Gânduri despre crucea bolnavului

Filosofia bolii
Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Domnul este aproape de dumneavoastră, şi Maica Domnului, şi cerul cu ajutători grabnici vă vor înconjura. Iar de bolit cu toţii bolim şi ieşire nu mai zărim. Oare întâmplător este acest lucru?! Oare ei nu văd?! Şi văzând, oare nu împreună-pătimesc cu noi, şi nu sunt gata să ne ajute?! Şi totuşi ne lasă să ne chinuim. De vreme ce ei sunt cu totul dragoste, înseamnă că nu îngăduie aceasta cu duşmănie. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce vrea să fie asta?

Acelaşi lucru care se întâmplă între plăcinta coaptă în cuptor şi gospodină. Daţi plăcintei simţire, gândire, limbă... Ce i-ar spune ea gospodinei? «Matuşca! M-ai pus aici şi mă prăjesc... Nici o fărâmitură din mine n-a rămas neprăjită, totul mă arde ceva de nerăbdat... Şi necazul este că nici ieşire de aici nu văd, nici sfârşit la chin nu ştiu de unde să aştept. Mă întorc la dreapta, mă întorc la stânga, înainte ori înapoi, ori în sus: peste tot închis, iar căldura e de nesuferit. Ce ţi-am făcut? De ce asemenea duşmănie din partea ta?» şi aşa mai departe. Daţi gospodinei putinţa de a înţelege graiul plăcintei. Ce i-ar răspunde ea? «Ce duşmănie? Dimpotrivă, eu pentru tine lucrez. Rabdă puţin, şi ai să vezi cât de frumoasă ai să ieşi! Şi ce mireasmă se va răspândi din tine în toată casa! Ceva de minune! Aşa încât fă bine de mai rabdă puţin şi vei vedea bucurie». Aţi luat cunoştinţă de spusele plăcintei – acum băgaţi la cap şi spusele gospodinei şi treceţi cu seninătate la aşteptarea deznodământului fericit” [19; 13-14].

Cât de simplu este să explici altuia această teorie, şi cât este de greu să ţi-o spui ţie, atunci când te afli pe patul bolii. Nu vrem să credem că boala ne curăţeşte sufletul, preferăm să fim sănătoşi. Şi totuşi, plăcinta care nu trece prin cuptor nu poate fi mâncată…

Sensul vieţii
Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, de toate se bucură. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură” [15; 253].

Nu este de mirare că este aşa. Cum să nu se chinuiască cei care nu înţeleg sensul vieţii, câtă vreme prilejurile de mântuire nu sunt decât stavile împotriva patimilor şi a poftelor? Şi iată că dacă cei slabi la minte află acest sens pot gusta o fericire care le este străină celorlalţi. Mântuirea nu presupune un examen în faţa unor profesori universitari. Hristos nu a propovăduit necesitatea diplomelor universitare pentru mântuire.
Acest fapt îl înţeleg bolnavii care, deşi sunt apăsaţi de durerile lor, pregustă liniştea şi dulceaţa raiului…

Preotul de spital
Sfântul Antonie de la Optina: „Scrii că nu ai folos de la preoţii din Moscova ca de la părinţii de prin sihăstrii. Asta poate şi pentru că nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui (Matei 14, 57), şi neluat în seamă. Aşa că nu ei (preoţii din Moscova) sunt vinovaţi, ci cei care caută folosul duhovnicesc fără credinţă. Sunt oameni smeriţi care pot primi ceva de folos de la orice preot, şi sunt oameni fără smerenie, care nu numai că nu se încred întru totul în preoţii aflaţi încă în viaţă, dar nu se încred nici măcar în Părinţii plecaţi dintre noi, cinstiţi de Biserică. Aşa că doresc fierbinte ca şi tu, ucenic fără făţărnicie, să fii ca cei dintâi, nu ca ceilalţi, pentru ca Domnul să poată privi şi asupra smereniei tale, şi nu va mai trebui să te duci nici prin pustii, nici la Ierusalim. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu se află pe cine ştie ce munte înalt, ci jos, pe pământ, de vreme ce cei cu inima smerită o vor afla înlăuntrul lor” [18; 219-220].

