O cerere in casatorie

Pentru mulţi dintre bărbaţii care iau hotărârea să se căsătorească, soţia este ultima jucărie achiziţionată, ultima chestie tare, ultima… cel puţin până la divorţ. Sau chiar până la următoarea căsătorie. „Vreau o maşinuţă”, apoi „Vreau o bicicletă”, apoi tânărul care se satură de bicicletă vrea o fată, o altă fată, până când, la un moment dat, ia hotărârea să se căsătorească. „Vreau o soţie!”. Gândul îi dă aripi, îi aprinde imaginaţia, îi dă emoţii… Vrea ca fata sau femeia pe care o iubeşte să fie a lui, doar a lui. În variantele mai poetice e chiar gata pentru orice sacrificiu pentru a o cuceri… În altele, mai prozaice, îşi pune serios problema avantajelor materiale pe care i le-ar aduce o astfel de afacere.

Un lucru e însă clar: el vrea ca ea să fie a lui. „Pentru totdeauna”. Chiar dacă acest totdeauna nu depăşeşte de multe ori graniţa de câţiva ani. Vrea ca ea să fie a lui pentru totdeauna şi, dacă ceva nu funcţionează, butonul restart al vieţii e pregătit.

Fetelor, ochii mari: de multe ori „el” nu vrea decât să vă transforme într-un obiect al iubirii lui. Vă cere în căsătorie pentru ca voi să fiţi la dispoziţia lui, ca şi cum singurul sens al vieţii voastre ar fi să gravitaţi în jurul lui. Vreţi aşa ceva? Sunteţi pregătite pentru aşa ceva?

„Da, poate că îmi zici acum în gând, îl iubesc atât de mult încât sunt gata să fac orice sacrificiu pentru el. Îl iubesc la nebunie şi singurul meu target este să îl împlinesc, să îl fac fericit. Nimeni şi nimic nu mă poate opri…”

Piua! Ia-o mai încet. Ştiu şi eu că dragostea e greu de ţinut în frâu, numai că cine nu deschide ochii deschide punga. La punga sufletului mă refer. Şi scoate din ea tot ce e mai frumos. Şi scoate, şi scoate. La un moment dat, inima ne anunţă „Contul e gol”. Am tot scos, am tot scos, şi de pus la loc am pus foarte puţin. Am ajuns într-un moment de criză.

De ce? Pentru că omul nu poate fi transformat într-un roboţel care tot dăruieşte iubire necondiţionat. Simte nevoia şi de a primi iubire, de a primi afecţiune. Or, dacă el te vrea doar a lui, pentru ca el să fie fericit, pentru ca lui să îi fie bine, ar trebui să îţi dai seama că el vrea ca tu să fii a lui, iar el să fie tot al lui. Altfel spus, în loc să dăruiască iubire, el e dispus doar să primească. Nu să şi ofere.

Da, îi e bine cu tine, nimic de spus. Eşti prima cu care vrea să se căsătorească. Doar aşa ţi-a spus. Dacă a mai spus şi altora şi nu-şi aduce aminte, poate că e din cauza vârstei. Vezi tu, hrana asta nesănătoasă ne afectează uneori nu numai la nivel estetic… În fine, dacă vei mai cunoaşte şi alte fete care îţi vor spune că au fost cerute de el în căsătorie, nu te mira. Poate că a reuşit, pur şi simplu, să le uite.

Vrea să se căsătorească cu tine. Extraordinar. Te-a cerut de nevastă. Şi mai extraordinar. Te-a cerut de nevastă într-un cadru de vis. Şi mai extraordinar. Iar apoi…

„Tăiaţi filmul, vreau să văd secvenţa cu peţitul”, zice regizorul, intrând în viaţa voastră. „Ce mai caută şi ăsta pe aici, prin sufletul meu?”, poate te întrebi.

„Dovada, dom’le, dovada.” Adică, în cazul de faţă: „Dovada, păpuşă, dovada”.

„Ce dovadă, oameni buni?”

„Dovada că vrea să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.”

Caseta e pusă în player: „Of, visul vieţii mele, nici nu ştii cât de mult de iubesc. Vrei să fii a mea până la sfârşitul vieţii?”

„Da”, ai răspuns tu, fericită că mama nu te va mai bate la cap să îţi găseşti unul mai breaz, fericită că prietenele care au pariat cu tine că nu te va cere de nevastă au luat plasă, fericită că nu a trebuit să mai aştepţi încă două-trei aventuri până când visul de a deveni soţie va fi aproape de împlinire.

„Of, viaţa ta…. Nu-ţi bate joc de ea. Nu ai auzit ce a spus?”

„Ce a spus?”

„Te-a întrebat dacă vrei să fii a lui până la sfârşitul vieţii.”

„Da, vreau.”

„Ştiu că vrei. Problema este dacă şi el vrea să fie al tău până la sfârşitul vieţii lui.”

„De unde să ştiu asta?, poate că mă întrebi, de unde să ştiu ce vrea el?”

Aici e buba. Că tu nu ştii ce vrea el… Sau că, fiind prinsă de fiorul iubirii, nici nu mai vezi bine ce vrea el. Adică, poate vrea să te pună la colecţia lui de amintiri.

„Dar el e abia la prima căsătorie, de ce spui asta?”

Nu vreau să cobesc, ar fi bine ca ultima lui căsătorie să fie şi prima… Adică, ar fi bine ca povestea voastră de iubire să ţină. Dar, pentru asta, e foarte important să ştii exact ce vrea de la tine, şi să ştii exact ce vrei de la el. Dacă fiecare din voi e îndrăgostit de celălalt doar pentru că celălalt corespunde aşteptărilor, dacă fiecare din voi simte nevoia să fie iubit şi relaţia voastră e doar o sumă de aşteptări, în timp, relaţia se va degrada.

„Bla, bla, mă plictiseşti…”, îmi spui tu în gând. Dar prefer să te plictisesc eu decât să te plictisească viaţa ta de familie.

Ţine minte, în cererea de căsătorie şi în răspunsul ei stau multe, foarte multe… Un indiciu banal. Mulţi bărbaţi spun: „Vreau să fiu al tău până la sfârşitul vieţii mele…” Şi, după câteva luni sau câţiva ani de la căsătorie, repetă aceleaşi cuvinte altora. Aşa că ai grijă: dacă el îşi pune problema că iubirea vine de la Dumnezeu şi că binecuvântarea primită la cununie este cel mai puternic element care sudează o relaţie, sunteţi pe drumul cel bun. Fără această binecuvântare, iubirea eşuează în compromis, minciună şi păcat. Triste cuvinte, nu? Şi totuşi, statisticile arată că, pe măsură ce tinerele cupluri renunţă la concepţiile învechite despre rostul cununiei şi despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa soţilor, renunţă şi la şansele de a avea o familie împlinită, o familie care să biruiască asperităţile timpului.

Îţi vorbesc din experienţă, chiar dacă orice experienţă poate fi contestată de o alta. Până la urmă, există un Adevăr cu care ne vom întâlni, vrem sau nu.

Aşa că, în loc să îţi mai vorbesc despre Dumnezeu, cununie, biserică, Hristos şi iubire curată îţi voi ura să ai parte de o cerere în căsătorie cât mai frumoasă, cât mai sinceră, cât mai… cum trebuie.

Iar acum un cuvânt pentru voi, bă-eţi. Treaba e că, din pricina gripei feministe, fetele se masculinizează într-un ritm de cadenţă militară, şi greu e să le opreşti. Dacă am atras atenţia asupra faptului că mulţi bărbaţi sunt foarte posesivi, şi că încearcă să transfere această posesivitate şi asupra soţiei, nu înseamnă că noi suntem egoiştii, iar ele altruistele. Da, femeia e lăsată de Dumnezeu cu însuşirile ei. Blândeţea, gingăşia, delicateţea femeii sunt greu de concurat. Ce să facem însă când ne îndrăgostim de o zână cool, simpatică, frumoasă, deşteaptă, care ne tot presează să o luăm de nevastă? Sau chiar ne cere ea? Atenţie, mare atenţie.

Nu cumva să aibă nevoie de soţ doar pentru a-şi satisface simţul de proprietate. Aşa cum în copilărie avea nevoie de păpuşi, mai apoi de role, şi mai apoi… de un soţ care să o iubească la nebunie, care să fie gata să îi facă toate poftele şi plăcerile, de un soţ care, până la urmă, va fi obligat să accepte căsătoria ca pe un jug. Şi, eventual, să joace şi rolul de femeie, pentru că cel de bărbat a fost deja antamat…

Atenţie, mare atenţie: o cerere în căsătorie trebuie să vină de la un tânăr sau un bărbat care să fie gata să trăiască pentru a-şi bucura iubita, iar acceptul trebuie să vină de la o fată sau o femeie care să vrea să trăiască pentru a dărui iubire.

Familia este un spaţiu al iubirii, al iubirii care, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi înghiţită de timp. Dacă cei doi au ales să se căsătorească cumpănind bine criteriile pentru a ajunge la împlinire, familia nu are termen de garanţie. Iubirea adevărată nu expiră. Câtă vreme iubirea soţilor e acoperită de Dumnezeu, visele din copilărie – cu iubirea dusă până la adânci bătrâneţi – devin realitate.

Altfel? Altfel, e bai. Şi ajungem la cuvântul profetic al unui jurnalist teolog: „Trăim tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de Viaţă” (Laurenţiu Dumitru). Trăim iubind egoist şi pătimaş, şi îmbătrânind prematur, tocmai pentru că viaţa noastră a fost străină de Viaţa cea adevărată, care vine de la Dumnezeu.

Danion Vasile

Sursa: Vrei sa fii al tau? Vreau sa fiu a mea?