Treceți la conținutul principal

Tot cel ce se roaga, trebuie sa se smereasca

Ferice de omul care-si recunoaşte neputinţa. Fiindcă aceasta recunoaştere i se face lui temelie si rădăcina si început a toata bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat si ar simţi propria lui neputinţa, atunci si-ar aduce imediat sufletul din lenea, care întuneca cunoaşterea, si ca o comoara ar strânge pentru el paza. Dar nimeni nu-si poate simţi neputinţa, decât numai atunci, când încetează o clipa sa fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti. Ca atunci asemănându-si neputinţa lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va sa-si dea indata seama, cat e de mare ajutorul. Si iarăşi, când isi va vedea mulţimea meşteşugurilor, păzirea, înfrânarea, acoperirea si îndrăgirea sufletului sau, prin care omul a nădăjduit sa-i afle sufletului o buna nădejde, dar n-a putut. Sau daca inima lui nu se alina din pricina, ca-i e teama si se cutremura sa inteleaga si sa afle, ca frica aceasta a inimii lui arata si însemnează, ca peste tot are nevoie de un altul, care sa-l ajute. Ca dinlăuntru da inima mărturie prin frica aceea, care o loveşte si o turbura, înlăuntrul ei, arătând ca-i lipseşte ceva. Si de aceea se invinovăţeste pe sine, neputându-se aşeza cu nădejde.

Că zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mântuieşte (Ps. 120,2). Iar daca cineva recunoaşte, ca are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugăciuni face. Si cu cat inmulteste rugăciunile, cu atât se smereşte cu inima. Ca tot cel ce se roagă si cere, trebuie sa se smerească. Ca: "Inima infanta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50,19). Deci inima nu conteneşte sa fie risipita, pana ce nu se va smeri. Ca numai smerenia face inima sa se adune (concentreze). Iara când se smereşte omul, indata îl înconjoară mila si simte atunci in inima ajutorul de la Dumnezeu.

Ca a aflat inima o putere a nădejdii, ca se mişca intr-insa. Iar când simte omul ca, Dumnezeu este de faţă si-i ajuta, atunci inima i se umple de credinţa si înţelege de aici, ca rugăciunile lasă ajutorul sa vina, ca este izvor de mântuire si comoara de nădejde si liman de izbăvire in fata viforului, si lumina celor ce sunt in întunerec, si sprijin al celor neputincioşi, si acoperământ in vremea ispitelor, si ajutor in răutatea boalelor, si pavăza de izbăvire in vreme de război, si săgeata ascuţita împotriva vrăjmaşilor, si ca sa spunem pe scurt, toate aceste multe bunătăţi prin rugăciune intra in suflet. Si de-acum înainte, omul se desfateaza prin rugăciunea cu credinţa. Iar inima lui străluceşte de nădejde, si nu mai e oarba ca mai înainte, nici nu mai grăieşte deşertăciuni. Si când omul le-nţelege pe acestea, in felul acesta, atunci putem zice, ca intr-adevăr si-a dobândit in sufletul lui rugăciunea, ca pe o comoara. Si rugăciunea lui se schimba de bucurie in glas de mulţumire.

Si acesta e cuvântul spus de Acela, care a rânduit un chip pentru fiecare lucru. Ca rugăciunea este o bucurie care înalta mulţumiri. Si e vorba de acea rugăciune, care se face in cunoştinţa de Dumnezeu, este adică trimitere de la Dumnezeu. Ca acum omul nu se mai roagă cu osteneala si cu truda, cum se ruga mai înainte de a primi Harul acesta. Ci se roagă cu bucuria inimii si cu unire izvorăsc din el mişcări de mulţumire pururea, cu nespuse îngenuncheri, iar din mulţimea miscarilor de cunoaştere, si din mirarea si din temerea sufletului in fata Harului Dumnezeiesc, omul isi înalta dintr-o data glasul sau, lăudând si slăvind pe Dumnezeu si înalta mulţumire, si cu mare spaima începe sa grăiască. Cine a ajuns pana aici, de fapt, si nu cu închipuirea, si are puse înlăuntrul sau semnele acestor lucruri, si face mulţime de deosebiri din pricina ca are experienţa, acela ştie ce zice, ca lucrurile sunt aşa, si nu altfel. Acela sa înceteze de a mai gândi la deşertăciuni, si sa ramana la Dumnezeu prin rugăciune neîncetata, cu teama si cu frica, nu cumva sa-i lipseaca ajutorul de la Dumnezeu.

Dobândeşte omul toate acestea, daca-si va recunoaşte neputinţa proprie. Căci dorind el ajutorul de la Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, fiindcă petrece in rugăciune. Si cu cat omul se apropie de Dumnezeu prin punerea înainte (rugăciune), cu atât si Dumnezeu se apropie de om prin Har, si nu-si ridica Dumnezeu Harul de la om din pricina smereniei lui mari; căci el ca văduva, neîncetat striga către judecător, sa i se facă dreptate, si izbăvire de parasi. Iată de ce Dumnezeu Preamilostivul opreşte Harul de la om, ca sa-i dea lui pricina, sa se apropie omul de Dansul, si pentru trebuinţele lui, sa ramana omul langa izvorul folosintii. Si dintre cereri, pe unele i le împlineşte Dumnezeu curând, pe acelea, prin care cere lucruri, fara de care omul nu se poate mântui; iar pe altele nu i le împlineşte. In unele împrejurări goneşte Dumnezeu de la om pârjolul vrăjmaşului; iar in altele, îngăduie sa fie ispitit, pentru ca ispitirea aceasta, sa-i fie omului o pricina a apropierii de Dumnezeu, precum am spus mai-nainte, si ca sa se obişnuiască si sa fie priceput in ispite.

Si zice Scriptura: "Domnul a lăsat multe neamuri, si nu le-a pierdut, si nu le-a dat in mâinile lui Isus, fiul lui Navi, pentru ca prin ele sa deprindă pe fiii lui Israel, si sa invete pe seminţiile lui Israel sa poarte războiul" (Jud. 3, 1. 2). Pentru ca dreptul, care nu-si cunoaşte neputinţa, umbla pe ascuţiş de spada si nu-i de fel departe de prăbuşire si de stricătorul leu, adică de dracul mândriei. Si iarăşi, cel ce nu-si cunoaşte slăbiciunea, lipsit este de smerenie; iar cel fara de smerenie, lipsit este de desavarsire; iar cel nedesavarsit, totdeauna se teme. Fiindcă cetatea lui n-are la temelie stâlpii de fier, nici pragul de arama al smereniei. Iara smerenia n-o poate dobândi, decât numai prin mijloacele ei, care de obicei zdrobesc inima si gonesc gândurile părerii. De aceea, adesea afla vrăjmaşul pricina, sa abată pe om din cale.

Căci fara smerenie lucrul omului nu se poate savarsi. Si pecetea duhului nu-i pusa pe actul lui de libertate, si rob este pana in clipa de faţă, si mereu lucrează, insa numai de frica. Fiindcă fapta nimănui fara smerenie nu se-ndrepteaza, si nu invaţă nimeni fara sa fie ispitit, iar fara invaţătura (paideia) nu ajunge nimeni la smerenie.

Iată de ce îngăduie Domnul asupra sfinţilor pricini de smerenie si de zdrobire a inimii prin îndurerata rugăciune, pentru ca cei ce-L iubesc pe El sa se apropie de El prin smerenie. Si de multe ori ii inspaimanta cu patimile firii, si prin alunecări spre gânduri ruşinoase si necurate, si alteori ii lasă sa fie dispreţuiţi, si ocăraţi, si pălmuiţi de oameni; câteodată ii îngrozeşte prin bolile si prin neputinţele trupului, alta data, prin sărăcie si prin lipsa celor de trebuinţa. Si câteodată ii inspaimanta prin durerile cumplitei frici, prin parasire, prin lupta pe faţă cu dracii, prin care de obicei ii inspaimanta, si alta data prin altfel de lucruri înfricoşate. Si toate acestea se fac, ca sa aibă oamenii pricini, de a se smeri, si sa nu cada in dormitarea trândăviei; se mai fac acestea, fie pentru ca nevoitorul zace bolnav, fie ca sa trezească pe om la teama vieţii viitoare. Si astfel oamenii vrând nevrând se folosesc din ispite.

Si nu afirm, ca trebuie omul sa-si piardă de buna voie vremea cu gândurile cele de ruşine, ca sa se smerească prin amintirea lor, nici sa se grăbească sa intre in alte ispite; afirm numai, ca in lucrul lui bun trebuie sa fie mereu teama, sa-si păzească sufletul său, si sa cugete ca este făcut (zidit, zidire) si prin urmare se poate lesne schimba. Ca toate făpturile au trebuinţa de sprijinul puterii lui Dumnezeu; iar cel ce are nevoie de sprijinul altuia, arata prin aceasta, ca este neputincios din fire; iar cel ce-si recunoaşte neputinţa, numai decât se va si smeri, ca sa primească cele de trebuinţa, de la Acela, care i le poate da. Si de ar fi cunoscut, si-ar fi văzut de la început neputinţa lui, si n-ar mai fi lenevit. Si de n-ar fi lenevit, n-ar mai fi aţipit si n-ar mai fi fost dat pe mâna necazurilor, ca sa-l trezească.

Cuvine-se aşa dar, ca cei ce călătoresc in calea lui Dumnezeu, pentru toate sa-I mulţumească Lui, cate ii vin asupra-i, si sufletul sau sa-l ocărască si sa-l prihaneasca, si sa recunoască astfel, ca nu l-ar fi parasit, Purtătorul de grija, daca n-ar fi fost leneş - ca sa se trezească mintea lui, sau fiindcă s-a trufit, si sa nu se turbure pentru aceasta si sa paraseasca câmpul de lupta, si nici sa nu înceteze de a se mai prihani, si sa nu se îndoiască răutatea lui (sa nu se facă de doua ori mai mare). Ca nu este nedreptatea la Dumnezeu, cel ce plin este de dreptate. Lui I se cuvine slava in veci. AMIN.

Sfantul Isaac Sirul

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.