Împlinirea dorințelor

 ”Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşe în lume nu se face după dorinţa ta. E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată împlinirea lor este cu folos. S-a împlinit ceva dupa dorirea şi voia ta – bine; nu s-a împlinit – lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, si orice lucru este pentru scurtă vreme în această lume. Tu însă o singură grija să ai, să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt.

Nu râvni foarte ca toate dorințele tale întotdeauna să se împlinească și pururea să fie după voia ta – acest lucru nu este în puterea omului, ci întru aceea a lui Dumnezeu. Una este voia lui Dumnezeu și alta este voia ta, iar gândurile Sale sunt altele decat ale tale, nefiindu-ți în putere să cunoști și să înțelegi dumnezeieștile gânduri. Iată de ce nu se cade să te mâhnești pentru dorințele neîmplinite și se cuvine ca toate să le lași în seama Domnului. „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului” (Psalm 54, 25).

Nu fii împuținat cu sufletul și nerăbdător, dorind ca toate să se împlinească îndată după voia ta. Cu mult mai bine este ca întru liniște și răbdare să te rogi lui Dumnezeu, lăsându-le pe toate în voia Lui. Nu cere împlinirea grabnică a dorințelor tale – nu oricare dorință este bună și nici toată împlinirea lor nu este folositoare. Poți afla care din dorințele tale sunt după voința Domnului prin așteptare îndelungată și prin rugăciune sârguincioasă. Dacă este dupa voia Domnului, El îți va da degrabă, însă de nu va fi voirea ta după sfânta Sa voie, Dumnezeu va împiedica și va ține dorința ta neîmplinită tocmai pentru folosul tău, făcând aceasta cu iconomia întru care El binevoiește. Iar tu, fie că Domnul îți dă, fie că nu îți dă, pe toate primește-le cu mulțumire întru smerenia inimii.

Nu tânji către ceva cu nesimțire și fără răbdare, ci toate le săvârșește bine cumpănit. Toate sunt mai folositoare și mai cu temei când se dobândesc întru înțelepciune și răbdare. Dacă toate s-ar împlini de îndată după dorința ta, niciodată nu ai putea ajunge la cunoștința neputinței tale, niciodată nu ai câștiga nimic pentru folosul sufletului tău, ci pe toate le-ai săvârși împotriva acestui folos.

Iată de ce, Atotvăzătorul Dumnezeu, miluind și cruțând făptura Sa și îngrijindu-se de folosul fiecăruia, nu îți dă totdeauna după voia ta, ci foarte adesea împotrivă, spre călăuzirea ta, ca tu, înnoindu-ți cunoștința slăbiciunii tale, să nu fii împuținat cu sufletul, ci smerit, plin de răbdare și umilință.

Domnul, ca un adevărat Tămăduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori rânduiește și plinește împotriva dorințelor noastre, cufundându-ne astfel în mâhnire pentru ca noi să căutăm mângâierea cea nemuritoare și veșnică întru El – Dumnezeu Domnul. Această întristare și mâhnire este pentru scurtă vreme, iar acea mângâiere este întru vecii cei nesfârșiți. Dar ce câștig ai avea de ți s-ar înfăptui toate dorințele, iar tu ai mânia pe Dumnezeu în toată vremea? Ce dobândești de ți s-ar împlini toate dorințele tale, iar tu însuți ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic!

Cu câtă mulțumire vei răbda amărăciunile trimise asupra ta de Domnul prin neîmplinirea dorințelor tale, cu atât mai multă mângâiere vei primi de la El mai apoi, căci este scris: „Doamne, când s-au înmulțit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalm 93, 19).
Așadar, nu te umple de amărăciune pentru vreo durere de felul acesta îngăduită de Dumnezeu, ci primește cu mulțumire acest leac rânduit sufletului tău. Mai bine înduri aici o durere mică decât mai apoi să te mâhnești veșnic, căci mai bine este să pătimești aici decât dincolo. Cu totul de plâns și de jelit este cel care întru multe greșind, pururea tânjește ca toate să fie după a lui dorire. Cunoaște că împotriva voii lui va suferi în viața viitoare.

Dumnezeu miluind si cruțând făptura Sa și dorindu-ne nouă tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere și strâmtorare. „În lume necazuri veți avea” (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voiește ca noi să nu ne înecăm în desfătările pământești, ci să răbdăm necazuri, pentru ca, cu mai multă osârdie și izbândă, să ne înălțăm către El și la El acolo să ne învrednicim de bucuria și veselia veșnică.”

Sf. Dimitrie al Rostovului 

Sursa http://www.schituldarvari.ro/index.php?page=invatatura&id=55

Avem aceeași destinație

Avem aceeași destinație. Drumurile care duc acolo sunt diferite.

Pretutindeni se poate sfinţi cineva

Sfântul Porfirie Kafsokalivitul

Este un mare meşteşug să izbândiţi sfinţirea sufletului vostru. Pretutindeni se poate sfinţi cineva. În munca voastră, oricare ar fi ea, puteţi să deveniţi sfinţi. Prin blândeţe, răbdare şi iubire. Să puneţi în fiecare zi un început nou, o nouă dispoziţie, cu înflăcărare şi iubire, rugăciune şi tăcere. Nu să aveţi nelinişti şi să vă doară pieptul.

Se întâmplă, de pildă, să vi se rânduiască o muncă în plus faţă de datoriile voastre. Nu-i bine să vă mâniaţi şi să vă împotriviţi. Aceste tulburări aduc rău în om. Să le socotiţi pe toate prilejuri de sfinţire. Şi încă ceva. Există şi un alt câştig: încredinţându-vi-se multă treabă, învăţaţi modul cum se face întreaga muncă, slujiţi la mai multe ascultări, deveniţi mai responsabili. Primiţi cunoştinţe care mai târziu s-ar putea să vă folosească. Dacă vi se încredinţează treburi mai presus de puterile voastre, puteţi să spuneţi, totuşi – cu nobleţe, fireşte: „Iertaţi-mă, nu voi putea face această treabă”. Dar, puteţi şi să nu spuneţi, şi să vă iasă bine toată această osteneală. […]

Să munciţi cu trezvie, simplu, lin, fără frământare, cu bucurie şi veselie, cu bună dispoziţie. Atunci vine dumnezeiescul har.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 243-244)

Sursa: Doxologia.ro

Conceputa in urma unui viol si salvata de la avort, Monica Kelsey este astazi pompier si salveaza sute sau poate mii de vieti omenesti

Omul - un sfânt în devenire

”- Cine sunt eu?
 - Un sfânt în devenire! Dar ai dreptul să devii cel mai mare păcătos! Tu alegi.”

(Maica Siluana, conf. Botoșani, Trei opțiuni, două împărășiri, o persoană)

Nain - ora de înviere

Marius Iordăchioaia

În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum!

 "The Resurrection of the Widow's Son at Nain" (circa 1894) by James Tissot

„Orice lucrare misionară stă la hotarul dintre biserică şi ne-biserică, şi câteodată şi anti-biserică. Şi o astfel de lucrare de obicei implică reproşuri de ambele părţi. Pentru oamenii de rând, misionarul este un om prea obscurantist, fanatic. Pentru oamenii bisericoşi el e prea deschis, extrem de tolerant şi liberal” (diac. Andrei Kuraev).

„Luaţi aminte, fraţilor, ca nu cumva în vreunul dintre voi să fie o inimă vicleană întru necredinţă (a mimării credinţei, n. trad.), care să vă îndepărteze de la Dumnezeul cel viu.”
(Evrei 3,12,  Noul Testament, ediţia comentată a Mitropolitului Bartolomeu Anania)

            Cu ani în urmă, am scris un articol şi l-am distribuit în cel mai „liceu de liceu” din oraşul meu. Tema articolului era paradoxul că în acea instituţie şcolară erau satanişti care aveau media 10 la religie ortodoxă. Mai uimitoare decât subiectul propus au fost reacţiile elevilor creştini practicanţi: nu e nimic anormal, Religia este un obiect de studiu ca oricare altul!!!
            Nu pun în discuţie studierea religiei în şcoli: indubitabil, e un lucru bun. Mai degrabă încerc să atrag atenţia asupra felului în care se dăruieşte Evanghelia tinerilor în cadrul acestor ore. Imaginaţi-vă, astfel, că la poarta cetăţii din Nain, convoiul funerar este oprit nu de un Iisus a Cărui milă poate învia morţii, ci de unul care ar fi produs doar o predică despre Înviere, un expozeu teologico-moral. Cine ar mai fi fost socotit El? În nici un caz Proorocul Cel Mare binevestit de Moise. Ci doar un fel de „profesor de religie” al timpului Său.
            Evanghelia nu este o poveste. Nici legendă ori mit fondator al unei religii. În antichitate cuvântul Evanghelie avea oarecum sensul pe care îl are astăzi cel de Breaking News: Ştirea ştirilor! Cea pentru care se întrerupe orice altă poveste, emisiune, preocupare! Cea pe care omenirea o ascultă cu sufletul la gură: Marele Tsunami, Cutremur, Taifun, Summit Cosmic etc. al istoriei omeneşti: Iisus e viu şi poate fi contactat! În direct! Astăzi! Acum! Dacă nu vă învârtoşaţi inimile! (Evrei 4, 7)Astăzi! Acum! Aşa bate, neîncetat, clopotul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos: astăzi, acum, dacă vă veţi concentra să auziţi glasul Său, adică dacă nu vă veţi împietri inimile prin indiferenţă sau ipocrizie (inimă vicleană) Îl puteţi întâlni pe Iisus Cel Înviat! Căci ceea ce Evanghelia vesteşte, Biserica, prin Sfintele Taine, împlineşte!

„Radio-televiziunea lui Dumnezeu”

            Întâlnirea cu Iisus începe în inimă. Căci o inimă care vrea să-L audă desfundă urechile minţii de zgomotul propriilor gânduri şi al lumii. Credinţa e la început un efort, o sforţare, de a-L auzi pe Iisus, de a-I auzi glasul şi de a înţelege ce vrea El să spună, ce anume vrea El să auzim şi să înţelegem. Un efort de deschidere lăuntrică. E ca şi cum ai fi în grădina Sfântului Mormânt, acum 2000 de ani, şi ai încerca să dai la o parte piatra de la intrare, care, spun unii, că avea aproape 2 tone… Dar celui ce vrea să dea la o parte piatra de mormânt din pieptul lui, ca să-L audă şi să-L vadă pe Dumnezeu, este ajutat de Iisus însuşi să o facă. Şi astfel experimentează dumnezeirea lui Iisus, puterea învierii Lui! Chiar aceasta e întâlnirea intim revelatoare cu Hristos. Căci nimeni nu-L cunoaşte pe Iisus, separat de puterea învierii Lui! Ci Îl cunoaşte în însăşi lucrarea acestei puteri în propriul suflet, în propria înviere sufletească! Nu există credinţă autentică acolo unde nu există ţâşnirea „apelor vii” din inima celui ce a crezut şi „înverzirea” pustiului din jurul acelei inimi, adică „viaţa” şi „lumea” acelei persoane. Iată de ce n-am crezut niciodată în credinţa celor care nu manifestă dragoste-de-fraţi (prima vârstă a iubirii lui Hristos, căci pe ea vrea Iisus s-o auzim şi s-o înţelegem când ascultăm/vizionăm Evanghelia) şi, o fărâmă măcar, de manifestare misionară spontană.
            Pentru că evenimentul transmis, în direct de „radio-televiziunea lui Dumnezeu”, Biserica, este acum în tine: în inima, mintea şi, dacă te-ai împărtăşit cu Sfintele Taine, în trupul şi sângele tău! Ai putea să taci? Doar dacă n-ai crezut…
            Credinţa în Iisus Cel înviat, înviază sufletul! Cutremură lumea lăuntrică şi deschide mormintele din cimitirul păcatelor: al minţii, al inimii, al simţirii! Şi din toate iese adevăratul nostru chip, pe care Harul, doar Harul, îl face să semene, tot mai vădit, cu Iisus! Căci spune Sf. Simeon Noul-Teolog: În viaţa viitoare creştinul nu va fi cercetat dacă s-a lepădat de lume pentru iubirea lui Hristos sau dacă şi-a împărţit averile săracilor sau dacă a postit, dacă a privegheat sau s-a rugat sau dacă a plâns şi s-a văitat pentru păcatele sale sau dacă a făcut vreun alt bine în acestă viaţă, ci va fi cercetat cu atenţie dacă are vreo asemănare cu Hristos, aşa cum are fiul cu tatăl său.

Naturalismul „gibsonian” al Evangheliei

            De aceea, cred din toată inima că o oră de religie trebuie să fie un pelerinaj lăuntric în Biserică, în Odaia de Sus, unde Maica Domnului şi apostolii se roagă ca Iisus să vină iar, trecând prin zidul ortodoxiei la care şi un satanist poate avea media 10.
            Cred că fiecare oră de religie trebuie să fie întâlnirea lui Iisus Cel Înviat cu o clasă de tineri din Nain. Şi, neîndoielnic că aşa ar fi, dacă noi, Biserica de aici şi acum, am fi, asemenea Bisericii cereşti, o mamă care plânge după tinerii de azi, ca mama tânărului din Nain după fiul său. Căci în lacrimile ei e plânsul lui Dumnezeu….
            Ca o adăugire la cele spuse mai sus şi ca o sugestie spre adevăratele motive ale anemicului şi ne-ortodoxului misionarism al credinţei noastre de azi, aduc câteva observaţii ale Păr. Diac. Andrei Kuraev  prilejuite de filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos. Un film care, este important s-o specificăm, nu i-a plăcut părintelui. Şi totuşi:
            „Urmărind discuţiile legate de acest film, încă o dată mă uimeşte măsura până la care au ajuns unii oameni ai Bisericii, care au reuşit să cultive o extraordinară lipsă de curiozitate, indiferentism misionar faţă de oameni şi pretenţia de a se considera înduhovniciţi. În una din emisiunile ortodoxe televizate realizate la Moscova, filmul lui Gibson a fost analizat de trei egumeni. Toţi trei, cu aceeaşi evlavie şi în mod egal susţineau că noi avem icoane şi nu ne mai trebuie absolut nimic. Autorii emisiunii însă au fixat o cameră video la ieşirea din cinematograf. Şi se putea constata cât de mare era contrastul dintre acele glasuri binevoitoare arbitrare ale părinţilor egumeni (care aveau părerile lor, cu toate că nu vizionaseră niciodată filmul) şi feţele oamenilor care ieşeau din cinematograf… Fetele educate la Fabrica de Stele (un fel de Românii au talent de la noi), fete al căror vis al vieţii este să ajungă pe ecran, de îndată îşi întorceau capul din faţa camerelor de luat vederi, refuzând orice interviu şi, plângând, se retrăgeau în linişte în spate. (…) Acest film, mai întâi de toate, este o demascare a grosolăniei noastre. Mulţimea oamenilor nu vor înţelege niciodată Evanghelia, dacă grosolănia lor nu va fi spartă de naturalismul lui Gibson.” (Filmul: restartare prin teologie, Ed. Reîntregirea, 2005)
            Cred că e nevoie de naturalismul „gibsonian” al Evangheliei ca să spargă nu numai grosolănia mulţimilor de oameni faţă de Iisus Hristos şi Jertfa Lui mântuitoare, ci şi pe a noastră, a evlavioşilor, bisericoşilor şi „înduhovniciţilor” faţă de ei şi de mântuirea lor.

Lecțiile Titanicului

Pe 15 aprilie 1912 s-a produs unul dintre evenimentele simbolice ale
secolului XX: scufundarea Titanicului. În ciuda celei mai avansate tehnici
pe care a cunoscut-o omenirea până atunci, acest secol va fi cel mai
plin de vieţi secerate înainte de vreme: în războaiele mondiale, sub dictaturi
comuniste şi naziste, prin crima avorturilor.
Majoritatea lecţiilor Titanicului sunt Aşa nu! Trufia, luxul peste măsură,
care sminteşte inima omului, laşitatea, încrederea în sine, amintesc

de cele întâmplate în vechime la turnul Babilonului. Sunt însă şi

 lecţii de responsabilitate, de dragoste, de jertfă pentru aproapele, 
sintetizate în inscripţia pusă la monumentul ofiţerului James Moody: 
„Mai mare dragoste ca aceasta nu este, decât să-şi pună cineva viaţa
 pentru aproapele său” (Ioan 5, 13).
La 100 de ani de la tragedie, lecţiile nu au fost însuşite. Titanicul este în
 continuare un brand al succesului, al omului autonom care cucereşte
universul: se organizează călătorii aniversare, se oficiază căsătorii
subacvatice pe puntea vasului. Nici vederea epavei, prezentată în documentare
 sau reportaje nu are mai multă putere să spună oamenilor: Așa nu!, atestând
încă o dată cuvântul spus bogatului celui nemilostiv preocupat de soarta fraţilor
 săi: nici dacă ar învia cineva din morţi nu ar crede, dacă nu cred ceea li s-a 
spus deja prin prooroci.
Și nu este vorba numai de moarte, căci mândria nu duce doar la pierderea
 vieţii biologice; mitul omului invincibil şi autonom continuă să îndepărteze
 omul de veşnicie, de dragoste, de adâncurile sufletului său. Să luăm aminte
la cuvintele semnalului de ajutor trimis de pe Titanic pentru prima dată
 în istoria maritimă britanică: S.O.S. – Save our souls – Salvaţi sufletele noastre.

1907
Bruce Ismay, preşedintele companiei White Star, şi Lordul Pirrie,
 preşedintele şantierului naval Harland and Wolff Shipbuilders, se  hotărăsc
 să construiască un transatlantic care să depăşească prin mărime,
 dar mai ales prin lux, tot ceea ce se construise până atunci.

1911, 31 martie

Titanicul este lansat la apă. Avea 269 de metri lungime, 9 punţi şi încorpora

 cea mai înaltă tehnologie a momentului. Vasul era, la data respectivă, cel mai

 mare obiect manevrabil construit vreodată de mâna omului. Era considerat 

apogeul siguranţei: fundul vasului avea pereţi dubli, iar deasupra 16
compartimente impermeabile, despărţite prin uşi etanşe. Vasul fusese proiectat

să plutească cu oricare două din compartimente inundate şi, cum nimeni nu-şi 

putea imagina ceva mai rău decât o coliziune la încheietura a două compartimente, revista Shipbuilder răspândise ideea că vasul era „de nescufundat”.

Amenajările erau de un lux exorbitant, îndeosebi pentru pasagerii de la clasa I:
un Café Parisien, o piscină, o sală de gimnastică, băi turceşti, un teren de
squash, 4 restaurante de lux, apartamente amenajate în diferite stiluri de
 epocă, decoraţiuni în esenţe rare de lemn, 2 orchestre, 5 piane mari, o
punte de promenadă, sute de stewardeze şi stewarzi.
Totul era foarte bine luminat, vasul având aspectul unui mic oraş. „Nu va mai
exista un altul ca el” spunea mai târziu unul dintre brutarii Titanicului. Un bilet
putea ajunge până la 4.350 de dolari – bani care reprezentau salariul
telegrafistului  de pe Titanic, H. Bride, pe 18 ani.

1912, 10 aprilie
Cu 2.223 de persoane la bord, nava pleacă din Southampton, Anglia, în prima
 sa călătorie peste oceanul Atlantic. Între pasageri se numărau
magnaţi, politicieni de renume, scriitori, actori şi multe celebrităţi ale epocii.
Doamna Albert Caldwell, la urcarea pe puntea vasului, întreabă pe unul dintre
 membrii echipajului: „Chiar nu se poate scufunda?” „Da, doamnă – i se
răspunde. Dumnezeu Însuşi nu poate scufunda acest vas!”

1912, 14-15 aprilie
19:20 Titanicul este avertizat prin radio de pericolul aisbergurilor.

21:15 Până la această oră sunt primite cinci avertizări, toate despre aisberguri;
 sunt însă ignorate, iar nava merge în continuare cu viteză aproape maximă
 (22 1/2 noduri - 41,6 km/h). Ultimul avertisment arată poziţia exactă a
câmpului de aisberguri.

22:30 Nava Californian, situată la 10 mile distanță de Titanic, este blocată de gheaţă.

23:00 Telegrafistul Cyril F. Evans de pe Californian, trimite omologului de pe
 Titanic, John George Phillips, cel de-al şaselea mesaj de avertisment. Dar
 acesta, absorbit întreaga zi de încercarea de a trimite şi recepţiona mesaje de
 felicitare ale pasagerilor, pe care le schimbau cu cei de pe uscat, abia reuşise să
aibă o legătură cu Cape Race. Primind mesajul de pe Californian, Phillips
 răspunde: „Taci, taci! Sunt ocupat... !”

23:10 Al treilea ofiţer, Groves, de pe Californian, observă la orizont luminile
Titanicului, care se îndrepta spre vest.

23:30 Ofițerul Groves anunţă pe Căpitanul Stanley Lord. Acesta ordonă
contactarea Titanicului prin Morse.
Telegrafistul Evans de pe Californian închide aparatul de recepţie, programul
său fiind terminat.

23:40 Titanicul loveşte un aisberg. Sistemele de siguranţă sunt activate
şi ușile compartimentelor etanșe sunt coborâte. Căpitanul Edward Smith
cheamă pe proiectantul vasului, Thomas Andrews, pentru a aprecia daunele.
Luminile Titanicului nu se mai văd de pe Californian. Ofițerul Groves presupune
 că luminile transatlanticului au fost stinse pentru a încuraja pasagerii să
meargă la cabine. În realitate nava, după ce a lovit aisbergul, s-a întors brusc
 la 90 de grade.

00:05 Pe Titanic se constată că impactul lateral provocase spargerea primelor
 cinci compartimente etanşe. Deoarece nava putea pluti cel mult cu primele
 patru compartimente inundate, proiectantul vasului a dat verdictul: „Din
 acest moment, indiferent de ceea ce vom face, se va scufunda. E făcută din fier...!”

00:15 Phillips trimite în eter codul „CQD” – semnalul internaţional pentru
situaţii de urgenţă.

00:25 La 58 de mile depărtare de Titanic, vasul Carpathia navighează
spre sud. Operatorul vasului, Harold Thomas Cottam, primește următorul mesaj
de pe Titanic: „Veniţi repede! Ne-am izbit de un aisberg. Poziţie 41.46 N 50.14 W”.
Căpitanul Carpathiei ordonă schimbarea rutei și pornirea spre Titanic. Se fac
 pregătiri pentru preluarea naufragiaților. În trei ore şi jumătate nava ajunge
 la locul dezastrului, după ce lansează periodic rachete luminoase de semnalizare.

00:45 Este lansată prima rachetă de semnalizare de pe Titanic. Aceasta este
observată de pe Californian, dar mesajul ei nu este înțeles.
Deoarece compania White Star fusese de părere că prea multe bărci de salvare
 ar fi diminuat priveliştea de pe vas, numărul bărcilor a fost redus de la 64,
 câte erau prevăzute iniţial, la 20, în care puteau intra doar 1.178 de persoane
din cele 2.207 care se aflau la bordul Titanicului.
Principiul de ocupare a bărcilor a fost „femeile şi copiii primii”. Teoria că vasul
era de nescufundat a făcut ca primele bărci să plece pe jumătate goale:
„De ce să schimbăm punţile iluminate ale Titanicului cu câteva ore de întuneric,
 în bărci? Suntem mai în siguranţă aici, decât în acea barcă micuţă!”.
Domnişoara Evans, aflată lângă ultima barcă, renunţă să urce şi cedează
locul ei doamnei Brown: „Plecaţi dumneavoastră întâi; aveţi copii care vă
aşteaptă acasă”. Doamna Straus refuză să-şi părăsească soţul: „Am trăit împreună
atât de mulţi ani. Unde mergi tu, acolo merg şi eu!”. Atât Miss Evans cât şi soţii
Straus au murit în acea noapte.

Al şaselea ofiţer al Titanicului, James Moody, a refuzat să
 plece cu una din bărci, cedând comanda bărcii nr. 14
ofiţerului Lowe, deși legile nescrise ale marinei îl avantajau
pe el, fiind mai tânăr. Rămas pe vas, Moody a ajutat în 
continuare la încărcarea și coborârea bărcilor, până la 
ultima. Și pentru ofițerul Moody noaptea aceea a fost ultima
din viața lui.

A existat însă și o situație diferită. Daniel Buckley, pasager de la
 clasa a treia, și-a salvat viața cu prețul onoarei, deghizându-se în femeie.
După ce a plecat şi ultima barcă, pe punte orchestra încă mai cânta. Din mulţimea
 de oameni care aştepta, câţiva se rugau împreună cu preotul catolic Thomas Byles.
În cele din urmă Titanicul ajunge la o înclinaţie de 90°. Nava se rupe în două
 și se scufundă rapid.
Doamna J. J. Brown, din barca nr. 6, îl imploră pe timonierul Hitchens să se
întoarcă la locul naufragiului şi să salveze alte vieţi. Hitchens refuză, deşi mai
 bine de jumătate din barca sa era goală. În bărci, puţini voiau să se întoarcă:
 „De ce, noi toţi, să ne pierdem vieţile într-o încercare fără sens de a salva pe 
ceilalţi de pe vas ?” Doar o singură barcă, comandată de ofiţerul Lowe, s-a 
întors la locul unde oamenii se zbăteau în apa îngheţată, dar era prea târziu. Au
 găsit în viaţă doar patru naufragiaţi, dintre care unul a murit curând.

