vineri, 9 aprilie 2010

Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!

Dragă măicuţă,
Am citit un mesaj mai vechi, despre bucuria copleşitoare a cuiva care s-a împărtăşit. Cine oare nu simte aşa ceva când se împărtăşeşte? Şi în răspunsul dumneavoastră aţi spus ceva care pe mine m-a pus pe gânduri: "Se mai întâmplă însă, în vremea copilăriei duhovniceşti, ca bucuria să nu poată fi ţinută în vasul ei de taină şi atunci se revarsă într-o exuberanţă care ne consumă, în loc să ne hrănească! Adică se revarsă din inima duh, în inima afectivitate, în psihicul nostru, cade, decade. De aceea e de neapărată trebuinţă să învăţăm meşteşugul Bucuriei!".
Ce înseamnă şi ce trebuie să facem să învățăm meşteşugul Bucuriei? Cu încredere, Mihaela

***
Draga mea Mihaela

Tare mult mă bucur că te-a pus pe gânduri răspunsul meu. E un semn că adâncul tău a intrat în rezonanţă cu gândul meu şi că vom putea găsi mai departe cuvinte pentru a înainta în înţelesul lui. Domnul să ne binecuvânteze.

Bucuria duhovnicească, nu este un sentiment, nu este o lucrare a afectivităţii noastre, ci o "roadă a Duhului", adică o lucrare a Duhului Sfânt în duhul nostru. Ea nu depinde de nici un eveniment exterior şi poate să nu fie resimţită de afectivitatea noastră psihică. Eu pot trăi, de exemplu, bucuria de a mă împărtăşi, în acelaşi timp cu întristarea că cineva drag mie nu este cu mine la Sfânta Liturghie, sau iritarea că mi-am pierdut mănuşile. Sunt trăiri diferite, la nivele şi adâncimi diferite ale sufletului meu. Omul resimte bucuria duhovnicească, de fapt singura bucurie adevărată, ca pe o strălucire, o iradiere din adânc, însoţită de pace şi dragoste pentru tot ce-l înconjoară. Când e resimţită ca o euforie şi se manifestă prin gesturi şi cuvinte exuberante, bucuria nu mai este duhovnicească, ci sufletească, încetând, de fapt, să mai fie bucurie.

Când cineva este începător pe Calea credinţei, trăind lucrarea harului se umple de uimire şi de bucurie, dar nu ştie încă să le păstreze, să le trăiască la nivelul duhului, ci le risipeşte în afară datorită egoului, care vrea să stăpânească şi să controleze totul. Încet, încet, din experienţă, omul învaţă să-şi chivernisească harul şi să nu mai "alunge Duhul".

Învăţăm meşteşugul bucuriei învăţând să ne cunoaştem pe noi aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. Aflăm cine suntem, cum suntem şi ce vom deveni de la Dumnezeu. Învăţăm să devenim ceea ce încă nu suntem împlinind poruncile Lui, făcând toate cele pe care ni le cere El, cu puterea şi priceperea pe care Însuşi ni le dă.

Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!

Cu drag şi preţuire,

M. Siluana

Un comentariu:

Rafaela spunea...

Multumesc pentru postare, mi-e atat de dor de cuvintele pline de mangaiere ale Maicii. Desi raspunsul nu-mi este adresat,de fiecare data cand citesc cate un mesaj din partea Maicii, simt de parca mie imi vorbeste. E o minune ca Maica ne invata cum sa fim pe Cale dar ce pacat ca eu nu pot fi mereu pe Calea aceasta intru Bucurie.