Sunt bolnavi care dacă nu găsesc un preot de spital foarte sporit duhovniceşte, refuză să se spovedească. Dar Hristos ne trimite în fiecare moment ceea ce ne este de trebuinţă. Nu este şi mai sporit preotul de spital? Nu e nimic. Înseamnă că bolnavului îi este de ajuns să se spovedească la el. Şi, în situaţii limită, Dumnezeu rânduieşte să ajungă la bolnav preoţi cu viaţă sfântă. Şi nu neapărat chemaţi în chip minunat, cum era chemat la căpătâiul bolnavilor Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Ci prin întâmplări rânduite de Dumnezeu, care, în cele din urmă, tot mici minuni sunt…

Mucenicia bolii
Părintele Paisie Aghioritul: „De obicei noi spunem: «să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu». Dar nu trebuie să uităm că, pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutaţi omeneşte, trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii. Înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii... Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi... Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: «Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni», ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat medical, bolnavul trebuie să treacă printr-o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el, ca să-i dea Hristos răbdare” [15; 241-242].

Cât de simplu este să ne debarasăm de bolnav, ducându-l la un spital şi lăsându-l pe mâinile medicilor… Dar ar trebui să ne dăm seama că în spital îi este şi mai greu, pentru că este lipsit de dragostea familiei. Acolo este tratat ca un obiect, ca un produs fabricat pe bandă rulantă. Dacă îl tratăm cu indiferenţă, s-ar putea ca ajutorul medicilor să fie fără efect.

Sănătate sau virtute?
„Odinioară, lui Gherman călugărul, care era bolnav, i s-a arătat Maica Precista, spre care avea mare evlavie, şi i-a zis: «Ce doreşti? Sănătate sau înţelepciune?» Gherman, socotind bine, s-a rugat să-i dea înţelepciune. Şi înţelepciune i-a dat.
Prin acea înţelepciune dăruită de sus, el a învăţat şi ştia bine: elineşte, latineşte şi evreieşte, încât nu se afla nimeni în acea vreme care să ştie aşa de bine ca el” [29; 269].
Când suntem bolnavi, să ne întrebăm şi noi: ce dorim mai mult, vindecarea sau mântuirea? Şi, dacă vrem mântuirea, să înţelegem că Dumnezeu ştie mai bine decât noi cum o putem dobândi. Şi tot El ne şi rânduieşte calea de mântuire…

Prima fază a nebuniei
Părintele Paisie Aghioritul: „Pe cei nebuni, oamenii îi înnebunesc şi mai mult. Când nebunia este într-o fază de început se poate iconomisi cumva” [15; 258-259].
De ce oamenii îi înnebunesc şi mai mult pe cei care sunt la începutul nebuniei? Pentru că sunt mai bolnavi decât nebunii: sunt lipsiţi de inimă. Ar putea să îi ajute să îşi revină la normal, dar nu o fac. Îi tratează ca pe nişte obiecte, nu ca pe nişte oameni. Le convine într-un fel că nebunii le sunt inferiori. Prezenţa unui om aflat în prima fază a nebuniei zgândăreşte orgoliul celui mândru: are în permanenţă pe cineva la care să se raporteze fără să îi fie teamă că va ieşi pe locul doi.
Abia când nebunia avansează, privitorul îşi regretă prostia. Regretă că nu a întins la timp mâna pentru a-l ajuta pe celălalt. Dar este prea târziu pentru regrete: a refuzat crucea de a-l ajuta, acum are de purtat o cruce mai grea - aceea de a-l îngriji.

Paşaportul încercărilor
Părintele Paisie Aghioritul: „Pentru a merge cineva în raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână paşaportul încercărilor. Dacă ai şti ce se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce dureri are lumea! Câte mame, sărmanele, fac operaţii, se gândesc la copilaşii lor şi sunt cuprinse de nelinişte pentru întreaga lor familie! Câţi familişti au cancer, fac radioterapie şi se chinuiesc! Să nu poată lucra şi să aibă de plătit chirie şi o mulţime de alte datorii! Dacă unii sunt sănătoşi şi nu o pot scoate la capăt, cu cât mai mult atunci când cineva este bolnav şi se sileşte să lucreze pentru a putea face faţă cât de cât la îndatoririle lui” [15; 225-226].

Încercăm să trecem prin viaţă căutând plăcerile, căutând odihna, şi vrem ca în cele din urmă să obţinem paşaportul mântuirii, pe care alţii l-au obţinut numai înfruntând mari ispite şi necazuri. Dacă se putea ca omul să se mântuiască fără suferinţă, oare Dumnezeu ne-ar mai fi dat aceste încercări? Şi de ce să fie mai îngăduitor cu noi, decât este cu alţii care sunt mult mai curaţi la suflet decât noi?
Trist este că, nefiind învăţat să îşi poarte crucea, omul modern rabdă necazurile fără să înţeleagă că au un rost, le poartă ca şi cum Dumnezeu nu i-ar purta de grijă. Este îngenuncheat de încercări şi nu are ochi să vadă că prin ele îşi poate câştiga mântuirea.

Roadele supărării
Părintele Paisie Aghioritul: „Când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi afectează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni (…)

Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. (…)
Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită [15; 241].
Supărările pe care ni le produc alţii sunt prilejuri de a dobândi cununi. Dacă le răbdăm, luăm cununa. Dacă nu, o pierdem. Şi, o dată cu ea, puţin câte puţin, ne pierdem şi sănătatea. Merită?

Leacul uitat
„Mulţi copii s-au făcut sănătoşi cu Sfânta Împărtăşanie. Atunci când citim Psalmul 145, prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să oprească hemoragiile, să-L rugăm să-i ajute şi pe copiii care au leucemie, dar şi pentru ca să existe sânge la spitale pentru copiii care au anemie mediteraneeană. Aceşti copii suferă o mucenicie mai mare chiar decât mucenicia copiilor pe care i-a junghiat Irod. Copiii primesc răsplata întreagă din suferirea bolii, pentru că nu au păcate. Câţi copii mici nu vom vedea în cealaltă viaţă în tagma mucenicească şi îngerească a pruncilor! Prunci de două luni să fie operaţi, să li se facă injecţii şi perfuzii. Unde să afle vene la sărmanii aceştia? Îi înţeapă când într-un loc, când în altul... Să vezi copiii cu tumoare la cap cum li se fac raze şi li se pun furtune într-un căpşor atât de mic. Dacă unul mare nu poate suporta, cum vor suporta copiii?” [15; 244].
Cât de puţini copii vin duminica la biserică… Sunt puţini părinţii care se ostenesc să îi aducă la slujbă, măcar pentru a se împărtăşi.
„Dar o să facă deranj, o să se supere lumea…”
Da, o să facă puţin deranj, o să se supere unii. Dar, dacă vrem să avem mâine tineri în biserică, trebuie să avem astăzi copii care vin la slujbe.
Dacă ne gândim cât de mulţi copii se îmbolnăvesc, ar trebui să ne gândim că nu există alt ajutor pentru ei mai mare decât cel venit de la Dumnezeu. Un copil care e împărtăşit suferă mai uşor boala decât unul care nu vine la slujbă. Şi, chiar dacă nu îi vindecă pe toţi copiii bolnavi Sfânta Împărtăşanie – aşa cum de altfel nu îi vindecă nici pe toţi adulţii – totuşi le picură în inimi puţină linişte.

