. Ea se înfăptuieşte prin harul lui Dumnezeu. Harul nu vine ca o pasăre, să-l vezi zburând, să ţi se aşeze pe umăr şi apoi să-ţi intre în oase. Minunea este o taină, şi acolo unde este taină nu are loc analiza, ci credinţa.
Am gândit că am ajuns la capăt. Nici testamentul n-am vrut să mi-l scriu. Acuma mă simt bine… Cât va dura acest bine?… Oare mai am de trăit?… Ce să fac?…
În momentul de criză din timpul slujbei, când credeam că totul s-a sfârşit, m-am rugat lui Dumnezeu numai să nu mor la mănăstire, până voi ajunge acasă. M-am rugat în gând şi pe drumul de la Sighet la mănăstire. Dar, fiind convins că voi muri, m-am rugat pentru marea trecere dincolo. Dumnezeu mi-a dat altceva şi mult mai mult de cât am cerut.
Îmi era şi frică de atât de mare dar pentru nevrednicia mea.
Sunt acasă, dar nu sunt mort, ci sănătos. Toate acestea m-au frământat şi nu mi-am găsit liniştea.
După mai multe zile, m-am dus la Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, căruia i-am spus toate gândurile şi frământările. Prea Sfinţitul Episcop m-a ascultat cu răbdare, apoi m-a întrebat: „Mai lucrezi dumneata la monografia aceea despre care mi-ai vorbit cândva?” I-am răspuns că nu mai lucrez fiindcă, de când mi s-a agravat boala, am abandonat lucrarea, pentru că n-am mai putut să mă deplasez, să fac investigaţii. Prea Sfinţitul Părinte Episcop mi-a spus: „Să reiei munca şi să scrii monografia, că de aceea te-a făcut Dumnezeu bine, ca să scrii cartea despre Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş”.
Am umblat apoi sute de kilometri pe urmele acestui sfânt, în ţară şi în Ucraina. În Ucraina a venit cu mine şi părintele protopop Mihai Oprişanu şi m-a ajutat. Am vizitat locurile şi mănăstirile pe unde sfântul a ţinut soboare şi pe unde s-a adăpostit, pe unde a ţinut scaune de judecată şi pe unde a fost întemniţat. Am făcut investigaţii prin biblioteci şi arhive, am adunat date şi imagini şi am elaborat monografia cu titlul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, pe care am publicat-o cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, la Tipografia Marinex Print din Baia Mare, în anul 2000.
Pe lângă aceasta, am mai scris o mulţime de studii şi câteva cărţi, unele sunt publicate, iar altele în manuscris.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Prin această scriere n-am făcut nici literatură, nici istorie, ci o mărturie curată, scriind întocmai ceea ce am trăit. Am scris sub impresia că, peste umăr, îngerul adevărului îmi priveşte fiecare cuvânt pe care îl scriu.

Cuprinsul
1. Accidentul
2. Morga
3. Încălzirea
4. Operaţia
5. Ideea sinuciderii şi supraomul
6. Nedreptăţile
7. Boala morţii
8. Minunea

Sursa aici

Sursa foto: site-ul Manastirii Rohia

Rugati-va unul pentru altul!

Rugati-va pentru cei ce va vatama (Matei 5, 44)

O întâmplare trăită de cineva foarte drag mie si petrecută zilele acestea. Simplă şi adevărată.

- De ce eşti atât de trist, dragul meu T.?
T. mă privea neputincios, ca omul care nu înţelege de ce i se întâmplă tocmai lui asemenea lucruri.
- Am vrut să ajut pe cineva, am vorbit frumos, calm, si mi s-a răspuns urât, obraznic.
Îl priveam cum îşi lasă capul în mâini. Parea obosit. Cu toate că e la o vârstă respectabilă si a trecut prin multe greutăţi în viaţă, are o sensibilitate aparte.
Povesteşte încet, ce i s-a întâmplat.
- Doi oameni m-au supărat, mi-au vorbit urât, unul chiar a strigat după mine: “prostule, tu să taci, nu te priveşte pe tine ce vreau sau nu, să fac eu; tu acolo la biserica, du-te, nu aici”. Cum să nu fiu trist!
- Scrie-i dragul meu la pomelnic, scrie-i pe toţi aceşti “prieteni” să-i pomenească Părintele la Sfânta Liturghie. Bieţii de ei sunt doar nişte oameni care suferă şi care au nevoie de ajutor.
Dacă te rogi pentru cel care te-a supărat, pentru cel care te-a rănit, te-a jignit, care ţi-a făcut rău, se petrec lucruri minunate. Îngerul cel rău se îndepărtează de el şi comportamentul lui se schimbă. Rugăciunea face adevărate minuni. Numai Dumnezeu schimba inima omului.
Roagă-te pentru ei si trece-i pe pomelnic. Du-i aşa la “Doctor”, la spitalul de care au nevoie cel mai mult acum!
Zis si făcut. T. ia o foaie de hârtie şi scrie.
- I-am scris pe toţi, îmi spune cu speranţa în glas, dar si cu un fel de neîncredere sau o fi doar curiozitate!
După câteva zile imi spune plin de uimire: ştii că i-am scris pe pomelnic?
–Da.
- Acum, să-ti spun ce s-a întâmplat: cel care mi-a vorbit urât şi-a cerut scuze iar cel care mi-a spus atunci “prostule”, azi mi-a făcut cu mâna din depărtare şi s-a bucurat la vederea mea, de parcă nu m-ar fi întâlnit demult!

Şi câte alte multe minuni se petrec la Sfânta Liturghie!

Ramona