Noi toţi participăm la crearea realităţii

Andreea Hefco

În 1920, profesorul William McDougall de la Harvard a studiat capacitatea de învăţare pe şoareci, folosind un labirint pe care ei trebuia să-l parcurgă într-un interval de timp pentru a ajunge la o sursă de hrană. El a constatat că, pe măsură ce apăreau noi generaţii de şoareci, timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot mai mic, astfel încât a 20-a grupă de şoareci ajungea, în medie, la hrană de zece ori mai repede decât prima grupă, care străbătuse labirintul. 

Profesorul a bănuit că informaţiile învăţate se trasmiteau! Atunci se ştia că genetic putem transmite instinctele, nu ceea ce am învăţat, deci rezultatele nu puteau fi integrate. O altă echipă de oameni de ştiinţă, din Edinburgh, a duplicat experimentul, folosind exact acelaşi labirint ca şi McDougall. Rezultatele lor au fost şi mai uluitoare: prima generaţie de şoareci a parcurs labirintul aproximativ în acelaşi timp ca generaţia 20 a lui McDougall, iar unii dintre şoareci au găsit drumul imediat, mergând direct la ţintă. În acest caz, explicaţiile genetice au fost eliminate din start, la fel şi alte explicaţii bazate pe miros, feromoni etc. Cu toate acestea, cunoştinţele şoarecilor de la Harvard au străbătut oceanul, independent de orice acţiune umană, ajungând la şoarecii din Anglia, fără să existe nici o explicaţie logică pentru aceasta.

Cum de s-a răspândit informaţia aşa de repede?

Un al doilea experiment a avut loc în 1952 pe insula Koşhima, unde o specie de maimuţe a fost observată nu mai puţin de 30 de ani. La un moment dat, cercetătorii au început să ofere maimuţelor fructe dulci, pe care ei le aruncau în nisip. Maimuţelor le plăceau fructele, dar trebuia să le mănânce cu nisip, ceea ce era destul de neplăcut la gust. La un moment dat, o femelă tânără a descoperit că putea rezolva problema nisipului spălând fructele în apa din apropiere. Ea a arătat această descoperire mamei ei! Prietenii ei de joacă au învăţat de la ea, apoi şi-au învăţat şi familiile. Oamenii de ştiinţă au asistat miraţi la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe au învăţat cum să spele fructele în apă, aparent mimând comportamentul văzut. Între 1952 şi 1958, toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Unele dintre maimuţele adulte, care au imitat copiii, au folosit şi ele acest procedeu, privind foarte atent la ceea ce făceau cele tinere. Celelalte maimuţe adulte au continuat neabătute să facă ce ştiau, adică să mănânce fructele cu nisip. Apoi ceva uimitor s-a întâmplat: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc, fenomenul s-a extins exploziv. Colonii de maimuţe din alte insule sau maimuţele de pe continent au început aproape imediat să-şi spele fructele, fenomenul propagându-se în timp real. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie. Cum de s-a răspândit informaţia aşa de repede, trecând oceanul, fără măcar să fi existat contacte directe între coloniile de maimuţe?

Aparent, e vorba de efectul câmpului morfic. Ştiinţa a constatat că fiecare formă emite o vibraţie specifică, vibraţie ce s-a numit undă de formă, sau câmp morfic, ceea ce a condus apoi la teoria morfogenetică. Biochimistul şi biologul britanic Rupert Sheldrake este cel care a afirmat că „există o memorie inerentă în natură. Această memorie se exprimă prin câmpurile morfice, care sunt câmpuri de forme şi de comportament ce au un fel de «depozit de memorie» rezultat din forme anterioare similare“. 

Deci, tot ceea ce are formă, un obiect în trei dimensiuni (de exemplu o masă) sau în două dimensiuni (o literă scrisă), sau chiar gânduri, idei, senzaţii, sentimente, dorinţe degajă informaţie, care e energie. Informaţia este generată de propria structură şi se poate reflecta pe sine. 

„Ceea ce susţin eu“, spune Sheldrake, este că „un principiu foarte similar operează în tot universul, nu numai pentru fiinţele umane“. Astfel, se confirmă ceea ce Jung a descris drept mental colectiv, la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puţin conectat şi prin intermediul căruia ar putea accesa cunoştinţele întregii umanităţi. Acest supraconştient colectiv, această memorie colectivă, corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria morfogenetică. Totodată, s-au putut explica performanţele sportivilor care cresc de la o generaţie la alta, deşi biologia umană este aparent constantă şi chiar în depreciere, din cauza ruperii de natură şi de ritmurile ei normale.

Suntem responsabili de realitatea pe care o percepem

Privind ADN-ul şi în general materia ca un emiţător care poate structura câmpuri morfice specifice, concluzia este că o fiinţă vie poate emite informaţii morfice, structurante, care să acţioneze asupra altor fiinţe sau a materiei în general. 

De ce e important? Pentru că e clar că influenţăm lumea în care trăim. Mulţi încă gândesc că asta nu e real. Ei nu vor să creadă, pentru că a accepta aşa ceva te duce cu gândul la nevoia de a schimba modul în care trăim. Pentru că el se transmite şi influenţează. Suntem responsabili de realitatea pe care o percepem. Dacă vom continua să credem că nu suntem implicaţi, atunci înseamnă că trebuie să acceptăm faptul că suntem victime, deoarece altcineva a creat ce noi trăim. În realitate nu există victime. Noi toţi participăm la crearea realităţii şi a lumii. 

O metaforă pentru „fenomenul celei de a o suta maimuţe“, aşa cum a fost numit experimentul de pe insula Koşhima, este pârtia prin zăpadă. Primul care trece lasă cu mare greutate o urmă, apoi cel din spate vine mai uşor pe urma celui din faţă şi întăreşte drumul, şi tot aşa, până când de la o urmă se creează o adevărată cale largă pentru noi toţi.