Treceți la conținutul principal

Scrisoare către cel care suferă - Danion Vasile

Iubitul meu frate în Hristos,

Citeşti acum o scrisoare de la cineva pe care nu îl cunoşti, dar care s‑a rugat pentru tine, s‑a ru­gat să treci cu bine prin această încercare pe care a în­gă­duit‑o Dumnezeu.
De ce îţi scriu? Din mai multe motive.
În primul rând pentru că, atunci când am trecut prin anu­mite încercări, mi‑a venit să urlu de du­re­re şi de sin­gurătate. Mi se părea că pe nimeni nu in­te­resează su­ferinţa mea, că fiecare îşi vede de via­ţa sa şi că există un zid care îi desparte pe oa­meni. Mi s‑a părut că nu este drept să fie aşa, că da­că ne numim creştini ar trebui nu numai să ne ve­selim cu cei ce se vese­lesc, căci aceasta o fac şi pă­gânii, ci şi să plângem cu cei ce plâng.
În al doilea rând îţi scriu pentru că mi‑aş dori să fiu alături de tine în încercarea prin care treci. Poa­te ţi se pare ciudat acest lucru, ca un om care nu te cu­noaşte să vrea să îţi fie alături. Dar, după ce am sufe­rit foarte mult în viaţă, în inima mea a apă­rut un fel de solidaritate cu toţi cei care suferă. Nu e vorba de milă, nici de compasiune. E o for­mă de dragoste.
M‑am bucurat să aflu că această dragoste au avu­t‑o faţă de întreaga lume, dar la măsuri inima­gi­­nabil mai mari, toţi sfinţii. Cineva spunea că un că­­lugăr adevărat este cel care se roagă şi suferă pen­tru întreaga lume. La mine nu e vorba decât de o dorinţă de a fi alături cu cei care suferă, mai mult sau mai puţin decât am suferit eu, şi cărora ni­­meni nu le spune vreun cuvânt de mângâiere.
Poate că eşti înconjurat de prieteni sau de rude pe care le simţi aproape. Atunci nu mai citi aceas­tă scrisoare. Nu poate decât să pălească în faţa dra­­gos­tei celor de lângă tine. Scrisoarea aceas­ta este pentru cei care suferă în singurătate.
Şi ţie, celui care o citeşti până la capăt, să ştii că îţi scriu cu lacrimi în suflet. Chiar dacă ochii mei sunt uscaţi, inima mea lăcrimează pentru tine. Nu sunt figuri de stil, nu e literatură. Ci e mărturi­si­rea unei dureri, că tu poţi fi singur.
Cine sunt eu să mă amestec în viaţa ta? Ni­meni. Şi totuşi sunt un suflet. Pe care îl doare tare fap­tul că, deşi pământul este plin de oameni, to­tuşi mulţi se simt singuri. Ştii, măcar cu un lucru mi‑aş dori să rămâi din scrisoarea mea. Că dacă pe un străin ca­re nu te cunoaşte, care nu ştie fru­mu­seţea care se as­­cunde în sufletul tău, care nu ştie ce comori se as­­cund în spatele carapacei în ca­re te ascunzi, îl doare că suferi şi ar vrea să îţi fie alături, deşi fizic aceasta este imposibil, atunci cu atât mai mult Dum­nezeu vrea să îţi fie aproape. Dum­nezeu ne scrie de când ne‑am născut că ne iu­beşte, numai că uneori nu avem ochi să citim cu­vintele Sale.
Trăim în deşertul secolului al XXI‑lea. Oame­nii tră­iesc fiecare după propriile pofte, fără să mai va­dă în cei­lalţi decât nişte obiecte de care să se poa­tă folosi. Nu generalizez, sunt şi excepţii, dar de­spre ele îţi voi scrie mai jos. Vechea constatare – „Cel mai bun pri­eten al omului este câinele” – se refe­rea la faptul că oamenii, în afara semenilor lor, pot găsi în câine un prieten devotat. Mai bine zis un slujitor devotat. Dar astăzi, pentru mulţi oa­meni câinele a devenit cel mai bun prieten, mai apropiat decât rudele sau decât cei­lalţi semeni.
De ce? Pentru că semenii nu prea mai sunt ca­pa­­bili să întreţină o relaţie dezinteresată, pentru că în zilele noastre în spatele multor prietenii stau as­cun­se diferite interese. Unii se împrietenesc pen­tru a obţine anumite lucruri, iar alţii, mai orbiţi de pa­timă, nu se dau în lături chiar să se căsăto­rească din interes.
Proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” s‑a trans­format în „prietenul la nevoie te cunoaşte”, adi­că „prietenul când are nevoie de tine îşi amin­teş­te că te cunoaşte”. Trist, dar adevărat. Pentru mulţi pri­etenia este un schimb: „ţi‑am dat una, dă‑mi alta”. Cred că n‑ar fi de mirare să asistăm la „târ­gul de pri­eteni”.
Mă doare că eşti singur. Ştii, deşi rana inimii me­le s‑a vindecat, urma ei a rămas. Şi aceasta mă îndeamnă să îţi scriu. Nu am de gând să fiu mora­list, să vin cu reţete de fericire imediată. Nu am de unde să îţi procur reţeta fericirii necon­di­ţio­nate, şi ni­meni nu o are; ceea ce se prezintă une­ori cu această eti­chetă este doar un drog cu efect trecă­tor.
Am de gând însă să îţi mărturisesc că am desco­pe­rit o cale prin care suferinţa capătă sens, prin care roadele suferinţei sunt dulci, o cale pe care, ori­cât ţi‑ar fi de greu să mergi, nu eşti sin­gur. Te rog să primeşti această scrisoare ca şi cum nu ar fi scrisă decât pentru tine. Cum, vei spune, doar o ci­teş­te mai multă lume? Da, dar ceilalţi nu ştiu câtă du­rere se ascunde în sufletul tău. Fiecare îşi ştie pro­priile du­reri, nimeni nu le ştie pe cele ale altora. Nici eu nu am de unde şti prin ce treci tu acum. Dar ştiu un lu­cru: că dacă ţi‑ar fi bine, atunci nu ţi‑ai pier­de timpul să citeşti această scri­soare.
Încep prin a‑ţi spune că Dumnezeu te iubeşte. „Da, vei spune, secretul acesta îl ştie toată lu­mea.” Toc­mai asta încerc eu să îţi spun, că nu îl ştie toată lumea. De fapt, cu gura mulţi spun asta, şi o repetă cu uşurinţă. Dar de crezut o cred numai atunci când au de toate şi le este bine. A crede că Dumnezeu te iu­beşte nu e acelaşi lucru cu a con­sta­ta că ai ceea ce vrei la un moment dat, ci în­seam­nă a crede că tot ceea ce ţi se întâmplă în vi­a­ţă ţi se întâmplă cu în­gă­duinţa Celui care vrea să te mântuieşti.
În momentul în care înţelegem că Dumnezeu ne iu­beşte nu mai suntem singuri, scăpăm de această fi­a­ră a singurătăţii care vrea să ne doboare sufletul.
Dumnezeu te iubeşte… Cuvinte care riscă să te plictisească, pentru că atâtea şi atâtea secte repetă această propoziţie numai ca să câştige prozeliţi. Parcă şi preoţii se sfiesc să le mai repete tocmai pentru a nu se asemăna cu sectanţii. Dar cuvintele acestea, „Dumnezeu te iubeşte”, aparţin Bisericii. Tocmai pentru că Mirele Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, le‑a rostit şi le rosteşte celor care au înţeles că, „în zilele lui Ponţiu Pilat”, El S‑a răs­tignit şi pentru noi. Nu mărturisim aşa când spu­nem „Cre­zul”: „Şi S‑a răstignit pentru noi”, pen­tru că ne iu­beşte, pentru că vrea să ne mântuim şi să ne bucurăm în vecii vecilor de dragostea Sa?
Ştii, unii oameni au o credinţă bolnavă, adică primesc învăţătura Bisericii pe bucăţele. Adică sunt în stare să primească toată învăţătura despre Sfânta Treime, despre Sfânta Liturghie, dar găsesc tot felul de scuze pentru a justifica faptul că nu merg Dumi­nica la biserică. Sau cred că Dumne­zeu îi iubeşte pe oameni, dar nu vor să priceapă că Dumnezeu nu îi iubeşte numai „în general”, ci şi în „particular”. Le este uşor să creadă predaniile de­spre a doua Venire a Mântuitorului, dar le este greu să înţeleagă că şi pe ei îi iubeşte Dumnezeu.
Sunt gata să vorbească despre cât de mult îi iu­beşte Dumnezeu pe oameni, pe alţii adică. Pe veci­nii, pe rudele lor, pe prietenii sau chiar pe duşmanii lor. Dar că îi iubeşte pe ei înşişi le este aproape cu neputinţă să înţeleagă. Se consideră prea mici, prea neimportanţi pentru aceasta. Dar Făcătorul nostru are alte criterii după care îi ju­decă pe oameni şi în faţa Sa nimeni nu este trecut cu vederea. Cineva spunea că este la fel de grav să te îndoieşti de faptul că Dumnezeu te iubeşte ca şi să te îndoieşti de fecio­ria Maicii Domnului.
Fireşte, cei care tăgăduiesc fecioria Maicii Dom­­nului sunt numiţi eretici şi sunt vrednici de osân­dă. Dar cei care tăgăduiesc dragostea lui Dum­nezeu faţă de oameni cum ar trebui să fie numiţi?
Cred că tot un fel de erezie este a nu crede că Dumnezeu te iubeşte, pentru că aceasta înseamnă a te îndoi de faptul că Hristos S‑a răstignit din dra­­goste pentru neamul omenesc. Oricum, chiar da­că nu este vorba de o erezie clasică, este vorba de­sigur de o înşelare.
Tu spui că Dumnezeu te iubeşte, şi totuşi eşti sin­gur cu necazul tău. Vezi contradicţia? Nu spun că este uşor să simţi dragostea lui Dumnezeu în ast­fel de momente, ci doar că poţi încerca aceasta. Dum­­nezeu este alături de tine şi dacă eşti convins de aceasta, şi dacă nu eşti. Tu trebuie să îi des­chizi uşa. Şi uşa aceasta are un mâner: rugăciunea. În mo­mentul în care înţelegi că Dumnezeu nu are cum să te părăsească, pentru că te iubeşte, pasul fi­resc este să Îl chemi în casa ta, în sufletul tău.
Rugăciunea aceasta este esenţială. Nu am cum să îţi dau vreo formulă magică prin care să Îl chemi. Doar Dumnezeu, fiind atotputernic, nu poa­te fi obli­gat să vină prin nicio formulă ma­gică. Cei care folo­sesc astfel de formule primesc vizita mu­safirului ne­poftit, adică a diavolului.
Dumnezeu vine atunci când Îl chemi cu inimă frântă şi smerită, când Îl chemi cu dragoste şi cu con­vingerea că te ascultă. Tu poate vroiai să îţi „vor­besc” despre izbăvirea de necazuri, şi eu îţi „vor­besc” despre rugăciune. Este normal.
Primul lucru pe care trebuie să îl facem atunci când trecem printr‑o încercare este să Îi cerem lui Dum­nezeu puterea de a o depăşi. Şi cu cât şovăim să ne rugăm, cu atât ajutorul dumnezeiesc întârzie să se arate. Dumnezeu vrea ca oamenii să fie con­şti­enţi de propria neputinţă şi să îi ceară ajutorul. Dacă Dum­nezeu ne‑ar ajuta automat, fără ca noi să îi cerem aceasta, atunci care ar mai fi rostul în­cer­cărilor? Omul ar trece prin încercări ca un mar­tor exterior al capriciilor vieţii, ca un obiect care nu participă la desfăşurarea evenimentelor.
Este extrem de important ca în faţa fiecărei în­cer­­cări să ne simţim ca pe un câmp de luptă. Pu­tem fugi sau putem lupta până la ultima picătură de sân­ge. Diavolul vrea să fugim, să pierdem cu­nuna.
Important este să încercăm să ieşim biruitori din fiecare încercare prin care trecem cu îngădu­in­ţa lui Dumnezeu. Dacă refuzăm lupta, nimeni, nici­odată, nu ne va putea da înapoi cununa de care ne lipsim. Trebuie să fim propriii noştri eroi şi să avem curajul de a ne lupta cu greutăţile.
Să ştii că Dumnezeu are eroi care sunt mult mai vrednici de laudă decât cei din cărţile de isto­rie. Dumnezeu are eroi care se luptă cu propriile pa­timi, care se luptă cu legiuni de diavoli şi pe ca­re lumea nu îi cunoaşte. Şi mai are Dumnezeu eroi ca­re, mer­gând tot pe calea sfinţeniei, se luptă cu în­cercările vieţii.
Creştinii adevăraţi sunt astfel de eroi. Să ştii că ni­mic nu este mai străin unui suflet creştin decât lip­sa de eroism. Să nu exagerez. Puţine însuşiri îi sunt atât de fireşti creştinului cât îi este curajul. Sfân­tul Apostol Pavel prezenta lupta duhovni­ceas­că pentru do­bândirea raiului ca pe o luptă cla­si­că, în care lup­tă­torii au arme, scuturi şi tot ceea ce le mai trebuie.
Împărăţia Cerurilor nu se dobândeşte cu uşu­rin­ţă. Hristos nu i‑a fericit pe cei comozi sau pe cei ghif­tuiţi. Hristos i‑a fericit pe cei ce plâng, pe cei ce rabdă tot felul de necazuri pentru a ajunge la odihna veşnică. Doar ştii şi tu asta. Şi dacă nu toţi oamenii sunt frumoşi, dacă nu toţi oamenii sunt genii, în schimb toţi creştinii sunt eroi. Mai exact, devin eroi în războiul duhovnicesc, fiind în­tă­riţi de puterea dumnezeiască. Poate vei spune: „Da, dar eu sunt o fire mai slabă, Dumnezeu nu ne‑a făcut pe toţi la fel de puternici”.
Dar chiar dacă nu ne‑a făcut la fel de puternici, ne‑a dat şi ne dă fiecăruia dintre noi puterea de a face faţă greutăţilor. Întotdeauna încercările sunt cu o picătură mai uşoare decât limita maximă pe ca­re o putem suporta fiecare. Şi, vorbind simplu, când ci­neva care are limita maximă de 40 de „ki­lo­grame” de suferinţă rabdă fără să crâcnească o în­cercare de 39,9 „kilograme” atunci este mult mai „erou” decât cel care are limita maximă de 45 de „kilograme”, dar duce crâcnind o încercare de 40 de „kilograme”.
Eroismul se stabileşte în funcţie de puterea de re­­zistenţă a fiecăruia, pe care numai Dumnezeu o ştie. Şi în momentul în care ne plângem că încer­că­rile ne‑au copleşit afirmăm fără să ne dăm sea­ma că Dumnezeu a greşit îngăduind să fim is­pitiţi pes­te puterile noastre.
Ai grijă să nu cazi în aceeaşi cursă. Pe mulţi dia­­volul i‑a aruncat în deznădejde cu această cu­ge­tare: că Dumnezeu nu ţine cont de neputinţele noastre. Nu aş vrea să te smintesc dacă ţi‑aş spune că, în urmă cu ani de zile, am fost ispitit de gândul sinuciderii. Eu am rămas orfan de mamă de la pa­i­spre­­zece ani şi am avut o copilărie marcată de acest lucru. Când m‑am apro­piat de Biserică, pe la 18 ani, am avut nădejdea că voi intra într‑un spa­ţiu deo­sebit, într‑o comunitate ai cărei membri sunt plini de dragoste unul pentru ce­lălalt. Într‑o pe­ri­oa­dă în care sufeream de foame (pentru că aca­să nu pri­meam destulă hrană), am început să slă­besc din ce în ce mai mult. Toată lumea, la bi­se­rică, îmi spu­nea: „Vai, ce ai slăbit! Ce e cu ti­ne?”. Fiindu‑mi din ce în ce mai rău, ameţelile fi­ind din ce în ce mai dese, m‑am hotărât să le spun care era si­tuaţia. Nu am cerut nimănui nimic, dar spe­ram că se va găsi un suflet de creştin care să mă ajute. Mă cu­noş­tea multă lume, din moment ce vindeam cărţi re­­ligioase după slujbă (aveam o ta­ra­bă în curtea bi­se­ri­cii, dar nu aveam niciun ve­nit, căci nu puneam ada­osuri la cărţi; vindeam cărţi pur şi simplu pentru că simţeam nevoia de a‑i aju­ta pe alţii, o nevoie asemă­nătoare cu cea de a‑ţi scrie ţie).
Am aşteptat multă vreme să mă ajute cineva, dar degeaba. Când, spunându‑i părintelui paroh de tul­­burarea prin care trec, am primit sfatul de a mânca pâine cu apă, ca să îmi treacă foamea, am simţit că înnebunesc.
Eu de‑abia mă ţineam pe picioare, şi părintele îmi spunea să rezist cu pâine şi apă (în condiţiile în care organismul meu nu îşi revenise din starea de slăbici­une provocată de o asceză foarte aspră din perioada în care credeam că aurul spiritual este aurul Orien­tului Îndepărtat). Mi s‑a părut că toa­tă credinţa creş­tinilor din parohie era o masca­ra­dă. Ştiu, nu trebuia să judec pe nimeni, dar îmi era foarte greu să nu ju­dec. Unii veneau cu maşini foarte scumpe, căci aveau o situaţie materială bu­nă. Şi totuşi, dacă erau creştini, de ce nu mă aju­tau? Mai ales că îmi trebuia foarte puţin.
Mi s‑a făcut la un moment dat atât de scârbă de fă­ţărnicia lor, încât m‑am gândit să mă sinucid. Nu mai voiam să trăiesc într‑o lume cu astfel de oa­meni. Voiam să las ca ultim mesaj cuvintele: „E vi­n­a voastră, a celor care vă consideraţi creş­tini…”
Bine că m‑a ferit Dumnezeu de aşa o prostie! Mi‑am dat seama că scăpam de răutatea oameni­lor şi intram pe mâna dracilor, care m‑ar fi chinuit veş­nic pentru păcatul sinuciderii. Mi‑am dat sea­ma că ne­­cazul prin care treceam avea un rost, şi m‑am rugat Domnului să îmi dea puterea să îl îndur şi să nu în­găduie să fiu covârşit de slăbici­une.