Au murit în acea noapte 1.517 oameni.
Cei 706 supravieţuitori au fost recuperaţi
de vasul Carpathia.
Pe salvatori i-a frapat tăcerea cu
 care supravieţuitorii urcau la bordul 
Carpathiei. Nimeni nu spunea un cuvânt–
 se întâmplase  ceva peste puterea
 lor de înţelegere.

Monah Alexie C.

 Sursa: putna.ro

La mulți ani, Gianna Jessen!

În data de 6 aprilie, Gianna Jessen împlinește 36 de ani.
La mulți ani, Gianna, și multe bucurii să-ți dăruiască Dumnezeu.

Gianna Jessen a rămas cu o paralizie cerebrală după ce s-a născut la 7 luni în urma unei tentative nereuşite de avort salin. Deşi doctorii au spus că ea nu va putea niciodată merge, Gianna aleargă astăzi maraton pentru a strânge fonduri dedicate altor supravieţuitori ai avortului.

Gianna şi-a dedicat viaţa muzicii şi educării publicului asupra acestui flagel înspăimântător, avortul, care a făcut doar în SUA aproape 50 de milioane de victime. Urâtă, ameninţată cu moartea de feministe, Gianna obişnuieşte să spună: "Dacă avortul este dreptul femeii, atunci unde sunt drepturile mele?" O extraordinară pledoarie pentru viaţă.

Copilul care nu s-a mai născut niciodată

Monumentul copilului care nu s-a mai născut niciodată
La 28 octombrie 2011, în orașul slovac Bardejovska Nova Ves a fost inaugurată lucrarea de sculptură intitulată „Copilul care nu s-a mai născut niciodată”.

Monumentul a fost realizat de sculptorul Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Sculptura exprimă nu doar regretul și pocăința mamelor care au avortat, ci și iertarea și dragostea copilului nenăscut pentru mama sa.

Ideea a venit de la un grup de tinere femei, reunite sub numele „Mișcarea de Rugăciune a Mamelor”, care azi sunt conștiente de valoarea fiecărei vieți și de gravitatea fiecărui rău pe care adulții îl pricinuiesc, nu doar prin pierderea ireparabilă a copilului nenăscut, ci și prin permanentul declin al sănătății fiecărei femei care decide, indiferent de motiv, să-și avorteze copilul. Dezvelirea statuii s-a făcut în prezența Ministrului slovac al Sănătății.

Monumentul sculptorului slovac a impresionat lumea întreagă. Sunt nenumărate locuri în care se vorbește despre el cu entuziasm.

A existat însă și un comentariu interesant, de fapt o întrebare; „Dar, unde este tatăl?” Întrebarea nu e un reproș adus monumentului, ci o ocazie de a aminti că unul dintre personajele principale, tatăl, este adesea omis, din păcate, din reflexiile și discuțiile legate de avort.

În realitate, el este de foarte multe ori autorul moral al crimei, nu numai pentru că nu o sprijină și nu o încurajează pe mama care șovăie, dar chiar el este cel care face presiuni asupra ei, să „scape” de copil. Poate va exista vreodată un monument dedicat copilului nenăscut, care să-l reprezinte și pe tată.

Sursa: www.provitatv.ro

Recomandare film: Bella

445 babies saved from abortion thanks to free ‘Bella’ movie,

By Peter Baklinski

Thank you, Mat. Emily !

''The film Bella, released in 2007, is a story about how reaching out in a loving way to someone in a difficult situation can give them hope.

“What the movie does is touch the women where we can’t,” said Tracy Reynolds, program director of Bella HERO in an interview today with LifeSiteNews. “It really shows her what her opportunity would be either to be a ‘mom’ or to ‘choose adoption’ and give that child a home.”
Reynolds compared the film to a “mega ultrasound” which allows a troubled pregnant mother to really see the possibilities in choosing life.
Over 700 pregnancy centres across the USA, Canada, and Australia are now using the Bella film strategy to change hearts and save lives.
Counselors receive training how to use the film with pregnant women who are undecided about the fate of their baby and even considering abortion. Some centres have found that the “movie night in a bag” concept, which includes the “DVD, popcorn, candy, and other creative items,” is practically impossible for someone to turn down.
Heartwarming success stories leave no doubt that the strategy is effective.
Abortion minded 16-year-old Anna (name changed) received counseling over the phone from one centre. She was sent a packet which included Bella. Soon afterwards, Anna called the centre back saying, “Bella is the best movie I have ever seen! It helped me decide to keep my baby.”
Another woman, Tina, and her boyfriend came into one centre and discovered that she was pregnant. Not only was Tina in college at that time, but she was also far away from home. She did not think that she was ready or able to bring a child into the world. The abortion-bound couple was given a copy of Bella.
The couple surprisingly returned to the centre for an ultrasound. The staff were delighted to learn that they had decided to keep their baby and parent the child themselves. The father wanted to name his child ‘Bella’ if she was a girl. The couple’s choice did not swerve when the ultrasound revealed twin daughters. They are now the proud parents of Bella and Millie.
Cindy (name changed) visited a pregnancy centre very “confused and scared.” The 25 year-old woman was already the mother of a young son. She did not want to abort, but felt she had no choice since she “felt she loved her boyfriend too much to interrupt his college plans”. She went home with the film Bella, but not before agreeing to return for an ultrasound.
A few days later, Cindy returned to the centre crying. The staff heard that she had not slept for the last few days. The counsellor learned that Cindy had watched Bella and not only decided to keep her baby, but had broken off her relationship with her boyfriend and turned her life over to God. Just like the star in the film, Cindy chose adoption for her baby.
Peggy Hartshorn, President of Heartbeat International, a pro-life organization that works to make “abortion unwanted today and unthinkable for future generations,” endorsed the Bella HERO initiative, saying that many women who feel “pressured to abort an untimely pregnancy need someone to say that it is okay to have a baby.” She believes that the film is a lesson in “compassion, self-sacrifice and the unconditional love of family” and that it will give pregnant woman a “positive message.”
Cindy Collins, Director of a Crisis Pregnancy Center in Louisiana encourages pregnancy centres to put the film to use. “It has been received with enthusiasm at my center, and we already have 5 mothers who chose life after watching the movie,” she said.
Reynolds is convinced that all an abortion-minded woman needs to know so that they will cherish the life within them that there is that “there is hope, that they are not alone, and that somebody is out there who will help them”.
Many staff at pregnancy centres believe that the film captures the heart of their ministry. They look forward to more babies being saved as the story of Bella continues to reach troubled pregnant women with a powerful message of hope.'' (Charming The Birds From The Trees, Matushka Emily)

Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

VALOAREA VIEŢII ŞI LIBERTATEA CUPLULUI

Este o temă care priveşte România, care priveşte întreaga lume, familia, şi care pune mari probleme la ora actuală în Biserica Ortodoxă, pentru duhovnici în mod special. Tot ce vedem rău este din lipsă de trăire duhovnicească în familie. Noi ne-am obişnuit să condamnăm numai răul, mai precis numai efectul răului, nu şi cauza răului. Nu este cineva care să observe cum a ajuns omul într-o întunecime a minţii atât de profundă. în afară de gravitatea avortului, în afară de gravita­tea divorţului, puţini mai încercăm să înţelegem de ce se în­tâmplă toate acestea. înţelegând de ce se întâmplă acestea, nu scade gravitatea faptei, dar se poate ajunge la anularea cauzei. Scăpăm de efect dacă studiem cauza. Ne punem întrebarea: pentru noi ce este familia?

Pe soţ şi pe soţie i-a unit Dumnezeu în căsătorie?

Pentru noi familia este prezenţa Sfintei Treimi: Tatăl, Fixai şi Duhul Sfânt în lume?

Pentru noi lipsa copilului este o neîmplinire, ca reprezentare numai, a ceea ce noi suntem datori să recunoaş­tem că suntem?

Sau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică” răsună în inimile noastre? înţeleg soţiile că reprezintă Biserica? Atunci când suntem soţi înţelegem că reprezentăm pe Hristos?

Soţiile în­ţeleg că este Hristos, capul Bisericii? înţelegele că sunt create din coasta lui Hristos? Căci Biserica, în chip nevăzut, a luat naştere din coasta lui Hristos prin vărsarea Sângelui pe Cruce, iar în chip văzut la Rusalii.

înţeleg că este Hristos capul lor, iar ele sunt corpul şi mădularele, iar împreună formează ceea ce se poate continua ca omenire, perpetua ca ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie şi apoi a sfinţit şi sprijină să existe în continuare?

Toate aceste întrebări rămân întrebări şi aşteaptă răspunsul, dar nu un răspuns pe care să ni-l dea cineva, ci un răspuns care să vină dinăuntrul nostru.

în primul rând, în lume, şi mai ales în România, femeia nu este de ajuns de preţuită. în al doilea rând, în special în Ro­mânia, legea nu ocroteşte îndeajuns femeia. Deşi căsătoria şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii se fac în chip văzut, adică de faţă cu oamenii, de faţă cu martorii. Un preot niciodată nu poate să săvârşească o Cununie numai el, mirii şi cântăreţul şi naşii, trebuie să mai fie cineva ca martor a ceea ce s-a în­tâmplat, martor pentru oameni, martor pentru Dumnezeu. Nu este de ajuns de cinstită femeia, nu este ocrotită. Femeia în zilele noastre este bătută, dispreţuită, chinuită, maltratată, jertfită, în final nerăsplătită şi neapreciată pentru cât face ea pentru omenire. Dimpotrivă, i se văd numai defectele, că are şi defecte. Şi toate acestea sunt etalate ca şi cum avem de-a face cu un lucru rău în sine. Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit, pentru că, reîntorcându- ne la simbol, Hristos este Capul Bisericii.

O să spunem: dar cine dispreţuieşte aşa mult femeia? Noi! Noi, femeile, noi, bărbaţii, noi, oamenii, noi toţi nu acordăm îndeajuns de mult femeii atenţia şi cinstea cuvenită. Şi dacă nu facem aşa, atunci nu reuşim să preţuim nici familia şi în fa­milie apare dispreţul. Astfel, bineînţeles că nu mai avem de-a face cu soliditatea unei căsnicii, cu rezistenţa unei familii în­temeiate.

Legea nu protejează femeia; ea este bătută şi ca să i se facă dreptate trebuie să facă o reclamaţie. Până să facă o reclamaţie, mai ia de câteva ori bătaie, după care renunţă. Este foarte greu să reclami soţul care te-a bătut, este aproape impo­sibil. Legea nu intră în acţiune de la ea însăşi, ca să protejeze femeia, despre care spunem că este sexul slab, dar ea nu este sexul slab, este sexul fin, atât. Sexul slab este bărbatul, cel care nu are o orientare foarte bună, ci este numai puternic. Aşa a fost dăruit el cu putere, iar restul calităţilor le-a lăsat Dumne­zeu femeii (când zic restul calităţilor mă refer la această bo­găţie de sentimente, o stare interioară de care este capabilă numai femeia).

Din dispreţul bărbaţilor şi din nepreţuirea femeii a luat naştere o mişcare care se numeşte feministă şi cu care Biserica pe bună dreptate nu este de acord. în această mişcare femeile spun că ele sunt totul, că se pot descurca fără bărbaţi, că nu este nevoie de bărbaţi pe lumea asta şi că inclusiv copii pot face şi fără bărbaţi. Partea religioasă a intervenit, iar la angli­cani au fost hirotonite femei si de câţiva ani încoace se hirotonesc femei şi ca episcopi. O aiureală creată de această mişcare feministă. Observăm că dacă nu acordăm atenţia cuvenită, apar şi aceste aspecte extremiste.

Toate imperiile au pierit în momentul în care femeia n-a vrut să mai nască.

în urmă cu două sute şi mai bine de ani, în provincia Kosovo erau 98% ortodocşi şi 2% musulmani. Anii trecuţi procentul s-a inversat: 2% ortodocşi şi 98% musul­mani. A urmat intervenţia americanilor, care s-au purtat urât, care au bombardat şi în ziua de Paşti. Au bombardat biserici­le, mănăstirile si cimitirele ortodoxe si ceva muzee. De ce? Ca să distrugă tot ceea ce însemna istorie şi vestigii! Ii condam­năm si nu suntem de acord cu ce au făcut!

Dar explicăm permisiunea pe care Dumnezeu a dat-o ca să se întâmple aşa, prin faptul că ortodocşii n-au vrut să mai nască. „Nenaşterea” în rândul ortodocşilor duce la pieirea lor, nu a Bisericii Ortodoxe, ci a ortodocşilor.

Ce înseamnă asta? înseamnă că suntem şase miliarde, poate şi mai mult pe faţa pământului, din care numai 226 de milioane suntem creştini ortodocşi. De ce? în primul rând, din lipsa naşterilor. Ne văi­tăm de ţigani (ceea ce este greşit să facem, pentru că nu sun­tem rasişti), ne văităm că se înmulţesc, dar nu facem nimic ca noi înşine să ne înmulţim, să perpetuăm neamul nostru româ­nesc, creştin şi ortodox. Din populaţia românească din România sunt 98% ortodocşi, iar 86,5% sunt ortodocşi din întreaga populaţie a României. Cu ceva excepţii, aceşti ortodocşi pe care noi îi botezăm, îi cununăm, îi împărtăşim după ce-i spo­vedim, cărora le predicăm, nu vor să mai nască.

In familie a apărut crima.

Dacă totuşi nu credem că doar mulţimea mănăstirilor din ţara noastră acoperă şi rezolvă toate păcatele şi nelegiuirile noastre, atunci este bine, atunci putem reveni. Dar dacă mer­gem pe ideea că suntem creştini de 2000 de ani, că suntem urmaşi ai lui Ştefan cel Mare şi ai celorlalţi domnitori, unii dintre ei şi sfinţi, dacă credem că înţelegem ce vrea Europa de la noi şi ce putem da noi Europei, atunci lucrurile nu stau aşa simplu. Să înţelegem că politica demografică în lume este di­structivă pentru creştinism. Şi dacă până mai ceva ani în urmă ortodocşii înţelegeau care este chemarea lor către Dumne­zeu: „Tatăl Meu lucrează şi eu lucrez”, în momentul acesta, puţini ortodocşi mai înţeleg aceste aspecte. Să înţelegem deci ce ne aşteaptă prin noi înşine: noi n-am avut şi n-avem ideea că suntem poporul ales, dar spunem că România este grădina Maicii Domnului. Nu este în realitatea de acum nicio grădi­nă a Maicii Domnului!

De ce să fie grădina Maicii Domnului, când acum noi ascultăm aceste cuvinte, mâine mergem la bi­serică, poimâine îl serbăm pe Sfântul Andrei, iar la fiecare cli­pă în clinici se omoară copii, iar femeile îşi montează sterilete? Copii sunt (în maternitatea Polizu din Bucureşti) născuţi cu steriletul în călcâi, dovadă că steriletul nu omoară spermato­zoizii, ci împiedică nidarea; dacă nu reuşeşte, atunci copilul nidează, se dezvoltă, apoi dă cu piciorul prin uter la naştere şi se naşte cu steriletul înfipt în călcâi. Asta ca să ne arate nouă Dumnezeu cum stau lucrurile. La ora aceasta se omoară copii. Acum noi vorbim aici, ne închinăm, dar la spital se omoară copii. Şi atunci nu putem admite ideea că România este grădi­na Maicii Domnului pentru că, până la brâu, România înoată în sângele propriilor ei copii.

De asemenea, dacă întrebăm pentru care motiv a fost ares­tat, schingiuit şi omorât Constantin Brâncoveanu? Este greu să răspundem! Toată lumea ştie că a fost omorât pentru că nu a vrut să părăsească Ortodoxia si să treacă la islam. Acesta este ultimul dialog al lui cu sultanul şi apoi cu gâdele, cel care-i tăia capul. A fost un joc de cuvinte pentru a se acoperi imaginea pentru opinia publică mondială care era atunci. Este adevă­rat că a rezistat şi nu s-a lepădat de Ortodoxie. Dar motivul pentru care a fost arestat şi, în cele din urmă, schingiuit şi de­capitat el, copiii lui şi primul lui ministru a fost că el a umplut Ţara Românească de copii. El însuşi, prin exemplul personal (a avut 11 copii), dar a şi favorizat din punct de vedere finan­ciar, material ca poporul să nască copii şi s-a umplut ţara de copii. Politica lui demografică a enervat Poarta otomană care l-a chemat, dar el nu s-a dus şi, în cele din urmă, l-au arestat şi l-au omorât. Aceasta este cauza reală pentru care el a fost ucis. Este adevărat şi cu Ortodoxia, dar aceea a fost întrebarea ultimă, este rezistenţa lui ultimă.

Ce ni se cere nouă astăzi? Astăzi ni se cere să fim mai pu­ţini, deşi am scăzut de la 22 de milioane la vreo 18 milioane (se spune că suntem 21,5 milioane, dar nu este adevărat) şi suntem în scădere. 18 milioane de locuitori tot suntem prea mulţi, mai trebuie să ne cernem. Şi ne cernem în ritmul în care ni s-a favorizat această cernere: anticoncepţionale abortive, divorţ, etc, toate acestea sunt distructive pentru noi. Şi atunci eu m-aş gândi, ca şi dumneavoastră, la valoarea vieţii şi la libertatea cuplului, care, de fapt, a degenerat în liberti­naj.

Noi am făcut aici un expozeu a ceea ce sesizăm că se în­tâmplă în România, în lume, dar şi care afectează grav viaţa Bisericii Ortodoxe. Să stăm de vorbă să vedem ce-i de făcut ca să salvăm poporul român de la pieire! Fetelor, nu ştiu dacă vreţi să vă mai măritaţi sau nu, dar dacă vreţi să vă măritaţi, studiaţi dinainte care este chemarea căsătoriei.

Observaţi că despre bărbaţi nu am vorbit nimic. De ce? Pentru că ei au modalitatea lor precisă de gândire şi nu trebuie să fie amestecaţi în problemele astea, ei au putere şi atât. Eu am vorbit de vii­toarele conducătoare ale familiilor, adică despre femei, care sunt capul familiei şi ele fac totul: conduc familia şi le merge bine, întreţin gospodăria, dau educaţie copiilor, etc.

Bărbaţii sunt recunoscuţi ca puternici, cinstiţi, preamăriţi, dar nu sunt dotaţi cu puterea de susţinere a vieţii şi deocamdată, de a sal­va neamul românesc creştin şi ortodox. Toată salvarea este la femei. Proaspetele căsătorite, viitoarele căsătorite, tot ce este femeie poate să salveze acum România!

Sursa Despre Taina Căsătoriei

Preoteasa Olga

Preoteasa Olga a fost moaşă şi este posibil să fi cunoscut din experienţa sa personală traumele abuzurilor din copilărie. Poate că tocmai în acest rol de apărătoare a celor care au fost abuzaţi, mai ales sexual, Dumnezeu va continua să o folosească pe preoteasa Olga pentru a transforma blestemul în binecuvântare, în lucrarea Lui de „a crea frumuseţe dintr-o profundă nefericire şi nimicnicie”.
Dacă va binevoi Dumnezeu, fie ca să putem striga într-o zi: „Binecuvântată Maică Olga, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Preoteasa Olga Michael Tămăduitoarea

Babies (2010, documentar)

Vă invit să faceţi cunoştinţă cu patru bebeluşi şi cu părinţii lor, patru stiluri de viaţă, de educaţie.
Primul e Ponijao din Namibia, al doilea e Mari din Japonia, al treilea e Hattie din SUA şi al patrulea e Bayarjargal (Bayar) din Mongolia. Toţi frumoşi, drăgălaşi, simpatici.
Am încercat să pun filmul pe transfer.ro dar nu am reuşit. Dacă ştiţi un alt program pentru transfer de fişiere, vă rog să-mi spuneţi. Filmul durează o oră si 19 minute (700MB).
L-am urmărit cu atenţie, e minunat să vezi bebeluşii descoperind lumea începând cu propria lor persoană.
Ponijao mi-a mers direct la inimă...Ce să vă spun, viaţa simplă e mereu mai bună decât cea complicată :) Mi-a fost dragă şi mama ei (da, Ponijao e fetiţă). E liniştită, calmă, vesela şi nu se plicitiseşte niciodată, are mereu ceva nou de descoperit, de la gustul pământului până la faptul că e altfel decât un băieţel :) Nu are probleme în a mânca singură cu mânuţa împreună cu alţi copii.
Mari e fetita unui cuplu de japonezi care mai lucrează şi la calculator (!) dar o înconjoară cu dragoste şi cu jucării. Mi-a rămas în minte secvenţa în care stă pe covor în camera ei, înconjurată de jucarii, singură. Se jocă un pic apoi plânge, iar se joacă, iar plânge...e singură şi se plictiseşte! Cum, un bebeluş să se plictiseacă? Iaca aşa...
În altă secvenţă stă în pătuţ iar tata vorbeşte la telefon zornăind o jucărie deasupra capului ei. Dacă aş fi putut i-aş fi smuls zornăitoarea din mână...Ce nevoie are un copil să-i fluturi o zornăitoare la cap? E mic, are nevoie de linişte. Pentru el orice lucru e o minune, şi lumea o descoperă în lucrurile simple, o zornăitoare e deja ceva foarte complicat! Stresează!
Hattie. Mi-a fost tare drag de ea când, sătulă de şedinţa de spiritualitate a părinţilor ei, vrea să iasă din încăpere. Părinţii cântau mai departe ceva de genu' pieilor roşii.
La masă. Fetiţa mănâncă o banană ajutată de unul din părinţi. Eu aş fi lăsat-o singură să o pape, să descopere singură cum să o mănânce. I se oferă totul: jucării, cărticele frumos colorate de unde alfă cum arată o vaca, un elefant...Într-o secventă sta pe covoraş şi se joacă singură, iar în momentul în care aude uşa se ridică repede spunând entuzismată: mama, tata. Asta umple inima ei, prezenţa lor, nu jucăriile...
Bayar e un băieţel extraordinar! Are un frăţior mai mare care e cam invidios pe apariţia noului membru de familie dar până la urmă se bucură şi el de frătiorul său mai mic:) Bayar are lumea întragă la dispoziţie, adică stepa întreagă :) Descoperă cu umire picioruşele şi tot ce îl înconjoară. Nu se plicitiseşte, nu are cum, mereu e ceva noi de descoperit: pisica, vacile, oile, caprele, bicicleta, apa, joaca, fericirea :)
Un film care merită văzut.
Dragă Mihaela , mulţumesc pentru film.
*
Când voi avea copii, îi voi lăsa să se joace în nisip, să se murdărească cu noroi, să sară în cele mai frumoase bălţi, să descopere lumea :)

PS. Apropo de linişte şi zgomot, vă recomand să (re)citiţi postarea Iuliei Copiii au nevoie şi de linişte...

Ramona P.

Powerful Story of a Woman Who was Aborted - but Survived

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”,

organizează în perioada 1 mai – 1 iunie a.c., campania umanitară:

„De la suflet la zâmbet”

Această campanie umanitară este adresată tuturor oamenilor cu suflet, care nu pot rămâne indiferenți la greutățile și nevoile de zi cu zi ale copiilor Asociației Pro Vita, de la Valea Plopului-Valea Screzii. Putem cu toți să le întindem o mână de ajutor prin donațiile noastre de bani, alimente, produse de igienă și de curățat, hăinuțe și jucării.

Vă invităm să vă alăturați acestei campanii și să oferiți din suflet bucuria unui zâmbet pentru acești copii minunați.Pentru mai multe informații sau donații, ne puteți contacta la nr. de telefon de pe afișul campaniei.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

Pr. Nicolae Tanase - la Radio Romania Cultural in seara de Sf. Ierarh Nicolae 2009

"Cine face fapte bune nu se zăpăcește la cap".
 Fotografii

Puterea cuvantului

Aurora Petan


In fiecare zi, o persoana normala rosteste in medie cam 25.000 de cuvinte. Intr-un singur an, asta inseamna, puse laolalta, peste o suta de carti a cate 500 de pagini. Dar cat la suta din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos? Cate din aceste o suta de carti ar fi pline de barfe, nimicuri, injuraturi, minciuni, exagerari, vorbe grele? Ce titluri ar avea aceste carti? Si in cate pagini am putea inghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mangaiat, au vindecat ori au creat?

Limbajul omenesc intre dar si blestem

Fiecare lucru are un nume. Exista si lucruri nenumite, fie ca nu e bine sa le dam un nume al lor si le chemam pe ocolite, fie ca, pur si simplu, nu avem putinta sa le gasim o denumire. Caci limbajul omenesc, pe cat de minunat este, dandu-ne aripi sa ne pictam lumea in cuvinte fel si chip, pe atat este uneori de hain. Adevarata comunicare intre oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decat sa incurce, sa ne lase neputinciosi in fata lucrurilor de negrait pe care uneori le intrevedem pe sub pleoapa inimii si am vrea sa le strigam tuturor, dar nu avem cuvinte. Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. Ce alt dar mai minunat decat cuvantul a primit omul de la Dumnezeu? Cum ar fi fost lumea noastra fara poezie sau fara soapte? Cum ne-am fi putut impartasi bucuriile si transmite cunoasterea si experientele? Este acesta un dar, cu siguranta, caci vindeca suflete si creeaza lumi, dar este uneori si un blestem. Caci cuvintele adesea sunt tradatoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemam, dar ele fug tocmai atunci cand avem mai mare nevoie de ele, lasandu-ne singuri si neintelesi in clipele cele mai adanci ale vietii: "nu stiu cum sa-ti spun...", "n-am cuvinte...".
Astazi, mai mult ca oricand, cuvintele nu mai au intelesul si puterea pe care le aveau odinioara. Orice cuvant, prin simpla lui rostire, reprezinta un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. Fiecare cuvant reprezinta o invocatie, o declansare a fortei stramosesti a lucrului pe care il numeste. Cuvantul creeaza. Nu este o metafora. Cuvintele creeaza lumi. De aceea nu e bine sa cobim, caci invocand lucrul rau, il ajutam sa se infaptuiasca. De aceea, nu e bine sa fim pesimisti, caci atragem asupra noastra necazuri. De aceea, daca spunem prea des despre noi ca suntem neputinciosi ori nevrednici, chemam la noi neputinta si nevrednicia. Si de aceea cei care, in fiecare dimineata, isi spun "voi reusi", pana la urma reusesc.  

Cuvantul poate distruge

Ce-ar fi sa facem un simplu exercitiu intr-o zi, in care sa tragem o linie pentru fiecare vorba urata si pentru fiecare cuvant negativ pe care l-am spus, iar pe o alta coloana, sa ne oprim si sa notam cate un plus pentru fiecare cuvant bun (si sincer) rostit? La sfarsitul zilei, cand am privi cele doua coloane, multi ne-am ingrozi: aceasta este oglinda noastra!
Este foarte important sa nu vorbim de rau. Ipohondrii, cei ce mereu se lauda cu bolile lor imaginare, ajung sa aiba aceste boli. Cei ce injura des raspandesc in jur vibratii negative, care ii afecteaza in primul rand pe ei insisi si le alimenteaza agresivitatea. Parintii care isi cearta mereu copiii si le reproseaza ca nu sunt buni de nimic, ca nu vor reusi in viata, vor fi principalii vinovati daca se va intampla ceea ce le-au prezis fara voie copiilor. Nu e asa greu sa renuntam la cuvintele aspre, la insulte, la barfe si la minciuni. Trebuie doar sa fim tot timpul constienti de raul pe care il facem, si celorlalti dar si noua, rostind astfel de cuvinte.
Am vrea ca lumea in care traim sa fie mai buna si asteptam mereu de la altii sa faca ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogati, de la cei mai puternici sau mai luminati. Dar lumea se schimba in primul rand atunci cand o schimbam noi, atunci cand fiecare dintre noi se simte direct raspunzator pentru soarta sa, fara sa dea vina pe altii - pe guvern, pe destin, pe familie. Lumea se schimba incepand cu o vorba buna. Ce s-ar intampla daca timp de o luna de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevarate? Mai intai cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor indeparta de noi, iar altii se vor molipsi. E adevarat, de multe ori adevarul raneste. Dar minciuna, mai ales cand devine obisnuinta - acea minciuna nevinovata zilnica - ne macina in interior fara sa stim si face rau si celuilalt. La fel si vorbele urate sau fara rost, care sapa in noi in fiecare zi, si ne trezim intr-o zi bolnavi fara sa stim cum ne-am imbolnavit ori obositi si deprimati.

 

Asa se naruie lumea in care traim, de la lucrurile marunte de zi cu zi, de la vorbele care si-au pierdut sfintenia. Ce e de facut? Sa evitam minciuna, sub toate formele ei - fie ca e vorba de omiterea adevarului, fie ca e vorba de falsificarea lui. Sa evitam calomnia, prin care ii vorbim de rau pe altii si le producem neajunsuri. Sa evitam discutiile inutile, frivole, barfele. Si sa nu rostim cuvinte urate, aspre, jignitoare. In schimb sa incurajam si sa mangaiem de cate ori avem ocazia, sa laudam cand este cazul si sa avem curajul sa criticam atunci cand este nevoie, sa aducem lumina si pace prin vorbele noastre, sa ne rugam, sa multumim si sa iertam. Cu timpul vom vedea ca si sanatatea noastra va fi tot mai buna. Dar nu e de ajuns sa rostim vorbe bune. Conteaza si ce se afla in spatele cuvintelor. Trebuie sa fim sinceri si sa cautam mereu adevarul, caci o vorba buna rostita cu fatarnicie este tot o minciuna.
Cuvantul poate distruge. Unele cuvinte au provocat razboaie, moarte, nenorocire. Dar si o simpla vorba spusa cu rautate poate strica cuiva ziua, asa cum un blestem poate nimici o viata de om. Nu e departe de blestem nici presa negativa de astazi, care ne imbolnaveste zilnic cu cuvinte precum "crima", "viol", "batai", "razboaie", "conflicte", "accidente", "moarte". Aceste cuvinte, auzite atat de des, patrund pe nesimtite in straturile cele mai adanci ale fiintei noastre, ne tulbura echilibrul si distrug linistea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.
Deci este la fel de important sa nu ascultam cuvinte de rau. Intotdeauna se va gasi un coleg sau o vecina care sa ne tina la curent cu ce se vorbeste de rau despre noi: cum a ras cutare pentru ca eram imbracati mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne barfeste de cate ori avem musafiri. Sa nu plecam urechea. Nu conteaza ce spun ceilalti. Conteaza sa avem sufletul impacat ca am vorbit si actionat corect. Vorbele rele, fie ca le rostim noi, fie ca sunt despre noi si le punem la suflet, distrug ceea ce am cladit. Pe primele sa le evitam, pe celelalte sa le ignoram. Sa nu plecam urechea nici cand se vorbeste de rau despre altii. E ca si cum noi insine l-am vorbi de rau pe acela. Si, cel mai important, sa nu plecam urechea la relele lumii. De cand e lumea asta, mereu au existat crime, razboaie si accidente. Dar intotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decat cele rele. Presa de astazi le selecteaza insa aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseste asta? La nimic. Ne otravim sufletele si alungam lumina din noi. Nu vom vedea niciodata o stire la televizor prin care sa ni se anunte ca au inflorit teii. Sa cautam cuvintele bune, iar daca sunt rare si nu prea dam de ele, cel putin sa ne astupam urechile la cele rele.

 Puterea creatoare a cuvantului

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu aceasta putere. Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindeca, aduce lumina. Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: cata credinta si cata iubire. O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe calator de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insulta. O urare sincera de succes la examen sau pur si simplul salutul zilnic de "o zi buna" sau de "Doamne-ajuta" pot face minuni. O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

 

Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si cand. Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea da valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea ii dau celuilalt incredere, curaj si linistire. Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.
Traim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea - caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine - fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. Am uitat ca cuvantul vindeca sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila arma, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar. 

 

Tinere, pe cine alegi?

Pr. Constantin Sturzu

 

