Avem convingerea ca daca ne purtam perfect, daca oricare lucru pe care il facem va fi perfect, daca aratam perfect, daca relationam perfect, atunci nu va exista nici un motiv pentru ca cineva din jurul nostru sa ne respinga. Ca urmare, nu vom mai suferi. Nu ne va mai durea.
Am cunoscut aceasta durere in copilarie si am crescut cu ea. Indiferent ce am fi facut, cat de bine ne-am descurcat, niciodata nu a fost suficient de bine. A existat cel putin un parinte foarte greu de multumit, indiferent cat de mult ne-am straduit. Parinti care au avut de la noi asteptari nerealiste. Oameni care au atins maturitatea, nefericiti de neimplinirea din viata lor, au pus pe umerii copiilor povara acestei nemultumiri, asteptand ca acestia sa “le implineasca visul”. Sau, poate ca au reusit sa isi croiasca viata asa cum si-au dorit si au cerut copiii lor sa se ridice la acelasi standard, fara a considera ca este vorba de persoane complet diferite. A trebuit sa facem lucrurile “bine” pentru a primi aprobarea parintilor nostri. Si, am crescut avand convingerea ca facem bine un lucru doar daca il facem fara sa gresim.
Ne comparam adesea cu cei din jurul nostru si simtim ca nu ne putem ridica la nivelul lor. Si reusim astfel, sa ne simtim mai rusinati si mai timorati. Continuam sa ne facem noua insine, prin felul in care ne privim si gandim despre noi, ceea ce ni s-a facut in copilarie. De vreme ce nimeni nu ne-a spus ce inseamna suficient de bine, nu ne-am dezvoltat o intelegere interioara a ceea ce inseamna un lucru facut bine.
Ca si oameni maturi, ar trebui sa incercam sa recunoastem care sunt acele zone in care ne-am straduit atat de mult sa primim recunoastere, aprobare si acceptare. Apoi trebuie sa acceptam faptul, real dealtminteri, ca am facut de fiecare data tot ce am putut, si acest lucru este de ajuns. Este bun.
Sursa aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu