„Dependenţa de nefericire” - cum ieșim din cercul vicios

Andreea Hefco 

Încă din copilărie, oamenii caută bucuria şi, totuşi, nu de puţine ori ar putea observa, la o analiză atentă, că au nevoie de un anumit grad de disconfort pentru a-şi menţine un echilibru interior. Inconştient îşi sabotează propriile intenţii bune prin cheltuielile compulsive exagerate, alegeri romantice care frâng inimi ori eşecuri profesionale.

Actualmente se vorbeşte frecvent despre „dependenţa” de durere sau de nefericire. Majoritatea celor care aud asocierea dependenţei cu trăirile lor profunde ce aparţin unui registru sufletesc atât de dureros tind să nege şi chiar să fie revoltaţi de o asemenea asociere de termeni. Pentru dependenţă, o explicaţie a fost adusă şi prin descoperirile neurofarmacologiei care au confirmat, în urmă cu peste patru decenii, că neuronii au receptori proprii pentru narcotice.

Această descoperire, extrem de intrigantă la timpul ei, s-a explicat prin aceea ca la nivelul creierului se produc substanţe opioide. Cu alte cuvinte, creierul îşi sintetizează propriile „droguri”. Ele acţionează fie împotriva durerii, fie pentru a produce senzaţii de plăcere. De câte ori ni se întâmplă ceva pe care noi îl receptăm ca fiind neplăcut sau dureros (noi fiind şi cei care dăm interpretarea momentelor trăite), neuronii eliberează endorfine. Aceste adevărate modulatoare de durere urmăresc ca starea de disconfort trăită să nu depăşească anumite limite, care să afecteze supravieţuirea noastră. Adică noi am fost creaţi să suportăm doar anumite nivele de durere, aceasta realizându-se din punct de vedere neurochimic şi prin modularea endorfinelor endogene. Unele dintre acestea au structura asemănătoare morfinei sau a altor droguri de sinteză, aceasta contribuind la explicaţia dependenţei care rezidă în starea de „plăcere din durere”. Totodată, folosirea predilectă a unor căi neuronale face ca impulsurile nervoase să dobândească o anume uşurinţă în a fi transmise prin aceste „autostrăzi cerebrale”, care semnalează că viaţa e tristă şi noi ne dorim altceva.

La noi sunt „butoanele” care ne reglează realitatea proprie

Un alt element important este legat de modul în care interpretăm ceea ce trăim, ca fiind producători de plăcere sau de durere. S-a observat că în depresie apare o tendinţă accentuată de a privi ceea ce trăim dintr-o perspectivă sumbră, negativă, alături de aceea de a ignora partea plină a paharului, care există întotdeauna pentru ochiul antrenat să o descopere. Acest antrenament este în fapt tot o atribuţie a minţii noastre, care poate fi învăţată, cu răbdare, să vadă motivele de bucurie din întâmplările mici ale vieţii de fiecare zi.

Un alt aspect care ne ancorează în dependenţă este credinţa că ceea ce trăim are o cauză exterioară, fără nici o legătură cu noi, cei care o experimentăm doar la nivel de „destin potrivnic”. Tehnicile de psihanaliză s-au dovedit aproape infailibile în a demonstra că la noi sunt „butoanele” care ne reglează realitatea proprie. Noi suntem cei care, prin credinţele noastre şi prin traumele nerezolvate şi neintegrate, atragem în viaţa noastră evenimente care ne dor. Dar care ne vorbesc şi despre durerea din spate. Cel mai adesea, ceea ce ne răneşte ne şi ajută să găsim o soluţie, o rezolvare, care să ne facă să ne dorim clipa prezentă şi să ne bucurăm de vieţile noastre.

Vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente

A găsi care ne sunt credinţele şi deprinderile mentale limitatoare ale bucuriei la care am fost chemaţi ne este de mare ajutor pentru a nu le mai folosi cu încrederea şi inconştienţa celui care nu ştie. Dar vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente şi nici de cuvinte, ci este o Taină, un Dar, care se dă cu o generozitate copleşitoare la Sfânta Liturghie, prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Vedem asta citind la rugăciunile înainte de împărtășire: „Şi să-mi fie mie Împărtăşania aceasta spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie... Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă acoperă, şi mă apără, şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima”.

Iar noi învăţăm a primi Darul acesta şi a-l face lucrător prin nevoinţa duhovnicească. Sfântul Grigorie Palama învăţa că ceea ce vindecă pe om sunt Tainele, legate de nevoinţă. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, în cartea sa Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, spune, referitor la aceasta, că „Acestea sunt cele două căi prin care se tămăduieşte omul şi primeşte harul cel necreat al lui Hristos. Tămăduirea duce la curăţirea inimii de patimi şi la luminarea minţii; mai exact, ea este de fapt preschimbarea puterilor fireşti şi a energiilor sufletului”.

Sursa: Doxologia.ro

Uimirea, fereastra bucuriei

Andrea Hefco

Suntem înconjuraţi de remedii împotriva depresiei şi însingurării zilelor noastre. Nu costă bani şi le purtăm în noi, cu noi, deşi strigăm cu deznădejde şi întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: "Oare mă mai fac bine?". Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că ştiu că avem în noi soluţia acestei suferinţe. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne naştem, care ne duce mai aproape de sinele nostru şi de Dumnezeu. 

 

Folosită mai des, uimirea este o poartă minunată către bucurie şi un tratament gratuit şi fără efecte secundare împotriva depresiei în care trăim. Suntem înconjuraţi de minuni care stau ascunse sub lipsa noastră de atenţie către ele. Thomas Carlyle spunea că omul care nu poate fi stăpânit de uimire este ca o pereche de ochelari în spatele cărora nu sunt ochi.

Cu rădăcini în frageda copilărie, când totul era nou şi totul avea prospeţime, uimirea se pierde odată cu înaintarea în viaţă, odată cu luarea poverii pentru grija zilei de mâine. Dar Mântuitorul Însuşi ne arată care sunt primii paşi pe care-i putem face în redobândirea capacităţii de a ne uimi: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei." (Mt. 6, 33) Renunţând la această povară pe care singuri ne-o luăm, încredinţând-o lui Dumnezeu, primim în schimb frăgezimea şi noutatea copilăriei, condiţia uimirii. Deprindem din nou puterea de a observa crinii câmpului, care "nu se ostenesc, nici nu torc" şi, totuşi, "nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia".

Uimirea înnoieşte viaţa

Faceţi chiar azi un exerciţiu de uimire, poate pe drumul făcut de atâtea ori către serviciul dumneavoastră, care privit cu atenţie o să vă pară presărat de minuni.

Drumul meu trece pe lângă brazii pe care i-am văzut plantaţi în urmă cu doi ani. Pot să spun că am crescut în acest timp o dată cu ei. Aţi văzut poate verdele crud şi moale cu care îşi întind noile ramuri ca nişte degete de copil către soare sau către o mângâiere. Atingeţi-le şi lăsaţi uimirea modului în care ele nu înţeapă, al strălucirii din acele lor lungi, lăcuite şi perfecte, să vă umple ochii şi sufletul. În jur e iarbă cosită şi miroase a vară şi a bunici. Dacă lăsaţi piciorul câteva secunde să fie atins de pământ şi de verdele crud înspicat cu ochi de margarete, o să simţiţi poate cum ceva din viaţa care vă înconjoară urcă şi în corpul vostru. Văd un cărăbuş mare colorat într-un curcubeu de verde şi roşu, care pare un extraterestru între maşini, zgomote şi atâta orbire. Îşi trăieşte viaţa fericit şi într-un ritm atât de firesc încât simt că-l invidiez. Oare cum reuseşte să nu se agite atât de mult ca să supravieţuiască? E drept că el nu trăieşte în criză, deşi noi suntem cei care roim în jurul lui, aducând criza din noi.

Un câine stă tolănit pe iarbă încât mă tem că poate a păţit ceva, pare chiar plecat dintre noi de atâta relaxare. Îl strig şi îşi mişcă o ureche, plictisit de mine, uimindu-mă şi bucurându-mă că trăieşte, că trăiesc. Aţi observat că cerul are mereu o altă culoare, că e unic de fiecare dată şi că e atât de perfect? Ridicaţi ochii în cer şi umpleţi-i de albastru şi de nemărginire. Văd vârfurile în cruce ale brazilor şi mă gândesc că şi copacii se închină la Dumnezeu. Respir apăsat, rar, încercând să trag vara în plămâni şi să scot afară frica care mă face să trăiesc superficial şi puţin. În drumul meu e şi o biserică. E deschisă mereu şi mă bucur acum că sunt doar eu, că e linişte, că îmi aud paşii ca într-o catedrală şi că e minunat. Nu e nimeni la ora aceea, lumina este pastelată, miroase a bujori şi a sfinţenie. Aş vrea să nu mai plec şi mă uimesc de bunătatea sfinţilor care par că mă privesc de pe pereţi şi că sunt bucuroşi să mă vadă. Au trecut doar câteva minute, dar o lume întreagă s-a trezit în mine şi mi-a vorbit, alungând tristeţea şi bucurându-mă ca învăţ să trăiesc. Acesta a fost drumul de azi, iar mâine, deşi voi merge pe aceleaşi cărări, va fi drumul de mâine, dacă învăţ să văd şi să trăiesc uimirea.

Uimirea, locul de întâlnire cu Dumnezeu

Cineva spunea că în uimire devin conştient de ceea ce îmi este necunoscut. Dar sunt şi lucruri cunoscute pe lângă care trecem în fiecare zi şi pe care le trăim doar ca pe un decor aproape la fel. Suntem înconjuraţi de minuni, în fiecare fir de iarbă este şi Creatorul ierbii şi poate că fiecare fir de iarbă a fost făcut şi pentru bucuria noastră, aşa că poate fi un motiv de a da slavă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult perfecţiunea cu care a fost conceput organismul uman, care, numai aceasta înţeleasă, nu te poate lăsa ateu, minunea zâmbetului unui copil, a unei atingeri între două mâini care se iubesc. Iată ce spune cineva, după o perioadă de învăţare a uimirii: "Prinsă în hăţişul acestei vieţi zbuciumate, de multe ori simt că nu mă mai regăsesc în relaţia cu Dumnezeu. Atunci încerc să mă reapropii de lucrurile simple - mă plimb prin parcul cu tei, privesc frunzele, copiii care se joacă cu gâzuliţe şi pietricele, ascult ploaia sau chiar tăcerea şi mă simt din nou ca la început de drum, prind curaj şi Îl simt pe Dumnezeu aproape, sau cel puţin simt că am regăsit drumul spre El."

Uimirea este o putere a sufletului care ne ia ceva din orbirea şi întunericul care par să ne acapareze simţurile şi să ne marcheze realitatea. E ca o fereastră deschisă către lumina care ne înconjoară şi care rămâne neatinsă pentru ochiul care caută să o găsească. Puteţi găsi o sursă de uimire în orice vă înconjoară şi puteţi face din aceasta un motiv de întâlnire cu Cel care a creat totul întru slava Sa şi bucuria noastră.

Corpul nostru îşi aminteşte totul

Andreea Hefco

Reacţia noastră înnăscută la evenimente traumatice este de a încerca să luptăm, de a fugi, de a îngheţa, leşina sau a negocia cumva ieşirea din criză. A o negocia cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu noi înşine. Când nu reuşim să facem ceva care să ne îndepărteze de pericol, apare o stare de neputinţă.

În această stare, când nu mai găsim forţă sau resurse, se instalează suferinţa şi frica. Este important să recunoaştem simptomele suferinţei. O să vă gândiţi probabil că acestea sunt uşor de recunoscut, dar vă spun că nu e întotdeauna aşa de simplu. În ciclul suferinţei poţi percepe diverse senzaţii, uneori nebulos conturate, ca aceea că viaţa ta se învârte fără control, că eşti asemenea unei frunze pierdute pe ape tulburi şi învolburate. Poţi să simţi o durere emoţională sau fizică, senzaţia de greutate în corp, de presiune fără nici o cauză organică aparentă. Dar, de regulă, primul răspuns la un eveniment traumatic este pierderea puterii. Îţi pierzi capacitatea de a alege, voinţa de a lupta şi chiar vocea. Pot să apară stima de sine redusă, iritabilitate, izbucniri aleatorii de furie şi apatie emoţională.

Corpul reflectă fidel în exterior ceea ce credem la interior

Cele mai frecvente reacţii acute la traume sunt respiraţia superficială, rapidă, dezordonată, rigiditatea, devierile coloanei vertebrale, modificarea tiparelor dinamice (a fi permanent ocupat versus letargie), spasmele musculare, ticuri nervoase ca scrâşnetul din dinţi, smulgerea părului, muşcatul unghiilor, tăierea lor exagerată, greaţă, dificultăţi digestive, dureri de cap, spasme ale maxilarului, tahicardie, probleme de tensiune, adicţii. Cronic pot să apară artrita, oboseală permanentă, fibromialgie, eczeme cutanate, activare permanentă a sistemului nervos simpatic, care se ocupă cu supravieţuirea, fapt ce determină afectarea importantă a sistemului imunitar, contracturi musculare, funcţie hepatică diminuată, urinări frecvente, probleme de somn, creştere în greutate. Frica internalizată şi pierderea puterii pot conduce la atac de cord, boli de inimă, accidente vasculare cerebrale, boli inflamatorii, dureri de spate, adicţii sau la orice fel de simptome în care sunt prezente semnele inflamaţiei: roşeaţă, fierbinţeală, umflături locale.

O formă primară de adaptare fizică constă în amorţirea senzitivă, adică se poate să nu mai simţim nimic de la gât în jos sau zonele din corp afectate de un abuz să fie amorţite. Cei care au trecut printr-un abuz pot să mai aibă greutatea de a se privi într-o oglindă, de a se lăsa fotografiaţi, de a se dezbrăca în prezenţa cuiva sau de a face baie, simţind ruşine, vină, stânjeneală în raport cu imaginea corpului.

Participarea la o întâmplare traumatică şi catalogarea acesteia ca fiind una banală, pentru a o depăşi cât mai uşor, pot stoca amintirea fricii în corp. Interesant este că nici nu contează dacă întâmplarea a fost reală, visată, imaginată, văzută într-un film sau transmisă transgeneraţional.

Memoria celulară există şi este indiscutabilă

Corpul nostru îşi aminteşte totul. Amintirile se traduc în sentimente care spun adevărul şi fiecare dintre noi ştim fără greş când ajungem la adevăr. Adevărul rezonează cu fiecare celulă a corpului nostru. Nu e obligatoriu să stabilim când şi dacă o întâmplare a avut loc, contează enorm să ne putem concentra pe corp şi să ne lăsăm conduşi de el. Şi aceasta se poate, fiind prezenţi, atenţi pe ce simţim şi decişi să nu blocăm, anesteziem, ci să ne deschidem curajos mesajului adus prin durerile noastre. Suferinţa caută mereu o soluţie. Sistemul nostru caută un echilibru. Corpul vrea să exprime emoţiile blocate, repunând în scenă tiparele de blocaj, în mod repetat de-a lungul vieţii, arătându-ne mereu temerile cele mai profunde. Problema este că aceste tipare repetitive dau o formă de deconectare de la realitatea noastră spirituală, consolidează credinţele limitatoare, emoţiile toxice, izolarea mentală, iar alegerile de viaţă ne par adânc limitate şi ne simţim prinşi în capcană. Abilitatea de a ieşi din aceste etape de criză stă şi în acea stare de suprasaturare de a exista în acest fel minimal şi chinuit şi de a căuta un răspuns şi o înţelegere spirituală mai înaltă a ceea ce suntem şi a scopului nostru. „Modul în care trăim şi suferim şi murim spune multe despre credinţa noastră, mai mult decât alte fapte şi cuvinte.“ (Paul Meyendorff)

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că „totul e să ştim cum să ajungem la starea în care inima noastră să bată la unison cu cea a lui Dumnezeu, într-un acord armonios între noi şi acest Dumnezeu pe Care îl mărturisim. (..) Oricare ţi-ar fi slăbiciunea, deschide-te doar, lasă suflul vieţii să intre în tine, să te umfle ca pe o pânză de catarg şi această suflare de viaţă te va purta până departe, spre limanul ultim, suprem, spre Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar nu există decât o singură cale: «Eu sunt Calea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa», spune Domnul. Contemplându-L, mă unesc tainic cu El, devenind eu însumi om deplin. Cât este de minunat că omul este atât de mare, căci măsura lui este însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.“

Noi toţi participăm la crearea realităţii

Andreea Hefco

În 1920, profesorul William McDougall de la Harvard a studiat capacitatea de învăţare pe şoareci, folosind un labirint pe care ei trebuia să-l parcurgă într-un interval de timp pentru a ajunge la o sursă de hrană. El a constatat că, pe măsură ce apăreau noi generaţii de şoareci, timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic, astfel încât a 20-a grupă de şoareci ajungea, în medie, la hrană de zece ori mai repede decât prima grupă, care străbătuse labirintul. 

Profesorul a bănuit că informaţiile învăţate se trasmiteau! Atunci se ştia că genetic putem transmite instinctele, nu ceea ce am învăţat, deci rezultatele nu puteau fi integrate. O altă echipă de oameni de ştiinţă, din Edinburgh, a duplicat experimentul, folosind exact acelaşi labirint ca şi McDougall. Rezultatele lor au fost şi mai uluitoare: prima generaţie de şoareci a parcurs labirintul aproximativ în acelaşi timp ca generaţia 20 a lui McDougall, iar unii dintre şoareci au găsit drumul imediat, mergând direct la ţintă. În acest caz, explicaţiile genetice au fost eliminate din start, la fel şi alte explicaţii bazate pe miros, feromoni etc. Cu toate acestea, cunoştinţele şoarecilor de la Harvard au străbătut oceanul, independent de orice acţiune umană, ajungând la şoarecii din Anglia, fără să existe nici o explicaţie logică pentru aceasta.

Cum de s-a răspândit informaţia aşa de repede?

Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koşhima, unde o specie de maimuţe a fost observată nu mai puţin de 30 de ani. La un moment dat, cercetătorii au început să ofere maimuţelor fructe dulci, pe care ei le aruncau în nisip. Maimuţelor le plăceau fructele, dar trebuia să le mănânce cu nisip, ceea ce era destul de neplăcut la gust. La un moment dat, o femelă tânără a descoperit că putea rezolva problema nisipului spălând fructele în apa din apropiere. Ea a arătat această descoperire mamei ei! Prietenii ei de joacă au învăţat de la ea, apoi şi-au învăţat şi familiile. Oamenii de ştiinţă au asistat miraţi la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă, aparent mimând comportamentul văzut. Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copiii, au folosit şi ele acest procedeu, privind foarte atent la ceea ce făceau cele tinere. Celelalte maimuţe adulte au continuat neabătute să facă ce ştiau, adică să mănânce fructele cu nisip. Apoi ceva uimitor s-a întâmplat: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc, fenomenul s-a extins exploziv. Colonii de maimuţe din alte insule sau maimuţele de pe continent au început aproape imediat să-şi spele fructele, fenomenul propagându-se în timp real. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie. Cum de s-a răspândit informaţia aşa de repede, trecând oceanul, fără măcar să fi existat contacte directe între coloniile de maimuţe?

Aparent, e vorba de efectul câmpului morfic. Ştiinţa a constatat că fiecare formă emite o vibraţie specifică, vibraţie ce s-a numit undă de formă, sau câmp morfic, ceea ce a condus apoi la teoria morfogenetică. Biochimistul şi biologul britanic Rupert Sheldrake este cel care a afirmat că „există o memorie inerentă în natură. Această memorie se exprimă prin câmpurile morfice, care sunt câmpuri de forme şi de comportament ce au un fel de «depozit de memorie» rezultat din forme anterioare similare“. 

Deci, tot ceea ce are formă, un obiect în trei dimensiuni (de exemplu o masă) sau în două dimensiuni (o literă scrisă), sau chiar gânduri, idei, senzaţii, sentimente, dorinţe degajă informaţie, care e energie. Informaţia este generată de propria structură şi se poate reflecta pe sine. 

„Ceea ce susţin eu“, spune Sheldrake, este că „un principiu foarte similar operează în tot universul, nu numai pentru fiinţele umane“. Astfel, se confirmă ceea ce Jung a descris drept mental colectiv, la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puţin conectat şi prin intermediul căruia ar putea accesa cunoştinţele întregii umanităţi. Acest supraconştient colectiv, această memorie colectivă, corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria morfogenetică. Totodată, s-au putut explica performanţele sportivilor care cresc de la o generaţie la alta, deşi biologia umană este aparent constantă şi chiar în depreciere, din cauza ruperii de natură şi de ritmurile ei normale.

Suntem responsabili de realitatea pe care o percepem

Privind ADN-ul şi în general materia ca un emiţător care poate structura câmpuri morfice specifice, concluzia este că o fiinţă vie poate emite informaţii morfice, structurante, care să acţioneze asupra altor fiinţe sau a materiei în general. 

De ce e important? Pentru că e clar că influenţăm lumea în care trăim. Mulţi încă gândesc că asta nu e real. Ei nu vor să creadă, pentru că a accepta aşa ceva te duce cu gândul la nevoia de a schimba modul în care trăim. Pentru că el se transmite şi influenţează. Suntem responsabili de realitatea pe care o percepem. Dacă vom continua să credem că nu suntem implicaţi, atunci înseamnă că trebuie să acceptăm faptul că suntem victime, deoarece altcineva a creat ce noi trăim. În realitate nu există victime. Noi toţi participăm la crearea realităţii şi a lumii. 

O metaforă pentru „fenomenul celei de a o suta maimuţe“, aşa cum a fost numit experimentul de pe insula Koşhima, este pârtia prin zăpadă. Primul care trece lasă cu mare greutate o urmă, apoi cel din spate vine mai uşor pe urma celui din faţă şi întăreşte drumul, şi tot aşa, până când de la o urmă se creează o adevărată cale largă pentru noi toţi.

 

Un “medicament” minune: coerenţa inimii

Andreea Hefco

Un medicament care ar fi capabil să armonizeze relaţia dintre inimă şi creier, ar determina efecte uimitoare în întreg organismul şi ar îmbogăţi mai presus de orice estimare optimistă compania farmaceutică care l-ar produce. Ar reduce stresul, oboseala, ar încetini îmbătrânirea, ar scădea anxietatea şi ar vindeca minunat depresia.

Un astfel de medicament ne-ar ajuta să dormim bine noaptea şi să fim energici ziua. Cred că ar ajuta să atingem o formă anume de bunăstare psihică pe care specialiştii au numit-o starea de “flux”. Ea apare atunci cînd ne găsim efectiv scufundaţi într-o activitate şi simţim că avem acces la resurse noi de energie şi creativitate care efectiv curg o dată cu noi. În aceeaşi pastilă ar mai fi cumulate efecte antihipertensive, antiaritmice, anxiolitice şi antidepresive. Poate ar ajunge să fie administrat chiar în apa potabilă şi în mod clar ar apărea ca cea mai frecventă prescriere medicamentoasă. Dar nu există. Şi totuşi?

Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă

Pentru a înţelege cum ar fi posibil, sunt necesare câteva precizări. Emoţiile sunt resimţie în corp, nu în minte. Unul dintre cei care a afirmat acest adevăr, în 1890, este profesorul William James, părintele psihologiei americane, care a spus că o emoţie este înainte de toate o stare corporală şi numai după acea o percepţie în creier. “Simt un nod în gât, mi se strânge stomacul ca un ghem, am inima uşoară, simt fluturi în corp” sunt  mai  mult decât un fel de exprimare sugestivă. Inima, ca şi sistemul digestiv, dispune de un creier al său. Îşi secretă proprii hormoni care acţionează şi asupra creierului. În plus, prin câmpul electromagnetic afectează întreg organismul. Inima simte şi, când ea se „exprimă”, influenţează întreaga noastră fiziologie.
Psihiatrul David Servan-Schreiber descrie cazul unei paciente diagnosticate cu atacuri de panică în timpul cărora inima îi bătea din ce în ce mai repede şi mai neregulat, uneori cu stare de ameţeală şi pierderea echilibrului. Medicamentele cardiologului nu au avut efecte, deşi i s-a găsit şi un prolaps de valvă mitrală. La fel, nici antidepresivele administrate pe principiul că originea ritmului neregulat al inimii, era de fapt în creier. Doctorul descrie că ritmurile haotice s-au liniştit doar când ea a învăţat “să-i vorbească” inimii sale. Creierul nostru emoţional răspunde mesajelor transmise de inimă. Mai exact, o ascultă!
Între bătăile inimii nu sunt intervale identice. Deşi numim ritmul inimii ca fiind regulat, el nu este ca al unui metronom. Înregistrări performante au arătat efectele asupra inimii după o activitate relativ banală: calcule matematice simple, scăderi şi adunări. Apoi participanţii au fost rugaţi să îşi amintească evenimente plăcute, menţinând un nivel de atenţie pe inimă, amintiri care au determinat o succesiune de valuri uniforme şi regulate, complet diferite de undele neregulate anterioare, asemenea unei treceri din haos la coerenţă. Fiziologic e vorba de un proces de accelerare versus unul de frânare, prin modularea sistemului nervos simpatic versus parasimpatic. În timp, o dată cu vârsta, se pare că inima nu mai poate să încetinească la comandă, adică nu mai reacţionează la emoţiile noastre şi asta, trebuie să vă spun, nu e un semn deloc bun.

Când nu ne gândim deloc să schimbăm ceva

Iubirea, bucuria, recunoştinţa favorizează cel mai mult coerenţa cardiacă. Acumularea episoadelor haotice, stimulate de furie, anxietate, tristeţe, griji mărunte, epuizează din energia noastră şi ne induce imediat gândul către o schimbare: altă slujbă, alt partener de viaţă, alte circumstanţe. Din fericire pentru noi toţi, fazele de coerenţă nu apar numai în momentele de extaz şi beatitudine. De exemplu, doar prezenţa cuiva, a unui prieten, a animalului de companie, a unei muzici, a unui parfum anume, sau rugăciunea ne poate trece în această stare. Mi se pare important de subliniat că un semn al acestei coerenţe interioare este faptul că atunci nu ne gândim deloc să schimbăm ceva. Ceea ce este, este ceea ce este. Şi e un maxim, luat astfel de la sine, natural. Această stare odihneşte inima în cel mai minunat mod cu putinţă şi prin inimă întreg organismul. Coerenţa inimii e deci medicamentul minune. Nu e o stare de relaxare în sensul clasic al cuvântului. Nu presupune un mediu controlat, liniştit. Apare când trăim pur şi simplu, fără ostilitate, în acceptare. Dacă vă ajută, o fetiţă a descris modul în care  ajungea la stare spunând: “când sunt stresată intru în inima mea şi vorbesc cu mica zână care e acolo... ea îmi spune că totul va fi bine şi uneori îmi spune ce să spun sau să fac”.
Se pare că noţiunea de coerenţă a inimii contrazice teoriile legate de gestionarea stresului. Acele teorii propun metode care să modifice exteriorul, pentru o mai bună relaxare. Dar acţiunea eficientă este exact inversă, adică se orientează numai spre interiorul nostru, care o dată cunoscut şi îmblânzit are un impact enorm asupra noastră şi implicit asupra evenimentelor care le atragem în jurul nostru. Paşii sunt simpli, se pot face oricând şi oriunde, şi i-aţi găsi probabil şi intuitiv, ca o cunoaştere care deja e în fiecare. Se poate începe cu respiraţii lente şi profunde care vor stimula frâna parasimpatică. Atenţia rămâne pe respiraţii, nu pe gânduri. Fiecare expir ne eliberează şi se resimte ca o uşurare plăcută. Atenţia se orientează concomitent pe regiunea inimii şi vă puteţi imagina că respiraţi prin inimă, inspir şi expir ce curăţă şi hrăneşte. Sau vă puteţi imagina inima ca un copil care pluteşte şi se joacă într-o baie călduţă. Simţiţi căldura şi extinderea din piept, iniţial timidă, ca după o hibernare lungă şi rece, apoi din ce în ce mai puternică. O dată intraţi în coerenţă, putem să vorbim inimii şi să-i percepem răspunsurile.

Iertarea ca tratament

Andreea Hefco

Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm“.

Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.
Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.

A ierta nu înseamnă a scuza

Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori.  Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.
Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.
A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Puterea iertării se manifestă în noi vindecător

Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi despre neacceptarea personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

Aşteptarea şi pretenţia

Andreea Hefco

Cu toţii avem aşteptări, pentru că avem nevoi ce se cer a fi împlinite. Nevoia de iubire, de acceptare, de recunoaştere, nevoia de siguranţă sunt doar câteva dintre nevoile fundamentale ale fiinţei umane, iar de satisfacerea sau neîmplinirea lor depinde chiar dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi sănătoasă a oricărei persoane.

Există diferenţe între aşteptări şi pretenţii. O să gândiţi probabil că ele sunt uşor de sesizat, dar totuşi confuzia este frecventă, pentru că tindem să percepem totul mai ales ca fiind aşteptare. Dacă diferenţele există, care sunt acestea?
Cineva a răspuns că diferenţa constă în justificare. Aşteptarea e ceva justificat, iar pretenţia nu este. Suntem obosiţi şi aşteptăm ca cineva drag, pe care l-am ajutat de atâtea ori înainte, să ne aducă un pahar cu apă şi să ne asculte. E o cerere justificată de nevoia mea, de relaţia cu celălalt, de moment. Şi totuşi, e aşteptare sau pretenţie? De multe ori definirea propriilor nevoi este foarte grea, cu atât mai mult intuirea lor de către alţii, astfel că este sarcina noastră să încercăm să ne cunoaştem mai bine şi să comunicăm sincer şi direct ce aşteptări avem pentru a fi împlinită o anumită nevoie „vreau să mă asculţi, simt nevoia să mă descarc vorbindu-ţi“, acceptând faptul că cei din jur nu există pentru a ne împlini nevoile, dar ne pot ajuta în acest sens.

Avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre

S-a spus că pretenţia este o revendicare pătimaşă a unui drept, pe când aşteptarea este o stare mai puţin revendicativă, mai liniştită şi poate mai contemplativă. Aştept să nu mai plouă ca să mă întâlnesc cu persoana iubită şi deşi aştept soarele, nu mă simt liniştită, deci ce trăiesc e o pretenţie? Par că se confundă şi totuşi simţim că există diferenţe.

Această confuzie o putem trăi şi în relaţia cu Dumnezeu. Aşteptarea de a-mi fi îndeplinite cererile e justificată sau e doar o pretenţie? Noi o justificăm adesea prin ceea ce facem în relaţia cu Dumnezeu, mai rar prin ceea ce suntem şi aşteptăm, mai mult sau mai puţin revendicativ, mai mult sau puţin crispaţi. Deci avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre. Octavian Paler spunea că „uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară“ şi că „aşteptările diferă între ele, ca oamenii“.

Acceptarea unui refuz, măsura respectului pentru celălalt

E adevărat că sunt diferenţe inerente date de justificare sau de modul în care aşteptăm sau ne raportăm la cererile noastre, dar diferenţa principală dintre aşteptări şi pretenţii constă în modul în care noi primim un refuz. Dacă la cererea mea primesc un răspuns care îmi determină iritare, supărare, revoltă, acesta e un indiciu că indiferent ce am cerut şi indiferent cui am cerut, aceasta a fost o pretenţie. Dacă la un răspuns negativ aleg să accept această variantă, ca o posibilitate reală şi justificată să existe la fel ca reversul său pozitiv, atunci am aşteptat. Nu este vorba de sentimentele cu care eu întâmpin un refuz, adică de faptul că mă bucură sau mă întristează, ci este vorba de alegerea de a accepta dreptul celuilalt de a răspunde liber la cererea mea, care este astfel o aşteptare, şi nu o pretenţie. Răspunsul lui provine din partea lui de relaţie, dar modul în care îl primesc mă defineşte pe mine.

Acceptarea unui refuz este un pas esenţial în orice tip de relaţie, „măsoară“ liantul vital al comunicării între oameni, şi anume libertatea şi respectul reciproc. O relaţie ideală are un caracter fluid, iar refuzurile nu sunt „noduri“ mai mult sau mai puţin dureroase, ci părţi fireşti ale manifestării diversităţii fiecăruia.

