Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.
Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.
Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.
M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.
Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.
Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.
Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.
Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.
Statistic vorbind, fac bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu