luni, 15 martie 2010

Până nu vom simți iubirea și mila lui Dumnezeu față de om, față de ultimul păcătos...

(...) Și care este voia lui Dumnezeu? Este aceea de a fi, de a deveni ca Dumnezeu: frumos, bun, fericit, puternic, știutor, iubitor, iertător, creator... Și aceasta se întâmplă atunci când eu primesc în puterile create ale sufletului meu puterea necreată a lui Dumnezeu și lucrez împreună cu această putere conform informației dumnezeiești și nu celei dobitocești sau drăcești. Da, Dumnezeu așa ne-a făcut, cu un „gol” în ființa noastră, în sufletul nostru, în partea lui cea mai de sus - Duhul. Prin acest „gol” a intrat Viața Lui în noi, când a suflat Suflarea Lui de Viață în fața lui Adam. Prin acesta curge Viața Lui dumnezeiască în noi, ca energie necreată numită har, atunci când nu ne întoarcem fața de la El. Atunci este omul „suflet Viu", adică se împărtășește de Viața Dumnezeului Celui Viu. Când se rupe de Dumnezeu, pierde legătura și harul și duhul său moare, prin el nu mai vine harul, lumina dumnezeiască, și sufletul zace în întunericul nevoilor și impulsurilor biologice de la care în zadar așteaptă împlinirea foamei și setei sale de absolut, de infinit. Atunci se poate „maimuțări”, „îndobitoci”, poate „mânca ca un porc”, se poate purta cu semenii ca „un câine” etc.

Și, încă și mai rău și mai trist, în „gol” năvălesc forțele demonice, cu informațiile și sugestiile lor, făcându-ne să ne purtăm ca niște diavoli, să ne „îndrăcim”. Așadar, dacă omul își refuză vocația primă, aceea de a se îndumnezei, el se îndobitocește sau se îndrăcește... Și asta îi provoacă durere multă, suferință grea, chiar dacă vrăjmașul îi oferă surogate de viață, „identic naturale” numite plăcere...

Din păcate, omul nu se folosește de durere ca de un semnal pentru a se întoarce la Izvorul Vieții și al Bucuriei, Dumnezeu, ci fuge de ea înghițind tot mai multe „algocalmine” și „antinevralgice” ba chiar „euforizante de sinteză” ascunzând, cu grijă și multă osteneală, tot ce a făcut degradant sub scuze și acuze, explicații și doctrine, uitare și reproșuri făcute chiar lui Dumnezeu. Dar chipul din adâncul său nu-i dă pace și sufletul omului nu se liniștește până nu-și „onorează” chemarea, până nu se întoarce la Creatorul său, la Dumnezeu. Când o face, când în sfârșit se întoarce la Dumnezeu, se pomenește îmbrățișat de lumină și iubire simțind că Dumnezeul pe Care Îl acuza suferise împreună cu el pe cale, ba chiar mai mult decât el. Acum, în această lumină, tot ce a trăit departe de Iubirea Aceasta îi apare în adevărata lumină: minciună degradantă. Acum poate, în sfârșit, să spună pe nume acestor fiare care l-au sfâșiat și umilit și să le dea Domnului său ca să le „ridice de la el”! Spunând lucrurilor pe nume, devine iarăși stăpânul lor și le poate lepăda pe cele rele și păstra și cultiva pe cele bune...


Da, copil drag, nu cuvintele sunt degradante, ci faptele din spatele lor. Un cuvânt poate deveni degradant atunci când punem în el puterea sentimentelor distructive pe care le avem, devenind astfel vehicul pentru ura și furia noastră. Acesta îl va lovi pe destinatarul cuvântului și îl va degrada pe expeditor. Dacă e rostit însă pentru a lovi în vrăjmașul omului, păcatul, el e restaurator și nu distrugător. În fața iubirii infinite a lui Dumnezeu ne simțim mici, murdari și netrebnici și spunem asta cu bucurie și recunoștință că această realitate tragică nu-L împiedică pe Dumnezeu să ne iubească și să ne îmbrățișeze și să ne dăruiască dar peste dar și bucurie sfântă!

Și cred că până nu vom simți iubirea și mila lui Dumnezeu față de om, față de ultimul păcătos, nu vom putea înțelege acest limbaj al rugăciunii sfinților și ne vom îndrepta către Domnul folosind „gândirea pozitivă” care ne va afunda și mai mult în orbirea și întunericul nostru, pentru că nu va numi și, ca urmare, nu va stăpâni puterile acestui întuneric și lucrarea lor în viața noastră. Și vom fi uimiți cum, deși gândim atât de pozitiv, viața noastră are efecte atât de negative asupra noastră... (...)

Bucurie sfântă!

Maica Siluana
Trimiteți un comentariu