Binecuvântările agheasmei
„Pe lângă împărtăşania zilnică, stareţul muribund (Sfântul Antonie de la Optina) mai căuta uşurare în neîncetată rugăciune şi în stropirea cu aghiazmă mare, mai ales în zilele din urmă. Cerea ca nu numai el să fie stropit, ci şi patul şi toate colţurile, rostindu-se în acest timp versetele de la 8 la 13 ale Psalmului 50, începând cu cuvintele Stropi-mă-vei cu isop până la şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Când cererea i se îndeplinea întocmai, era foarte alinat şi exclama de câteva ori: «O, cât de trebuincioasă este stropirea aceasta! Cât de prezent devine harul lui Dumnezeu!»” [18; 133].
Dacă atunci când e sănătos creştinul ia dimineaţa anafură şi agheasmă, pentru a se sfinţi, la vreme de boală va simţi binecuvântarea pe care Dumnezeu o trimite prin acestea. Dar dacă atunci când e sănătos creştinul se fereşte de ele, pentru a nu-i fi piedică pentru unele păcate, la vreme de boală nu va avea credinţa că ele îi pot fi de folos.

Despre mântuirea unui nebun
Sfântul Nicolae Velimirovici: „Îmi scrii că ai avut mult, foarte mult de suferit din partea soţului tău. Te ocăra, te alunga din casă, ba chiar şi te bătea, însă cu rugăciune şi cu nădejdea în Cel Ce vede toate ai găsit puterea să înduri toate fără a te plânge cuiva vreodată şi fără a arăta în afara casei ce se întâmplă în casă. Pătimirea ţi-a înmuiat sufletul, a dezrădăcinat din tine toată trufia şi te-a legat şi mai strâns de Dumnezeul Cel Viu. O vreme ai crezut că vei înnebuni. Şi totuşi, nu ai înnebunit tu – el a înnebunit, bărbatul tău. Acum eşti îngrijorată pentru sufletul lui şi întrebi: «Este mântuire pentru nebuni?»
De crezi în Dumnezeu şi în Dumnezeiasca Pronie, crede până la capăt şi deplin. Dacă potrivit spusei lui Hristos nici o vrabie nu cade pe pământ fără de Tatăl nostru, cum ar putea un om să cadă în chin şi în boală şi în moarte fără voia Lui? Iar voia de temelie a lui Dumnezeu în privinţa oamenilor este ca toţi oamenii să se mântuiască. Asta înseamnă că şi nebunia a venit cu îngăduinţa lui Dumnezeu asupra soţului tău care te chinuia, tot pentru mântuirea lui. Dacă Milostivul Ziditor nu ar fi vrut mântuirea lui, nu l-ar fi lovit pentru păcatul lui cu această cumplită boală, ci l-ar fi lovit cu moarte. Prin orice boală şi suferinţă Doctorul Ceresc lecuieşte sufletele omeneşti. Aşadar, nu trebuie să vă pară rău atât de cei care se îmbolnăvesc greu şi apoi mor, cât de cei sănătoşi trupeşte pe care moartea îi găseşte în păcatul lor. S-a zis: în ce te voi afla, întru aceea te voi judeca; dacă în păcat, urmează osânda; dacă în pocăinţă, urmează iertarea şi răsplata. Poate vei spune: «Dar el nu poate acum să se pocăiască, nici să se roage lui Dumnezeu». Te vei ruga tu şi vei aduce jertfe pentru el, iar el, în starea sa de acum, poate numai să pătimească spre mântuirea sa şi învăţătura de minte a altora. Orice boală arată cu degetul spre Dumnezeu, şi nici una atât de mult ca boala sufletească.
Pune-ţi nădejdea în Domnul şi fii liniştită!” [22; 65-66]

„Poate fi mântuire pentru nebuni?”
Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că da. „Dar cum se poate mântui un nebun câtă vreme el nu este conştient de faptele sale?” Mulţi oameni şi-ar pune o astfel de întrebare. Nu îi este dat omului să înţeleagă toate rânduielile lui Dumnezeu. Omul are de ales între a-l ajuta pe cel ajuns la nebunie, rugându-se pentru el, sau a-şi pune întrebări metafizice, în speranţa că ele îl vor ajuta să pătrundă în taina bolii. Cine e mai nebun, nebunul sau cel care, în loc să îl ajute, îl priveşte ca pe o insectă?

Sfinţirea prin boală
Părintele Paisie Aghioritul: „Cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie” [15; 226]. Ne-am învăţat să judecăm toate după înţelepciunea acestei lumi. Când cineva e grav bolnav, ne gândim la el fără să ţinem seama de faptul că suferinţele îi sunt spre mântuire. Vrem să se însănătoşească repede, vrem să fie alături de noi cât mai repede, dar nu ne gândim şi dacă aceasta îi este sau nu de folos.

Virtuţile bolnavului
Părintele Paisie Aghioritul: „În unele boli este nevoie numai de puţină răbdare. Şi pe acestea le îngăduie Dumnezeu ca să îi îndrepteze omului unele cusururi şi să-i dăruiască puţină răsplată. Pentru că boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovniceşti. O neutralizează cu smerenia pe care o aduce” [15; 226-227].

Boala trupească ajută la vindecarea sufletului. Dar există o forţă, uneori mai mică, alteori mai mare, care i se opune: iubirea desfătărilor lumeşti. Din punctul de vedere al înţelepciunii acestei lumi, câtă vreme rămâne în boala sa, bolnavul este un ratat. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala distruge tot ce este mai frumos în viaţă. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala este o pregustare a morţii. Pentru că îl împiedică pe bolnav să se bucure de plăcerile lumeşti. (Unii bolnavi recurg la tot felul de perversiuni şi de plăceri murdare pentru a recupera o parte din pierderi. Trupurile le sunt bolnave, dar mintea le-a rămas întreagă: aşa că o pot spurca la maxim, privind filme obscene sau reviste sexy. Astfel de excepţii tind să se înmulţească din ce în ce mai mult, în cele din urmă sfârşind prin a nu mai fi considerate excepţii.)
Deci este nevoie doar de puţină răbdare numai atunci când bolnavul nu se lasă biruit de patimi şi de pofte. Dacă se lasă biruit, răbdarea nu îi mai este de ajutor. Devine stăruinţă în păcat…

Despre neputinţe
Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Pentru faptul că zgomotul din cap nu vă îngăduie să vă adunaţi gândurile, nu vă plângeţi. Dumnezeu judecă sufletul după ceea ce depinde de el, nu după cele asupra cărora el n-are stăpânire. Păstraţi în inimă hotărârea de a nu vă depărta de Domnul, şi El va primi lucrarea aceasta” [19; 12-13].
De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu vede care sunt greutăţile prin care trecem. Zgomotul din cap e una dintre ispitele prin care trec anumiţi bolnavi. Dar Dumnezeu nu le cere lucruri peste măsură: dacă vor face un mic efort pentru a-şi aduna gândurile la rugăciune, vor avea mai multă plată decât dacă, fiind sănătoşi, s-ar fi rugat cu atenţie vreme îndelungată. Dumnezeu măsoară totul după alte criterii. Care nu sunt ca ale noastre, îndoielnice…

Când ajută boala?
Părintele Paisie Aghioritul a fost întrebat:
„- Părinte, boala ajută întotdeauna?
- Da, întotdeauna ajută. Bolile îi ajută pe oameni să-şi «ispăşească» păcatele atunci când nu au virtuţi. Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare, într-ade­văr foarte mare!” [15; 226]
Putem reformula întrebarea: „Când ne ajută crucea pe care ne-a trimis-o Dumnezeu?” Formulată aşa, întrebarea conţine o parte din răspuns. Dacă boala este o cruce trimisă de Dumnezeu, înseamnă că întotdeauna ne este de folos. Sau, mai exact, întotdeauna ne-ar putea fi de folos. Numai că, atunci când trec prin încercări, unii oameni se mânie pe Dumnezeu şi încercarea îi face mai duri, mai răi, mai pătimaşi. În astfel de cazuri, vina nu este a lui Dumnezeu. „El nu a văzut că oamenii sunt slabi?” „Ba da, a văzut, dar ştia că pot trece cu bine prin aceste încercări…”

