sâmbătă, 31 octombrie 2009

Copilul si mirul

Sărut mâna, Măicuța mea!
Reciteam pe site din ce s-a scris, din ce am scris... Vroiam să vă rog dacă puteți pune la „Luați aminte la mintea copiilor” ce v-am povestit atunci de Andrei și mirul, e aici povestea: http://sfintiiarhangheli.ro/node/712
Știți că am un frate mic-mic, are doi ani și puţin şi e cea mai năzdrăvană persoană pe care o cunosc. Încă nu vorbeşte, obişnuieşte să ceară ceva prin mârâituri, plânset, urlet, sau te ia de mână şi te duce lângă ce vrea sau are nevoie. Aşa că în dorinţa mea de a-i mai potoli năravurile când eram doar noi doi acasă, îl luam, îl puneam pe pat şi-l dădeam cu mir: pe frunte, pe piept, pe spate, pe mânuţe şi pe picioruşe. Cred că am făcut aşa de vreo două, trei ori când am observat prima întâmplare. Când intra la mine în cameră, se punea de voie în pat aşteptând să-l miruiesc, el care nu stă locului un minut, aleargă într-una sau se învârte în cerc.
Apoi, într-o altă zi când am rămas iar cu el, eu eram la bucătărie şi observ că dispare. Își strică ceva, iar m-am supărat, iar m-am dus să-l caut strigând după el.

Îl găsesc la mine în cameră iar eu intrasem nervoasă tare, strigând la el: iar strici, iar faci prostii? Până mi-a venit o idee să-l las un pic să văd ce face totuşi, că era în faţa locuşorului unde am icoanele şi-mi ţin candela.
Văd că ia o cutiuţă, cutiuţa în care ţin mirul şi tămâia. Se chinuie un pic s-o desfacă, vede că nu poate şi mi-o dă mie. O desfac, i-o dau înapoi. Ia mirul din ea, îmi dă cutia mie, apoi se chinuie să desfacă sticluţa de mir. Iar nu poate, iar mi-o dă mie, eu i-o desfac şi i-o dau iar lui, din curiozitate să văd ce face, dacă se joacă, sau... O ia, se trage de bluziţă şi mima că se dă cu mir pe piept... Măicuţă... am rămas... ca trăsnită... I-am luat sticluţa de mir şi am continuat să-l dau eu, ca de obicei în toate locurile şi parcă ştia. Mi-a întins pe rând câte o mânuţă, apoi (!!!) s-a întors şi cu spatele să-l dau şi acolo... Pentru mine asta e o minune... Pentru că Andrei este un băieţel foarte, foarte, foarte îndărătnic, nervos, neastâmpărat şi alintat, şi să-l văd micuţ aşa cum voia singur să se dea cu mir m-a lăsat fără cuvinte!

Și vin cu o completare. A trecut mult timp de atunci, au trecut multe și prin mine, chiar și fluctuații ale credinței. N-am mai avut chef sau răbdare, sau mai știu eu ce, să-l miruiesc pe Andrei... Până de curând. Eram acasă, cu fricile mele, le știți, și când sunt acasă Andrei doarme cu mine. Și mă gândeam cu teamă că iar de abia o să adoarmă, poate iar o să facă pipi în pat, eram plină de griji... Plus că Andrei de când s-a mărit parcă în loc să aibă o independență emoțională, a devenit și mai atașat de noi. Nu mai adoarme decât dacă stai lipit de el, eventual cu mâna pe după capul lui. Și am zis: hai, stau cu el până adoarme, deși eu nu aveam somn și chef de stat în pat și... mi-a venit ideea: hai să-l dau cu mir - după mai bine de... un an, aproape doi! Desfac sticluța, îl dau pe frunte, îl dau pe mânuțe, el deja se uita lung la mine cu un zâmbet pe toată fața. Îl dau pe piept, îl dau și pe spate, apoi el îmi zice - vorbește acum destul de bine - și pe picioare!? Am rămas mască... Acest copilaș, după aproape doi ani în care nimeni nu l-a mai miruit, a ținut minte că eu îl dădeam cu mir și pe picioare... Am primit atunci o lecție pentru nepăsarea mea... Acel copil încă ținea minte, probabil încă voia, iar eu... Pe urmă îmi cerea să-l mai miruiesc și-mi arăta el unde să-l dau. A vrut și pe ochi, și pe gură... Împărtășind unei rude povestea mi-a spus că în altă seară când a dormit ea cu el i-a făcut cruce înainte de somn și el i-a zis: mai vreau și i-a mai făcut una, el: mai vreau, și i-a făcut multe cruci de îi amorțise mâna...

Povestea mea de acum se încheie așa: după ce l-am miruit, după ce mi-am pus o mână pe lângă el, palma mea ajungând în dreptul feței, el mi-a luat palma și mi-a dat un pupic pe ea...

Sărut mâna!

Sursa: Despre Andrei
Trimiteți un comentariu