Un Sfânt neobosit

de Căpităneanu Ioana 

Odile Bertrand Hardy este soţia părintelui Grégoire Bertrand Hardy, cel dintâi protoiereu al Bisericii Ortodoxe Române în Franţa. Mamă a cinci copii (Emmanuel, Luc, Cécile, Nicolas şi Jean – dintre care Cécile a trecut la Domnul), Odile are şi 9 nepoţi (trei fete şi şase băieţi).

A trecut la ortodoxie în anul 1955, alegere determinată de primirea unor răspunsuri dogmatice care le-au adus pace şi bucurie dânsei şi părintelui Grégoire. A făcut mai apoi studii de teologie ortodoxă la Institutul Saint Denis din Paris. Face parte din parohia francofonă de la Louveciennes, al cărei paroh este părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard. La biserică toţi copiii parohiei o numesc „bunica”, exprimându-şi prin aceasta dragostea pe care Odile o naşte spontan în inimile celor ce o întâlnesc.
În anul 2009, Patriarhia Română i-a oferit, prin Preafericirea Sa Patriarhul Daniel, Diploma de onoare – Sfântul Apostol Andrei, pentru „activitatea sa rodnică, folositoare Bisericii şi societăţii”.
(Ioana Căpităneanu)

„Pătruns fiind de universalitatea Bisericii, el [episcopul] nu trebuie să se îngrijească doar de aceia ce i-au fost încredinţaţi direct, ci trebuie să vegheze cu ochi duhovniceşti asupra întregii Biserici universale a lui Hristos, dorind luminarea tuturor popoarelor şi creşterea lor în adevărata credinţă.”
(Extras din omilia despre misiunea arhiereului, rostită de Sfântul Ioan pe data de 9 iunie 1934, la Belgrad, la hirotonia sa întru episcop)

Apostolia: Cum l-aţi cunoscut pe Sfântul Ioan Maximovici?

Odile Bertrand-Hardy: În acea vreme noi, cei din ECOF, adresaserăm mai multor biserici mesaje care au rămas fără răspuns. Un singur episcop a luat legătura cu noi, arhiereul Ioan, care venea în Franţa pentru a se ocupa la Versailles de studenţii ruşi care erau singuri acolo. Aflându-se deci în Franţa, Sfântul Ioan ne-a întâlnit şi a simţit că eram cu adevărat în căutarea unei teologii sigure, iar nu a unei acoperiri canonice ilustre sau de altă natură.

Apostolia: Ce amintiri aveţi despre întâlnirile cu Sfântul Ioan?

Odile Bertrand-Hardy: În prezenţa Sfântului Ioan simţeam prezenţa dumnezeiască, de parcă Dumnezeu Însuşi m-ar fi luat în braţe. Prima dată când m-a binecuvântat am simţit din plin puterea binecuvântării lui.
Un alt lucru de seamă e faptul că era cu totul înafara timpului. Nu dormea niciodată, nici măcar nu avea pat. Avea în chilie doar un fotoliu confortabil în care se aşeza când era obosit.
Şi cum nu dormea niciodată, noaptea nu era pentru el vreme de odihnă, ci un timp în care continua să se ocupe de îndeletnicirile sale. Astfel obişnuia să cheme persoane în audienţă la orice oră. Când a hotărât să-l hirotonească pe Grégoire întru preot l-a chemat la ora trei dimineaţa.
În acea vreme eram însărcinată şi în general copiii noştri se lăsau aşteptaţi, se năşteau după termen. De data aceasta însă, Nicolas s-a născut cu 8 zile mai devreme, în ziua hirotonirii întru preot a tatălui său!
Când a putut să ne ia sub păstorirea sa, locuia în Paris, într-o căsuţă din arondismentul 16 şi mergeam adesea cu soţul meu să-l luăm cu maşina, căci locuiam în acelaşi cartier. Sfântul Ioan cobora singur cu toate cele trebuincioase pentru sfânta biserică. Era îmbrăcat foarte simplu. Nu sărăcea deloc biserica...
Sfânta Liturghie era destul de lungă căci în timpul proscomidiei pomenea pe toţi aceia care îi ceruseră sfintele sale rugăciuni. Proscomidia dura astfel circa 2-3 ore. Ajungeam la biserică dimineaţa, la ora 9 şi ieşeam de la Sfânta Liturghie pe la orele 15-16. Dar nici nu simţeam timpul trecând... Avea o prezenţă atât de puternică încât slujba nu ni se părea lungă.
Era o mare bucurie să fim pe pomelnicele lui, sper că suntem pe ele pentru vecie!

Apostolia: Ne puteţi schiţa un mic portret al Sfântului Ioan?

Odile Bertrand-Hardy: Era tot numai bunătate. Nu ştia ce-i răutatea. Avea multă răbdare, nu refuza pe nimeni dintre cei care doreau să-i vorbească. Avea o prezenţă deosebită, o blândeţe fără seamăn, astfel că nici nu simţeam nevoia să-i punem întrebări duhovniceşti. Prezenţa lui ne era îndeajuns. Avea şi umor, ştia să aducă bună dispoziţie. Dacă mă împiedicam de cârja episcopală râdea.
Se îmbrăca foarte simplu, se încălţa mereu cu sandale pe care uita să şi le închidă. Grija lui se îndrepta spre cele dumnezeieşti.
S-a vorbit mult despre dificultatea sa de a vorbi, spunându-se că ar fi fost din naştere. Eu nu cred acest lucru, ci cred mai degrabă că a fost torturat, căci limba lui nu era întreagă. Am luat masa de mai multe ori cu el şi fiind aşezată în faţa lui am văzut că nu avea decât o bucată de limbă. Cum sfântul a dat dintotdeauna dovadă de mult curaj în a-şi apăra credincioşii, nu m-ar mira ca unii să-l fi torturat pentru aceasta.

Apostolia: Cât a fost în Franţa se ştia de darul său de tămăduitor?

Odile Bertrand-Hardy: Ştiu că avea obiceiul să cerceteze mereu pe cei bolnavi, iar uneori perdelele care fuseseră trase la trecerea vreunui bolnav la cele veşnice erau iarăşi deschise după vizita lui. L-am însoţit şi eu de două ori la spital... Şi am văzut cu ochii mei ce s-a întâmplat: Am văzut cum oamenii trăiau din nou...

Interviu realizat de Ioana Căpităneanu, 20 iunie 2009, Versailles 

Revista Apostolia