Relaţiile cu părinţii – taţii tiranici

Aş începe textul cu o definţie a ceea ce însemnă “tată tiranic”, dar cred că îi cunoaştem mult prea bine. Cine a auzit sau doar a simţit că filosofia capului familiei se bazează pe “eu te-am făcut, eu te omor” a avut un tată tiranic. Sau poate că nu a existat în nici un moment violenţă, dar aţi simţit influenţa tatălui ca pe un puternic sentiment de posesiune, de parcă i-aţi fi fost proprietate, iar voinţa lui a stat mereu ca o gheată apăsată pe grumaz.
După ce am vorbit despre problemele în relaţia cu părinţii, conflictele cu mamele – martir, vă prezint ideile principale din cartea
Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents
legate de taţii cu rol de “despot” în viaţa copilului.
Deşi cartea nu are relevanţă directă pentru codependenţi, mi-am dat seama că taţii alcoolici sunt, de cele mai multe ori, şi taţi tiranici, iar copiii din familii alcoolice, deveniţi adulţi, încă au probleme mari de a relaţiona cu ei.
În rezumat, atunci când un copil are de-a face cu un tată dur, are trei soluţii:

• Să se lupte cu el
• Să i se supună
• Să i se alăture

Din păcate, nici una dintre alegeri nu este cea “corectă”, aşa că oricare ar fi fost mecanismul de adaptare din copilărie, acesta îşi lasă amprenta până în viaţa de adult.
Rebeliunea: presupune înfruntarea permanentă a tatălui, chiar dacă dezechilibrul de forţe este mare. Se poate ajunge şi la bătăi, dar reacţia nu trebuie neapărat să îmbrace aceeaşi formă. Poate fi vorba, de exemplu, de rebeliune, de spirit permanent de “gică contra”, de a face exact invers decât spune tatăl. Impactul târziu asupra vieţii de adult este acela că rebelul va repeta aceeaşi atitudine în orice relaţie cu autoritatea (şefi, profesori, legi). În cazul femeilor, consecinţa poate fi aceea că la maturitate caută un bărbat iubitor şi blând, pe care, o dată ce îl cuceresc, ajung să îl dispreţuiască pentru lipsa de duritate.
Supunerea: o dată supus, copilului i se testează mereu limitele, iar tatăl face abuz din ce în ce mai mare de puterea sa, putând ajunge să pună copilul în situaţii umilitoare şi exasperante, doar pentru a-şi dovedi puterea. Încrederea în sine a copilului şi, apoi, a adultului, are trăinicia unui castel de nisip. Adultul va deveni incapabil să îşi spună punctul de vedere într-un mod asertiv.
Un caz special pe care insistă autorul este cel al copiilor care, în semn de rebeliune, au abandonat şcoala, acţionând de fapt cu supunere mascată. De ce supunere? Deoarece nefiind în stare să dobândească suficiente cunoştinţe cât să îşi asigure un job bun, care să le permită independenţa financiară, viaţa lor continuă să fie dependentă de locuitul la părinţi şi mesele de acasă.
Alăturarea: strategia pare direct luată din Sun Tzu – dacă nu îi poţi învinge, altăură-te lor. Copiii care s-au alăturat tatălui tiranic au ajuns probabil să îşi batjocorească fraţii mai mici sau să îşi “arate muşchii” în faţa altora, mai slabi decât ei – fizic, intelectual sau financiar. În mod aparent, un astfel de copil îşi asigură o relaţie bună cu tatăl, dar  adultul va ajunge să realizeze  faptul că din relaţia cu tatăl său lipseşte ceva, ca şi cum bazele relaţiei sunt false şi artificiale. Adultul poate deveni şi el tiran, la rândul său, şi din când în când se aude pe sine spunând exact aceleaşi lucruri ca tatăl său. Este atunci cu adevărat vocea adultului, sau sunt doar lucruri repetate şi însuşite fără voie?

Cum te rupi de un astfel de tată?

În primul rând, trebuie să lămuresc această idee de “a te rupe” de părinte. Nu înseamnă nici oprirea comunicării, nici evadare, nici tăierea oricărei legături. Dimpotrivă, a “te rupe” de părinţi înseamnă o îmbunătăţire a relaţiei. Singurul lucru care “se rupe” este sfoara invizibilă pe care ai moştenit-o din copilărie şi care te face uneori să te comporţi – în familie, la muncă şi în societate – ca o marionetă ghidată de relaţia cu mama sau cu tata.
Primul pas este acela de a-ţi vedea tatăl ca o persoană condusă de propriul copil interior. La urma urmei, întreabă autorul, “ce determină un bărbat adult, adeseori inteligent şi educat, să îşi vadă copilul ca pe o proprietate a sa? Ce îl determină să urle ordine şi reguli atât de copilăreşti şi de egoiste? Cu siguranţă nu poate fi vorba despre partea sa adultă, şi nici despre partea sa preocupată.” Trebuie să ne uităm cu atenţie şi să vedem, în spatele figurii înfricoşătoare, pe cea a unui copil înfricoşat de lume. În felul acesta, tatăl nu mai pare atât de ameninţător, iar puterea lui asupra adultului de acum se dezvăluie ca fiind doar un produs al minţii, şi nu o putere reală.
La fel ca nişte copii, taţii se pot supăra, pot ameninţa, pot să “se dea mari în continuare”, dar există ceva ce nu mai pot face: să aibă putere asupra noastră.

Sursa: Blogul Sarei