În gura presei: dependenţa

Blogul Sarei -Iubirea provoacă dependenţă

Acesta este unul dintre rarele cazuri în care o tragedie ajunge să fie căptuşită cu speranţa unor consecinţe pozitive: discuţiile despre adicţii, consecinţele şi tratamentul acestora au avut ocazia să iasă la suprafaţă în discursul public după moartea cântereţei britanice Amy Winehouse.

Una dintre cele mai influente şi elitiste publicaţii româneşti, Dilema Veche, a dedicat un întreg număr temei “Dependent? Depinde…“. Deşi a fost tratată mai superficial decât ar fi meritat, tema a beneficiat de contribuţia consistentă a doi specialişti în domeniu, care au adus în discuţie inclusiv problema codependenţei, a dependenţei de alte persoane.

Înainte de a vorbi despre dezbaterea românească, vreau să vă citez dintr-unarticol - de asemenea generat de moartea cântăreţei britanice – publicat pe site-ul CNN.

Cu tonul ei totodată autoritar şi rugător, [Amy Winehouse] a devenit o emblemă pentru natura contradictorie a adicţiei: aparenţa exterioară a succesului, frământările şi disperarea interioare; ispitoarea stăpânire a unei arte şi stima de sine scăzută de desebutul acestia; presiunea de a te trata şi nevoia internă de autonomie personală cu orice preţ. Aceste contradicţii sunt familiare oricărui care s-a luptat vreodată cu dependenţa sau a trăit în apropierea ei. Adicţia pare un act voluntar. O băutură, o pastilă, o linie. Şi totuşi, indiferent de consecinţele devastatoare, de sclipirea, inteligenţa sau capacitatea de judecată a dependentului, data viitoare este de neoprit.” (puteţi citi articolul în întregime aici)

Articolul suprinde foarte bine unul dintre cele mai dăunătoare mituri ale dependenţei: “mie nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că eu ştiu când să mă opresc, eu am voinţă suficient de puternică şi sunt o persoană inteligentă, nu ca ceilalţi.” Majoritatea dependenţilor pe care îi cunosc sunt persoane extrem de deştepte şi am ajuns să cred că, pe cât eşti de deştept, pe atât îţi vine mai greu să îţi înfrângi partea dependentă din tine care apelează cu precădere la justificări, motivaţii şi raţionamente care par logice.

În Dilema Veche am găsit unul dintre primele texte de circulaţie largă care menţionează codependenţa. Miruna Ţecheră, psiholog psihoterapeut, atrage atenţia că în dependenţă:

Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. (Puteţi citi articolul în întregime aici.)

Într-un alt articol din aceeaşi revistă, Alfred Dumitrescu (psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză), atrage atenţia asupra unui alt pericol, ce poate apărea în fuga oarbă de orice fel de depndenţă: însingurarea, retragerea, ridicarea independenţei la rang de valoare de necontestat.

există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale?

Din acelaşi interviu cu Alfred Dumitrescu mai recomand două fragmente:

De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac?
Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.

Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 

Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.

Puteţi citi interviul complet aici.

Îmi pare rău că este nevoie de întâmplări atât de nefericite pentru ca o problemă atât de spinoasă precum dependenţa să poată fi dezbătută în mod deschis. Liniştea şi lipsa de reacţii din jurul subiectului adicţiei nu face decât să încurajeze societatea să îşi îngroape adânc capul în pământ şi să îi delegitimizeze  pe cei câţiva care fac eforturi să abordeze problema dependenţei.