Această diferenţă se trăieşte natural, de la sine, odată cu maturizarea noastră. Poate fi şi un indiciu al creşterii interioare, creştere care se poate măsura şi în numărul de aşteptări care îl depăşeşte cu mult pe cel al pretenţiilor.

A pretinde în loc de a aştepta e cale spre nefericire

Am întrebat şi dacă dorinţa de a fi iubită poate fi o aşteptare sau e o pretenţie. Mi s-a răspuns, de către cineva care cunoştea şi trăia diferenţele între cele două posibilităţi, că dacă vreau să fiu nefericită pot să pretind iubirea celorlalţi, păcălindu-mă că de fapt aştept în mod justificat şi nepătimaş.

Înţelegerea diferenţei dintre cele două ascunde o mică reţetă de fericire, pentru că dacă învăţăm să avem în principal aşteptări, aceasta ne deschide poarta către acceptare, a noastră, a celuilalt şi a vieţii, fără ca dorinţele să ne dispară sau să se schimbe dramatic. Ceea ce se schimbă este felul nostru de a ne mişca în noi şi în afara noastră, dobândind fluiditate şi ritm în dansul cu viaţa.

Neliniştea patologică

Andreea Hefco

Anxietatea este definită ca o stare patologică de nelinişte, de îngrijorare, de teamă, însoţită de o serie de simptome fizice (agitaţie, tensiune musculară, insomnie, tulburări digestive etc.) şi simptome psihologice (iritabilitate, probleme de concentrare etc.). Se estimează că aproximativ 7% din populaţia adultă suferă de anxietate generalizată.

Cei care au studiat această reacţie au afirmat că anxietatea rezidă în principal din faptul că noi nu avem nici o putere asupra situaţiei care ne îngrijorează, că nu o putem controla. Fiecare avem anumite temeri personale care ne provoacă nelinişte. Deşi diferite, acestea au la bază instinctul de a supravieţui, de a rămâne în viaţă. Anxietatea indică şi locul în care depindem prea mult de lucruri, unde avem prea puţină distanţă şi calm, unde suntem rigid fixaţi pe scopuri. Ea ne arată şi locul unde valorile noastre şi rezultatele sunt prea adesea supraevaluate. Anxietatea îşi dobândeşte forţa în primul rând prin noi înşine şi ne vorbeşte despre noi.

Voinţa, o constrângere?

Se pare că apare doar dacă trăim cu sentimentul că nu putem lăsa să se petreacă acea întâmplare posibilă, de care ne este atât de teamă. Dar oare cum putem admite, măcar în teorie, să facem o boală gravă, să ne părăsească cineva drag, să ne pierdem orice siguranţă financiară sau socială, dacă avem sentimentul că după o asemenea întâmplare nu o să mai putem trăi? Nu ar fi resimţit ca o neglijenţă faptul că nu am intervenit la timp pentru a evita toate astea?

Cei care au studiat fenomenul au afirmat că, de fapt, tocmai în această grijă de a preîntâmpina nedoritul stă capcana. Dacă ne lipseşte capacitatea de a lăsa lucrurile să fie, voinţa noastră va deveni inevitabil o constrângere. Acesta este paradoxul voinţei: doar o voinţă pe care o pot şi lăsa deoparte este o voinţă liberă. În anxietate, această voinţă liberă deviază în constrângere, trece într-un „a trebuit să acţionez pentru a putea preveni ceea ce e mai rău“. „Şi m-am pierdut în aceste acţiuni ocolind doar frica, care era acolo.“ În plus, se cramponează în asigurarea rezultatului şi în a realiza imposibilul. Voinţa este o dimensiune omenească, nu o forţă divină. Cu ajutorul voinţei noi nu putem „crea“ pur şi simplu rezultatul aşa cum Dumnezeu a creat lumea.

Teama principală este „frica de frică“

Deci anxietatea rezultă din încercarea de a împiedica ceva ce nu este direct accesibil voinţei. De aceea este oportună o schimbare de comportament, o schimbare de atitudine.

Pentru a înţelege mai bine am ales un caz descris de dr. Alfried Längle („În mrejele fricii - Principiul activ ascuns al intenţiei paradoxale a lui Frankl“), al unui pacient de 37 de ani care a povestit cum şi-a construit tot mai mult viaţa în jurul anxietăţii, cum a evitat tot mai mult să plece singur de acasă, cum a ajuns să-şi aducă soţia în situaţia de a-l duce şi a-l aduce de la serviciu, de frica unui colaps. El povesteşte cât de des şi-a controlat cu atenţie pulsul, s-a privit temător în oglindă, a consultat medici. De fapt, el a pus pe picioare un uriaş angrenaj, dar, cu toate acestea, nu a putut înlătura anxietatea.

Când i-a devenit limpede că anxietatea nu poate fi oprită prin voinţă, a căutat un ajutor din exterior. Avea o experienţă destul de lungă ca să ştie că nu se poate spune: „eu nu vreau să-mi fie frică“. De fapt, ne-o putem spune foarte bine, dar nu are efect. Ne putem foarte bine spune: „eu nu vreau să leşin, pentru nimic în lume nu vreau să leşin!“, dar aceasta nu previne, nu împiedică leşinul. Cu timpul apare chiar contrariul, se pregăteşte terenul pentru un leşin. Pentru că în fapt ne este teamă şi teamă obţinem ca rezultat. Soluţia este să trăim lucrurile de care ne este frică, să mergem pe firul „dacă chiar s-ar întâmpla acest lucru, cum aş trăi asta“? Şi să lăsăm emoţiile însoţitoare (contracţia abdomenului, scurtarea respiraţiei, fluturii în stomac, ameţeala, poate chiar senzaţia de vomă) să se manifeste fără a încerca cu nimic să le stopăm sau fără a căuta soluţii, ca o energie dintr-o oală sub presiune, care prin această supapă a acceptării „să fie“ de fapt se autoconsumă.

Acest a-putea-lăsa-să-fie ne face din nou liberi şi ne conduce dincolo de impasul controlului sau al obsesiei. Ne arată că frica e în noi, nu în afara noastră şi teama principală este de fapt „frica de frică“.

Libertatea apare doar atunci când ne supunem în faţa condiţiilor care sunt. „Liber este acela ce adoptă poziţia de a fi limitat, de a putea ceda, de a i se întâmpla nenorociri, de a putea muri. Tocmai aceasta ne face liberi, faptul că ne putem permite să leşinăm atunci când e să fie, că, fiind vii, acceptăm că putem face chiar şi un atac de cord, că îi permitem celuilalt să fie atât de liber, încât să ne poată părăsi, dacă el o să vrea, că putem să lăsăm lucrurile să fie“ (din Analiză existenţială nr. 5/2006, Anul VIII, „Anxietate şi isterie“ de A. Längle).

Deci, „dă-mi, Doamne, puterea să accept ceea ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le diferenţiez“.

Gândirea magică şi viaţa într-o poveste urâtă

Andreea Hefco

Veronica Ray, în cartea sa „Letting go of control“, spunea că „mulţi dintre noi am crescut cu poveşti despre cum au fost înlăturate problemele şi pericolele din jurul oamenilor prin forţe magice. Cenuşăreasa a avut o zână protectoare, Aladin a avut o lampă, iar frumoasa din pădurea adormită avea trei zâne şi un făt-frumos! Dar, în viaţa reală, nimic nu se rezolvă printr-o dorinţă către o stea.“

De multe ori avem credinţa că dacă cineva sau ceva s-ar schimba în viaţa noastră, am putea trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Există un tip de manifestare, care este folosită inconştient şi frecvent de mulţi dintre noi. Aceasta este cunoscută sub numele de gândire magică, adică un mod de abordare a vieţii, care plasează toată responsabilitatea fericirii în afara noastră. Într-o împrejurare, într-o persoană, care, o dată trăită sau întâlnită, ne-ar schimba viaţa în bine. Noi nici nu trăim cu adevărat până la acel moment. Pentru că nu suntem în prezent. Suntem în aşteptările şi proiecţiile viitoare, în vise, în imagini mentale, de la care sperăm că, o dată atinse, vor marca startul în viaţa noastră. În plus, ignorăm fericirea prezentă şi pierdem o mulţime de momente de viaţă reală, adevărată, asemenea unui fotograf cu normă permanentă, care, deşi vede ce fotografiază, doar îndosariază imagini, în căutarea unei anumite imagini, unde speră să găsească fericirea pierdută.

  Nu numai zânele au baghete magice…

 Gândirea magică poate fi numită şi nevoia de a crea universuri compensatorii. Această nevoie îşi are rădăcinile în copilărie. Chiar şi atunci când copilul înţelege că lumea depăşeşte cu mult limitele a ceea ce el cunoaşte, concentrarea asupra propriei persoane rămâne. Pentru copil, lumea există literalmente în mintea celui care o contemplă, adică elementele realităţii înconjurătoare sunt percepute ca semnificative numai în măsura în care ele îl afectează cu ceva pe copil. Conform aceleiaşi logici, copilul însuşi poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să schimbe ceea ce trebuie schimbat, înseamnă că, într-un fel sau altul, el este de vină. Nu numai zânele au baghete magice... Copilul gândeşte: „Dacă fac asta şi asta, se întâmplă aşa şi aşa. Dacă sunt perfect, mami mă iubeşte. Dacă fac totul bine, tati mă ia în seamă. Dacă o să fiu cuminte, părinţii mei nu o să se mai despartă.“ Legătura afectivă centrală a copilului este cu părinţii. Pentru copil, tot ce simte mami şi tati este neapărat din cauza lui. „Dacă mami e nefericită, eu sunt de vină.“, „Dacă nu i-aş fi o povară, tati n-ar bea aşa mult.“ Asta înseamnă gândirea magică: dacă fac x, se întâmplă y. Este un fals determinism. O manifestare a codependenţei, care se prelungeşte oricât şi în viaţa adultului. În realitate, copilul are prea puţin control asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lui. Singura lui speranţă de a controla situaţia se află în lumea imaginară, de unde poate împlini dorinţa primordială de a transforma visul în „realitate“. La această imagine falsă ajută şi filmele, desenele animate sau cărţile fantasy, care anulează şi mai mult limitele personale incert schiţate şi formatează mintea pe idea falsă de putere nelimitată, de univers paralel, capacităţi latente, totul în căutarea fericirii pierdute, prin repararea unui prezent şi a unui trecut nesatisfăcător.

  Fericirea nu este un rezultat al unei ecuaţii 


Un alt indiciu care deconspiră gândirea magică este faptul că e o gândire copilăroasă. Adevăraţii ei maeştri sunt copilaşii. Tot aşa sunt şi copiii fără copilărie, chiar şi atunci când devin adulţi. Gândirea magică aduce după sine sentimentul de culpabilitate. Vinovăţia şi gândirea magică se hrănesc una din cealaltă. Sentimentul responsabilităţii pentru ceea ce se întâmplă („dacă fac lucrurile exact aşa cum trebuie, pot interveni cu ceva pentru ca această situaţie neplăcută să aibă un sfârşit fericit.“) are un revers extrem de neplăcut: „dacă nu iese totul bine, înseamnă că e vina mea, că nu m-am străduit destul.“ Deci, ce se întâmplă? Oricât de mult s-ar strădui, situaţia neplăcută se sfârşeşte tot rău. Părinţii divorţează; în ciuda celor mai mari eforturi depuse de copil, tatăl obsedat de muncă tot nu stă acasă. Când magia copilului eşuează, sentimentul vinovăţiei îi ia locul. (din Labirintul codependenţei de dr. Robert Hemfelt et al.)
 Gândirea magică sugerează că ceea ce gândim are putere asupra fericirii sau nefericirii noastre sau a celor din viaţa noastră. Este un mecanism al copilului mic, care vrea să permanentizeze şi să se reîntoarcă la securitatea, iubirea, acceptarea pe care le-a simţit în trecut. Un drum închis în căutarea fericirii pierdute. Un tip de raţionament tăcut, credibil, care ne urmăreşte apoi cu determinism, mascat în gesturi ce par fireşti şi necesare. Dar, fericirea nu este un rezultat al unei ecuaţii. Ea este o alegere şi o deschidere. Putem alege să lăsăm deoparte încercările de a controla oamenii, relaţiile, situaţiile şi astfel să ne eliberăm de sub influenţa acestora. Fericirea nu înseamnă obligarea altora să ne facă pe plac, chiar dacă credem că ceea ce dorim este un bine comun sau este ceva de total bun simţ. Ea se naşte din alegerea liniştită de a accepta lucrurile asupra cărora nu avem putere şi de a ne concentra pe cele pe care le putem schimba - în noi înşine. Pentru a da drumul gândirii magice, trebuie să ne rezolvăm noi problemele cu care ne confruntăm, nu să sperăm în ceva care, o dată întâmplat, ne schimbă întreg universul. Recompensa va fi pacea şi mulţumirea de aici şi acum.

Copilul interior şi saltul spre adevărata maturizare

Andreea Hefco

Probabil toţi am trăit, mai mult decât o singură dată, surprinderea de a ne găsi, adulţi fiind, în ipostaze copilăreşti, dar care se cereau impetuos îndeplinite; având dorinţe aparent nepotrivite vârstei: de a ne da în leagăn, de a construi castele de nisip, de a cumpăra jucării sau a spune cuvintele cu o voce schimbată, de copil. Poate ne-am murdărit voit cu tort sau ne-am bucurat „copilăreşte“ în faţa unui cadou surpriză, am exclamat, am sărit sau am aplaudat cu un entuziasm pe care îl credeam pierdut odată cu anii.

Dacă am fi avut norocul să nu primim o apostrofare pedagogică, de la noi înşine sau din afara noastră, am fi stat poate mai mult în prezenţa unui simţ, numit uneori a fi chiar al şaselea simţ şi cunoscut sub numele de „copilul minunat“. Acest copil minune este considerat a fi partea „cea mai plină de viaţă a sinelui nostru“. Este jucăuş, vesel, plin de naturaleţe şi creativitate. Are o voinţă puternică. E fericit şi trist; râde şi plânge, din toată inima. E minunat şi imprevizibil. Are dorinţe imperative. Îşi creează spaţiul necesar creşterii, înfloririi şi izbândirii. Acest „copil minune“ nu se teme niciodată că va rătăci calea, e totdeauna receptiv la impresii şi experienţe noi, la alternative de viaţă şi la surprize. „El ne dă tăria, capacitatea, entuziasmul şi spontaneitatea de a trăi în prezent, nu în vinovăţia zilei de ieri sau în teama zilei de mâine. El ne îndeamnă să descoperim împlinirea supremă înlăuntru, în Dumnezeu.“ (John Chryssavgis - Reîntregirea sufletului) „Copilul minune“ nu îmbătrâneşte sau moare odată cu anii. Rămâne o parte din noi, acea parte care ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, viaţa dincolo de abuz şi violenţă. Cu toate acestea, acest fel de a fi al sinelui nostru poate fi rănit.

„Copilul interior“ este în fapt tot ce am inhibat în noi înşine

Încă de la început noi am fost învăţaţi că este bun ceea ce ne produce plăcere şi rău ceea ce ne produce durere. Cea mai adâncă stare de bine cunoscută este cea care se naşte din iubirea, contopirea dintre copil şi mamă, încă din pântece, în viaţa intrauterină, şi apoi, după naştere, prin mângâiere şi alăptare. Această formă unică, specială, de intimitate, în care noi trăim acceptarea, siguranţa, protecţia, grija iubitoare, devine un model lăuntric al „binelui“ pe care apoi îl căutăm întreaga viaţă, pentru că „seamănă, cât de cât, dorinţei chipului lui Dumnezeu înscris în noi“. Problema este generată de o credinţă falsă, de o înţelegere greşită, şi anume că doar părinţii pot fi sursa acestui bine pe care îl căutăm. Atunci când ajungem să trăim imensa durere şi neputinţa de nu a fi iubiţi aşa cum suntem, chiar de către proprii părinţi, încercăm să facem orice pentru a obţine de la singurii „dumnezei“ pe care îi cunoaştem, Mama şi Tata, iubirea, aprecierea, intimitatea, după care suntem însetaţi din fire. Nu uitaţi că modul în care procesează mintea copilului este foarte diferit de cel al adultului. Concluzia că „aşa cum sunt nu este bine“ poate să vină din fapte minore, foarte diverse, cum ar fi o întârziere a părinţilor acasă, care poate fi interpretată de copil ca o pedeapsă pentru că „eu nu am fost bun şi ei nu mă mai vor“. Din acel moment, alegerile copilului vor fi făcute în funcţie de atitudinea părinţilor şi vor urmări doar obţinerea iubirii şi a intimităţii pierdute sau a oricărei manifestări care poate fi decodată ca o formă de asigurare că acea iubire încă mai există pentru ei. Aşa apare „copilul interior“, care este în fapt tot ce am inhibat, ascuns şi chiar ucis în noi înşine, alături de tot ce am pus în loc pentru a face şi a simţi ceea ce credeam că ne-ar face iar iubiţi de Mama şi de Tata. Se creează astfel un scenariu de viaţă, care este scris în emisfera stângă, adică în creierul „emoţional“, cel care prelucrează informaţii infinit mai rapid decât partea noastră raţională şi care, prin această rapiditate, ne conduce detaşat reacţiile în faţa evenimentelor pe care le trăim. Adică alegem constant şi inconştient un tip de comportament învăţat încă din copilărie, pe baza „scenariului“ menit să ne asigure succesul, oricât de aberant şi lipsit de eficienţă s-a dovedit a fi de multe ori în trecut. În acest proces, partea raţională nu e lăsată decât să integreze într-un oarecare „normal“ ceea ce trăim, aducând explicaţii şi argumente care să nu contrazică povestea. Un exemplu ar putea fi chiar un stil foarte generos de a fi, care iese uşor în întâmpinarea nevoilor celorlalţi, dar nu la modul sănătos al bunului samarinean, ci ignorând total sau încălcând nevoile proprii, până la a se aduce pe sine în situaţii primejdioase. Acest comportament a fost unul care în trecut i-a adus aprecierea şi care astfel a devenit parte integrantă din scenariul condus de copilul interior în căutarea iubirii pierdute.

Acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă este numai în şi cu El

Din fericire, micile plăceri şi momente de linişte obţinute astfel îşi pierd în timp credibilitatea în faţa judecăţii conştiinţei şi intrăm în criză (crisis â judecată) existenţială. Este momentul în care avem uriaşa şansă să „renunţăm la dinţii de lapte“ ai celui care caută doar să se simtă bine şi să ne acceptăm vinovăţia, boala şi să renunţăm la cârjele încrederii în sine sau în orice altceva decât Dumnezeu. Sau putem alege să ne „sinucidem“ de durere, adâncindu-ne în dependenţe autodistrugătoare, sau să înnebunim construind explicaţii delirante.

Etapa de recunoaştere şi conştientizare a nevoilor copilului din noi este una necesară şi ea aduce înţelegere şi o parte de vindecare lăuntrică, dar ea este urmată şi de o altă etapă esenţială, în care nu mai cred că aceste nevoi îmi sunt vitale, accept şi asum că ele au fost neîmplinite şi accept să trăiesc cu asta, mutându-mă spre Domnul cu toată atenţia şi nevoia mea. Pentru că acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă, încă de când am fost creaţi, poate găsi răspuns numai în şi cu El.

Iubim o persoană sau un set de acţiuni?

Andreea Hefco

O parte din suferinţele pe care le trăim în relaţiile noastre provin din dependenţa pe care o dezvoltăm faţă de ceilalţi. În acest articol ne-am propus să explicăm un mecanism prin care această dependenţă se formează, în speranţa că prin înţelegerea lui vom încerca poate să facem un pas înainte, spre bucuria pe care ne-o dorim. Bucurie care se trăieşte numai în libertate.

Aceasta presupune contrariul dependenţei, care, paradoxal, nu înseamnă independenţă, ci interdependenţă. Nu este vorba de un mecanism complicat sau care nu a mai fost amintit în articolele anterioare. Se bazează în principal pe faptul că mintea umană operează cu concepte, cu interpretări şi nu cu evenimentele sau persoanele în sine. Mai exact spus, noi înţelegem şi ne raportăm direct la interpretarea noastră legată de ceea ce trăim. Acesta este motivul pentru care bucuria sau tristeţea este simţită atât de diferit de fiecare în parte, la evenimente uneori similare. Adică, de ce un cadou poate fi interpretat de cineva ca un gest delicat şi generos aducător de bucurie, iar de către altcineva, acelaşi cadou, ca fiind slugărnicie, manipulare sau obligaţie, aducătoare de disconfort şi respingere. Trecând la persoane, dependenţa se formează atunci când asociem persoana sau relaţia noastră cu „ceva“ care este un răspuns la o nevoie personală. Şi mai puternic, când o considerăm a fi singurul răspuns posibil al acelei nevoi sau singurul la care noi putem ajunge. Mai exact, noi nu dorim omul, ci ceea ce trăim prin el.

Ceilalţi nu sunt obiecte

Pe un exemplu concret, o relaţie romantică între două persoane poate fi considerată a fi un răspuns. Un răspuns legat poate de nevoia noastră de atenţie, apreciere, aprobare, admiraţie, integrare socială, confort material, delicateţe, mângâiere sau romantism. Sau de orice altceva. Aceste nevoi puternice pot ascunde ceva mult mai mare, adesea mai greu de intuit, adică pot avea rolul de a ne confirma. Prin relaţia cu celălalt căutăm să ne găsim pe noi înşine. Şi de a trăi viaţa cu bucurie, de a o face mai concretă, mai cu gust, deci tot un fel de confirmare, după un tipar prestabilit, care în cuvinte simple spune: „eu trăiesc; îmi este bine“. Aceste răspunsuri primite pot dezvolta uşor o dependenţă, pentru că sunt asociate mental cu ceva bun, adică de dorit şi mai ales de repetat. În momentul în care persoana sau relaţia se schimbă (în mod inevitabil) şi noi nu mai primim aceste stimulente la modul la care ne-am învăţat, se manifestă nemulţumirea şi tristeţea şi chiar putem dezvolta fizic o boală, uneori surprinzător de asemănătoare cu sevrajul la droguri. Atunci ne dorim numai ca răspusnul obţinut în trecut să se repete cu exactitate. În caz contrar, vina o poartă cel care nu ne mai serveşte manifestarea cu care noi l-am asociat. Deci, în fapt, vorbim de o asociere a unei persoane cu un set de acţiuni dorite de noi şi aşteptate, primite de la celălalt. În acest proces, prin care trecem prea firesc, noi confundăm o fiinţă cu un set de acţiuni. Am putea spune că uneori ne comportăm cu ceilalţi ca şi cu obiectele din viaţa noastră. Şi chiar încercăm să-i „reparăm“, ca să devină „cum erau înainte“. Acest proces e atât de dureros, din cauza dependenţei create, care s-a născut în urma unei „mici“ interpretări eronate. De tipul confuziei banilor cu abundenţa, a unei case cu un cămin, a unei căsnicii cu fericirea holywoodiană, a unei poşete de firmă cu eleganţa naturală sau cu feminitatea.

Dependenţa de persoanele din viaţa noastră apare când le asociem cu ceea ce noi am trăit în relaţie cu acestea şi este cu atât mai acută cu cât ne autoconvingem, că doar prin ele ne putem furniza ingredientele fericirii dorite. Şi implicit siguranţa.

Un om este doar om, nu răspuns la nevoile noastre

Cum ne tratăm? Schimbând interpretarea şi găsind nevoia noastră reală. Putem încerca, ca un om să fie doar om, nu un răspuns la nevoile noastre.
Pentru aceasta e nevoie de iubire, ca prin iubire să-i lăsăm libertatea de a fi ceea ce este. Să relaţionăm interdependent, ca stâlpii unei case ce ţin împreună aceeaşi boltă şi privesc în mod unic spre acelaşi cer. Şi tot prin iubire să reuşim să ne păstrăm interesul de a descoperi ceva din universul care se ascunde în celălalt şi implicit în noi. Doar pentru uimirea care ne duce în inima noastră.
Putem să încercăm să găsim ce anume dorim cu adevărat să obţinem din relaţiile pe care le avem. Şi oricât de multe ar fi motivele, să căutăm sub ele, să coborâm ca treptele unei scări din noi, mai adânc, până înţelegem că de fapt, prin orice relaţie din viaţa noastră, ne căutăm pe noi înşine. Şi poate să ne amintim că ni s-a spus că există o cale directă, strâmtă, dar singura care merită trăită, ca prin relaţia cu Dumnezeu să ajungem la noi, la ceea ce am fost chemaţi să fim.

Viaţa, de la blestem la binecuvântare

Andreea Hefco

Privim zilnic cum durerea din noi este trăită de multe ori ca un blestem, unul care se lipeşte de sufletele noastre şi care are concretul şi greutatea tonelor de betoane, de sub care ridicarea este practic imposibilă. În această aparentă situaţie fără ieşire, sunt mulţi cei care îşi trăiesc dramele ca pe ceva legat de un destin greu, potrivnic lor, în care doar ultima speranţă e la Dumnezeu.

Noi înţelegem că Domnul e nădejdea noastră, poate nu mereu dintr-o credinţă vie, ci din faptul ca dramele din noi sunt atât de puternice şi limitatoare, adevărate închisori în care ne murim zilele, încât numai o minune ne mai poate salva.

Fiecare om îşi scrie în copilărie scenariul vieţii

Situaţia devine cu atât mai greu de îndurat cu cât vedem în jurul nostru şi oameni cărora pare că le merge mai bine. Fără ca ei să se remarce prin virtuţi trăitoare superioare nouă, adică fără să fie vizibil mai buni decât noi, viaţa lor curge parcă mai uşor, succesele în profesie, în famile, în felul în care dorinţele li se îndeplinesc ne fac să ne întrebăm: de ce lui şi nu mie? Întrebarea are partea ei de firesc şi e bine să apară, mai ales că de multe ori nu ne dorim ca acest "noroc" poposit asupra casei vecinului să plece de acolo, ci doar să se extindă generos şi asupra casei noastre. Dacă încercăm să ne desprindem măcar pentru câteva minute de ideea falsă că "Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe el decât pe mine" (pentru falsitatea căreia se depune mărturie vie, atât în Sfânta Evanghelie, cât şi prin toţi cei care, prin viaţa lor, au reuşit să-L cunoască pe Dumnezeu), o să vă propun o altă realitate. Această teorie a fost formulată şi recunoscută de psihologi, psihoterapeuţi şi psihiatri de renume, care au descoperit că "fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii, care hotărăşte dacă vei fi un învingător sau un învins" (Eric Berne). Mai explicit de atât, e vorba de scenarii de viaţă "urzite din suferinţa nemântuită a părinţilor şi bunicilor şi strămoşilor noştri" şi care se bazează pe credinţe pe care noi le adoptăm în perioada cea mai vulnerabilă a vieţii noastre, adică în primii ani. Atunci, creierul are alt fel de a integra informaţiile, ritmurile cerebrale sunt asemănătoare cu cele din hipnoză şi ne impregnăm efectiv cu experienţe de viaţă, cu mari dureri sufleteşti, fără a le putea integra într-un mod funcţional pentru noi.

"Fie ţie după credinţa ta!"

Credinţa este o concluzie pe care noi o avem în urma unui eveniment şi care în mod paradoxal, atunci, la momentul naşterii ei, are rolul de a ne ajuta să putem accepta, într-un anume fel, ceea ce trăim.
Un exemplu foarte puternic şi cu mari implicaţii vine din credinţa "eu nu merit să fiu iubit". Copilul poate înţelege asta după un anume eveniment, nu neapărat unul încărcat de o violenţă extremă. Chiar şi în urma unui aparent abandon la bunici, fără ca părintele să-i spună că pleacă la serviciu şi că se va întoarce la el şi-l iubeşte, din tonuri răstite sau din respingeri de feluri diferite, din critici sau cuvinte aspre spuse la oboseală, care, deşi au poate cele mai bune intenţii, sunt percepute de copil ca lovituri şi pedepse. Această concluzie din copilărie va putea genera în viaţa adultului relaţii de prietenie şi de iubire în care acesta va fi părăsit, momente dureroase care vor confirma implacabil credinţa: "da, eu nu merit să fiu iubit". Relaţiile pot fi diverse, dar ele sunt susţinute de un anume tip de comportament, relativ asemănător, născut pe baza scenariului din copilărie, cu alţi actori care se vor purta nefiresc de asemănator, scenariu care va repeta scena abandonului şi va confirma credinţa limitatoare. Poate să afecteze şi viaţa profesională şi să se traducă prin insuccese, concedieri, lipsa unui loc de muncă stabil sau a unor relaţii colegiale funcţionale, a unei cariere în care să ne regăsim, prin lipsa banilor şi implicit a unui trai decent. Chiar dacă banii uneori există, ei pot fi folosiţi tot pe baza acestei puternice "formatări mentale", la cumpărarea celor pe care îi dorim în viaţa noastră, cu cadouri, favoruri nesfârşite şi, mai acut, prin anularea noastră cu toate nevoile şi dorinţele personale, cu tot ceea ce suntem, pentru a ne transforma în ceea ce aparent celălalt pare că vrea. Motivul este că, poate în acest fel, voi fi iubit şi voi avea un răspuns hrănitor la această nevoie imensă din mine. Nevoia de iubire. Care vine cu cea de a fi acceptat, recunoscut ca ceea ce sunt şi, implicit, cu nevoia de a nu mai fi abandonat, de a găsi o siguranţă, o persoană, un loc, unde să mă simt acasă. Cu nevoia de a mă iubi pe mine şi, cum aceasta pare imposibil, într-un climat arctic al unei stime de sine foarte reduse, chiar până la ura de sine, caut în jur pe cineva sau ceva să-mi umple golul din suflet.
În general, credinţele noastre profunde acţionează după acest tipar, fie că se numesc: "femeile/ bărbaţii din viaţa mea mă rănesc mereu", "relaţiile de iubire sfârşesc în durere", "reuşesc numai dacă fac toate eforturile posibile şi imposibile", "toţi mă trădează", "viaţa este grea, o cruce de suportat", "nu o să reuşeşti niciodată", "eşti un nimic" etc.

Experienţele vieţii ne-au adus la ce suntem astăzi

Ce putem face? În primul rând să îndrăznim să acceptăm că toţi avem în noi formatări mentale limitatoare, bolnave, care ne sabotează constant. Să privim în urmă şi să vedem ce se repetă în poveştile noastre, ce ne doare şi am vrea cu tot sufletul ca, o dată pentru totdeauna, să nu se mai întâmple. Apoi, să mergem intuitiv, cu rugăciune, în sufletul nostru şi să găsim care e credinţa din spatele scenariului de care vrem să scăpam. După ce o găsim şi după ce o recunoaştem uşor, ca o veche cunoştinţă la care rezonăm dureros, să o privim cu atenţie, onest, faţă către faţă. Să ne dăm seama cât rău ne-a adus, dar să-i recunoaştem şi binele pe care ni l-a făcut, căci întotdeauna aceste credinţe au şi un dar pentru noi. Ne-au ajutat, ne-au protejat, ne-au făcut poate mai ambiţioşi, mai puternici, ne-au călit şi, pe undeva, experienţele aduse contribuie la cine suntem azi. Sunt culori din noi. Mulţumim pentru ceea ce ne-au dat, căci numai astfel, prin acceptare, asumare, iertare, putem să le integrăm pe ele şi ceea ce le-a generat la timpul lor. Apoi, alegem altceva, o altă credinţă. Trăim o "lepădarea de de sine, adică o lepădare a setului de convingeri şi credinţe lăuntrice după care ne trăim viaţa". Ce alegem nu se va instaura ca la mişcarea unei baghete magice sau prin mult supradimensionata gândire pozitivă. E nevoie de ceva timp, dar mult mai puţin decât cel în care am suferit, şi de perseverenţă, în a o alege pe ea, în detrimentul celei vechi. Astfel, căi neuronale vechi se destramă prin nefolosire şi altele noi şi satisfăcătoare acum nevoilor noastre se creează. Dar rănile lăsate în urmă sunt uneori imune la cuvinte. Pot fi scoase la iveală prin tehnici creative, cum e artterapia, dramaterapia. Vindecarea rănilor adânci, a cicatricilor inflamate şi care încă mai sângerează, e în sarcina şi sub puterea Sfintei Împărtăşanii, a Cinei pe care chiar o mâncăm la fiecare Liturghie la care suntem invitaţi cu iubire şi generozitate şi la care acceptăm să participăm.

Recomandări:
Dana Alecu, Să-mi cer iertare de la copilul meu?
Cristina Sturzu, Cum putem ajunge la sufletul celuilalt?
Irina Rusu, Ezitarea părinţilor duce la tirania copiilor ,
Dragi părinţi, dăruiţi-le cuvinte copiilor voştri!

A pretinde în loc de a aştepta e cale spre nefericire

Am întrebat şi dacă dorinţa de a fi iubită poate fi o aşteptare sau e o pretenţie. Mi s-a răspuns, de către cineva care cunoştea şi trăia diferenţele între cele două posibilităţi, că dacă vreau să fiu nefericită pot să pretind iubirea celorlalţi, păcălindu-mă că, de fapt, aştept în mod justificat şi nepătimaş.
Înţelegerea diferenţei dintre cele două ascunde o mică reţetă de fericire, pentru că, dacă învăţăm să avem în principal aşteptări, aceasta ne deschide poarta către acceptare, a noastră, a celuilalt şi a vieţii, fară ca dorinţele să ne dispară sau să se schimbe dramatic. Ceea ce se schimbă este felul nostru de a ne mişca în noi şi în afara noastră, dobândind fluiditate şi ritm în dansul cu viaţa.

Andreea Hefco

Onestitatea ca mod de viaţă

Andreea Hefco

Există în om un instinct infailibil de a discerne binele de rău. A fi onest cu tine şi cu viaţa ta în general presupune frecvent o deschidere largă în faţa suferinţei. Aceasta determină, poate, ca onestitatea să fie ceva mai rară în zilele noastre?

La o discuţie la care am asistat, în care s-a vorbit despre onestitate, s-a spus că ea înseamnă a fi cinstit, corect şi incoruptibil, calităţi raportate la baza de principii în care credem şi la care aderăm. S-a spus că este o calitate morală de mare preţ, ce presupune judecată dreaptă şi un acord între ceea ce simţim, spunem şi facem. Poate presupune durere şi o renunţare la binele personal, în virtutea a ceea ce credem. Este o trăsătură de caracter lucrată de-a lungul vieţii, nu moştenită genetic şi, deşi noţiunile se pot uşor confunda, este cumva diferită de sinceritate. Afirmaţia aceasta poate contraria, dar cunoaştem probabil situaţii de viaţă în care am fost oneşti, chiar alegând să nu fim total sinceri, cel mai adesea ca să nu ranim. Am fost oneşti faţă de principiul nostru de a pune binele celuilalt pe o treaptă importantă a valorilor pe care le respectăm.

Să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt

Onestitatea foloseşte sinceritatea, dar e mai mai mult decât atât. Sinceritatea poate fi privită astfel şi ca o alegere, care diferă cu situaţiile şi relaţiile care o generează, pentru că există limite până la care o putem folosi. Aceste limite sunt date natural de răspunsul la întrebările: dacă alegând sinceritatea totală urmăresc un bine, un ajutor sau îmi rănesc aproapele? Deci sinceritatea poate avea feţe, dar onestitatea este una singură. Feţele sincerităţii şi limitele până la care o putem folosi nu sunt întotdeauna uşor de distins. Poate pentru aceasta Dostoievski afirma că "nu există lucru mai greu decât sinceritatea".

Putem şti absolut sigur că ceea ce spunem aduce cu adevărat un bine, nu răneşte şi este de ajutor? În unele ocazii, poate mult mai frecvente decât am putea crede, acest răspuns rămâne o necunoscută, chiar şi în faţa celor mai bune intenţii, motiv pentru care se cer folosite cel puţin două ajutoare de seamă. Să cântărim cu atenţie cuvintele rostite şi să le îmbrăcăm în blândeţe, pentru că putem transmite acelaşi mesaj în moduri foarte diferite. Deci, să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt şi să nu uităm că dacă alegem să rănim, se pierde mult din ce am vrut cu adevărat să spunem. Al doilea ajutor, care este de fapt mereu primul, este rugăciunea. Înainte să rostim ceva despre care credem că ar putea avea un efect important în celălalt, să spunem o rugăciune scurtă. Nu sunt căi dificile, dar ne devin cu adevărat utile numai dacă alegem să le folosim frecvent, făcându-le un mod de viaţă.

Onestitatea se învaţă

S-a spus că onestitatea duce la Dumnezeu. Sau că o dată cu apropierea noastră de Dumnezeu, gradul de onestitate creşte. Această calitate morală funcţionează ca un far în întuneric, luminând realist, atât calităţile, cât şi defectele noastre, arătând dureros dimensiunile nebănuite ale faptelor noastre.

Onestitatea se învaţă. În timp, o dată cu maturizarea noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi şi mai apoi alegem poate ca asta să primeze. Doar de pe această bază putem trăi onest, în primul rând cu noi şi apoi cu ceilalţi.

"Minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc"

Onestitatea e o calitate uneori neînţeleasă, ori folosită în mod greşit. Uneori, din această cauză, deşi folosită cu intenţii bune, poate provoca răni precum o armă. Vă prezentăm două mărturii privitoare la experienţa onestităţii.

E. "Prietenii m-au considerat întotdeauna o persoană sinceră, chiar dureros de sinceră, pentru că obişnuiam să spun "marile adevăruri" într-un mod tranşant, obiectiv, cu "sânge rece". Credeam că trebuie să privim lucrurile în faţă, oricat de dură ar fi realitatea, pentru că adevărul este un principiu esenţial în viaţă. Acum mă întreb, oare pentru care adevăr am luptat? Pentru adevărul obiectiv sau pentru propriul meu adevăr, oglindirea propriilor mele neputinţe, frustrări, supărări? Mă întreb asta pentru că îmi doresc o viaţă autentică şi onestă şi cred că asta ar însemna să mă întorc, mereu şi mereu, în interiorul meu, să îmi reamintesc că am de dus o luptă cu mine şi cu neputinţele mele, nu cu cei din jur. Am observat că atunci când reproşam cuiva că este, spre exemplu, agresiv, ascundeam frica de a fi rănită şi propria mea agresivitate mascată cu grijă sub ironie, bariere invizibile şi siguranţă aparentă. La fel, dacă criticam o atitudine delăsatoare, o lipsă de iubire, sancţionam de fapt propria mea indiferenţă faţă de suferinţa altora şi egoismul manifestat în anumite situaţii. Am înţeles treptat aceste lucruri şi acum cred că sinceritatea nu e întotdeauna ceea ce pare a fi şi că onestitatea faţă de propria persoană, descoperirea resorturilor interioare care ne determină să gândim şi să acţionăm într-un anumit fel, sunt mai importante.

Cred astfel că e nevoie ca mesajele transmise sincer să treacă mai întâi prin filtrul dragostei, pentru a fi ziditoare."

C. spune: "Mă gândesc la onestitatea cuvântului. Ce facem în situaţiile în care, deşi cu intenţii bune, din dorinţa de a fi sincer, rănesc totuşi pe celălalt? Pot spune: "ei, adevărul doare" sau "dacă l-a deranjat atât, înseamnă că el are o problemă, eu mi-am făcut datoria". Mă gândesc la cuvintele părintelui Rafail Noica "minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc" şi spun că deci, adevărul este tot ce-i dumnezeiesc. Ori asta nu poate să doară, nu poate să ranească. Atata timp cât eu am ranit prin cuvântul meu, n-am fost în Duhul lui Dumnezeu, am minţit. Rănirea celuilalt în numele sincerităţii este o formă de minciună. Şi chiar dacă am făcut acest lucru şi-l văd pe celălalt întristat, plângând, fapta mea mincinoasă (chiar dacă e fără intenţie), poate fi îndreptată, pentru că sunt responsabil de tot ce provoc în sufletul aproapelui meu în numele unei asa-zise sincerităţi: mă rog la Dumnezeu să-mi dea cuvinte-leac pentru fratele meu ca să-i vindec rana provocată de minciuna sincerităţii mele prin onestitatea Adevărului Lui."

Drumul către fericire trece prin inima noastră

dr. Andreea Hefco

De-a lungul timpului, răspunsul la întrebarea: "care este calea spre fericire?" a făcut obiectul multor tratate, cursuri, predici, în încercarea de a ajuta oamenii să trăiască mai bine. Fiecare dintre noi am folosit, intuitiv sau învăţat, o parte din aceste sfaturi. Filosoful francez Blaise Pascal spunea că această căutare a fericirii este motivaţia tuturor oamenilor.

De fapt, fiecare gest, fiecare acţiune pare a urmări să ne conducă la această destinaţie. Acest articol îşi propune să scoată la lumină o cale foarte veche, dar totuşi rar folosită în zilele noastre. Se referă la trăirea unui tip de echilibru interior care ne permite să curgem o dată cu viaţa, în ritmul vieţii, împiedicând o alergare compulsivă şi fără ordine spre lucrurile, oamenii, acţiunile pe care le dorim şi care par că ne sunt de folos. Înseamnă să învăţăm să lăsăm ca ele să vină la noi şi să le trăim pe rând, fără ca asta să ne modifice dramatic curgerea. O acceptare necondiţionată, a fiecărui pas pe care îl parcurgem, ca şi cum am pluti în sensul curgerii apei. Este o cale a non-agresiunii, pentru că o mişcare puternică de apucare sau de respingere, de forţare a unei situaţii de viaţă, e resimţită la propriu ca un nod. Nu înseamnă detaşarea rece, indiferenţă, lipsă de sentimente, ci, dimpotrivă, acordarea atenţiei cuvenite fiecărui moment trăit.

"Voia mea proprie este iadul"

Această trăire poate să vină şi din experienţa de viaţă, pentru că după multe episoade în care ne-am repezit cu toate forţele şi am vrut ceva cu disperare, după ce am obţinut cu sacrificii mari şi ne-am dat seama mai apoi că ce am cerut "nu era pentru noi", învăţăm să ne concentrăm mai mult spre interior, în căutarea de sine. Adică învăţăm din experienţă realitatea cuvintelor părintelui Rafail Noica: "voia mea proprie este iadul". Are legătură cu lipsa de împotrivire, care este la baza suferinţelor din viaţa noastră, cu a nu lupta contra curentului, cu acceptarea lucrurilor aşa cum vin. Poate proveni şi dintr-o încetinire a ritmului în care trăim, prin abordarea diferită a modului in care ne apreciem şi valorificăm timpul.