De multe ori am auzit discutându-se despre sfinți ca despre niște supraoameni a căror viață nu poate fi luată ca reper pentru ceilalți, "muritorii de rând". Se creează, uneori, impresia că sfinții au fost niște oameni înzestrați chiar din copilărie cu puteri supranaturale și, ca atare, nouă, "oamenilor simpli", nu ni se poate cere să ne ostenim pe aceleași cărări ale sfințeniei. Prăpastia aceasta este artificial creată, ridicată pentru a ne scuza călduța complacere în păcat. E adevărat că sunt sfinți asupra cărora harul lui Dumnezeu s-a revărsat din belșug încă de când se aflau în pântecele mamei. Nu putem noi ști planurile lui Dumnezeu și de ce El i-a preferat pe aceștia și nu pe alții. Însă nu puține sunt cazurile în care unii au ajuns pe culmile sfințeniei deși mare parte din viața lor a fost una petrecută în păcate din cele mai grele, cum e și cazul Sfintei Maria Egipteanca.
În fapt, nu înzestrarea genetică sau de altă natură ne împarte în sfinți și păcătoși. Acel "ceva" care face diferența dintre sfințenie și păcat este modul în care noi utilizăm libertatea, darul cel mai preț pe care fiecare om, fără excepție, îl are de la Dumnezeu. Din acest punct de vedere toți suntem egali. Inegalitatea (duhovnicească) se naște din modul în care noi facem alegerile în viață.
Acum aproape o mie de ani, în Tracia, o copilă avea să-i uimească pe cei din jur prin modul jertfelnic în care alegea să-și utilizeze libertatea. Deși născută într-o familie bogată, Parascheva era foarte sensibilă la nevoile celor săraci. Auzind cuvântul Evangheliei în care Domnul îl îndeamnă pe tânărul bogat să-și împartă averea la săraci și să-I urmeze, copila de numai zece ani și-a spus: "Pentru mine vorbește". Și de atunci nu a pierdut nici o ocazie de a-și oferi hainele și mâncarea celor mai necăjiți dintre copiii pe care-i întâlnea. Câți dintre tinerii de azi nu aud acest cuvânt evanghelic sau altele asemănătoare? Și câți aleg să-l împlinească? Câți nu merg în biserică și, deși aud cuvintele Evangheliei, se întorc la casele lor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!
Există, spun specialiștii, o criză de modele pentru tinerii de azi. Cei care susțin acest lucru consideră, cel mai adesea, că vinovate sunt chiar "modelele" care ori nu prea există, ori sunt cam timide (sau timid mediatizate). Copila de numai zece ani din Epivata vine să contrazică această idee. E adevărat că Parascheva a fost crescută în evlavie și frică de Dumnezeu de părinții ei. Dar câte cazuri nu cunoaștem (din nefericire) în care copii cu o aleasă educație aleg să nu urmeze povețele părinților? În ultimă instanță a fost alegerea ei să împlinească acel sfat de a ajuta pe cei săraci.
Am avut curiozitatea de a căuta pe net ce "idoli" ai tinerelor generații au murit la vârsta de 27 de ani, vârstă la care Dumnezeu i-a deschis larg Paraschevei porțile raiului. Am găsit chiar un adevărat "club 27" alcătuit din vedete ca Jim Morrison (de la The Doors), Kurt Cobain (de la Nirvana), Janis Joplin, Jimi Hendrix, Brian Jones (de la Rolling Stones) și alții, ale căror morți sunt care mai de care mai ciudate: unii s-au sinucis, alții au murit din exces de droguri și alcool, la alții se bănuie că ar fi fost vorba de crimă. Acesta să fie sfârșitul pe care și-l doresc discipolii acestor vedete? Haideți, prin comparație, să vedem cum și-a încheiat Sfânta Parascheva călătoria pe pământul acesta.
După ce a intrat în monahism, în ultima parte a vieții sale s-a retras în pustiul Iordanului. Aici a fost înștiințată de un înger să se întoarcă în locurile natale. La 25 de ani, Parascheva revine acasă, dar nu este recunoscută de nimeni. Peste doi ani avea să se adauge pământului ca o străină, neștiind nimeni ce comoară a fost îngropată aproape de mare. A fost o moarte dorită de Parascheva, dar nu pentru că nu mai suporta viața, ci pentru că era nerăbdătoare să ajungă lângă Mirele Ceresc. Cei din "club 27" sunt omagiați pentru opera lor, Sfânta Parascheva este căutată pentru ajutorul pe care îl dă închinătorilor la sfintele sale moaște. Ea nu poate fi alăturată celor din "club 27", într-o galerie sui-generis a modelelor pentru tineri, după cum trupul său nu a suferit alăturarea cu acel cadavru al unui marinar ce și-a trăit viața în păcate. Tinere, pe cine alegi?

Vârste-ierodiacon Serafim Pantea

Prunci, copii, tineri, oameni în toată firea, bătrâni. Cam asta ar fi cel puțin împărțirea teoretică a vieții noastre pe pământ. Bineînțeles că se pot pune o mulțime de categorii și subcategorii în așa fel încât să fie făcută clasificarea după vârste pe ani, vârste biologice, vârste emoționale sau de alt fel. Toate acestea însă nu schimbă unele lucruri de bază.
Ne naștem fără să ni se ceară părerea, din părinți pe care nu i-am ales și într-un mediu cu care e posibil să fim de acord sau nu după ce ajungem la maturitate. Unii aleg să plece din lume când vor ei, punându-și singuri capăt zilelor, deși acesta este un lucru condamnat de Biserică, fiind considerată o dezertare. Alții sunt uciși înainte de a apuca să deschidă ochii.
Dar, presupunând că analizăm cursul unei vieți normale – în măsura în care mai putem vorbi de normalitate – omul evoluează și trece prin toate treptele acestea numite vârste. Când anume ne putem considera bătrâni? Unii socotesc că este pasul dinaintea morții și de aceea refuză să-și însușească această etichetă chiar dacă au trecut de multă vreme de vârstele la care se puteau duce pe picioare fără ajutor. Alții, uneori din snobism, sau din dorința de a epata sau poate din alte pricini se declară sau îi declară pe alții bătrâni încă de la vârste la care încă nu s-a uscat bine cașul de la gură – cum zice poporul român – „vai dragă, ce bătrână ești, ai trecut de 20...” sau altele asemenea. Catalogarea unui om într-o anumită vârstă nu are neapărat o semnificație serioasă doar că astfel de etichete, puse și acceptate, fac să fim foarte ușor duși de căpăstru de către societate în orice direcție. Devenim influențabili pentru că încercăm să fim ceea ce nu suntem și să părem ceea ce nici n-am visat că vom fi.
Mi s-a reproșat în diverse ocazii că ceea ce fac „nu este călugărește”. O fi sau n-o fi, nu cred că asta are importanță. Eu știu că este călugăr acela care dobândește inimă curată, așa cum spune Patericul. Ce rost ar avea să încerc să mă încadrez în norme artificial create pentru a mângâia orgolii? Îmi spunea cineva de ce, cu oarecare excepții, nu face metanie atunci când întâlnește un preot sau un călugăr. Nu din lipsă de respect ci pentru că de multe ori preoții nu iau în serios binecuvântarea dată, pentru că o dau pe fugă și fără băgare de seamă, pentru că unii adesea consideră că este un gest de smerenie să refuze să binecuvinteze, alții socotesc că este un gest de superioritate și multe altele asemenea. Îl face pe acel om, lipsa metaniei mai puțin creștin? Nu. Dumnezeu caută la inima omului. Știe și motivațiile pentru lucruri pe care noi, uneori văzându-le, le judecăm aspru. Poate cu timpul va pricepe mai multe despre aceasta și va face altfel. Dar de ce ar face acum un lucru pe care i-l impune societatea și pe care nu simte că ar trebui să-l facă?
Altcineva îmi spunea despre faptul că i s-a imputat că vine în fața sfântului altar fără să aibă o anumită sumă de bani pentru o donație. Dar când ne-a cerut vreodată Dumnezeu bani? Că dacă în bani ar sta mântuirea lista din Forbes ar fi cu cei care ar fi primi candidați la împărăția cerurilor. A cerut mult mai mult, și tocmai că mulți se tem de ceea ce ar trebui să facă așa că ar prefera mai degrabă să fie vorba doar de bani. Ne cere inima. Dacă odată cu asta cineva vrea să facă donații la biserici și mănăstiri, la azile de bătrâni și la orfelinate, la spitale și la cantine publice, să ia aminte ca ceea ce face să facă din toată inima și lucrul va fi bun. Cuvintele „nu de vreo nevoie sau silă” deși le găsim scrise în slujba călugăriei se aplică aidoma pentru orice om care se consideră creștin. Nu din cauză că ne împinge societatea, ci pentru că așa vrem să facem și pentru că vrem să ajutăm, nu să culegem laude și tinichele.
Întâlnim prea adesea infantilismul teologic care se datorează lipsei de alimentație adecvată vârstei. Teolog este cel care se roagă neîncetat spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cum ar putea cineva care nici măcar nu se obosește să zică un „Tatăl nostru” să dea sfaturi de organizare a Bisericii? Sau a micii biserici care este familia? Și totuși prea adesea vedem pleșcari care se aruncă să interpreteze tot ce li se pare că s-a întâmplat sau urmează să se întâmple doar ca să mai câștige câteva puncte de audiență sau să mai prindă câteva procente în jocurile politice.
Dacă e lucru de mirare pentru un copil să aibă înțelepciune bătrânească, e lucru de tot râsul pentru un om în toată firea sau chiar puțin trecut să-și dea lipsa de înțelegere în vileag prin tot soiul de afirmații publice fără cap și fără coadă. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” spune sfântul Pavel Apostolul în prima epistolă către corinteni. Lipsa de maturitate după vârsta la care ar fi trebuit să apară maturitatea este cel mai clar semn de îmbătrânire. I se mai spune în popor că „a dat în mintea copiilor”, arătând astfel că nu ai cu cine te înțelege. La unii apare din diverse boli care afectează gândirea coerentă, la cei mai mulți însă se instalează din lene. Lenea de a căuta, de a ne ruga, lenea de a deveni ceea ce putem fi. Pentru că suntem ceea ce putem fi.
Așadar, să ne trăim pe rând toate vârstele, indiferent la care pas considerăm că am ajuns. Să punem început bun, și să nu ne lenevim nici de la mâncarea cea duhovnicească, nici de la băutura care vine de la Izvorul Vieții, știind că numai așa putem crește.

Preluat de aici: Vârste

Inregistrare video de la conferinta din Iasi "Apostolatul tinerilor in biserica de azi"

IPS Ierotheos Vlachos- "Apostolatul tinerilor in Biserica de azi"
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/inaltpreasfintitul-ierotheos-vlachos-fiecare-crestin-trebuie-sa-devina-un-apostol