Încercarea aceea a trecut. Din ea am înţeles că nu merită să cad în deznădejde atunci când ceilalţi nu se poartă creştineşte. Şi mai ales că ispita, ori­cât ar fi de grea, nu este mai grea decât poţi duce.
Pentru mine a fost un mare semn de întrebare: cum au putut unii creştini să fie atât de nepăsători faţă de suferinţa unui frate de‑al lor? Din citirea Vie­­ţilor Sfinţilor îmi formasem o cu totul altă ima­­gi­ne despre comunitatea creştină. Şi totuşi rea­li­ta­tea era foarte tristă. Mi‑am dat seama că mulţi oa­meni se îndepărtează de Biserică tocmai din cauza com­­portamentului smintitor al unora dintre creş­tini. Şi în situaţia în care m‑am aflat nu putea ni­meni să spună că nu ştie că îmi este rău. Din mo­ment ce mă între­bau mulţi dintre ei de ce sunt atât de gălbejit la faţă, dacă nu cumva sunt bol­nav, de ce nu mă hrănesc mai bine, este evi­dent că as­pec­tul meu fizic exprima sta­rea în care mă afl­am.
Am sărit puţin de la rugăciune la dragostea se­me­nilor. Te rog să mă ierţi. Acum, după ani de zi­le, privesc încercarea aceea cu bucuria unui exa­men pe care l‑am câştigat. Cu toate momentele de slă­biciune prin care am trecut, singurul la care am aflat alinare a fost Dumnezeu. Uneori mă gân­desc că dacă nu aş fi trecut prin încercarea res­pectivă şi aş fi avut parte numai de momente fru­moase, aş fi pier­dut tocmai ceea ce consider că am mai de preţ: dragostea faţă de Dumnezeu. De fapt nu aş fi pier­dut‑o, ci s‑ar fi îm­puţinat. Aşa, ştiind că e tre­cu­tă prin focul încercări­lor, o păstrez ca pe o co­moa­ră şi încerc să o tot în­mulţesc.
Privind în urmă, caut parcă să găsesc explicaţii in­diferenţei celor care nu m‑au ajutat. Poate că erau prea prinşi cu problemele lor. Poate că le era greu să creadă că acasă nu primeam destulă hrană. Poate că aşteptau să le cer mai insistent ajutorul. Nu ştiu. Dar un lucru îmi este clar: creştinii de as­tăzi nu mai sunt cei din vechime.
Şi atunci, ce este de făcut? Să părăsim credinţa creş­tină? Să trăim în patimi? Nu. Oricât de mare ar fi apostazia unora, oricât de puţin ar ţine alţii sea­ma de poruncile Evangheliei, nimeni nu ne poa­te împiedica să mergem pe calea mântuirii. Cu po­ticniri, cu că­deri, cu ridicări. Cât despre ceilalţi, nu avem de unde şti când vor pune început bun. Da­că nu au pus deja. Dumnezeu vrea să ne mân­tu­ias­că pe toţi, nu numai pe unii.
Oricum, nu susţin că toţi creştinii zilelor noas­tre sunt reci la inimă. Am cunoscut mai apoi creş­tini care ştiau ce înseamnă dragostea de aproapele. Am locuit o vreme la nişte prieteni, soţ şi soţie. Eu eram bolnav, sufeream de o boală la plămâni. Ei mi‑au fost alături cu multă dragoste. La un mo­ment dat, pentru masă nu mai era decât un sin­gur ou. M‑am gândit că într‑o asemenea situaţie, cu trei guri şi un singur ou, situaţia era de plâns.
Dar soţia prietenului meu, foarte natural, a îm­păr­ţit oul în trei şi am început să mâncăm. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Nu avea oul vreun gust aparte, dar dragostea pri­etenilor m‑a făcut fericit. Am simţit că şi în zi­le­le noastre porunca evanghelică de a‑ţi iubi se­menul mai este luată în serios.
De ce îţi vorbesc despre oul acela? Pentru că este unul dintre argumentele cele mai simple pe ca­re ţi le pot aduce ca să înţelegi că specia creş­tină re­zistă încă, deşi pare pe cale de dispariţie. Mi s‑a în­tâmplat să mai cunosc mulţi oameni deo­sebiţi, creş­tini ade­văraţi, care m‑au convins de acest lucru. Da­că atunci când nimeni de la bise­rica aceea nu m‑a ajutat aş fi cunoscut câţiva din­tre creştinii pe ca­re îi cunosc as­tăzi, aş fi depăşit foarte uşor acel mo­ment. Cu sigu­ranţă ei m‑ar fi ajutat.
Revin acum la rugăciune. Ne aflăm deci pe câm­­pul de luptă. Duşmanul ne‑a atacat, încercarea ne stă înainte. Primul lucru pe care trebuie să îl fa­cem este să cerem întăriri. Adică, să ne rugăm.
De rugat, mulţi se roagă în astfel de momente. Dar rugăciunile multora par a nu fi ascultate. Pen­tru că mulţi se roagă cu formalism. Prea puţini îşi dau seama ce lucru extraordinar este rugăciu­nea. Te pune în dialog cu Dumnezeu. Dacă în faţa ce­lor ca­re se roagă ar sta un rege, atunci atenţia lor ar fi so­lici­tată la maxim. Rare sunt momentele în via­ţă când poţi vedea de aproape un rege. Dacă îna­intea lor ar sta cine ştie ce mare actor, ar sta ca hip­no­ti­zaţi. Dar când stau la rugăciune şi înaintea lor stă Însuşi Dumnezeu, oamenii se plictisesc re­pe­de şi vor să termine cât mai repede rugăciunea. O astfel de rugă­ciune are însă puţine şanse să fie as­cultată.
Gândeşte‑te la semnificaţia cuvintelor „cu ini­mă zdrobită”. Câţi se mai roagă aşa? Mulţi parcă dau comanda unui chelner atunci când se roagă. „Doamne, fă aşa şi aşa”. Dar când zicem „Tatăl nos­tru” nu ne rugăm „facă‑se voia noas­tră”, ci „fa­că‑se voia Ta”! Asta este important atunci când ne rugăm: să cerem puterea de a face voia lui Dum­­nezeu, de a trece cu bine prin toate încer­că­ri­le pe care le‑a îngăduit El. Şi, la vremea cuvenită, vom afla uşurare.
De multe ori nouă ni se pare că am suferit des­tul. Dar suntem noi în măsură să cântărim aceas­ta? Avem noi balanţa care să Îl vădească pe Dum­ne­zeu că a greşit, amânând prea multă vreme aju­to­rul? Nu.
Asta trebuie să faci acum. Să te rogi plin de nă­­­dej­de. O rugăciune făcută cu necredinţă, cu sen­za­ţia inutilităţii, nu poate fi primită de Dumne­zeu. Ar su­na cam aşa: „Doamne, eu acum am ne­voie de aju­tor. Dar mă îndoiesc că Tu vezi asta sau, chiar dacă vezi, mă îndoiesc că mă vei ajuta”. Aces­te cu­vin­te sunt mai degrabă de hulă decât de rugăciune.
Roagă‑te, roagă‑te, roagă‑te. Şi Dumnezeu te va în­tări. Dacă ai evlavie la Preasfânta Născătoare de Dum­nezeu, roagă‑te ei şi te va acoperi cu prea­sfân­tul ei Acoperământ. De multe ori mă ru­gam ei şi îi spu­­neam: „Vezi că eu nu am o mamă pe pă­mânt ca­re să îmi aline sufletul. Ajută‑mă tu, că îmi este ta­re greu”. Şi răspunsul nu întârzia să apară. Chiar da­că mie mi se părea uneori că întâr­zie.
Sunt mii şi mii de oameni pe care i‑a ajutat. Pe unii i‑a ajutat făcând minuni mari, care au uimit lu­­mea, şi care sunt scrise în cărţi. Dar a făcut mult mai multe minuni despre care nu scrie nicăieri. I‑a ajutat pe unii să îşi găsească loc de muncă, pe alţii să aibă linişte în familii, pe alţii i‑a izbăvit de gre­le boli. Şi a făcut‑o în aşa fel, încât cei necre­din­cioşi pot spune că au fost banale întâmplări, că s‑au datorat norocului. Dar noi ştim că nu există no­roc. Că tot binele din vi­aţa noastră este rânduit de Dumnezeu.
Nu numai Maicii Domnului să te rogi. Ci mai ales sfinţilor la care ai evlavie şi îngerului tău pă­zi­­tor. Roagă‑te, şi vei simţi că toată Biserica Ce­rească este alături de tine.
Totuşi nu vreau să crezi că rugăciunea anu­lea­ză încercările. Sfinţii care se rugau neîncetat lui Dum­­nezeu nu au avut o viaţă lipsită de încercări. Ci dim­potrivă. Dar în fiecare dintre aceste încer­cări ei se rugau să primească de la Dumnezeu răb­dare şi pu­tere. Ba uneori chiar cei ajunşi pe înalte culmi du­hovniceşti aveau de înfruntat ispite foarte mari, în care nu mai simţeau prezenţa ha­rului dum­­nezeiesc şi lupta le era foarte grea. Prin astfel de războaie au dobândit cununi de mare preţ, pen­tru astfel de încer­cări au primit daruri peste daruri.
Mare este răbdarea… Pentru că Dumnezeu nu tri­mite ajutorul imediat după ce i se cere aceasta. Ru­găciunea nu lucrează magic, nu spunem „ho­cus‑pocus” şi vine uşurarea. De multe ori Dum­ne­zeu, văzând că oamenii nu se lasă pradă deznădej­dii, că sunt creştini adevăraţi, îngăduie ca ispitele să îi mai încerce o vreme. De aceea este im­por­tan­tă nu numai rugăciunea. Ci şi răbdarea, care lu­crea­­ză ca o rugăciune tăcută. Formularea aceasta mi se pare foarte potrivită: răbdarea este o rugă­ciu­­ne fără cu­vinte.
Omul aflat în necazuri este permanent ispitit de vrăjmaş în diverse feluri, doar‑doar o renunţa la su­ferinţă. Şi omul care rabdă fără să crâcnească se roagă tainic: „Doamne, Tu vezi neputinţa mea. Eu nu mai am putere să mă mai lupt. Spriji­neş­te‑mă până la capăt şi întăreşte‑mă ca să nu mă las în­­şelat de cursele vrăjmaşului”.
Nu vreau să las impresia că îţi scriu ca şi cum aş fi iscusit în lupta cu necazurile şi ţi‑aş da sfaturi „de sus”. Deloc, ba chiar îmi cunosc neputinţele şi mă întreb dacă este firesc ca un om atât de slab ca mi­­ne să îţi scrie. Dar îţi scriu din nevoia sufle­teas­că de a fi alături de tine. Încercarea în care te afli va trece şi vei avea timp să citeşti mai mult despre răb­­dare şi despre lupta împotriva vrăjma­şului în căr­ţile Sfinţi­lor Părinţi. Acolo este aurul. Acolo gă­seşti tot ce îţi trebuie şi poate că după ce vei citi scri­erile lor rân­durile mele or să ţi se pară stupide şi fără folos. Pri­meşte‑le ca pe nişte flori, chiar da­­că se ofilesc re­pede. Măcar câteva clipe le poţi simţi parfumul. Iar când vei avea flori puse în ghi­veci, flori care rezistă vreme îndelungată, în­tr‑a­de­văr nu va mai avea rost să îţi aduci aminte de ce­ea ce ţi‑am scris.
Eu cred că m‑aş fi bucurat să primesc o astfel de scri­­soare. Uneori, citind din scrierile Părinţilor de­­spre răbdare, mi se părea că aş avea nevoie ca ci­neva să îmi spună: „Da, astăzi sunt perfect actu­a­le. În lu­mea modernă în care nimeni nu mai are răb­da­re în faţa necazurilor, în care atât de des oa­menii ri­di­că pumnii încleştaţi spre cer, trebuie să Îl rugăm stă­ru­itor pe Dumnezeu să ne dea acest dar”.
Îţi voi scrie acum puţin despre aceste atacuri ale vrăjmaşului, care se asociază diferitelor neca­zuri. În momentul în care cineva suferă, are un echi­libru in­terior uşor de zdruncinat, parcă nu mai este stăpân pe el însuşi. Fără o credinţă puternică îi este foarte greu să reziste curselor diavolului.
Un tânăr care a picat examenul de admitere la fa­­cultate este uşor de atras pe drumul beţiei. O fa­tă rămasă orfană de părinţi este uşor de atras în pa­tima desfrâului. Este singură, are nevoie de în­ţe­legere, şi în numele unei îndoielnice prietenii se gă­seşte uşor câte un tânăr care să îi ofere conso­lare nu numai su­fletească, ci şi trupească.
Vrăjmaşul nu atacă direct cu patima, ca să nu îi dea celui ispitit posibilitatea de a observa lanţu­ri­le patimii şi de a încerca să scape de ele. El atacă trep­­tat, astfel încât cel ispitit să aibă impresia că îşi ma­nifestă liber pornirile lăuntrice. Pe fecioară nu o is­piteşte direct cu cine ştie ce orgii sexuale, ci o ia în­cetul cu încetul. Mai întâi nişte îmbrăţi­şări pătimaşe, apoi sărutări „nevinovate” şi apoi ma­nifestarea „dra­gostei adevărate”: pierderea fe­cio­riei. Multe fete şi‑au pierdut fecioria tocmai da­torită faptului că is­pita trupească a coincis cu un mo­ment de dezechili­bru interior. După ce mo­men­tul respectiv a trecut şi dezechilibrul a fost de­pă­şit, fata a rămas femeie. Şi nu mai poate da tim­pul înapoi.
Cei prinşi în astfel de curse încearcă uneori să mas­cheze faptul că au conştientizat înfrângerea. Aceas­ta este a doua victorie a diavolului. Pentru că după ce i‑a atras pe oameni în păcat face tot ce îi stă în putinţă pentru a‑i ţine departe de pocăinţă. În loc ca omul să aibă tăria să îi ceară lui Dumne­zeu iertare pentru căderea sa, preferă să persiste în gre­şeală. Şi aşa se leagă din ce în ce mai tare cu lan­ţurile vrăjma­şului.
Desfrâul, beţia, consumul de droguri sunt nişte pa­timi uşor de observat. De multe ori însă dia­vo­lul se mulţumeşte ca celor aflaţi în ne­cazuri să le in­­spire gânduri de mândrie, care sunt mult mai greu de observat („Ia uite cât de grele sunt neca­zu­­rile şi ce bine rezist”), sau gânduri de superio­ri­ta­­te faţă de ceilalţi. Mândria se oferă a fi un bun su­­port moral împotriva deznădejdii.
Voi trece acum la unul dintre cele mai fierbinţi punc­te ale discuţiei despre suferinţă. Ştii de ce con­­sideră că suferă mare parte dintre cei care dau aca­­tiste peste acatiste la biserică? Din pricina far­me­ce­lor. Un părinte mi‑a spus că acatistele pe care le primeşte cel mai des sunt cele pentru dez­le­garea de farmece. Neştiind cum vezi tu acest su­biect şi con­siderând că este extrem de impor­tant pen­tru viaţa ta să nu cazi în capcana în care cade multă lume, îţi scriu câteva rânduri.
Mulţi vin la biserică să li se facă dezlegări de far­mece deoarece „le merge rău”. Nu vor să se spo­­vedească, dar vor să li se citească acatiste. Să ne re­fe­rim la un caz general: un om căruia i s‑au făcut far­mece vine la preot să i se citească aca­tiste. Dar aca­tistele nu au nicio putere, sau aproa­pe nicio pu­tere, câtă vreme omul respectiv trăieşte în patimi. Din moment ce el însuşi devine rob dia­vo­lului prin pa­timi, până nu îşi curăţeşte sufletul prin spo­ve­da­nie nu are cum să afle izbă­vire. Dia­vo­lul ştie aceas­ta şi de aceea nu se teme. Pentru că după ce i se ci­teş­te acatistul la biserică omul revi­ne la patimile sale şi e din nou în puterea întu­ne­ri­cu­lui.
Abia după ce omul se spovedeşte acatistele îl pot ajuta. Dar şi atunci cel mai mult îl pot ajuta Mo­lif­tele Sfântului Vasile sau Sfântul Maslu.
Abia acum te va interesa ceea ce scriu despre far­mece. Pentru că mă voi referi la cei care numai îşi imaginează că suferă din acest motiv. Datorită apos­taziei contemporane, vedem că răsar o sume­de­­nie de vrăjitoare, cele mai multe spunând că fac ma­­gie albă. Dar dracii nu sunt de două feluri, sunt negri. Aşa şi vrăjitoarele. Oricine merge la ele mer­ge la diavol. De când aceste diavoliţe apar tot mai des pe posturile de televiziune, de când presa le acordă atenţie, a apărut psihoza farmecelor. Mulţi oameni, cum trec printr‑un necaz, dau fuga la preot să li se citească un acatist pentru izbăvire de farmece.
Puţini dintre ei vor să se şi spovedească. De par­­că preotul ar avea puterea să le schimbe viaţa în bine, indiferent dacă ei trăiesc sau nu în păcat.
Ei păcătuiesc, vin să li se citească un acatist, iar păcătuiesc, iar vin la acatist. „Ei, părinte, de câ­te ori mi‑aţi citit şi tot nu îmi este bine. Am dra­ci mari pe mine, nu‑i aşa?” Aşa e, dar sunt draci rugaţi să vină. Pentru că păcatul este o formă prin care îi ceri dia­volului să te lege.
Foarte des se întâlnesc pe la bisericile în care se află sfinte moaşte mame care vin cu fetele lor ca să le citească preotul rugăciuni pentru dezlega­rea cu­nuniilor. Taina: fetele nu mai sunt fete, au pre­ferat să facă dragoste cu prietenii care le‑au pă­ră­sit şi acum le este mai greu să îşi găsească soţ. As­tăzi a te culca cu prietenul tău nu se mai chea­mă desfrâu; „desfrâ­nată” este numită numai cea care o face pentru bani. Dar oricât ar încerca oa­me­nii să coafeze adevărul, patimile sunt patimi. Ori­cât ar „evolua” această so­cietate care decade du­hovniceşte, ceea ce învaţă Scriptura este vala­bil: desfrâul tot desfrâu este, ori­cât de multe măşti şi‑ar pune.
Ei bine, unele dintre fetele care nu mai sunt fe­te îşi găsesc mai greu soţi. Este uşor să dai vina pe fantomatice farmece când de fapt cauza este alta: pedeapsa lui Dumnezeu. Şi dacă s‑ar pocăi, dacă ar regreta căderea, nu numai că Dumnezeu le‑ar ier­ta, ci le‑ar şi ajuta să îşi întemeieze o fa­milie. Dar aşa, fără pocăinţă, nu se poate. Vrem toţi un Dum­nezeu bun şi iubitor, dar un Dumne­zeu care este şi drept nu ne trebuie.
De ce am făcut referirea la fetele care cad în des­­frâu fără să considere că greşesc? Pentru că aici se află încă o cheie a suferinţei. Oamenii con­si­deră că este păcat numai ceea ce fac alţii, şi fie­care caută să îşi ascundă propriile păcate. Sau, da­că nu le poate ascunde, încearcă măcar să le jus­ti­fi­ce. Dumnezeu însă trimite încercările asupra noas­tră şi ca pedeapsă pentru unele păcate. Şi aş­teap­tă întoarcerea noastră.
Încearcă să fii sincer cu tine şi gândeşte‑te ce i‑ai răspunde lui Dumnezeu dacă ar fi în faţa ta şi te‑ar întreba: „Ştii cu ce îmi greşeşti?”
Ar fi bine dacă glasul conştiinţei s‑ar mai face au­zit. Sunt mulţi care vin să se spovedească şi nu îşi dau seama că pleacă fără să spună tot. Uită, de exem­­plu, să spună că îi apasă păcatul clevetirii. Nu îşi dau seama de el. Ca să nu mai vorbim de­spre cei care as­cund cu bună‑ştiinţă unele păcate. Ei cred că pot primi iertare fix pentru cele spove­dite, pentru cele­lalte urmând să primească iertare mai târziu. Se aseamănă unor grajduri care au luat foc şi cel care aruncă apă, fiind orb, aruncă numai în locurile în care i se spune că arde. Dar dacă nu arunci apă peste tot, nu rezolvi nimic. Mai ales că în ru­gă­ciu­nea de dinaintea spovedaniei preotul spu­ne că „ori­ce păcate vei ascunde, îndoite le vei avea”. Şi cu cât ascunzi o patimă la spovedanie, cu atât osânda pentru ea va fi mai mare. Deci ai gri­jă ca nu cumva să fii biruit de patimi pe care omul zilelor noastre nu vrea să le mai considere ca atare, pentru că pe Dumnezeu nu ai cum să Îl păcăleşti.
Poate că nici de această dată scrisoarea mea nu te atinge. Poate că tu duci lupta cea bună şi te spo­ve­­deşti sincer după fiecare cădere. Şi apoi te ridici. Ar fi bine să fie aşa. Toţi cădem. Dar numai cei ca­re se ridică merg pe calea mântuirii. Şi căde­rile lor sunt din ce în ce mai rare şi mai puţin grave. De ma­re importanţă este găsirea unui du­hovnic iscusit. Du­­hovnic care să te ţină de mână, care să te înveţe cu multă dragoste să lupţi împo­triva patimilor şi cum să urci pe scara duhovni­cească.
Ultimul lucru pe care vreau să ţi‑l spun este de­spre prieteni. Am atins şi mai sus acest subiect. Pen­­tru cei care trăiesc în lume şi nu în pustie este foar­­te important să îşi găsească prieteni cu care să îm­­păr­tă­şească toate bucuriile şi necazurile. Măcar câ­ţiva. Este adevărat că în jurul nostru sunt destui oa­meni plini de iubire de sine, oameni care caută prie­tenie numai din interese lumeşti. Dar nu au murit toţi oa­menii buni. Un părinte zicea că sfâr­şitul lumii va veni când nu va mai fi potecă de la un om la altul. Or, sfârşitul lumii nu a venit încă. Semn bun, în­seam­nă că mai ai timp să îţi faci pri­eteni.
E cât se poate de firesc să ai prieteni cu care să ştii că duci aceeaşi luptă. Este anormal să vorbim de dragoste creştină şi în jurul nostru să nu avem de­cât străini pe care să ne imaginăm că îi iubim. Îna­inte de a plini porunca iubirii vrăjmaşilor, îna­inte de a ajunge la această măsură înaltă, trebuie să cunoaş­tem iubirea creştină, frăţească.
Ai grijă că sub pretextul iubirii creştine mulţi şi‑au făcut prieteni care s‑au arătat vicleni şi păti­maşi. În numele unei prietenii curate, mulţi au ajuns pe drumuri greşite. Eu atât am vrut să îţi mai spun: că este tare bine să ai alături de tine pri­e­teni ade­vă­raţi. „Ce au necazurile cu prietenii?”, poate că în­trebi, fiindu‑ţi greu. Dacă ai avea prie­teni buni, orice încercare a ta ar fi dusă mult mai uşor.
Şi să nu crezi că prietenii sunt perfecţi. Toţi vrem să avem prieteni perfecţi, dar nimeni nu vrea să fie el aşa cum le pretinde celorlalţi. Şi nici să nu crezi că prietenii adevăraţi se găsesc la tot pa­sul. Nu am auzit de vreo epidemie de prieteni pâ­nă acum. Dar când găseşti oameni care îţi pot fi pri­eteni, preţuieşte‑i cum se cuvine. Şi mai ales mul­ţumeşte‑i lui Dumne­zeu că ţi i‑a dat.
Gata, am terminat. Nu îţi mai scriu. Parcă mi s‑a luat puţin din piatra pe care o aveam pe inimă. De luni de zile aşteptam să îţi scriu, dar nu ştiam cum să o fac. Dacă puteam să scriu mai bine, te‑aş fi ajutat mai mult.
Nădăjduiesc că vei înţelege măcar un lucru: da­că eu, care îţi sunt străin, am „pierdut” atâta timp la masa de scris încercând să fiu aproape de tine, dă‑ţi seama cât de mult vrea Dumnezeu să simţi că este aproape de tine. Şi să nu crezi că acum am satisfacţia unei probleme rezolvate. Dim­potrivă. Poate îţi voi mai scrie şi altădată. De un lucru să fii sigur: că mă voi mai ruga pentru tine şi pentru toţi cei care suferă, ştiuţi numai de Dumnezeu.
Şi chiar dacă rugăciunea mea este slabă, am nă­dejde că nu va fi trecută cu vederea. Cred că ru­gă­ci­unile sunt scrisorile care ajung cel mai re­pede la destinaţie.
Îţi doresc toate cele bune.

Cu dragoste în Hristos,

Danion, 1.03.2001

Notă la ediţia a doua a cărţii:
Am primit chiar astăzi o scrisoare de la cineva care îmi reproşa faptul că, neavând greutăţi ma­teri­ale, nu am dreptul să scriu sau să vorbesc de­spre înfruntarea necazurilor. Dumnezeu îmi este martor că atunci când am tipărit prima ediţie a căr­ţii de faţă aveam mari greutăţi materiale. Mi s‑a întâm­plat, şi nu o dată, să nu am mâncare pen­tru soţia mea atunci când era gravidă. Ştiu ce în­seamnă să scotoceşti prin buzunarele hainelor pentru a mai găsi câţiva bănuţi rătăciţi pentru a pu­tea cumpăra o pâine sau pentru pampers… Deci în această carte am scris ce am scris ca unul care a purtat crucea necazurilor, şi nu ca un so­ciolog care studiază la microscop suferinţa.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne‑a dat putere să ne luptăm cu deznădejdea…
Şi, dacă astăzi o ducem mai bine, poate că to­tul e ca să ne putem creşte copiii. Vedem în asta mi­la Domnului care ştie foarte bine neputinţele, în­doielile şi puţinătatea credinţei noastre.
M‑aş bucura însă să îmi pot pune nădejdea în Dumnezeu aşa cum o făceam când nu aveam nici unde locui şi nici mâncare îndeajuns…

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

Paraclisul Maicii Domnului

Rugăciunile începătoare:În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătaţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi ! (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…

Zece sfaturi despre cum să rămâi femeie între bărbaţi

I. O femeie care nu iubeşte este cel mai vulnerabil loc din Univers. O femeie care iubeşte poate schimba Universul.

Nu te grăbi sa acţionezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe şi îţi vor atrage răni greu de vindecat.

Bărbaţii văd femeia rănită de o despărţire, aşa cum vulturii văd animalul bolnav şi îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că eşti lăsată să desparţi pe fiu de tată şi pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblînzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face.

Femeia are şansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea.

Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.

II. Dacă eşti o pasăre - păzeşte-ţi aripile, dacă eşti o căprioară - păzeşte-ţi picioarele.

Ceea ce crezi că ai mai bun în tine este slăbiciunea ta ş…