Cel dintâi sunt eu...

Stai, cu lumânarea aprinsa, in fata ușilor împărătești, din icoana Hristos te privește cu nesfârșită mila si duioșie, dar si cu o anumita severitate. Ai venit încetișor la chemarea preotului: "Cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste sa va apropiați!" Frica de Dumnezeu (in accepția ei reala: pozitiva) ti-e, parca, mai mare decât oricând, credință ai, căci altfel nu te-ai afla aici (dar asta nu-i chiar mare lucru - și dracii au!), cât despre dragostea ta, știi doar ca nu este pe măsură. Ești de tot pierit, ti-e teama sa nu fii alungat deodată ca unul care nu ai haina de nunta, sa nu ratezi întâlnirea mult dorita, precum altădată fecioarele cu candela goala...

Te-ai spovedit, pe cât ti-a fost în putere ție și duhovnicului tău s-o faceți, ai fost dezlegat de atâtea și atâtea păcate, o lista lunga a fost citita în acest sens si aproape ca nu era păcat pe care sa nu-l fi făcut, măcar cu gândul. Dar duhovnicul a rămas în urma, te veghează even­tual de departe cu rugăciunile sale părintești, iar tu ești singur în fata Potirului și în potir nimeni altul decât Cel spre care te îndeamnă și ultima fibra a ființei tale, Cel la a cărui prietenie râvnești, dar pentru care nu lucrezi prea mult, Hristos smerindu-Se, pana la puterea ta slaba de primire, sub chipul chenotic al pâinii si al vinului.

Si în aceasta situație de criza teribila, în aceasta clipa de suspendare, îl auzi pe preotul liturghisitor începând a douăsprezecea rugăciune dintre cele ale canonului de dinainte de Împărtășanie, aparținând, după tradiție, Sfântului Ioan Gura de Aur: "Cred, Doamne, si mărturisesc, ca Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mântuiesti pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu."

"Cel dintâi sunt eu..." Este aici altceva decât un or­goliu divin sau decât o ipocrita smerenie. Simți ca este adevărul și, paradoxal, în ciuda preeminentei tale fata de toți păcătoșii lumii, de pretutindeni și dintotdeauna, te simți mângâiat. Nu ești numai primul, ești și cel din urma, si pana la urma ești unicul, pentru ca acum, fata către fata cu Creatorul, Mântuitorul și doritul tău Prieten, ai încetat pentru câteva clipe orice judecata, orice raportare la alții.

Geniala aceasta inspirație a Sfântului Ioan Hrisostom, dar și a celorlalți Sfinți Părinti care i-au așezat în acest loc rugăciunea in canon. Fara ea cred ca nici nu am fi în stare sa ne apropiem împăcați de Sfânta Împărtășanie. Sfinții Părinți nu erau "ritori", nu compuneau rugăciuni ca și când ai face literatura, nici nu le întocmeau pentru alții. Rugăciunile sunt expresia trăirii lor celei mai autentice.

Când Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca dintre păcătoși cel dintâi este el, își asu­ma total aceasta condiție, ceea ce, privit într-o lumina duhovniceasca și dinlăuntru, este cât se poate de corect. Din potir, Hristos proiectează asupra ta o lumina atât de puternica, încât te simți de tot gol, dar, in acelasi timp acoperitoare, si ocro­titoare prin blândețea ei.

Pana la urma, viata noastră, aici si intru veșnicie, depinde foarte mult de acest "cel dintâi sunt eu". Ușile împărătești ale Sfintei Sfintelor si porțile raiului ți se pot des­chide când inima ta va murmura în deplina asumare si părere de rău acest adevăr.

Omul a fost lansat de Dumnezeu la apa, pe "marea vieții", sa se călătorească in aceasta lume, ca o nava impeca­bila (fără hiba, va sa zică). Primul păcat, săvârșit de om în rai, i-a produs alungarea si plecarea sa în lume, ca sa-și caute norocul, cum se spune in povesti. Norocul nu l-a prea găsit, in schimb s-a cam rătăcit și, pentru a ieși la liman, a fost necesar ca însuși Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, sa coboare după el și sa-i pună la îndemână, spre putință de reîntoarcere, scara de aur a învățăturii Sale, probata prin viata jertfitoare de fiecare clipa. Rămâne acum numai ca omul sa aburce la acest suiș nesfârșit.

La nivelul personal al fiecăruia, păcatul se adaugă de la intrarea sa în viata. Se știe ca si numai o zi de-ar viețui omul, tot ar păcătui într-un fel sau altul in fata lui Dumnezeu. Mai "nevinovat" la început, tot mai responsabil pe urma, o data cu urcarea în vârsta. Încet, încet, ne trezim cu un sac greu de păcate în spate care ne cocoșează, ne strivește. Si atunci, cau­tam pe cineva care sa ne ajute sa nu ne prăbușim sub el, care sa ne ușureze povara, si acesta nu poate fi decât duhovnicul bun: Duhovnicul.

Un sentiment apăsător de păcătoșenie îl însoțește, de-a lungul întregii sale vieți, pe credinciosul implicat. Cum poate fi compatibil sentimentul acesta cu bucuria? Mai este ea posibila și în ce condiții? Mai ales ca prima porunca data de Hristos după înviere aceasta este: "Bucurați-va!" (Matei 28, 9) și asta cu atât mai mult cu cât la cei vechi, din primele veacuri creștine (la Sfântul Ioan Casian, de pilda), întristarea apărea pe lista păcatelor.

Bucuria adevărata nu ne poate veni decât toc­mai din existenta lui Dumnezeu si din gesturile Sale delicate, irumpand dintr-o nețărmurita iubire, pentru noi toti la un loc si pentru fiecare dintre noi in parte, din splendoarea creației, din convorbirile cu El, din reciprocele impartasiri ("Noi insine, si unul pre altul, si viata toata lui Hristos Dumnezeu sa i-o dam!"), din realitatea învierii si a vieții veșnice paradiziace in veacul ce va sa vie.

Timpul și spațiul, eternitatea si infinitul, împărțite cumsecade cu ceilalți, în proximitatea desăvârșit-luminatoare a lui Hristos, intru prietenie, prin permanenta înviere - aceasta este bucuria la care suntem îndemnați si chemați. Bucuria vine și din aceasta posibilitate ce ni s-a oferit, prin dumnezeiască milostivire, de a pregusta din cele cerești încă de aici, de pe pământ. In păcate petrecând noi aceasta viata, putem fi bucuroși numai înscriși în strădania necontenita de a accede la lumea izbăvită de păcat a eshatonului.

Cum ar arata viata noastră dacă n-ar fi păcatul? Ar fi raiul pe pământ, fără îndoiala. Pacatul este cel care ne-a separat de raiul inițial, păcatul ne poate lipsi de raiul final. Păcatul stri­ca prietenia, și mai ales, în chip cu totul dramatic, prietenia cu Dumnezeu. In loc sa urci, si sa accezi si la condiția de prieten, ramai numai la aceea de rob, nici aceea înțeleasă cum se cuvine.

E păcat! Ce păcat! Sunt expresii folosite adeseori pen­tru a exprima realitatea în legătură cu ceva care se pierde, se risipește inutil, căci păcatul asta este - risipire sterila a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: curăție si disponibilitate spre bine, spre rodire. Toata lupta Bisericii, în întregul ei istoric, este aceea de a-l ajuta pe om sa nu plece de aici în păcat, ci împăcat - cu sine si mai ales cu Dumnezeu.

Costion Nicolescu