Slavă lui Dumnezeu pentru toate
„Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi îi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie Îţi înălţăm cântare: Aliluia!” [38;17]
Rostirea acatistului Slavă lui Dumnezeu pentru toate – din care face parte acest condac – le poate aduce multă mângâiere bolnavilor şi celor care îi îngrijesc. Dacă la vreme de boală sau de necaz omul citeşte numai rugăciunile pe care le zice când este sănătos, atenţia lui se va aduna mai greu. Dar, prin rugăciuni care conţin referiri la problema sa, omul îşi deschide mult mai uşor inima în faţa lui Dumnezeu.

Complexul de inferioritate
Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când (bolnavii) vor înţelege că infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu, se vor aşeza (duhovniceşte) şi vor scăpa de complexul de inferioritate” [15; 251].
Când bolnavul va înţelege că poartă o cruce care îi poate aduce mântuirea, nu va avea de ce să se simtă inferior celor care trăiesc în patimi. Va înţelege că ceea ce îi lipseşte este puţin faţă de ceea ce le lipseşte celor care, deşi sunt sănătoşi, sunt săraci în credinţă şi au sufletele bolnave.

Despre doctorii creştini
„La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul din reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie:
- Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!
Valentin a rămas de neînduplecat. A repetat că dacă icoana nu va fi pusă la locul ei, nu va mai intra în sala de operaţii. Curajul lui a fost admirabil. Într-o epocă atât de grea, în care era în pericol să-şi piardă serviciul, chiar şi viaţa, medicul credincios a îndrăznit să se confrunte pentru credinţa sa cu Puterea care nu ezita să pedepsească cu moartea orice opoziţie. Insistenţa şi credinţa lui neclintită în Dumnezeu au adus rezultate grabnice. În ceasul acela au adus la spital un caz grav. Era soţia unuia dintre şefii partidului, care trebuia să fie operată imediat. Chiar ea a cerut să fie operată de profesorul Valentin. Nu accepta pe altul. L-au chemat în sala de vizite şi l-au rugat să facă operaţia. Valentin a răspuns cu statornicie:
- Îmi pare foarte rău, dar după crezul meu nu pot intra în sala de operaţii dacă mai întâi nu vor pune icoana la locul ei.
Soţul bolnavei şi-a dat cuvântul că în dimineaţa următoare icoana va fi la locul ei, dacă va face operaţia. Valentin a fost de acord. S-a dus în sala de operaţii. Operaţia a reuşit. Şi soţul bolnavei şi-a ţinut cuvântul. Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei” [4; 67]. În ziua de astăzi din ce în ce mai mulţi oameni s-au obişnuit să facă compromisuri. Cine nu le face e considerat prost. Unii creştini îşi stabilesc o ierarhie a compromisurilor: unele trebuie spovedite, altele nu. Iată însă că istoria ne oferă modele de creştini care nu au vrut să renunţe la verticalitatea lor: doctorul Valentin Voino - Iaseneţki, cel care a ajuns Sfântul Ierarh Luca - chirurgul fără de arginţi, ar trebui să fie un astfel de model. „Dar e greu să fii creştin când colegii de breaslă duc o viaţă necreştină.” „Dar nu toţi doctorii pot fi creştini, de exemplu un ginecolog trebuie să facă avorturi…”
Nu este adevărat. Există şi doctori care nu fac avorturi. Iar cei care le fac, nu sunt creştini… Sau poate sunt numai cu numele.

Danion Vasile

Mai multe fragmente gasiti aici: Mângâiere pentru bolnavi