A spune cuiva să permită această curgere a vieţii dacă doreşte să trăiască altfel, mai bine, nu este suficient. Pentru că nu i se explică modul în care să o facă şi, în plus, trăirea fiecăruia este unică. Este vorba de o altă abordare în care noi renunţăm să mai luptăm cu cei din jur şi cu evenimentele din viaţă, atât la modul de a le aduce, cât şi a le îndepărta de noi. Lupta ne este întreţinută de interpretarea pe care noi o dăm evenimentelor pe care le trăim şi de ideea că noi ştim bine ce ne lipseşte. Dacă acceptăm să privim ceea ce trăim în exterior ca fiind proiecţii ale unor experienţe personale trecute, care se cer acceptate, integrate, iertate, perspectiva se schimbă total. Adică, dacă acceptăm că ceea ce trăim în afară ne oglindeşte interiorul şi că orice luptă cu exteriorul este din start greşit orientată, pentru că ne concentrăm asupra efectelor şi nu asupra cauzei generatoare. Astfel, cu cât ne luptăm mai mult în exterior, cu atât ne negăm mai mult pe noi înşine. Întoarcerea către sinele nostru, către ceea ce am adunat în noi, reamintirea şi iertarea durerilor, poate conduce la acceptare, la înţelegere, la o abordare şi o integrare foarte diferită a evenimentelor vieţii şi chiar a noastre.

Ca să trăim curgerea e nevoie sa redescoperim care sunt lucrurile importante din viaţă, adică cele care răspund unei nevoi profunde. Apoi să încetinim ritmul şi să le căutăm cu predilecţie, dându-le importanţa cuvenită. Să renunţăm voit la ceea ce ne tulbură şi, dacă nu putem renunţa, să schimbăm abordarea noastră în una care să ne reprezinte, care să fie autentică şi sănătoasă.

Dumnezeu este atât destinaţia, cât şi calea

Dar mai mult decât orice metodă care poate ajuta, baza este dată de credinţă. De credinţa că Dumnezeu ne iubeşte şi că tot ce este în jurul nostru este dragostea Lui, noi învăţând în fapt să recunoaştem asta şi să ne predăm voii Lui. În momentul în care începem să percepem chiar puţin din această realitate covârşitoare, apare natural începutul unei lipse de rezistenţă care ne hrăneşte fericirea, bazată pe credinţă şi iubire. Aceste etape, făcute într-o căutare solitară, sunt sortite eşecului, pentru că drumul către Dumnezeu nu se poate face în absenţa Lui, pentru că El este atât destinaţia, cât şi calea. "Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm", spune Sf. Siluan Athonitul, iar în vechime, în Filocalie găsim cum să mergem pe cale, prin ascultare: "De aceea, şi tu, învăţând acestea cu înţelegere şi dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniştii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ţi s-a arătat. Îmbrăţişează întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, liniştea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere, aşa ascultarea e calea spre linişte. "Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinţii tăi" (Proverbe 22, 28); şi: "Vai celui singur" (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune şi acoperiş strălucitor zidirii Duhului. Căci, precum acolo unde începutul e rău, totul e vrednic de lepădat, tot aşa, acolo unde începutul e bun, totul e frumos şi bine orânduit, deşi uneori se întâmplă şi invers, dar aceasta vine din voinţa şi hotărârea noastră."

* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie

Terapie pentru suflet: Lumina care stă în durere este leacul acesteia

Andreea Hefco
(medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie)

Suntem unici în felul în care ne trăim atât bucuria, cât şi durerea. Suntem unici în faţa suferinţei şi pierderilor care ne ating viaţa şi care lasă uneori tatuaje pe suflet, parte din ceea ce suntem şi care se transformă doar odată cu noi. Şi totuşi, dacă privim în urmă cu atenţie, înţelegem că urmăm inconştient etape, ca un drum al pierderii şi al renaşterii către un nou început.
Drumul începe cu şocul şi negarea. O perioadă variabilă pentru fiecare în parte, în care trăim intens, cu o nervozitate făţişă sau îngheţată, această etapă învolburată de emoţii, uneori contradictorii, în care ne ridicăm pumnii spre cerul din noi şi din afara noastră, spunând, de fapt, că nu putem crede şi accepta că nouă ni s-a putut întâmpla o asemenea pierdere. Nu putem înţelege ce am greşit ca să aducem sau să merităm aşa durere, care ne-a zguduit viaţa din temelii. Aparent, nimic nu poate să ne pregătească pentru etapa de şoc şi negare, iar cei trecuţi deja de câteva ori pe acest drum cu atâtea meandre sufleteşti ştiu că de fiecare dată şocul e altfel, şi asta nu pentru că se schimbă mult ceea ce îl provoacă, ci pentru că ne schimbăm noi înşine.

Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din coşmar

Trecând prin valuri de mânie exteriorizată, ajungem la depresie, adică la mânia către noi înşine, trăită în însingurarea în care parcă şi minutele dor, timpul se dilată, iar universul nu ne conţine decât pe noi şi durerea noastră care, aparent, ar vrea să ne cuprindă fiecare celulă şi care ne topeşte dorinţa să mergem mai departe. Această tristeţe, "rana sufletului", cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, se poate ascunde în sentimentul de vină, în faptul că poate nu am făcut destul, totul sau ce trebuia, în speranţa că, dacă am avea "mintea cea de pe urmă", viaţa noastră ar fi, poate, ca un cer senin. Deşi pare o etapă din care nu se naşte speranţă, acest lucru nu este adevărat. Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din acest coşmar din care dorim doar să ne trezim ca dintr-un vis urât.

Drumul pierderilor trece numai prin poarta în care acceptăm ceea ce trăim

Problema constă tocmai în această speranţă de care ne legăm cu disperare, speranţă care seamănă cu un târg cu Dumnezeu, în care noi doar vrem şi cerem altceva decât ceea ce trăim. Evităm cu toate forţele să facem ce ar părea cel mai evident, să ne lăsăm în durerea care ne este superioară ca forţă, ca un înotător care renunţă să mai lupte cu valurile ce vor să-l înece şi decide să plutească moale, pe apele învolburate. Nu o facem pentru că ceva din noi crede că asta ne va ucide, şi o parte a creierul instinctual trimite miliarde de impulsuri de fugă şi luptă, fără să privească "mai sus", la liniştea altei părţi, care face parte, în mod aproape de necrezut, tot din noi înşine. Acea parte cere plutirea şi calmul celui care încetează să mai lupte cu durerea, o priveşte direct în faţă şi o străbate, căci drumul pierderilor trece numai prin această poartă în care noi acceptăm ceea ce trăim. Şi, paradoxal, trecând prin această pârjolire interioară nu ieşim arşi, ci mângâiaţi de ceva căutat cu ardoare în tot şi toate, de ceva în care dorul nostru îşi găseşte răspuns, unicul Răspuns.

O poartă din care ieşim schimbaţi

Surprinderea pe care o trăim nu îşi găseşte alt corespondent în viaţa noastră. Nu e un moment în care uităm ce am trăit, în care trecutul se schimbă, ci e o poartă din care noi ieşim schimbaţi şi privim aceleaşi evenimente într-o altă lumină, care modifică mult modul în care ne raportăm şi simţim, şi nu pierderea în sine. Acesta e darul ce vine cu acceptarea şi care ne împinge natural către hotărârea de a merge mai departe, fără a uita vreodată Lumina care stă în durere şi care este exact leacul acesteia.
Aceste etape sunt un adevărat travaliu al pierderilor din viaţa noastră, pierderi de oameni iubiţi, de relaţii, de lucruri pe care le-am dorit şi chiar de vise.
Etapele acestea, de doliu, implică jelirea pierderilor care nu înseamnă numai un plâns din inimă, ci înseamnă un drum pe care îl începem în negare şi şoc şi-l terminăm cu acceptarea şi dorinţa de a merge înainte şi care are o durată variabilă pentru fiecare, în parte, de la ore la zile, la ani, după cât de mult ne luptăm cu valurile şi nu ne lăsăm doar să plutim în clipa prezentă, cu o credinţă fără cuvinte care totuşi ne spune: "Nu eşti singur... Eu sunt cu tine". Iar acest adevăr devine trăitor în noi şi vindecător prin darul adus de Sfânta Împărtăşanie.

Din noianul durerilor împărtăşite

Majoritatea am trecut, de-a lungul vieţii, prin momentul tragic al morţii cuiva drag. Acea durere nu se poate consola, poate fi doar ascultată. Nu putem trăi durerea celui de lângă noi, să-i dăm reţete de gestionare a acesteia, dar putem fi lângă el, chiar şi nimic zicând. Un gând de rugăciune este, uneori, tot ce putem face pentru cel care trece prin asta. Vă prezentăm mai jos două mărturii primite la redacţie, referitoare la pierdere şi durere.
"M-am considerat întotdeauna o persoană empatică: prietenii plângeau constant pe umărul meu, colegii îmi faceau destăinuiri cu deplină încredere, chiar şi necunoscuţii îmi spuneau povestea vieţii lor fără mari reţineri.
În culmea glorioasei mele cariere de burete specializat în a absorbi lacrimile, secretele şi suferinţa altora, tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, gradul IV. Evident că eu, fiind o fiică responsabilă, am mers la diverşi medici, am căutat soluţii pentru a-l salva. Drumuri, telefoane, morfină, bani, ceai, coridoare, reţete, scări, spitale. Plecam dimineaţa, tata era în pat şi privea absent, iar seara, când reveneam, îi aruncam o privire precaută şi răsuflam uşurată pentru că el dormea ghemuit, întors cu faţa spre perete.
A murit. Eram la serviciu când s-a întâmplat. Am venit repede acasă, mi-am şters o lacrimă incomodă şi m-am mobilizat: sicriu, calmat mătuşi, cimitir, batiste, încurajat mamă şi frate, colaci, borş (să fie de pui? aşa se cere, nu?), cruce, capac, pământ. Gata, l-am îngropat. Şi s-a făcut linişte…
Sunt doi ani de atunci. L-am visat o singură dată. Mi-a spus în vis că se roagă pentru mine şi că el, la rândul lui, are nevoie de rugăciunea mea. Mă uit acum la lumânarea pe care o aprind de sufletul tatălui meu, Gheorghe, şi îmi spun, ca de fiecare dată: "Pentru ziua când ne vom revedea." (C.C.)
***
"Când am fost mică nu înţelegeam ce este moartea, pierderea şi tot aşteptam ca cel mort să se trezească. Pentru mine era nefiresc să nu se mai trezească. De curând a murit bunica mea, iar ceea ce m-a impresionat a fost că ea, atunci când avea momente de conştienţă, voia să se spovedească şi a dorit Împărtăşania, postind chiar, deşi era bolnavă.
În schimb, despărţirea de cineva am trăit-o ca pe ceva definitiv, fără întoarcere şi de neînlocuit, iar cea mai cumplită stare pe care am putut să o trăiesc după terminarea unei relaţii a fost una de răceală cumplită, echivalentă cu moartea. Cel mai greu este să învii din acea stare. Dar învierea este şi vine atunci când te cureţi prin Spovedanie şi Împărtăşanie, la fel ca bunica mea." (M.M.)

Sursa: Ziarul Lumina