Poate sa aprofundaţi puţin tema aceasta: In afară de trimiterea sexuala, de ce un sărut este păcat? Da, înţeleg, e voluptate la mijloc, e fire pământeasca, dar este cea mai pura dovadă de umanism...
Pentru ca spuneai ca iţi place Stanescu, îmi amintesc o poezie de-a lui, daca tot veni vorba de sărut, despre adolescenţii care se săruta pe străzi. Era o poezie cu multe interjecţii si semne de exclamare, o apologie a sărutului. Ceva de genul: "Ah tinerii se săruta, cum se mai săruta tinerii pe străzi, nebăgând in seama maşinile, zgomotul, moartea, de parca însuşi trupurile lor nu ar fi decât nişte prelungiri ale sărutului". Exista in aceasta poezie o exaltare disperata. Tinerii lui Stanescu, si Stanescu însuşi, încearcă să se ascundă de moarte, ca de o ploaie de primăvară, la umbra acelor săruturi. Sărutul apare la Stanescu ca o toarta de care se prind cu disperare cei care au căzut cu viteza in vârtejul necruţător al morţii. Cioran isi exprima si el aceeaşi spaima, deşi in termeni mult mai vulgari, in Pe culmile disperării, se pare, dar asta nu are nici o importanta. Acesta zice ca numai orgasmul îl sustrage de la obsesia morţii. Iar eu cred ca de la candoarea lui Stanescu pana la mojicia lui Cioran nu e chiar atât de mult. De aceea, as putea spune ca deşi, teoretic, ar trebui sa existe o fracţiune de inocenta a sărutului, practic ea nu are posibilitate sa se împlinească, deoarece inocenţa este spulberata încă mai înainte ca sărutul să se petreacă.
Socotesc ca insasi pornirea spre sărut este deja o manifestare si materializare a poftei in plina clocotire. Daca cineva va zice ca dimpotrivă, de prea multe ori, sărutul este folosit tocmai pentru a se ajunge la excitaţie, va trebui sa-l contrazicem. Aceasta se întâmpla numai cu trupurile istovite de păcat. Dar, deşi trupurile au nevoie de săruturi pentru a fi trezite, mintea este excitată, căci fara excitarea mintii nimeni nu simte nevoia să sărute, după cum nu simte nevoia sa bea apa cel căruia nu-i este sete.
Aşadar, sărutul este cel puţin o dezvirginare a mintii. O fată sărutata nu mai poate fi numita fecioara, pentru ca ea a depăşit bariera psihologica a fecioriei, care este mai grea decât cea fizica, voinţa ei a fost înfrânta. Deşi, aparent, o astfel de fata are toate "probele" fecioriei, eu as asemăna-o cu un ou din care s-a supt, pe o gaura făcuta cu acul, tot conţinutul. Exista, într-adevăr, o grămada de astfel de "fecioare" cu trupul, dar care au in palmares nenumărate nopţi de jocuri erotice si de perversiuni dintre cele mai încurcate. Aceasta dispoziţie i se inoculează fetei odată cu primul sărut si nimeni niciodată nu-i mai poate reîntoarce fecioria, decât poate doar moartea.
In ce măsura este sărutul o manifestare a umanului? Da, sărutul este tocmai manifestarea umanului, nimic mai mult. Nu mă refer acum la sărutarea apostolica, la sărutarea păcii, căci nu despre asta vorbim. Dar sărutarea dintre un bărbat si o femeie poate fi doar o manifestare si materializare a poftei, după cum am mai zis, sau o ultima staţie a păcatului, atunci când sărutul se da "fara patima", tocmai pentru ca patima a fost de curând satisfăcuta. De aceea, socotesc ca limba romana si-a rezolvat fericit problema diferenţei dintre sărutarea pătimaşa si cea nevinovată, propunând cuvinte separate pentru fiecare: "sărut" si "pupat". Cred însă că pană la o anumită vârstă, termenul din urma se abţine sa existe. Aşa ca, in afara de trimiterea sexuala a sărutului, despre care vorbeai, chiar nu mai vad nici o trimitere.
Sărutul, de fapt, este un sărut dat poftei. Daca pofta in sine este omeneasca si, atunci când nu este primită în inimă, adică atunci când nu suntem de acord cu ea la nivelul mintii si ne împotrivim ei cu sabia duhului, care este rugăciunea, nu este păcat, totuşi pactul cu pofta, chiar si când nu se ajunge la fapta, este păcat. Cu atât mai mult va fi păcat manifestarea vădită a acceptării poftei, care se face prin sărut. Dar dincolo de simpla acceptare a poftei, sărutul el însuşi prilejuieşte atâta plăcere, încât mulţi îl găsesc mai important decât actul sexual propriu-zis, de aceea, in jocul erotic, ii acorda mai mare atenţie si mai mult timp.
Sa ştii ca aceasta părere o împărtăşeşte toată Biserica. Exista chiar un canon prin care preotul care a sărutat o femeie cu patima, chiar daca nu s-a împreunat cu ea, se cateriseşte. Si asta in timp ce alt canon oferă şansa de reabilitare preotului care a căzut in malahie (onanism), de pana la doua ori. E o vedere ciudata, desigur, dar asta si pentru ca avem un Dumnezeu care "căuta la inima omului". Sărutul este păcat ca si curvia totala, tocmai pentru ca este o manifestare a doririi si acceptării păcatului, deci, săvârşirea lui. Toate celelalte păreri despre sărut le găsesc forţate si nesincere.
Cu toate ca nu as vrea ca asta sa-i împingă pe cei care doar s-au sărutat, dar încă nu si-au folosit trupurile, sa o facă acum. Curmarea păcatului, in orice stadiu de avansare ar fi, e o biruinţa si o încununare. Daca cineva a luat-o pe un drum greşit si a aflat asta, nu merge mai departe, ci se întoarce, ca sa nu piardă timp si nici puteri pentru regăsirea si continuarea drumului celui drept.Cei mai mulţi sunt tentaţi sa meargă in săvârşirea păcatului până la capăt, gândind ca de acolo se vor întoarce înapoi. E o tentaţie demonică, sinucigaşă. Sărutul este doar începutul, doar păşirea in marea nesfârşita a păcatului si a morţii. A continua sa înoţi in aceasta mare, gândind ca o vei străbate încolo si înapoi, este chiar mai riscant decât pare. Exista mai mulţi înecaţi langa mal, decât in mijlocul marii.
Parintele Savatie Bastovoi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu