De ce dependenţă de persoană? Pentru a răspunde la acestă întrebare trebuie să aruncăm o privire foarte atentă asupra copilăriei. Câţi dintre noi am avut cu adevărat o copilărie echilibartă? O copilărie în timpul căreia să fi primit exact atât de multă dragoste pe cât am avut nevoie (nici mai multă, nici mai puţină), o copilărie care să ne fi garantat o maturizare emoţională progresivă şi sănătoasă, o copilărie care să ne fi pregătit cu adevărat pentru tot ce ne aduce viaţa? O copilărie care să ne fi permis dezvoltarea unei stime de sine echilibrate? Nu e nevoie de răspuns la întrebarea acesta!
Dependenţa de persoană este foarte strâns legată de „stima de sine”. Baza stimei de sine este pusă în copilărie. Copilul care va dobândi o stimă de sine echilibrată va fi ferit de capcana dependenţei de persoană. Ca şi clarificare trebuie spus faptul că stima de sine este un sentiment diferit de mândrie şi nu stă împotriva smereniei. Se spune că adevărata smerenie înseamnă să vedem faptele noastre rele şi tenebrele sufletului nostru şi să ni le asumăm dar în acelaşi timp să ne vedem şi darurile, calităţile, pe care trebuie să le punem pe seama lui Dumnezeu (căci ele ne sunt date pentru a le înmulţi). De aceea starea de smerenie este starea de perfect echilibru interior, starea sfinţilor.
Dar să revenim! Cum e legată stima de sine de dependenţa de persoană? Stima de sine garantează acceptarea propriei persoane, lucru fundamental pentru o viaţă emoţională echilibrată. Asta înseamnă că mă accept aşa cum sunt, cu bune şi mai puţin bune. În schimb, dacă mă simt fără valoare, incapabil/ă să fac ceva bun, etc., atunci voi avea nevoie absolută ca cineva din exteriorul meu „să mă facă să mă simt” aşa cum „aş dori să fiu”. De aici scenariul se repetă: găsim o persoană care ne oferă siguranţă, care ne oferă aprecieri şi simţim că „ne completează” perfect; ne legăm din ce în ce mai mult de acea persoană, şi în cele din urmă ajungem să devenim dependenţi de aprecierile ei sau de sentimentele pe care ni le insuflă.
Problemele încep să apară atunci când nu primim „feed-back” pozitiv. Când simţim că cel/cea de la care aşteptăm aprecieri nu mai este dispus să le facă din diferite motive sau pur şi simplu nu primim atât de multe aprecieri pe cât ne-am fi dorit, ne revoltăm. Aici apare situaţia de criză! Ne simţim descoperiţi! Rămânem singuri cu stima noastră scăzută, care, acum este şi mai bolnavă decât înainte. De ce? Pentru că cu cât primim mai multe aprecieri din exterior (şi nu suntem capabili să ne auto-apreciem) cu atât mai mult va scădea, în mod paradoxal, stima noastră de sine. E ca şi cum ai pune apă peste uleiul dintr-un vas : cu cât pui mai multă apă în vasul respectiv uleiul va fi până la urmă dat afară. Acesta este drama multor persoane: incapacitatea de a se accepta aşa cum sunt şi nevoia ontologică de apreciere din partea celor din jur.
Soluţia? E greu de dat o soluţie mai ales că fiecare persoană e diferită şi are nevoie de o soluţie „personalizată”. Totuşi, ca şi creştin, cred că cea mai bună metodă de a lucra la stima de sine scăzută este credinţa în Dumnezeu. Mai precis credinţa că suntem creaţia lui Dumnezeu, făptura mânilor Sale, că purtăm în noi „chipul” Său şi că suntem chemaţi spre asemănarea cu El prin har. Credinţa că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, chiar şi atunci când viaţa nostră este cufundată în întuneric, când suntem în prăpastia deznădejii, El ne iubeşte şi ne stă alături într-un chip tainic, nevăzut, dar cât se poate de real.
A fi făpura lui Dumnezeu, „cununa creaţiei”, este cea mai mare demnitate posibilă şi gândind astfel stima de sine poate fi cultivată într-un mod sănătos, fără extreme precum mândria sau deznădejdea, şi e un pas mare în eliberarea de dependenţa de persoană… Drumul e lung cu siguranţă dar temelia amintită este solidă…
Spor în toate cele bune!
www.prosanthropos.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu