Am ajuns la finalul seminarului și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce văd și mai ales ce simt. Este prima oară în viața mea când sunt și eu mulțumită de mine și mă pot vedea prin ochii lui Dumnezeu și nu prin ochii mei. Vă mulțumesc și Sfinției Voastre deasemenea pentru îndrumare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat cum ar trebui să-i văd de fapt pe oameni și să-i înțeleg. Așa cum îi vedeam eu era greșit. Când i-am cerut să mă ajute să-i văd prin ochii Lui și nu prin ai mei, lucrurile erau foarte limpezi și clare. Așa am început să-i privesc și să-i înțeleg altfel pe fostul meu soț, pe părinții mei, pe prietenii mei, oamenii din jurul meu. Am început să înțeleg și cum stă treaba cu confuzia dintre a fi smerit și a te lăsa călcat în picioare. Eu le cam amestecam. Acum se vede o oarecare limpezire și-aici. De aceea n-am renunțat nicidecum la a-mi folosi ochii proprii pentru a privi în jur. Am nevoie de ei și mă rog la Dumnezeu să-i folosesc eficient.
Acum că au început să se așeze puțin lucrurile și să întrevăd un firicel de structură îmi dau seama că drumul este abia la început, doar ce-am pășit pe el și am ceva de mers! Nu mă aștept să fie ușor. Vor fi ani de lucru, ani de asumări, ani de urcușuri și coborâșuri dar dincolo de toate știu către ce vreau să mă îndrept, către mântuire. Cu siguranță că faptele mele nu vor fi întotdeauna congruente cu finalitatea dar mai știu că deznădejdea nu duce la mântuire. Și nici neasumarea mea ca om, care greșește și nu e perfect. Bineînțeles nu la modul de a mă folosi de această stare pentru a-mi acoperi și justifica păcatul și al repeta de fiecare dată. Nu așa! Am înțeles doar că prin integrarea acestei umbre care de fapt e păcatul, am o relație bună cu mine și de-aici pleacă totul.
Dacă nu mă iubesc pe mine cum aș putea să-l iubesc pe celălalt! Dacă pe mine nu mă înțeleg cum i-aș putea înțelege pe alții! Ori eu aveam doar impresia că fac toate acestea iar de cele mai multe ori eram sigură de acest lucru. Când am înțeles pe unde sunt de fapt și la ce nivel, primul impuls a fost să neg. Nu m-am recunoscut a fi eu. Am fost chiar revoltată. Cum să fac eu așa ceva? Îndreptățirea de sine îmi „oblojea” ego-ul ale cărui răni începuseră să se infecteze. Doar că acest medicament dintr-o dată nu-și mai făcea efectul. Înțelegerea mea începuse să respingă această îndreptățire de sine iar ruptura mi-a cauzat o durere de nesuportat. Era ca și cum aș fi fost ruptă în milioane de părți așezate unele lângă altele dar care nu se puteau uni între ele. Senzația este cumplită. Este cumplit când nu poți să te-aduni! Până și pentru asta simt acum înțelegere și compasiune pentru mine. Trebuie să-mi fi fost tare greu! Ori eu îmi aduc aminte că nu puteam să mă ajut cu nimic pentru că nu conștientizam ce se întâmplă cu mine. Eram atât de furioasă pe mine însămi și mă uram pentru prostia și neputința mea. Mă uram pe mine pentru că nu mă puteam ajuta.
Ceream de la mine imposibilul! De la oameni, la fel! Până și de la Hristos aveam pretenții! Iar eu dacă se putea să nu fac nimic. Ori nu merge așa! La mine n-a mers și nimeni n-ar trebui să să se aștepte să mearga astfel. Este o mare înșelare în care dacă intri ai toate șansele să pierzi mult timp pe-acolo. Dar toate ne sunt îngăduite dacă asta ne dorim! Nu și de folos!!! Noi le cerem, Dumnezeu ni le dă! De prea multe ori uităm asta înainte să cerem. Eu asta am făcut. N-am ascultat de nimeni și am cerut de-a valma fără să mă gândesc dacă-mi este de folos! Nu m-a interesat asta. Eu doar am vrut. Orice, oricând, oricum și mai ales imediat. Orice întârziere îmi provoca durere și lacrimi. Toate pe fondul îndreptățirii de sine. Când primeam ce-am cerut, tot nefericită și nemulțumită eram! Ca și cum nimic nu-mi era de ajuns. De fiecare dată mai rămânea câte ceva de primit. Era ceva dar nu era totul iar acest tot niciodată nu avea nume. Era de nedenumit, de necântărit, de neatins. Dar eu îl vroiam. Totul era de fapt atât de complicat și totuși atât de simplu! Fiecare dintre noi ne fabricăm acest „tot” care ne poate fi prieten sau ne poate omorî sufletește și chiar trupește. „Totul” meu îmi putea fi fatal. Am fost aproape. Sufletul meu a ajuns până la a fi în „moarte clinică” până la momentul conștientizării. Sfinția Voastră îl mai „resuscitați” din când în când, psihologia cu explicarea mecanismelor umane și procesul integrării umbrei, părintele duhovnic cu spovedania și rugăciunea iar eu respingându-le pe toate ca și cum în niciun caz nu era vorba despre mine. Cum să fac eu așa ceva! Era insuportabil să mă întâlnesc cu mine așa cum eram de fapt. Cum să accept ceva care mă face să mă rușinez! Îmi era mai ușor să arunc toate faptele și gândurile mele inacceptabile și de care îmi era atâta rușine într-un sac pe care-l simțeam ca pe o povară din ce în ce mai grea, unde să nu mai știu nimic despre ele și care s-au întors împotriva mea atunci când mă așteptam mai puțin! Sacul acesta este ușor de dus la început, uneori avem impresia că nici nu-l simțim. Aruncatul rezidurilor sufletești în el devine la un moment dat parte din viața noastră, chiar ajungem să credem că aceasta-i soluția și s-o încadrăm în normalitate. Nici nu simțim când se umple. Începem doar să obosim din când în când iar dacă încercăm să ne punem întrebări nu ne lasă. Sacul acesta este foarte inteligent! Din când în când devine mai ușor. E doar o iluzie din multitudinea pe care-o deține. Ne oferă posibilitatea să ne odihnim puțin. Este un fel al lui de a ne anunța că mai are destul loc de aruncat frustrări, gânduri rușinoase, vinovății etc. și altele asemenea lor cu care ne este rușine și nu ne identificăm cu ele dar sunt parte din viața noastră. Iar noi facem ce ne cere. Aruncăm și tot aruncăm și vine vremea când coloana vertebrală a sufletului nostru nu mai poate duce atâta greutate dar nici n-o mai poate respinge. Sacul ajunge să se lipească de noi, să fie parte din viața noastră și orice încercare de desprindere este atât de dureroasă încât n-o putem suporta. Chiar dacă mai ascultăm o conferință, mai înțelegem de fapt cum stau lucrurile, ne mai umilește câte un prieten spunându-ne cât suntem de nemernici și cât de rău facem iar noi facem niște ochi mari și credem că nu e vorba despre noi și de fapt uite cât de nemernici sunt cei care gândesc asta despre noi și tot așa. Și rămânem așa mult și bine! Doar niște slugi credincioase îndreptățirii noastre de sine! Cam asta am făcut și eu. Când am conștientizat de fapt ce e cu mine și-am încercat să smulg sacul, durerea a fost cruntă. Am văzut cine sunt. Am dat nas în nas cu mine și a fost prima dată când nu mi-a plăcut ce văd. S-a lăsat cu „sânge” care nici acum nu s-a oprit. Văd mizeria și-i simt mirosul urât dar care lasă în urmă curățenie. Curățenia te face să vezi totul mai clar. Mă văd pe mine mai clar. Mă văd cu alți ochi parcă. Simt că sunt mai îngăduitoare cu mine. I-am cerut lui Hristos să mă uit puțin la mine dar prin ochii lui. Nu cred că vreau să fac asta mereu. Nici nu consider că-mi folosește de fiecare dată. Acum simt că mi-a fost de un real folos asta. Sunt la început de drum și știu că-i lung și greu dar știu către ce mă îndrept. Știu că drumul meu va avea și gropi pentru că nu se poate altfel chiar dacă voi fi tentată vreodată să vreau cu orice preț să cred asta. Știu că va veni timpul să mă și împiedic, poate-am să și cad dar n-am de gând să rămân acolo pentru că știu clar unde mi-am propus să ajung. Știu că mai am multe umbre de integrat dar acum că am conștientizat asta îmi va fi mai ușor să-mi spovedesc păcatele fără să mă îndreptățesc și să scot pe rând din sac fiecare gând, fiecare frustrare, fiecare patimă și să le recunosc ca fiind ale mele și nu ale altcuiva. Nădăjduiesc la Dumnezeu că atunci când voi trece dincolo sacul să rămână gol.
Maică, vă spun cu toată sinceritatea că n-am crezut niciodată că voi putea să simt și să scriu toate acestea dar Hristos pe care l-am avut tot timpul în inima mea m-a ajutat și nu m-a părăsit nici măcar atunci când eu am crezut că ar fi uitat de mine. Am înțeles, în sfârșit, cât este de important să am încredere în mine însămi dar totdeauna cu gândul la Hristos! Am înțeles în sfârșit că iadul sufletesc prin care am trecut este parte din bucata mea de Rai.
Vă mulțumesc din suflet pentru tot și dacă credeți că ceea ce am scris eu aici poate fi de folos cuiva puteți publica pe site.
Cu dragoste și infinită recunoștință,
Monica
***
Draga mea Monica,
Mulțumesc mult pentru calea pe care ai străbătut-o și pentru felul în care ai depășit momentele de îndoială.
Acum, cum și spui, totul începe altfel. Da, e un început și nu un sfârșit.
Te aștept încă să-mi scrii cum lucrezi sesiunea opt și cum te ridici când descoperi noi lucruri care te sperie sau te dor
Acum însă te știu pe Mâna Domnului și sunt împăcată ca o mamă care-și vede copilul la „casa lui”!
Te îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu